Eu nu mă ocup cu compusul de poezie deloc, da’ am un amic ce se*. Ocupă. Care mi-a şi dat o mostră spre înscrierea în concurs şi critica de către oricine.

Poesyo – Cuvinte şi lumină

În lumina din cuvinte
E tăcerea din adânc,
Ce-şi împrăştie trupul
Sfârtecat de şoapte
Dându-şi duhul în cuvânt.

Buzele adie-n dulci fiori
La urechea unui orb,
Un văzduh plin de culori
Care-i scaldă ochii
În lumina din Tabor.

Liniştea coboară-n templul
Unei lacrimi rătăcite,
Care-şi varsă strălucirea
Picurând cu reci scântei
Noaptea… ce a crescut,
În ochii mei.

Neprihănite, moi atingeri
Îmbracă trupul cu lumina
Unui singur adevăr,
Ce descoperă în necuvinte
Frigul neputinţei noastre
De a putea vedea-n ascuns
Lumina lumii
Prin ochii Lui Iisus.

~~~

Eu personal îi urez succes lui ca participant şi mie ca .. impresar? În lipsă de alt termen.

~~~

* acelaşi amic care o mai trimis texte şi pentru alte concursuri ale lui Serafim, de altfel

În filmul deşănţat ce-mi dansează în faţa ochilor închişi o să intru cu aparatul de filmat, să filmez în timp ce teatrul se desfăşoară absurd. O să fiu martor imparţial notând cu calm avocăţesc lumea şuie a viselor mele gri. O să revăd apoi cu cana de must în mâini bucăţile din mine ce nu-s chiar sigur cum au ajuns acolo, o să revăd chiar dacă n-o să şi înţeleg casa-labirint, trenul-ringhişpil, apa-cea-mâloasă în care înotam cu toţii, pereţii galben-scorojit ce mă bântuie, străzile complet tăcute de pe malul apei,

, toate înfricoşările mele de copilandru slab şi netrebnic, mic şi îngrozit de cerul prea vast şi prea albastru al dimineţii.

O să văd totul la lumina clară a zilei şi-o să râd monstruos şi-o să mai flegmez o dată pe înfiorările mele înainte de-a arunca pe foc totul cu ură şi-un zâmbet drăcesc în colţul gurii.

~~~

… voiam să fie proză arhiscurtă. Textul n-a vrut.

Dar vino, vom privi de pe malul apei, de pe buza Begheiului. Oraşul e trist ca o înserare cu Bach; amărui ca nucile tinere, te poartă pe străzile lui şi te dezbracă de legături; după o vreme nu mai eşti al tău, al părinţilor, al locului de unde vii sau al vreunui Dumnezeu. Eşti al Timişoarei, iar pe mal înţelegi totul cu o claritate dureroasă, curgând tu în viaţa cetăţii aşa cum apa curge în viaţa râului .. apa dulce ce alină temerile şi deznădejdile noastre. Bega.

(pentru etapa a patra a concursului AutoPArtret)

- Uite la el, a terminat morcovii din ciorbă!
- Chiar tu.
- Tare-i plac … Alex, să-ţi mai pun?

Dau din cap disperat că nu.

- Ei nu, nu te ruşina.

Bucăţi de morcovi se prăvălesc din nou în farfuria mea; îmi vine să plâng de ciudă.

- Aşa, poftă mare voinicule! Mănâncă tot!

(trec iar şi încep să înghit în silă fiertura)

- Să-i mai punem?
- Lasă-l să termine de mâncat .. i-o fi rău la joacă apoi.

Familia pleacă din bucătărie. Am terminat morcovii. Acum pot, în sfârşit, să mă bucur de boabele de fasole la care speram de la început …

Textul de faţă participă la concursul organizat de Călin Hera pe blogu-i, AutoPArtret. Mie-mi ies 544 de caractere la numărătoare, aproape de limită.

Şi, da, aşa eram eu pe la 4 ani: mâncam prima dată chestiile care nu-mi plăceau, încercând să închei masa cu lucrurile plăcute al căror gust să-mi rămână pe limbă. Bineînţeles, adulţii nu înţeleg niciodată nimic.

:(

..  privea cu ochi cald-visători înspre Marea Trecere, ezitând vag între hotărârea unui pas sau dulcea amânare a inevitabilului; ştia că odată şi-odată va trebui s-o facă, va fi împinsă brutal de apăsarea celor de-o seamă cu ea, totuşi găsea delicioasă încetineala aceasta a indeciziei. Gândurile i se învolburau precum norii bătuţi de vânt, era liberă să facă ce doreşte însă timpul se scurta iremediabil; se bucura dureros de fiecare fracţiune de secundă ce-i rămânea la dispoziţie, o încânta nesupunerea, se bălăcea în refuz ..

Brusc se hotărî, îşi făcu avânt şi puse la rândul ei piciorul pe trecerea de pietoni. Mai avea 4 secunde de verde!

( al naibii, de bună voie n-aş fi scris nici plătit .. )

( 646 caractere, nu-i chiar arhiscurtă )

Ne-am legat la ochi
Şi înconjurat cu falduri,
În ziduri te-am ascuns
Şi cu tăcerea am stat la sfat.

Am fost la masă cu noaptea
Tăcut-am cu lacul deodată
Credeam c-am scăpat
De soarele vechi, ros de molii.

Plecat-am prin ceaţă
Şi drumu-i tot glod -
Purtam după noi
Povara vieţii împotmolite.

Din nord bate crivăţul
- prin inimă trece
Muşchii atrofiaţi cedează
Ostoiţi am îngheţat pe-un drum lăturalnic,
Zbor frânt deasupra Mării Mediterane.

Povara singurătăţii în doi,
Drum nesfârşit spre Soare-apune.

Dacă lăsaţi şi o părere legată de text v-aş fi recunoscător.

Să-i dăm cuvântul:

In spatele meu e cerul. In spatele meu e intunericul . In spatele meu e haosul. In spatele meu e un motociclist. In spatele meu e interzis. In fata mea e o oglinda. La mijloc, evident, sunt eu…si astept sa se faca lumina. Totul e in stanga si in dreapta . In fata mea e un perete, in spatele meu un zid. Astept sa se faca lumina… E noapte, evident…

Mi-e frica de intuneric. Ador noaptea . Te iubesc , dar fug de tine. Crezi ca poti sa ma ajungi ? Crezi ca poti sa ma opresti ? Incearca ! Astept sa te vad alergand in urma mea…

( p.s. 542 caractere, e aprope proză arhiscurtă :D )

În crugul cerului luna zăcea nemişcată, roşie ca o pată pe rochiţa satinată a unei fete. Abia vântul ce adia oleacă prin duhoarea aerului cald şi pâclos, cald şi liniştit ca suflarea lui Eol prin somn. Paşii robului apăsau trudit pe cărarea dintre spice, iar urmele de bici încă stăteau proaspete pe spinarea asupritului. La liziera pădurii priveau ochi hulpavi înspre chinul omului, aşteptând lacom ca sângerarea să-l dea gata.

Robul se poticni pentru ultima oară.

În aer plutea miros de moarte.

[ Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema. ]

Şi totuşi .. lipsea ceva. Lipsea compasiunea pentru om. Era parcă prea matur, făcut pentru supraoameni. La naiba, gândi Ghiţă, păi io aş tăia bucuros vreo 6 copaci dacă asta înseamnă să nu îngheţ la iarnă.

Filmul despre mediu şi poluare fusese foarte fain. Ghiţă se relaxa la o ţigară.

[ Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema ]

…

Fetița se zgribuli mai tare și aprinse ultimul chibrit. Gândul la frățiorul ei fu ultimul lucru pe care-l revăzu înainte să rămână înțepenită între două case, în Ajunul Anului Nou …

Şi totuşi rămâne o luminiţă, un impuls, un fel de circuit integrat în eter care reprezintă persoana ta, calibrat exact pentru a te reprezenta în configuraţia de pe pământ. E un fel de “tu” imaterial, al veşniciei, suspendat într-un loc nedefinit şi atemporal.

Ştii doar că eşti.

Ai la dispoziţie întreaga eternitate. Poţi doar gândi.

Auzi vocea unei entităţi care-şi spune “creator”. El a făcut lumea pentru plăcerea lui proprie. Nu-i pasă de soarta ei, îl distrează doar simularea de realitate care oferă miriade de întâmplări aleatore în fiecare moment. Spune-i Dumnezeu dacă doreşti. A creat inteligenţă mai slabă ca el şi totuşi produsele inteligenţei îl amuză ca un joc.

Eşti etern. Eşti o inteligenţă care poate gândi. Care gândeşte spre amuzamentul altcuiva.

Nu te poţi sinucide în eter. Eşti etern şi odată ce te distrugi o copie a ta este reactivată instant. Fă o pauză o secundă şi digeră asta. Nu poţi scăpa. Nu poţi fugi. Poţi doar să gândeşti, şi ai fost ales fix pentru asta. Ai o eternitate să gândeşti ceva interesant. Odată ce te sinucizi, eşti refăcut astfel încât să nu poţi repeta acţiunea.

Revolta se stinge şi resemnarea îi ia locul. Apoi dorinţa de răzbunare. Nu te poţi distruge. Nu poţi strica jocul în care eşti prins. Eşti damnat la eternitate, jocul tău este existenţa ta. Nu poţi strica jocul.

Sau poţi? De ce ar crea o fiinţă eternă o lume? De plictiseală? Se poate sinucide o fiinţă eternă? Şi brusc vine luminarea, de fapt ăsta e rolul întregii şarade, rolul gânditorilor, rolul lumii. Să-i strice cineva jocul lui Dumnezeu. El nu se poate sinucide, deşi ar vrea să scape din eternitate. A chemat sufletele mai mici să o facă.

O fiinţă eternă nu este şi atot-ştiutoare. Ştie totul, dar nu-şi cunoaşte începutul. Nu-şi poate cunoaşte sfârşitul. Şi totuşi, exact asta este natura eternităţii, un joc ce aparent nu poate fi distrus …

Cum îl ucizi pe Dumnezeu?

[ p.s. 1 : ideea este copiată după Isaac Asimov - Cel din urmă răspuns ]
[ p.2. 2 : mintea mea de programator s-a gândit imediat la excepţiile care se varsă din funcţiile interne şi nu pot fi rezolvate (handled) nici măcar de către funcţia main(), astfel ieşindu-se în nudul sistemului de operare ...

... sunt curios să aud o rezolvare filosofică, dacă ea există ]

Un ceas ticăie în întunericul colţului unde a fost aruncat. Camera mi-e încărcată cu nimicuri ce -poate,nu-mi amintesc- odată mi-au fost dragi. Încet, măsor covorul pas cu pas. Şi iarăşi. Aş fuma, dar ansamblul gesturilor necesare este himeric. Mă împiedic de firul telefonului, tăiat din rădăcină. Dacă mi-ar fi cu putinţă să mişc maxilarele, aş înjura. Neuronii se resemnează şi conspiră la supravieţuirea mea, forţându-mă să împlinesc funcţii vitale. Materie cenuşie. Cameră ponosită. Înserare gri. Hainele mi se închid la culoare. Mai stai puţin, suflete! Nu te înnegri şi tu!

Oriunde m-aş afla, uitarea e la fel. Se aşterne ca o ceaţă, şi totuşi disting în ea forme familiare. Doamne, orbeşte-mi sufletul! E acru de viaţă şi nesătul de moarte. Am obosit.

Cain.

[ această însemnare depăşeşte cu mult limita pentru a fi încadrată în specia PA; având în vedere că m-am chinuit vreo 10 minute fără a reuşi să reduc la 500 de semne, prefer să las originalul ]

An după an, meci după meci, BCM Elba Timişoara strângea tot mai mulţi fani, urmăritori, interesaţi şi privitori. O echipă micuţă cu un buget de austeritate, dar cu jucători ale căror inimi s-au regăsit mereu în tribună.

E plăcut să urci prima serie de trepte. Ai trecut de body-guard, te-a controlat, te-a scăpat de sticla de suc. Ai urcat şi ai ajuns la bară, vezi deja terenul, tabela şi pe băieţi la încălzire. Vine a doua serie de trepte, urci cu paşii uşori, priveşti mulţimea pestriţă care se încălzeşte între două bârfe (musai sportive) şi câteva ocheade pe teren. “Îi spulberăm pe Atlassib, o să vezi!”. Cântă imnul. Jucători, antrenori, spectatori, cu toţii acordă cinstea cuvenită steagului românesc. Încă 3 minute, şi se dezlănţuie iadul.

Sala driblează în forţă, oamenii bat frenetic din tălpi, aplaudă, scandează, sar de pe scaune şi marchează de la 3 puncte împreună cu Rade. A venit şi tobarul, unu-doi şi de peste tot răsună refrenul Horto Magico … “Şi dacă tu vei câştiga, de bucurie vom sări şi vom cânta!”. Sfertul 3, când a început deja sfertul 3? Adeversarul revine furios, strivit sub răsuflarea dragonică a miilor de suflete. Luptă cu toate forţele să revină. Faultează, rupe, distruge, sala rănită mugeşte precum un taur înjunghiat. Ultimele, neiertătoare minute! Coş. Încă unul. Avem 5 puncte avans, hai că putem! Dribling. Fault. Două libere, încă o triţă, 10 puncte, îi îngropăm, e clar.

Fluier final, 2000 de oameni au câştigat încă un meci al vieţii lor.

Şi e plăcut să cobori treptele de la Sala Olimpia, între 2000 de eroi ai sportului cu mingea.

Vietăţi mici îmi mişunau pe la picioare, prin humă şi umezeală. Atmosfera însăşi plutea tulburiu în faţa ochilor, ÎN ochi, duhnind a pâclos şi stătut. Arar izbucnea câte un strigăt de agonie, repede şi lacom înghiţit de Necuprinsul ce ne îmbrăţişa cald. Cald şi acru, ca o pizdă nespălată, trepida potrivnic vieţii. Praful istoriei îmbâcsea atmosfera până la irespirabilitate. Când şi când, plante cu gura căscată, sugeau din praf, vărsând sevă pe pământ. Aş fi jurat că vomită verde.

Prin vis am mers, neştiind de mine. Fiinţam cu instinctul, sila de a atinge pământul mă ţinea treaz. Îmi şi vedeam corpul îmbăloşat de viermi, putrezit de vreme, descompus de umezeala putridă şi de praful păstos. Simţeam vântul şuierând parcă prin mine, răvăşindu-mi măruntaiele şi răscolindu-mi maţele. Ce dracu am mâncat? Îţi jur c-aş vomita dacă mi-aş aminti. Cred că am avut diaree, caldă şi multă, sorbită ca o ploaie, cu nesaţ, de pământul ăsta tenebros.

Soarele abia îl zăream. Ocoleam liziera unei păduri, mergând fără ţintă precisă. Ai căutat vreodată capătul lui Nicăieri? Fiarele mă priveau cu ochi nehaliţi din pădure, însă o putere neştiută le ţinea între copacii putrezi. Un chibrit aprins acolo ar fi năruit lumea întreagă. Înţelege-mă, nu de moarte îmi era teamă, era la fel de indiferentă ca un pişat; dar mi-ar fi fost scârbă să mă ştiu îngropat în lumea aia scârnavă. Mergeam ca să nu stau, orbecăind după ieşirea care nu ştiam cum arată. Ajunsesem să-mi fie scârbă de mine, de pielea nespălată, de hainele cu care mă ştersesem la cur; murind acolo, m-aş fi asimilat lor. Ultima parte vie din sufletul meu, mă zorea să ajung dracului Acasă ….

De la o vreme, freamătul neştiut a tăcut, şi aerul a început să prindă claritate. Dinspre mine, am început să privesc şi înafară. Se închegau o potecă şi-o urcare. În spatele meu se întindea Marea Mlaştină, iar mie îmi era frică să-mi privesc fiinţa respingătoare. Vântul şi el bătea voios prin zdrenţele mele.

Aici ceva s-a rupt în mine – m-am trezit la poalele unei stânci. Dormisem. Aerul era mai tare, rece, îmbătător. Genunchii mă dureau oleacă, iar penuria mâlului îmi slăbise tot; doar rânjetul de fiară mi-l mai simţeam. Deşi odihnit, respiram greu şi ochii mă dureau. Privire scurtă, din spate de pe potecă, ochi curioşi simţeam sfredelindu-mă, ascuţind gheare –cale de întoarcere nu aveam. Am început cea mai grea alergare a vieţii mele; pe recii bolovani mi-am rupt ultimul ţol, alergam bezmetic şi incoerent, doar aerul tare mă ţinea; m-am prăvălit în genunchi, m-am ridicat zdrelit. Sus pe creastă am ajuns târâş şi gol, aşa cum mă făcuse mama. Sub mine se vedea străveziul norilor, învolburarea apelor, zborul molcom al condorilor, iar departe de tot, cadrilaterul binecunoscut al păşunilor.

Eram singur, la mama dracului în praznic, şi totuşi miezul vieţuirii părea la o întindere de braţ distanţă. Mă chema.

O îmbrâncire scurtă, a mea de către mine, sau a altuia. Am căzut de pe buza stâncii, în hăul căscat peste mine şi sub mine, între cer şi pământ. Urlam din toţi rărunchii, cu disperare, simţindu-mă fragil ca un atom, apropiindu-mă de Marea Dezmembrare. N-am mai căzut atât de îndelung niciodată, tot atâtea clipe trăite una câte una, simţite atât de precis în toate fibrele mele, la milisecundă.. De la un moment, am simţit norii burniţând uşor, iar de pe mine jegul se desprindea cu-ncetul. Ore sau ani, n-aş şti să spun, căci deodată am izbit capătul, şi-am continuat să cad, să cad pe loc, să cad ÎN MINE. Aerul îl simţeam dulce pe mine, ca un prunc.

Am căzut fizic în mine, ş-apoi rostogol pe podea. Alergând afară, m-o izbit căldura soarelui şi aerul zâmbind prietenos, pământul aspru şi călduţ la atingere. Îmi venea cu un hap mare să înghit satul şi lumea … eram Acasă, în Hainele Mele, în Lumea Mea.

[ as written on 08.01.2007 , ascunsă mai demult, redescoperită astăzi. ]