În crugul cerului luna zăcea nemişcată, roşie ca o pată pe rochiţa satinată a unei fete. Abia vântul ce adia oleacă prin duhoarea aerului cald şi pâclos, cald şi liniştit ca suflarea lui Eol prin somn. Paşii robului apăsau trudit pe cărarea dintre spice, iar urmele de bici încă stăteau proaspete pe spinarea asupritului. La liziera pădurii priveau ochi hulpavi înspre chinul omului, aşteptând lacom ca sângerarea să-l dea gata.

Robul se poticni pentru ultima oară.

În aer plutea miros de moarte.

[ Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema. ]

Şi totuşi .. lipsea ceva. Lipsea compasiunea pentru om. Era parcă prea matur, făcut pentru supraoameni. La naiba, gândi Ghiţă, păi io aş tăia bucuros vreo 6 copaci dacă asta înseamnă să nu îngheţ la iarnă.

Filmul despre mediu şi poluare fusese foarte fain. Ghiţă se relaxa la o ţigară.

[ Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema ]

…

Fetița se zgribuli mai tare și aprinse ultimul chibrit. Gândul la frățiorul ei fu ultimul lucru pe care-l revăzu înainte să rămână înțepenită între două case, în Ajunul Anului Nou …

Şi totuşi rămâne o luminiţă, un impuls, un fel de circuit integrat în eter care reprezintă persoana ta, calibrat exact pentru a te reprezenta în configuraţia de pe pământ. E un fel de “tu” imaterial, al veşniciei, suspendat într-un loc nedefinit şi atemporal.

Ştii doar că eşti.

Ai la dispoziţie întreaga eternitate. Poţi doar gândi.

Auzi vocea unei entităţi care-şi spune “creator”. El a făcut lumea pentru plăcerea lui proprie. Nu-i pasă de soarta ei, îl distrează doar simularea de realitate care oferă miriade de întâmplări aleatore în fiecare moment. Spune-i Dumnezeu dacă doreşti. A creat inteligenţă mai slabă ca el şi totuşi produsele inteligenţei îl amuză ca un joc.

Eşti etern. Eşti o inteligenţă care poate gândi. Care gândeşte spre amuzamentul altcuiva.

Nu te poţi sinucide în eter. Eşti etern şi odată ce te distrugi o copie a ta este reactivată instant. Fă o pauză o secundă şi digeră asta. Nu poţi scăpa. Nu poţi fugi. Poţi doar să gândeşti, şi ai fost ales fix pentru asta. Ai o eternitate să gândeşti ceva interesant. Odată ce te sinucizi, eşti refăcut astfel încât să nu poţi repeta acţiunea.

Revolta se stinge şi resemnarea îi ia locul. Apoi dorinţa de răzbunare. Nu te poţi distruge. Nu poţi strica jocul în care eşti prins. Eşti damnat la eternitate, jocul tău este existenţa ta. Nu poţi strica jocul.

Sau poţi? De ce ar crea o fiinţă eternă o lume? De plictiseală? Se poate sinucide o fiinţă eternă? Şi brusc vine luminarea, de fapt ăsta e rolul întregii şarade, rolul gânditorilor, rolul lumii. Să-i strice cineva jocul lui Dumnezeu. El nu se poate sinucide, deşi ar vrea să scape din eternitate. A chemat sufletele mai mici să o facă.

O fiinţă eternă nu este şi atot-ştiutoare. Ştie totul, dar nu-şi cunoaşte începutul. Nu-şi poate cunoaşte sfârşitul. Şi totuşi, exact asta este natura eternităţii, un joc ce aparent nu poate fi distrus …

Cum îl ucizi pe Dumnezeu?

[ p.s. 1 : ideea este copiată după Isaac Asimov - Cel din urmă răspuns ]
[ p.2. 2 : mintea mea de programator s-a gândit imediat la excepţiile care se varsă din funcţiile interne şi nu pot fi rezolvate (handled) nici măcar de către funcţia main(), astfel ieşindu-se în nudul sistemului de operare ...

... sunt curios să aud o rezolvare filosofică, dacă ea există ]

Un ceas ticăie în întunericul colţului unde a fost aruncat. Camera mi-e încărcată cu nimicuri ce -poate,nu-mi amintesc- odată mi-au fost dragi. Încet, măsor covorul pas cu pas. Şi iarăşi. Aş fuma, dar ansamblul gesturilor necesare este himeric. Mă împiedic de firul telefonului, tăiat din rădăcină. Dacă mi-ar fi cu putinţă să mişc maxilarele, aş înjura. Neuronii se resemnează şi conspiră la supravieţuirea mea, forţându-mă să împlinesc funcţii vitale. Materie cenuşie. Cameră ponosită. Înserare gri. Hainele mi se închid la culoare. Mai stai puţin, suflete! Nu te înnegri şi tu!

Oriunde m-aş afla, uitarea e la fel. Se aşterne ca o ceaţă, şi totuşi disting în ea forme familiare. Doamne, orbeşte-mi sufletul! E acru de viaţă şi nesătul de moarte. Am obosit.

Cain.

[ această însemnare depăşeşte cu mult limita pentru a fi încadrată în specia PA; având în vedere că m-am chinuit vreo 10 minute fără a reuşi să reduc la 500 de semne, prefer să las originalul ]

An după an, meci după meci, BCM Elba Timişoara strângea tot mai mulţi fani, urmăritori, interesaţi şi privitori. O echipă micuţă cu un buget de austeritate, dar cu jucători ale căror inimi s-au regăsit mereu în tribună.

E plăcut să urci prima serie de trepte. Ai trecut de body-guard, te-a pipăit, te-a scăpat de sticla de suc. Ai urcat şi ai ajuns la bară, vezi deja terenul, tabela şi pe băieţi la încălzire. Vine a doua serie de trepte, urci cu paşii uşori, priveşti mulţimea pestriţă care se încălzeşte între două bârfe (musai sportive) şi câteva ocheade pe teren. “Îi spulberăm pe Atlassib, o să vezi!”. Cântă imnul. Jucători, antrenori, spectatori, cu toţii acordă cinstea cuvenită steagului românesc. Încă 3 minute, şi se dezlănţuie iadul.

Sala driblează în forţă, oamenii bat frenetic din tălpi, aplaudă, scandează, sar de pe scaune şi marchează de la 3 puncte împreună cu Rade. A venit şi tobarul, unu-doi şi de peste tot răsună refrenul Horto Magico … “Şi dacă tu vei câştiga, de bucurie vom sări şi vom cânta!”. Sfertul 3, când a început deja sfertul 3? Adeversarul revine furios, strivit sub răsuflarea dragonică a miilor de suflete. Luptă cu toate forţele să revină. Faultează, rupe, distruge, sala rănită mugeşte precum un taur înjunghiat. Ultimele, neiertătoare minute! Coş. Încă unul. Avem 5 puncte avans, hai că putem! Dribling. Fault. Două libere, încă o triţă, 10 puncte, îi îngropăm, e clar.

Fluier final, 2000 de oameni au câştigat încă un meci al vieţii lor.

Şi e plăcut să cobori treptele de la Sala Olimpia, între 2000 de eroi ai sportului cu mingea.

Vietăţi mici îmi mişunau pe la picioare, prin humă şi umezeală. Atmosfera însăşi plutea tulburiu în faţa ochilor, ÎN ochi, duhnind a pâclos şi stătut. Arar izbucnea câte un strigăt de agonie, repede şi lacom înghiţit de Necuprinsul ce ne îmbrăţişa cald. Cald şi acru, ca o pizdă nespălată, trepida potrivnic vieţii. Praful istoriei îmbâcsea atmosfera până la irespirabilitate. Când şi când, plante cu gura căscată, sugeau din praf, vărsând sevă pe pământ. Aş fi jurat că vomită verde.

Prin vis am mers, neştiind de mine. Fiinţam cu instinctul, sila de a atinge pământul mă ţinea treaz. Îmi şi vedeam corpul îmbăloşat de viermi, putrezit de vreme, descompus de umezeala putridă şi de praful păstos. Simţeam vântul şuierând parcă prin mine, răvăşindu-mi măruntaiele şi răscolindu-mi maţele. Ce dracu am mâncat? Îţi jur c-aş vomita dacă mi-aş aminti. Cred că am avut diaree, caldă şi multă, sorbită ca o ploaie, cu nesaţ, de pământul ăsta tenebros.

Soarele abia îl zăream. Ocoleam liziera unei păduri, mergând fără ţintă precisă. Ai căutat vreodată capătul lui Nicăieri? Fiarele mă priveau cu ochi nehaliţi din pădure, însă o putere neştiută le ţinea între copacii putrezi. Un chibrit aprins acolo ar fi năruit lumea întreagă. Înţelege-mă, nu de moarte îmi era teamă, era la fel de indiferentă ca un pişat; dar mi-ar fi fost scârbă să mă ştiu îngropat în lumea aia scârnavă. Mergeam ca să nu stau, orbecăind după ieşirea care nu ştiam cum arată. Ajunsesem să-mi fie scârbă de mine, de pielea nespălată, de hainele cu care mă ştersesem la cur; murind acolo, m-aş fi asimilat lor. Ultima parte vie din sufletul meu, mă zorea să ajung dracului Acasă ….

De la o vreme, freamătul neştiut a tăcut, şi aerul a început să prindă claritate. Dinspre mine, am început să privesc şi înafară. Se închegau o potecă şi-o urcare. În spatele meu se întindea Marea Mlaştină, iar mie îmi era frică să-mi privesc fiinţa respingătoare. Vântul şi el bătea voios prin zdrenţele mele.

Aici ceva s-a rupt în mine – m-am trezit la poalele unei stânci. Dormisem. Aerul era mai tare, rece, îmbătător. Genunchii mă dureau oleacă, iar penuria mâlului îmi slăbise tot; doar rânjetul de fiară mi-l mai simţeam. Deşi odihnit, respiram greu şi ochii mă dureau. Privire scurtă, din spate de pe potecă, ochi curioşi simţeam sfredelindu-mă, ascuţind gheare –cale de întoarcere nu aveam. Am început cea mai grea alergare a vieţii mele; pe recii bolovani mi-am rupt ultimul ţol, alergam bezmetic şi incoerent, doar aerul tare mă ţinea; m-am prăvălit în genunchi, m-am ridicat zdrelit. Sus pe creastă am ajuns târâş şi gol, aşa cum mă făcuse mama. Sub mine se vedea străveziul norilor, învolburarea apelor, zborul molcom al condorilor, iar departe de tot, cadrilaterul binecunoscut al păşunilor.

Eram singur, la mama dracului în praznic, şi totuşi miezul vieţuirii părea la o întindere de braţ distanţă. Mă chema.

O îmbrâncire scurtă, a mea de către mine, sau a altuia. Am căzut de pe buza stâncii, în hăul căscat peste mine şi sub mine, între cer şi pământ. Urlam din toţi rărunchii, cu disperare, simţindu-mă fragil ca un atom, apropiindu-mă de Marea Dezmembrare. N-am mai căzut atât de îndelung niciodată, tot atâtea clipe trăite una câte una, simţite atât de precis în toate fibrele mele, la milisecundă.. De la un moment, am simţit norii burniţând uşor, iar de pe mine jegul se desprindea cu-ncetul. Ore sau ani, n-aş şti să spun, căci deodată am izbit capătul, şi-am continuat să cad, să cad pe loc, să cad ÎN MINE. Aerul îl simţeam dulce pe mine, ca un prunc.

Am căzut fizic în mine, ş-apoi rostogol pe podea. Alergând afară, m-o izbit căldura soarelui şi aerul zâmbind prietenos, pământul aspru şi călduţ la atingere. Îmi venea cu un hap mare să înghit satul şi lumea … eram Acasă, în Hainele Mele, în Lumea Mea.

[ as written on 08.01.2007 , ascunsă mai demult, redescoperită astăzi. ]