E pur şi simplu cea mai maiestuoasă şi plină de bucurie bucăţică de muzică ce-am ascultat-o vreodată. Întreaga simfonie este de altfel densă şi tensionată bine, ca o bobină pusă sub tensiunea maximă suportată. Ca o maşinărie ce funcţionează la capătul limitelor sale, umplând spaţiul posibilităţilor. Executată bine, partea finală a simfoniei e o bună imitaţie a încercării omului de a-şi depăşi limitele, de a pune măcar jumătate din degetul de la picior în spaţiul zeilor.

De ce ţin să precizez partea cu “executată bine”? Pentru că în aceşti ani de la prima audiţie am auzit mai multe versiuni, incluzând desigur o orchestraţie cu Karajan dirijor. Dar absolut tot ce-am ascultat mi s-a părut şters, fără gust, cu secţiunile orchestrei nesincronizate sau cu solişti care nu depun tot efortul pe care l-ar putea depune. Pur şi simplu nu se compară nici una din versiuni cu ce a reuşit Bernstein, în umila mea opinie:

Nu îndrăznesc să am prea multă încredere în gusturile mele proprii, totuşi. De aceea voi profita de faptul că am blog – sunt curios, chiar curios, să-mi spuneţi dacă aţi auzit vreo orchestraţie care să sune mai bine decât cea a lui Leonard Bernstein din 1989. Cu anticipate mulţumiri ..

ACTA este un tratat international secret care oficial e legat de contrafacere. In realitate e legat de drepturi de autor, inclusiv pe Internet.

E un tratat atit de secret, incit doar o mina de oameni au cunostinta de continutul lui. (cei care au acces au fost obligati sa semneze un acord de confidentialitate). Mai mult decit atit – documentul care a fost distribuit pe hartie reprezentantilor tarilor a fost marcat (watermarked) diferit pentru fiecare tara, astfel incit daca se scurge vreo informatie sa stie de la cine.

Evident ca textul a ajuns si pe mainile altora (vezi Michael Geist – Canada, Electronic Frontier Foundation – SUA) Si textul scurs ne demonstreaza de ce trebuie sa ne temem de lipsa de transparenta. Pentru ca textul prevede masuri de tipul celor 3 lovituri la nivelul tuturor statelor semnatare, de majoriare a responsbilitatilor tertilor (ISP, gazduire, etc.).

Concluzia e ca lobby-ul anumitor interese (hai ghiciti-le !) se vad la toate nivelurile.

(legi-internet.ro)

Pe scurt, dacă mizeria de ACTA este adoptată ne ştergem pe bot de dreptate. Măsurile pe care ACTA le propune vin deasupra instanţelor civile, şi îngăduie diverşilor deţinători de copyright să ceară scoaterea de pe internet a oricărui om sau site după 3 avertizări. Practic se aboleşte dreptul la justiţie, dacă înţeleg eu bine. Susţinătorii acordului sunt mulţi – S.U.A., Comunitatea Europeană, Elveţia, Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă, Mexic, Iordania, Maroc, Singapore, Emiratele Arabe Unite și Canada (conform Wikipedia, la ora scrierii articolului).

În atare condiţii, în Parlamentul European s-a luat în discuţie o rezoluţie privind ACTA – pentru a cere diverse lucruri de bun simţ, spre exemplu publicarea termenilor acordului către public, oprirea idioţeniei cu “three strikes” (trei avertizări), etc. Haideţi să cităm câteva părţi mai importante:

European Parliament resolution of 24 November 2010 on the Anti-Counterfeiting Trade Agreement (ACTA)

The European Parliament,

- having regard to (un număr de alte acte, legi, decizii şi drepturi deja-existente)

1.  Welcomes the release of the 2 October 2010 draft of the Anti-Counterfeiting Trade Agreement following the Tokyo negotiating round and expects the Commission to release to Parliament and the public the finalised ACTA text following the technical negotiation meeting in Sydney from 30 November to 3 December 2010;î

4.  Welcomes the Commission’s repeated statements that enforcement of the ACTA provisions – especially those on copyright enforcement procedures in the digital environment – will be fully in line with the acquis communautaire and that neither personal searches nor the so-called ‘three strikes’ procedure will be introduced by this agreement; points out that no ACTA signatory, and particularly not the EU, may be mandated by the agreement to introduce a ‘three strikes’ or similar regime;

6. Emphasises that ACTA will not change the EU acquis in terms of IPR enforcement, because EU law is already considerably more advanced than the current international standards

11.  Welcomes the fact that the parties agreed, following EU insistence, that the criminalisation of ‘camcording’ should be merely optional (Articles 2.14.3 and 2.15);

14.  Calls on the Commission to confirm that ACTA’s implementation will have no impact on fundamental rights and data protection, on the ongoing EU efforts to harmonise IPR enforcement measures, or on e-commerce;

(europarl.europa.eu)

Textul a fost adoptat între timp, deci putem răsufla uşuraţi temporar. Totuşi, de curiozitate, voi nota dinjos lista celor ce le pasă de mizeria ACTA, votând deci “Pro” rezoluţie, dintre europarlamentarii români; respectiv lista celor pe care-i doare în cur de drepturile oamenilor pe care-i reprezintă, votând deci “Contra” rezoluţiei.

PRO

Cristian Silviu Buşoi (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
George Sabin Cutaş (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Vasilica Viorica Dăncilă (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Ioan Enciu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Cătălin Sorin Ivan (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Ramona Nicole Mănescu (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
Ioan Mircea Paşcu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Rovana Plumb (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Daciana Sârbu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Adrian Severin (independent)
Claudiu Tănăsescu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Silvia-Adriana Ţicău (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Corneliu Vadim Tudor (independent)
Adina-Ioana Vălean(Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
Renate Weber (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)

CONTRA

Elena Oana Antonescu (Partidul Popular European)
Elena Băsescu (Partidul Popular European)
Sebastian Bodu (Partidul Popular European)
Petru Luhan (Partidul Popular European)
Monica Macovei (Partidul Popular European)
Marian-Jean Marinescu (Partidul Popular European)
Iosif Matula (Partidului Popular European)
Rareş Niculescu (Partidul Popular European)
Cristian Preda (Partidul Popular European)
Csaba Sogor (Partidul Popular European)
Theodor Stolojan (Partidul Popular European)
Laszlo Tokes (Partidul Popular European)
Traian Ungureanu (Partidul Popular European)
Iuliu Winkler (Partidul Popular European)

(adevarul.ro)

Reţineţi numele celor ce au votat contra. Reţineţi-le persoanele, şi face-ţi-le să-şi amintească de greşeala asta când mai trec prin oraşul dumneavoastră. Reţineţi-le voi numele, uita-l-ar istoria.

A, şi dacă tot suntem la faza aceasta, mai am o propunere. Scrieţi-le prin e-mail celor ce-au votat Pro. Mulţumiţi-le, cereţi să continue lupta. Scrieţi-le celor ce-au votat Contra. Să ştie că nu reprezintă saci de cartofi, totuşi.  Invitaţi-i să se ducă dracului. Scrieţi şi celor ce au fost absenţi sau s-au abţinut, poate data viitoare vor fi mai vioi. Iată lista lor de e-mail, sortată ca cea dinsus:

(via obisnuit.eu)

ABSENT
“george.becali@europarl.europa.eu” ; “victor.bostinaru@europarl.europa.eu” ;

ABŢINERE
“corina.cretu@europarl.europa.eu” ; “norica.nicolai@europarl.europa.eu” ;

PRO
“cristiansilviu.busoi@europarl.europa.eu” ; “georgesabin.cutas@europarl.europa.eu” ; “vasilicaviorica.dancila@europarl.europa.eu” ; “ioan.enciu@europarl.europa.eu” ;
“catalin-sorin.ivan@europarl.europa.eu” ; “ramonanicole.manescu@europarl.europa.eu” ; “ioanmircea.pascu@europarl.europa.eu” ; “rovana.plumb@europarl.europa.eu” ; “dacianaoctavia.sarbu@europarl.europa.eu” ; “adrian.severin@europarl.europa.eu” ; “claudiuciprian.tanasescu@europarl.europa.eu” ; “silviaadriana.ticau@europarl.europa.eu” ; “tudorcorneliu.vadim@europarl.europa.eu” ; “adinaioana.valean@europarl.europa.eu” ; “renate.weber@europarl.europa.eu” ;

CONTRA
“oana.antonescu@europarl.europa.eu” ; “elena.basescu@europarl.europa.eu” ; “sebastianvalentin.bodu@europarl.europa.eu” ; “petru.luhan@europarl.europa.eu” ; “monica.macovei@europarl.europa.eu” ; “marian-jean.marinescu@europarl.europa.eu” ; “iosif.matula@europarl.europa.eu” ; “rares-lucian.niculescu@europarl.europa.eu” ; “cristiandan.preda@europarl.europa.eu” ; “csaba.sogor@europarl.europa.eu” ; “theodordumitru.stolojan@europarl.europa.eu” ; “laszlo.tokes@europarl.europa.eu” ; “traian.ungureanu@europarl.europa.eu” ; “iuliu.winkler@europarl.europa.eu” ;

Durează aproximativ 5 minute să concepeţi un e-mail şi să-i adăugaţi lista destinatarilor. Atâta zic. Cinci minute.

Prima dată citesc despre cum întârzie trenurile în Gara Nord:

Altă dată neîncăpătoare, joi, prin Gara Timişoara Nord bătea vântul… şi frigul.

Băteau, la plural. Plus topica ciudată, parcă i-ar lipsi un verb.

” Ca urmare vremii nefavorabile din în zona sudică şi estică a ţării, s-au produs modificări în circulaţia unor trenuri de călători (…) “

Urmare a vremii, posesie, chestii grele de şcoală generală. Şi vremea e din zona sudică sau în zona sudică? Sau zonele, că-s şi sudică şi estică? Articolul este semnat de un curajos M.S., căruia îi urăm pe această cale mult succes în carieră.

Noi mergem mai departe şi aflăm despre un incediu provocat de un boschetar:

Pompierii au intervenit joi seara pentru stinge un incendiu la o clădire parăsită de pe strada Timiș din Timișoara

Părăsită, cu două litere “ă” dacă tot faci efortul să bagi diacritice. Îi urăm şi unui anume D.B. succes în cariera de jurnalist.

Trecem la un om ce-a murit în tramvai:

Bărbatul care avea în jur de 50 de ani i s-a făcut rău în timp ce se deplasa cu tramvaiul 4.

I s-a făcut rău cuiva, cui? Bărbatului. Chestiune de şcoala generală.

Medicii care au sosit de urgență nu au mai putut face nimic pentru bărbat, (…)

Nu atât o chestiune de gramatică cât de stilistică: există medici de ambulanţă care NU vin de urgenţă? Că-i cam clişeistică faza.

Rezultatul autopsiei va arăta motivul pentru care a murit bărbatul.

Motivul din care, scopul pentru care – nu aşa funcţiona limba română? Acelaşi misterios domn D.B. semnează şi aici.

Mai citim şi despre o doamnă care face accidente prin oraş:

Nicoleta O. M., de 42 de ani, din Timişoara, se deplasa cu maşina pe strada Republicii din municipiu

Strada aia-i bulevard, şi aşa se şi numeşte: Bulevardul Republicii.

din neatenţie, i-a lovit pe C. D. M. şi C. D., ambii în vârstă de 16 ani, care traversau pe strada pe zebră.

Fie “traversau strada” fie traversau “pe stradă“, cu litera “ă”.

Şoferita neatentă a rămas fără permis de conducere

Şoferiţă cu “ţ”. Succese nebănuite sub semnătura D.B., cu care deja ne-am obişnuit.

~~~

Cam atât, record într-o singură seară, în 15 minute petrecute pe sait. Un corector când vă angajaţi?

P.S. Apropo, dacă tot i-am văzut numele pe lista celor din redacţie, s-o tragem de urechi pe Alexandra Pleşa puţin.

Google’s autonomous cars have demonstrated that self-driving vehicles are now largely workable

În traducere, maşinile autonome ale Google dovedesc conceptul ca fiind unul viabil. Cu nişte obiecţii, bineînţeles -

‘Why would you even put money into developing it?’ says Gary E. Marchant, director of the Center for Law, Science and Innovation at the Arizona State University law school. ‘I see this as a huge barrier to this technology unless there are some policy ways around it.’

Între timp răsar întrebări evidente precum “de ce ai băga banii dacă nu există un cadru legal pentru aşa ceva”.

Întrebările sunt chiar bune, de altfel. Un vehicul autonom elimină conceptul de şofer, practic toţi oamenii dinauntrul său devenind simpli pasageri. În cazul unui accident în care se dovedeşte că software-ul maşinii a fost de vină, cine plăteşte pagubele? Pasagerii nu au de ce, asiguratorii ar trebui să se îndrepte împotriva .. producătorului, probabil. E complicat, într-adevăr.

Dar.

Astfel de maşini sunt viitorul. Poate nu vrei să plăteşti un taxi ca să te întorci de la o petrecere, ba chiar vrei să şi bei ceva. Poate vrei să parcurgi o distanţă lungă dar ţi-e cam somn. Poate ai 3 copilaşi în maşină şi te sâcâie groaznic vocile lor, distrăgându-ţi atenţia. Poate vrei până ajungi la lucru să citeşti ziarul (sau să joci Angry Birds). Există literalmente sute şi mii de utilizări pentru o maşină care se ştie conduce singură, chiar dacă ar merge cu un maxim de 30 km/h.

Din momentul în care există o piaţă potenţială de mari dimensiuni, să te apuci să te întrebi “why wouly you put money into it” e tâmpit. Legea nu-i un CE dat din cer, nemodificabil. Legea se adaptează chestiilor noi care apar – iar dacă nu se adaptează, chestiile noi tot intră în folosinţă. C-aşa-i capitalismul, aşa funcţionează viaţa – ce-i bun se exploatează. Nimeni n-a cerut voie înainte să inventeze internetul, sau partajarea fişierelor, sau Skype. Se vor vinde maşini autonome cândva în viitor, şi politicienii aleşi vor avea a-şi bate capul să cocioplească legi funcţionale. Doar ăsta-i rolul lor.

Poate e de reţinut exemplul şi pentru alte ocazii. Viaţa bate legea.

Chestia asta se face la Administraţia Pompelor Funebre (sau cum dracu se numeşte instituţia morţilor mă-sii). Sediul lor e plasat în zona Pieţei Traian, în Fabric. Te cari până la dracu-n praznic răbduriu, ştiind că măcar nu trebuie să mergi prea des la ei. Ajungi. Şi afli că! Nu poţi să plăteşti direct, cunoscând doar numele mortului. Ci!

Trebuie să mergi la administratorul cimitirului unde ai mortăciunea, să-ţi dea o fiţuică pe care scrie localizarea exactă a mormântului (rând, parcelă, etc) – şi probabil să se asigure că n-a fugit cadavrul între timp. Cu fiţuica asta te întorci la Administraţia Pizdii, şi acum poţi plăti. A, bonus, doar proprietarul mormântului poate plăti, deci îţi trebuie şi BI/CI al proprietarului. Nu-i ca şi cum tu vrei să le dai bani, şi ar trebui să ţi-i ia cu două mâini, indiferent cum te cheamă pe tine.

~~~

Mnoa, şi acu’ ziceţi voi cât ar fi de greu să instalezi două calculatoare (Pentium III chiar), să le legi la internet şi să comunice între ele administraţiile astea două. În loc să pui pe drumuri oamenii între Fabric şi, ca de exemplu, Calea Şagului.

Da’ nah, timpul trece, leafa merge, noi cu drag stăteam. Culmea e că administratorul din Şagului era progresist de felul lui, perfect de acord că “ce simplu s-ar rezolva aşa“. Da’ cu un singur om …

Tocmai ce-am şters de pe disc aproximativ 100GB de informaţii. Pentru că arareori se găseşte omu’ să aibă o asemenea cantitate de date la care să poată renunţa fără să măcar clipească, am să notez şi aici în ce a constat anomalia:

1. O largă serie de cărţi din Biblioteca ANR (Asociaţia pentru nevăzători din România). Primisem un pachet gigantic, literalmente câteva sute de cărţi în format .mp3, frumos aranjate alfabetic. Planul meu era să le scriu pe discuri şi apoi să le ascult în tihnă pe rând. Însă prospectul de a scrie aproximativ 25 de discuri DVD nu-i de colea prin prisma timpului cerut, aşa că am tot amânat. Şi amânând, am realizat că totuşi … în toate lunile cât am avut fişierele la îndemână n-am ascultat decât 2-3 poezii din ele.

Şi mi-am dat seama că frate, eu N-AM RĂBDARE şi n-am avut niciodată răbdare să-mi citească cineva o carte (poveştile din copilărie ale mamei nu se pun, bine?). Ascultat pasiv nu merită, pierd imediat şirul la ce se vorbeşte. Ascultat activ merge prea lent, mai bine pun mâna pe carte şi o citesc eu. Aşa că .. shift+delete, am reţinut doar poeziile recitate, că-s mai scurte şi mai pretabile citirii în orice caz.

2. O largă serie de albume ROIO, pe româneşte înregistrări de amatori. Am descoperit câteva trackere care doar cu asta se ocupă, bootlegs complet legale. Aşa că m-am apucat conştiincios să scot Pink Floyd şi Led Zeppelin cu ghiotura, ba chiar şi David Bowie, Jimi Hendrix şi alţii pe lângă. Am ascultat aproximativ o zecime din albumele astfel descărcate, şi am şezut pe concluzii până astăzi – când am decis că nu-mi pasă de istorie.

Chiar nu sunt suficient de fan al vreunei formaţii încât să vreau să aud micile variaţii ale pieselor de la un concert la altul. Mă doare fix în pulă cum îi suna chitara lui David Gilmour sau lui Roger Waters în 1977 comparativ cu 1978. Înţeleg de ce ar putea pasiona pe cineva detalii de acest gen, e o pasiune de colecţionar ca oricare alta; doar că nu-i şi a mea. Ca argument secundar, înregistrările de acest gen se pun online în format .flac, pentru a atinge cea mai mare fidelitate posibilă faţă de sunetul original; preţul plătit este, desigur, spaţiul. Cum eu nu am nici pasiune de colecţionar de muzică nici spaţiu prea mult, am procedat la un amplu hârşti! printre albumele descărcate.

~~~

Bineînţeles, spaţiul astfel reobţinut va fi prompt umplut cu alte fişiere. V-aş spune şi ce, însă dup-aia stric supriza cuiva :D

Să spicuim de pe blog (notând din mers observaţiile) din articolul “Reading novels … or not this one?“:

Imagine yourself starting reading a novel.

Starting to read, poate? Gerunziul excesiv poate dăuna grav sănătăţii.

The first 10 page go smoothly.

Pages, plural, alea alea. O fi typo.

The book is neither bad, neither very promising. Around page 25 you remember that the novel got some award for literature.

Poate vorbim de literary award? Sau award in literature?

The book does not catch you, but it gets some nice reviews.

Gets .. cum ar suna “although it did get good reviews“? În forma citată pare cam ESL, zic eu.

You continue reading, but it does not go as smooth anymore. Few days later you’re stuck around page 35.

Nu era cu being stuck at page X? Iar pentru aproximări you’re stuck at about page 35. Cred.

Then, after getting asleep two times at page 40, you have fewer hopes, have many critical thoughts, and start getting annoyed by the mismatch between what you read about the book and what you find in the book.

One does not get asleep, but falls asleep.

Asta pe lângă formularea cam contorsionată, da’ asupra căreia nu insist.

The message is banal, you feel like being able of better writing, even if you do not call yourself an author, the message is actually missing, or there much better books which do it better.

You feel like you would be able. Ce fras face gerunziul (being)  în constructele ipotetice?

De asemenea: there are much better books. Elipsă neintenţionată, bănuiesc.

Nu mai zic de legarea a 2-3 fraze într-una singură şi cum sună rezultatul (sugestie: ca ceapa).

A stop would mean that I would double thought about spending money and time on another novel of the same author, and that I would give credit to the jury that awarded the book.

Ziceţi-mi ce înţelegeţi voi de aici. Deci dacă se opreşte din citit înseamnă că o să se gândească de două ori înainte să mai cumpere ceva de acel autor – dar şi că juriul care a premiat cartea avea dreptate ?!

A, şi forma corectă a ce cred că încearcă omul să exprime ar fi că I would think twice about (yadda yadda). Să ai double-thoughts nu prea e în uz, second thoughts e complet altceva, deci ..

~~~

N-am citat integral articolul, având el suficiente porţiuni scrise corect. Însă cantitatea asta de erori într-un text de nici 600 de cuvinte spune ceva. De altfel puteţi, pentru plăcerea proprie, să vânaţi erorile din seria From Corfu to Wien sau din textul Two castels and … a toilet.

Aş băga şi-o concluzie, da’ n-am. Poate una de-aia simplă cu “nu vă avântaţi în chestiuni pe care nu le stăpâniţi” – deşi e atât de generică replica încât poate secera lejer jumătate din textele blogosferei.

.. avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă?

„Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. … Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu.

Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. … Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?

Nu-s de acord. Îmi pare o interpretare  voit tendenţioasă a textului ce-l avem în faţă – pe lângă o interpretare voit ciuntită a posibilelor ramificaţii ale textului.

Dar să purcedem la o mică analiză proprie, în nici un caz completă:

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!

Somnul acela este unul spiritual-cultural sau legat de acţiunile noastre militare? Textul nu spune. E, în fond, neimportant. Neamul românesc de la fărâmiţarea imperiului roman şi până la constituirea statului România a fost vânturat de turme întregi de barbari şi cuceritori. Fie c-am fost asupriţi, tâmpiţi sau amândouă, un lucru e cert: există o somnolenţă istorică. Nu-mi pare rău că e subliniată şi de imn. Chiar şi ambiguu.

Pentru că imnul e fix invers de ce zice Pleşu: zice să “Trezirea!”. Zice să, iată, avem responsabilitatea unor locuitori şi să luăm contact cu cultura şi (de ce nu?) cu armele. Ce-i rău în asta? A, că lui Pleşu i-ar place să pretindem că noi de fapt am fost dintotdeauna buricul târgului … scuze, n-am fost. Da’ putem deveni. Avem curajul cioranean să recunoaştem cinstit că nu suntem nimic, dar putem deveni ceva? Avantajele tinereţii, deh.

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Iarăşi: am fost blegi, indiscutabil. Să fim în continuare blegi sau să chiar facem ceva? Imnul zice să facem ceva. Apropo, imnul este foarte apropiat de vorba aia a noastră cu “fă azi, nu lăsa pe mâine”. Azi, acum, cu 5 secunde în urmă. Aşa se face acţiunea de către cei care chiar intreprind ceva.

E drept, e puţin apocaliptică exprimarea cu “ori niciodată”, da’ cum ziceam, o ocazie ratată e o ocazie ratată, ce n-ai făcut azi e o oportunitate pierdută, şi-aşa-mai-departe. Imn 1, Pleşu-intelectualul-leneş 0.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

E cu strămoşi. Sincer acuma, eu mă bucur că străbunicul meu a fost mecanic de locomotivă, om muncitor care s-a străduit să nu trăiască în glod. Mă bucur că bunicul meu a fost militar – şi anume pompier, salvând vieţile altora. Sigur, existenţa lor nu spune c-aş fi eu bun de ceva: dar eu mă bucur că am un model înspre care să privesc.

Poporul nostru are un model bun spre care să se uite. Spre deosebire de unguri (spre exemplu), care nici măcar nu ştiu prea bine din cine se trag. Serios, versurile alea spun să privim înspre modelul nostru bun şi să ne orientăm. A, că indirect zice despre noi c-am fi răi, laşi şi puturoşi? Păi poate chiar suntem în comparaţie cu străbunii. Vreţi sinceritate sau minciună? Ce pula calului am făcut în comparaţie cu romanii? Că până una-alta preceptele lor legale se găsesc incluse până astăzi în sistemele legislative, gramatica lor funcţionează pentru multe alte limbi, cuceririle lor nu le putem compara cu ale noastre din motivul evident că noi n-avem deloc. Poate că avem şi noi specialiştii noştri la nivel înalt, însă privind spre masa populară mai e mult până departe.

Bonus, imnul nu specifică când să ne oprim. Nu e o listă exhaustivă de dovezi pe care le aducem şi gata. Fiecare om, fiecare generaţie trăieşte cu versul ars pe frunte, cu îndemnul acelaşi de a clădi neamul întru plăcerea şi lauda strămoşilor. Fiecare îşi poate pune întrebarea “dacă astăzi trăiau romanii oare cât ar fi cucerit?“. Nu ştim, deci ia hai înapoi la treabă că e din plin. Mie-mi pare un principiu sănătos.

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Chiar n-am idee de ce ar obiecta cineva aici. Eu îs mândru că mă cheamă Alexandru ca pe străbunicu-meu (chit că ştiu mai puţină matematică decât ştia el la 23 de ani). Chestia asta funcţionează ca un motor de tracţiune, dom’le mă cheamă aşa deci trebuie să realizez chestiile alea.

Noi ca popor de ce n-am fi mândri că Traian? A, pentru că n-avem de ce ne făli. Păi io ce să zic, botu’ jos şi revedeţi punctele de dinainte. La muncă nu la pupat singuri în cur!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Chiar mobilizatoare secţiunea asta. Există nişte oameni care s-or străduit în vremea lor să nu fim futuţi în gură, pe cât pot or putut ei. Foarte bine, mai vreau d-ăştia s-avem. Mi se pare că Ungaria arată cam mare şi Serbia i-a răpit României o bucată bună din Banat, când îi futem în gură? Să nu mai zic că Bulgaria ne datorează un Cadrilater, parcă.

Deşteptu’ de Pleşu nu vede ditamai halca de surâs igienic (cuvintele lui!) – iată, noi vrem să ne mândrim în faţa celor ce-au fost. Chiar dacă nu ne iese şi suntem viermi şi am putea mai mult şi ne întrec sârbii, totuşi  insistăm să aibă Umbrele încredere în noi. Încredere că vom putea. Tinereţe, haine grele.

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Se simte vizat cine vrea. Unii (ca Pleşu) cârâie că românii de fapt îs incapabili, că-s inapţi istoric, că-s nu-ştiu-cum. În timpul ăsta, alţii fac parte din servicii speciale româneşti şi dau lecţii altor servicii speciale străine. Hai să-l credem pe Ţuţea 5 minute: dacă România îşi pune în cap, mâine anexează Ungaria. Ceauşescu o cam dat cu tifla Moscovei prin anumite părţi, unele esenţiale. Dacă vrem, putem. Surâs igienic de încredere oarbă în noi.

Noi nu plecăm, noi nu murim!

..

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!

Realitatea istorică e pământul de sub picioare nu-i al nicicui. Au scurmat în ţărână dacii, şi ce s-a ales de ei? Oamenii de deasupra trebuie să lupte, altfel cei ce-s mai bine pregătiţi şi mai bine echipaţi pentru viaţă vin şi cuceresc. Ăsta-i mersul natural al istoriei, şi nu e nimic sumbru în asta. Neplăcut, bineînţeles că da. Însă prefer stoicismul imnului în dauna unor vorbe altfel goale.

Nu pretind c-am demonstrat ceva în sensul amplu-sforăitor Pleşuian. Da’ zic că ajunge de-o gustare, cât de-o fulgurantă atingere a subiectului – aşa că dom’le, io mă opresc aici şi I rest my case.

Despre ce-i vorba? Despre lipsa completă a unei chei de interpretare a termenilor şi opţiunilor unui sondaj.

Citeam articolul lui Vintilă Mihăilescu despre un recent studiu făcut asupra românilor în privinţa imaginii lor asupra lor înşişi iar separat asupra celorlalţi români. Zice pe la finele articolului cum că

Şi mai există un consens, statistic puternic, chiar dacă nu se află în primele rînduri ale trăsăturilor definitorii. El este alcătuit din următoarele caracteristici ale „românului“, cu care mai toţi par a fi de acord, fie că e vorba despre ei înşişi, fie că se referă la cei din jur. Românul este astfel imprevizibil, intuitiv şi emoţional, critic, cu perspective de viaţă pe termen scurt şi bun improvizator. Toate acestea se află undeva pe la mijlocul listei de trăsături definitorii. Aurea mediocritas…

Iar obiecţia mea din tot fiindul este fix lipsa definiţiilor. Nu există doi oameni care să interpreteze cuvintele fix la fel. Limba română fiind ea şi tânără şi mai degrabă preocupată cu oralitatea decât cu scrisul, reuşeşte să fie suficient de imprecisă încât să îmburde în şanţ şi cele mai bune intenţii de studiu. De altfel, ca o paranteză, aţi remarcat vreodată cât de inutil este dicţionarul explicativ al limbii? El poate fi înlocuit într-o suficient de mare proporţie cu un simplu dicţionar de sinonime, chestiune îngrijorătoare prin prisma lipsei de seriozitate; or fi având anumiţi termeni trăsături comune, o fi duioşenia blândeţe şi tandreţe şi emoţie şi delicateţe, însă parcă i-ar prinde bine o definiţie a ei proprie.

Mno, citând din articol, vă invit să vă definiţi în minte ce înseamnă “critic” şi a fi critic, să vă răspundeţi la întrebarea dacă sunteţi astfel, iar apoi să repetaţi procesul cu două-trei persoane din anturajul dumneavoastră. Rezultatele pariez că vor fi surprinzătoare. Similar, să vă definiţi ce-i aia “emoţional” – apropo de chestie, nu trebuia să fie emotiv-adjectiv?- şi apoi să vedeţi dacă un bărbat şi-o femeie au aceeaşi definiţie asupra termenului.

Desigur – realitatea tristă a sondorului de opinii -sper că există cuvântul, iar dacă nu, el trebuia inventat- este că nu se poate lungi la vorbe prea mult, din pricină că i se plictiseşte subiectul şi apoi rămâne fără obiectul muncii. Pe de altă parte însă îmi pare o insultă să pretinzi că cele prezentate dinsus oferă vreo urmă de precizie, când 3 oameni ar da 3 definiţii diferite. Pur şi simplu există mai multe Românii în acest sens, mici bucăţele de realitate în care “a fi critic” înseamnă lucruri total diferite, de la fata de cartier trecând pe la tânăra controloare de bilete şi terminând cu membra importantă de partid. Sunt convins că nu doar noi românii ne confruntăm cu aceste probleme – însă situaţia particulară a educaţiei româneşti şi a realităţii sociale româneşti nu fac decât să indice, de mulţi ani încoace, fine rupturi în ţesătura păturilor sociale.

În principal există cuvinte care sunt evidente prin ele însele. Dacă ne apucăm să întrebăm oamenii despre numărul de obezi din cercul lor de prieteni atunci şansele-s destul de mari ca rezultatele să fie corecte, având în vedere că e de obicei cea mai gravă definiţie a greutăţii persoanei (dincolo de gras, grăsuţ, grăscior, bine făcut etc). Însă o întrebare despre imprevizibilitatea persoanei nu dă rezultate corecte, din motivul evident că cine pula vrea să spună că-i un plicticos previzibil? În principal chestiunea asta se poate identifica prin uneltele statisticii, spre exemplu văzând dacă respondenţii se împrăştie sau nu pe o curbă (Gauss spre exemplu). Da’ mai simplu ar fi dacă fiecare sondaj de acest fel ar include şi o mini-cheie, cuvinte care să ajute respondentul să identifice corect unde dracu’ se încadrează el.

Doar zic.

Bineînţeles, ca orice leneş sadea am şezut pe sugestiile primite din public până am uitat de ele luându-mă cu alte chestiuni mai presante.

Ei bine, cu scuzele de rigoare pentru întârziere, am să încerc a-i răspunde lui Cosmin la articolul său Ro-politică. )

~~

Cosmin identifică două forme de politică în România, numindu-le politică-religie şi politică-ştiinţă. Ele fiind doar două le găseşte desigur a fi în completă opoziţie şi omul procedează în a ni le descrie; după cum vă probabil închipuiţi datorită denumirilor, P-Re întruchipează şamanismul combinat cu populismul ieftin, pe când P-Şt ar trebui să fie bazată pe unelte şi procedeea raţionale, uneori în contra voinţei populare. După chiar spusele autorului, P-Şt nu există în România.

Problema mea cu această abordare este lipsa ei de elasticitate. În orice formă de clasificare încercăm, există mereu necesitatea de a alege granularitatea cu care separăm elementele setului. Pentru a putea alege granularitatea trebuie să alegem nişte calităţi /atribute măsurabile ale elementelor măsurate. Populismul este, într-adevăr, un atribut ce poate fi folosit în măsurători, însă e greu de cuantificat. Cum determini dacă PNL sau PDL e mai populist? Discursul bi-color al unui partid e iarăşi uşor de identificat, însă greu de cuantificat; orice politician este obligat la un moment dat să-şi critice adversarul – cum diferenţiem instanţele când o face “pe drept” de cele când o face “pentru imagine”? Întrebări, întrebări.

Cum Cosmin nu-şi intenţionează articolul să fie exhaustiv, nici eu nu voi insista prea mult. De altfel participarea mea politică se rezumă la a vota preşedintele şi senatorii/parlamentarii, plus primarul şi consilierii locali. Întru alegerea acestora folosesc însă un set de criterii ceva mai extins. Mă interesează la un candidat (pe orice funcţie) competenţa, ceea ce implică minime studii; 8 clase nu-i clar că-s suficiente, însă între a avea liceu sau master nu văd o distanţă mare. Eventual puncte-bonus dacă omul are studii doctorale în străinătate. Onestitatea este al doilea factor, pentru că în fond mai bine unu’ care fură dar face ceva decât unu’ care nu fură nimic dar nici nu face nimic. Defectele se judecă în funcţie de caz, toţi având aşa ceva. Şi-n general nu-mi sparg prea mult capul, eu fiind doar o bucăţică mică din marea masă.

Hai să luăm şi un studiu de caz, ca să nu vorbim în gol. Daniel Funeriu este un ministru al educaţiei ce -spre deosebire de predecesorii lui- a luat o măsură clară şi radicală împotriva furtului intelectual la examenul de Bacalaureat. Deşi măsura luată de el a avut un impact măsurabil asupra rezultatelor examenului, diferenţiindu-le drastic de anii trecuţi, nu a binevoit să folosească datele strânse pentru o abordare statistică a rezultatelor, iar Ministerul Învăţământului nu a publicat nici un studiu în urma sintetizării datelor respective. Politica făcută de Funeriu nu poate fi deci inclusă în sistemul Cosminmaricarianesc nici în categoria P-Re (pentru că-i direct antipopulistă) nici în P-Şt (pentru că metoda folosită nu este dusă până la capăt). Iar cum un exemplu clar şi răspicat ne ajunge pentru a demonta eşafodajul …

Pe scurt, articolul în discuţie serveşte drept anecdotă în întâlniri relaxate cu prietenii, maxim ca metodă grosieră de evaluare. Prea grosieră totuşi pentru a servi la ceva util, îmi pare mie. Sorry.

Mdeci, vii cu tramvaiul şi cobori la o staţie după Prefectură. De ce la Poşta Mare şi nu la BNR, spre exemplu? Venind din sens invers, de ce la Poşta Mare şi nu la Continental, ceea ce reprezintă cu acurateţe locul? Venind cu autobuzul tot în spatele BNR ajungi, dacă e să fim chiţibuşari. Doar troleibuzele opresc fix în spatele clădirii poştei. Sau simplu, de ce nu ziceţi “în staţia Grozăvescu” dacă tot trebuie să precizăm unde ne aflăm?

Nu am o problemă anume cu instituţia poştei sau cu clădirea sau cu denumirea. Înţeleg perfect nevoia de localizare în spaţiu şi faptul că o denumire poate supravieţui chiar şi obiectului fizic desemnat. Dar asta nu face lucrurile mai puţin ilogice. Înţeleg că Poşta (aia Mare!) era un lucru oarecum important în viaţa noastră acum 20 de ani, poate încă şi acum 10 ani (nu). Dar nu mai este. În cultura comună a merge la poştă nu mai decât o excepţie, iar a merge la Poşta Mare pentru că ai o treabă în clădirea respectivă e chiar excepţional. Treburile se rezolvă prin internet, prin telefon, prin fax, de acasă, din mers, de pe budă. Poşta e un obiect ce pentru a supravieţui începe să aglutineze alte servicii (plăţi impozite şi facturi) pentru a supravieţui.

Dincolo de aceste considerente teoretice, “la Poşta Mare” e imprecis. Unde vii, în faţă, pe trotuarul îngust unde greu discerni persoanele ce-s la mai mult de 3 metri distanţă? În staţia de tramvai? În spate, în staţiile de transport? Pe una din laturi? Niciodată nu-i sigur dacă nu precizezi. În schimb aş propune clădirea BNR ca punct de referinţă. E clar ce-i BNR, iar dacă nu ţi-e clar la orice oră nu meriţi să fii cetăţean. Dacă nu ştii unde-i clădirea eşti poate 5/6 de cetăţean, în nici un caz unul întreg. Conveninent, clădirea respectivă are un colţ fix în intersecţie, iar a-ţi da întâlnire pe colţ oferă vizibilitate din toate direcţiile, pornirea către destinaţie e mai rapidă, etc. Dacă vii din orice direcţie în afară de Prefectură, a da întâlnire pe colţul BNR reprezintă o alegere mai bună decât poşta.

Atrasă fiindu-mi atenţia la un articol precedent, ţin să precizez clar şi apăsat: ăsta nu-i articol de-ăla de acţiune, hai să facem ceva, hai să schimbăm lumea. Nu-i chestiune de împărţit fluturaşi. E chestiune de atras atenţia şi gândit şi fiecare cu pizda mă-sii decide pe cont propriu cum îi mai bine. Io zic într-un fel, treaba fiecăruia cum judecă.

Acestea ziind fise, mulţam de atenţie, mai treceţi pe aici pentru disecarea unor probleme neimportante.

Motivul Unu’

Au cele mai lente programe de instalare din lumea asta. Mai bine aş alege să mi se tragă cu o săgeată în genunchi decât să instalez Reader X. Sau Photoshop. Sau After Effects. Din fericire există Foxit Reader şi programe care permit editare foto minimală, ceea ce mă scuteşte de primele două mizerii din listă.

Bonus, uite ce soluţii sugerează ei pentru faptul că instalarea merge greu la ceva: 1) copiază fişierele de pe discul optic pe cel fix 2) mai opreşte din programele ce pornesc odată cu Windowsul. Unde-i opţiunea 3) în care ei înghit o pulă de cal şi recunosc că problema e la ei şi nu la utilizator? Auzi, opreşte din programele de startup. Ce amuzanţi sunt ei.

Motivul Doi

Fut produse existente deja. Spre exemplu au cumpărat Macromedia şi au futut Dreamweaver, un program relativ acceptabil pentru design WYSIWYG de pagini HTML. După ce Macromedia Dreamweaver a devenit Adobe Dreamweaver acesta s-a îngrăşat, punând în el o tonă de căcaturi nefolositoare şi consumând o tonă de memorie şi procesor pentru .. nimic nou şi util.

Dar cel mai important lucru pe care l-au futut şi pentru care n-o să-i iert în veci este Flash Player. Înainte de Adobe acesta era un program mic, simplu şi performant care permitea o groază de chestii animate/video. De când a devenit Adobe Flash Player a devenit un căcat în continuare relativ mic dar incredibil de prost, lent, numa’ bun să-l interzici pe orice pagină îl întâlneşti. În special partea de redare video e incredibil de proastă, indiferent că vorbim de Youtube, Vimeo, Wimp.com sau orice alt sait. Pur şi simplu Flash Player e copilul tălâmb din grup.

Asta ca să nu numărăm de câte ori au emis câte un update ce pur şi simplu futea redarea complet, spre exemplu lăsând ecranul negru când treceai videoclipul pe tot ecranul. Pur şi simplu produsul ăsta trebuie scos din mâinile lor şi lăsat cu sursa deschisă. Ajunge dacă apoi e îngheţată dezvoltarea la el până nu apar nevoi clare de adăugiri (spre exemplu procesoare noi), odată ce există o versiune ce funcţionează.

~~~

Mno, cam atât. Sărbători fericite, că tot e sezonul.

Distincţia îmi pare importantă: ar fi oare posibil ca mema în discuţie să fie complet goală de orice conţinut, şi pe fond un simplu construct al minţii unor oameni ce caută un ţap ispăşitor pentru neputinţa lor proprie? Am un amic, omu’ a terminat recent facultatea – teologie didactică ortodoxă, o specializare complet ne-necesară lumii acesteia. De vreo 4-5 luni îşi caută de lucru, şi anume muncă de birou, fiind sub demnitatea lui să accepte să lucreze cot la cot cu restu’ pulimii în vreo fabrică. Singura diferenţă fiind desigur că muncitorul din fabrică contribuie timp şi puţinele lui cunoştinţe pentru a aduce lumii produse tangibile şi vandabile, în timp ce absolventul nostru .. păi are o facultate, nu? E, iată şi ăsta un crez. Am facultate deci. Deci sunt. Ce? Păi..

Ia să cităm dintr-un film drag mie datorită tematicii:

And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn’t there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who’s to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you’re looking for the guilty, you need only look into a mirror.

I-auzi, sună într-un anume fel asta. Ca s-o zicem pe cea dreaptă, dacă ce cauţi tu sunt vinovaţii, ajunge să priveşti într-o oglindă.

Probabil sună gol de conţinut când vorbeşti de responsabilitate personală. Şi chiar este gol în noţiune dacă nu o umpli cu ce chiar trebuie: înţelegerea responsabilităţii.

Ce înseamnă faptul că trăiesc 5 câini de talie mare, vagabonzi, pe ruinele unei foste clădiri de lângă blocul unde stau? Aţi zice că înseamnă multe – că există babe proaste care-i hrănesc, că primăria nu-şi face treaba, că ecarisajul ia banii de pomană, toate alea. Iar ele chiar sunt, probleme existente şi scăderi ale societăţii. Dar ele sunt secundare, fiind vorba despre lucruri externe mie. Primul lucru care-l transmite existenţa acelor câini este că pe mine nu mă deranjează suficient încât să-i omor cu mâna mea. Nu mă deranjează suficient încât să le pun otravă în mâncare. Nu mă deranjează încât să sun la ecarisaj. Dacă m-ar fi deranjat cu adevărat, nici lipsa ecarisajului nici nepăsarea primăriei nici prezenţa babelor nu m-ar fi oprit. Dacă m-ar fi deranjat că mă latră la 3 noaptea şi nu eram un laş încât să-i distrug eu.

În confruntare cu lumea exterioară, iată, omul face enunţuri zilnic.

Face enunţuri, spre exemplu “nu mă deranjează gunoiul de pe străzi” sau “nu mă interesează gropile din asfalt“. Ah, da, în teorie ne. Interesează. Din vorbe. Dar în confruntarea cu faptul existent, cu imundul unei banale gropi, ce facem? Boscorodim şi ne trece. Ne smiorcăim, oh, ne smiorcăim cu lacrimi de copilaşi neajutoraţi. Dar facem ceva?

Dar ce-am putea face? – aţi întreba. Dragii mei, am două-trei femei în vârstă ce toamna îşi fac de lucru şi mătură curte blocului de frunzele ce-au căzut. Ceilalţi vecini sunt mult prea .. evoluaţi pentru astfel de activităţi. Ce puteţi face, mă întrebaţi? Măturaţi dracului frunzele.

Luaţi primarul de guler, legaţi-l fedeleş, puneţi-l într-un portbagaj de Dacia 1300 şi plimbaţi-l prin toate gropile. Apoi puneţi-l să semneze că ori se rezolvă problema ori mai face o călătorie de-aia, zilnic. Iar dacă chiar trebuie să facă 5-6 astfel de călătorii mai bine-i cereţi demisia decât să staţi cu ochii-n 4 după ce face el. Şi chiar nu plecaţi de acolo până nu-şi semnează demisia.

Aud oameni ce lucrează în firme cu sute şi mii de angajaţi că “nu putem comenta faţă de condiţiile inumane de lucru, altfel am fi daţi afară”. Icter fac. Băi, dacă ies 50 de oameni în acţiune, în 8 ore nu rămâne nimic din directorul general, adjunct, familiile lor şi bunurile lor materiale. Dacă se apucă serios, 100 de oameni îi pot face viaţa un calvar fiecărui şef şi şefuleţ din firma respectivă, până pleacă ăia hăulind. Cum era vorba cu râul, ramul care ţin cu asupritul? E doar o vorbă goală pentru voi? Păi atunci ia daţi o tură pe la Eminescu şi daţi-i un şut în cur pentru că vorbea pe nas. Ori el ori românii, cineva e prostul în discuţia asta.

Nu degeaba am vorbit în articolul precedent despre vânătăile care-s ale noastre, proprii, rezultate ale răspunderii proprii. Dacă înveţi să te aperi nu ţi se fac vânătăi. Dacă înveţi să-ţi ceri drepturile nu te calcă mai nimeni în picioare. Problema, desigur, este că într-un fel noi trăim în echivalentul unei vidanje. Fără să fi cerut asta la naştere, iată, soarta potrivnică ne-a dat un şut în muie şi ne-a făcut ditamai vânătaia – lăsându-ne să ne naştem români într-un neam defetist şi fix după urmele unui sistem mincinos. Dar vânătaia-i a noastră, după cum am stabilit deja. Trăim în vidanjă, singura cale înainte este să devenim vidanjori de ocazie. N-o vor face nici FMI, nici guvernul, nici o formă de autoritate. Nimeni.

~~~

Ei, acum revenim la valoarea lor şi pensia noastră. Poate generaţia nouă e chiar retardată. Poate lor chiar le place Lady Gaga şi le place dubstep şi le place Farmville şi nu mai învaţă ca cei de-pe-vremea-mea. Dar nu mă simt în stare să-i critic nici măcar în trecere. Dacă nu voi avea pensie va fi fix vina mea, nu a lor. Dacă vreau să am pretenţia că nu sunt sclav atunci nu statul (prin reprezentaţii lui viitori) va trebui să-mi dea pensia.

Trăiesc 3 generaţii ale trecutului în România, şi una a viitorului. Aia  bunicilor mei ştiu ce a făcut, a băgat râtu’ în pământ şi a făcut bancuri cu Ceauşescu pe la colţuri, în timp ce Securitatea le lua rudele din pat. Aia a părinţilor mei ştiu ce a făcut, l-a lăsat pe Iliescu de 3 ori la caşcaval şi a privit impasibilă la mineri. Aia a mea aşteaptă neroadă să vină Altcineva să ne scape de probleme. Halal.

Cei ce vin după noi vor purta bandaje şi vor avea oase rupte de bunul simţ românesc. Vor purta platoşă, ferindu-se de nesimţirea şi indolenţa semenilor lor. Copiii de azi învaţă că părinţii lor au fost laşi şi nehaliţi, că părinţii lor au luat credite doar cu buletinul şi că au copiat la Bac timp de multe promoţii înainte de Funeriu. Copiii ştiu că normalitatea ni se pare o excepţie, ştiu că suntem nişte simpli purtători de disonanţă cognitivă, în mintea cărora există mereu conflictul între “eu, sclavul, ştiu ce trebuie făcut” şi “eu sunt prea superior să fac ce trebuie făcut“. Copiii ştiu că trăim într-o vidanjă, învaţă asta de la primul contact cu strada, şi mai învaţă că e un lucru chiar ok să trăieşti acolo.

Nu, ei nu ne datorează nimic nouă. Noi lor da, începând de cel puţin ieri. Noi datorăm ceva lumii în care trăim. Şi anume, totul.

~~~

edit: Pe teme similare aveţi şi articolul cetăţeanului care-şi spune Porcul de York, intitulat Smiorcăiala.

Nu ai dreptul sa te smiorcai pentru ceea ce nu ai. Ceea ce nu ai sunt cele pentru care nu ai fost dispus sa lupti. Comoditatea te impiedica sa ai.

Sa nu ne smiorcaim pentru cele care ne sunt departe, doar pentru ca asteptam ca ele sa faca picioare si sa ne raspunda la fluieraturi. E culmea lipsei de educatie.

Deci da. Me gusta.

~~~

În general acceptăm ca general valabil cum că există influenţe ale altora asupra noastră. Şi anume, că influenţele din copilărie ne modelează. Că influenţele şi experienţele şi trăirile şi durerile din adolescenţă de modelează. Că viaţa-ntreagă-i un lung şir de Alţii care ni se perindă şi-şi lasă urma în noi ca în plastilină, uneori mai mult, uneori mai puţin, unii deloc. Dar îşi lasă, majoritatea. Unii sunt în poziţia să apese mai des şi mai cu forţă, spre exemplu părinţii. Alţii sunt în poziţia să apese mai dureros, spre exemplu şefii sau profesorii. Unii o fac în completă bătaie de joc faţă de noi, spre exemplu oamenii violenţi sexual (sexual predators descrie mai bine).

Toate astea-s acceptate şi evidente. Dar ce credeam eu, şi presupun că destul de mulţi alţii, şi am descoperit cu uimire că-i fix invers faţă de ce credeam, e ideea că urmele le aparţin. Doar e logic, nu? Te întrebi “de ce-s eu timid” şi-ţi răspunzi repede amintindu-ţi de toate fetele ce au râs de tine şi de toţi băieţii ce nu prea te băgau în seamă şi poate de vecinii ce vorbeau admirativ de băiatul de la 4 cum învaţă el bine şi toate alea. Şi e urma lor, vina lor, piatra lor, păcatul lor că te-au făcut să fii timid (sau orice altceva ţi-au făcut alţii).

Ei bine, mnu. Să procedăm prin analogie: dacă cineva mă loveşte în braţ, vânătaia care apare e a mea. Sigur, altul m-a lovit. Dar dacă mă loveam în uşa de la bucătărie .. vânătaia tot apărea. Tot a mea era. Corpul meu nu mă întreabă cine m-a lovit, ci trimite cu exactitate de ceasornic sânge şi substanţe în zona aia astfel încât vânătaia trece în 2-3 zile. Indiferent cine, corpul sănătos se fereşte. Vânătaia e a mea şi corpul mă vindecă pe mine.

Toată călătoria cu amintirea trecutului şi a episoadelor dureroase şi a diverselor blocaje de gândire (bottlenecks) este nu pentru a şti cine ne-a făcut ce. Ăla e un aspect secundar. E ca să ne amintim ce, să constatăm că avem o vânătaie unde nu credeam, să vedem dacă nu cumva trăim constipaţi sau dacă cumva stăm în vreo relaţie nesănătoasă ca şi cum ai sta sprijinit pe piciorul propriu care-i rupt. Dar acel ce este un ceva despre tine, ceva despre întregul tău propriu. Eşti tu, într-un fel în care nu te cunoşteai. Durerea e a ta. Alegerea să te vindeci e a ta. Indiferent cine ţi-a făcut sau cât de grav ţi-a făcut, tu iei deciziile în viaţa ta şi în privinţa persoanei tale prezente şi viitoare. Poate trebuie să te îndepărtezi. Poate trebuie să lupţi şi să rupi maxilare. Poate trebuie să munceşti pentru a deveni independent înainte de a scăpa de constrângeri. Poate nu vei fi satisfăcut dacă nu-l baţi crunt pe cineva din trecutul tău. Foarte bine.

Toate astea-s alegeri. Ale persoanei proprii, în raport cu persoana. Am înţeles brusc asta şi încă nu mi-e clar dacă-i pătrund toate profunzimile: vânătaia e a ta. Nu poţi schimba pietrele, şi aşteptând ca ele să se schimbe vei tot avea vânătăi. Nu poţi schimba oamenii, poţi eventual să-i convingi să-şi schimbe comportamentul faţă de tine; dar este datoria ta, şi dacă n-o faci rana rămâna tot a ta, supurândă. Tu eşti singurul lucru important pentru tine însuţi, fiindcă eşti singurul lucru pe care-l poţi îmbunătăţi şi schimba şi vindeca. Alţii nu “trebuie să” nimic în raport cu tine. Tu trebuie să fii atât de monstruos superior încât să le poţi dicta tu altora ce trebuie. Să. Tu să fii piatra în care alţii îşi provoacă vânătăi.

Pentru a atinge asta însă, omul are datoria faţă de sine să-şi împingă limitele cât poate, indiferent de sursa lor, indiferent de natura lor. Pentru că lumea, iată, nu stă pe loc niciodată, şi pietre-s destule şi lupta-i nesfârşită. Iar vânătaia, de când apare până se vindecă, e a ta.

În filmul deşănţat ce-mi dansează în faţa ochilor închişi o să intru cu aparatul de filmat, să filmez în timp ce teatrul se desfăşoară absurd. O să fiu martor imparţial notând cu calm avocăţesc lumea şuie a viselor mele gri. O să revăd apoi cu cana de must în mâini bucăţile din mine ce nu-s chiar sigur cum au ajuns acolo, o să revăd chiar dacă n-o să şi înţeleg casa-labirint, trenul-ringhişpil, apa-cea-mâloasă în care înotam cu toţii, pereţii galben-scorojit ce mă bântuie, străzile complet tăcute de pe malul apei,

, toate înfricoşările mele de copilandru slab şi netrebnic, mic şi îngrozit de cerul prea vast şi prea albastru al dimineţii.

O să văd totul la lumina clară a zilei şi-o să râd monstruos şi-o să mai flegmez o dată pe înfiorările mele înainte de-a arunca pe foc totul cu ură şi-un zâmbet drăcesc în colţul gurii.

~~~

… voiam să fie proză arhiscurtă. Textul n-a vrut.

Personal am .. dezvoltat o oareşte pasiune acum câţiva ani pentru ceaiul verde. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc îl consideră câh, amar şi najpa. Iar el chiar este. Amar şi najpa. Da’ are o aromă dincolo de aceste defecte – la fel cum cafeaua cu cât e mai amară e şi mai aromată, prin urmare mai faină. Am tot experimentat de-a lungul timpului, încercând diverse combinaţii de ceai; majoritatea ies prost spre foarte prost, de-ţi vine să arunci copiii pe geam. Într-o seară am descoperit ceaiul roşu (într-un birt neuzual, Scârţ parcă) – ăsta are gust de plante uscate, pământiu aş zice. Exact ca ceaiul verde, are o aromă greu de descris, da’ care face toţi banii odată ce treci de prima impresie.

Mnoa, iar astea două combinate dau un rezultat să zicem .. neuzual. Nu aromat în sensul drăguţ şi interesant şi gâdilător de simţuri, dimpotrivă. E aşa, un gust şi-un miros de trudă, de bătătorit şi de pajişte. Hai să risc a spune rustic, în orice caz ne-citadin, pe fundal de muzică bisericească sau veche. Genial, după umila mea părere. Un plic din fiecare, ţinute în ceainic 15 minute, băut în două reprize. Călduţ, nu cald.

În altă ordine de idei, am mai încercat să amestec verde cu negru. Din păcate iese o combinaţie prea puternică chiar şi pentru gustul meu, mai ales dacă faci greşeala să-l uiţi mai mult de câteva minute; se suprapun, fiind ele aceeaşi plantă doar că în stadii de oxidare diferite. În schimb am descoperit o combinaţie interesantă, ceai negru cu mentă. Ambele sunt aromate puternic şi în loc să se încalece ele se completează reciproc. O încântare să stau cu ceaşca aburindă sub nas, după ce am lăsat câte un plic din fiecare să stea în ceainicul acoperit vreo 20 de minute. Merge şi un strop de apă cu lămâie, da’ un strop, nimic mai mult, altfel se simte lămâia mai puternic decât orice altceva. Limonadă, nu Helas. Se completează cu Bach în fundal după gust.

Mnoa, combinaţiile dinsus îmi plac şi-s excelente pentru mine, am mai zis. Totuşi sunt mereu deschis la noutăţi, şi reiau curiozitatea de la început: dumneavoastră cunoaşteţi şi/sau beţi vreo combinaţie interesantă?

~~~

Vag pe subiect: apa din Timişoara e suficient de proastă încât să-mi placă mai mult fiartă decât altfel. Acu’ 10 ani era oarecum acceptabilă, astăzi nu. Şi cum ceaiul merge şi vara şi iarna … mno, aşa am ajuns să fac combinaţii. Din greşeală.

Am avut în viaţă şi cd-rom şi cd-writer, ba chiar vreo 3 seturi de dvd-writere. Mnoa, de când mă ştiu, cd-urile Verbatim trebuia să le tratez ca pe nişte Sfinte Moaşte, orice zgârietură la suprafaţa lor rezultând aproape fără excepţie în fişier necitibil pe porţiunea aia; mai ales când scriam un film pe întreg discul .. eram mai atent cu el decât aş fi fost cu dischetele. Am cumpărat cândva în tinereţe vreo două discuri reinscriptibile de la ei (CD-RW). Io-s cunoscut ca fiind capsoman şi neatent, da’ pe asta cu toată grija acordată am reuşit să le zgârii în aşa hal după 3 folosiri încât nici de audio-cd n-or mai fost bune. Trei folosiri, în condiţiile în care un disc RW trebuie să reziste la sute şi mii de rescrieri.

Pentru a avea un termen de comparaţie: am văzut cd-uri Traxdata roase de un câine şi apoi citite parţial cu un cd-rom Teac (cel mai genial la vremea lui, cap la cap cu Asus, întrecute doar de mult-mai-scumpele Plextor). Am avut cd-uri Philips, scrise cu cd-writer Philips. Am avut dvd-uri Estelle, scrise cu dvd-writer no-name. Toate au avut acelaşi comportament: perfect citibile la început, degradându-se în timp mai repede sau mai încet în funcţie de calitatea lor (normal wear&tear). Mici defecte, la început manifestându-se prin dificultăţi de citire pe perioade scurte, iar apoi citire imposibilă. E normal. Da’ singura marcă ce ori o venit defectă ori s-o dus dracului după 2-3 folosiri o fost Verbatim. Ar mai fi şi Benq pe listă, da’ măcar asupra ei a fost dintotdeuna consens că-i proastă, aşa că n-am încercat decât o dată s-o folosesc, iar atunci mi s-o confirmat că-i chiar proastă.

Ultima “aventură” cu Verbatim o fost’ acu 20 de minute, când dvd-writerul mi-a ejectat un disc ca fiind invalid deşi el e proaspăt-scos din pachet. Al doilea invalid într-o serie de 6, după ce primul a dat eroare la verificarea CRC checksum deşi n-a avut probleme de scriere iar la suprafaţă nu avea nici un fir de praf. Nu înţeleg chestia – toată lumea laudă marca pizdii, şi la mine scoate eficienţă de 66%. Cât dracu de mare poate fi sampling biasul meu de nimeresc tot produsele proaste de la ei?

Să trecem totuşi la lucruri serioase. Adriana mă întreabă ce promisiuni o să fac pentru începutul lui 2012, şi eu (presupun că) trebuie să-i răspund. Mbine. Fie.

Mă codesc în jurul întrebării din simplul motiv că .. eu nu fac promisiuni. Sau cel puţin nu fac şi de-alea pe care să le ţin. Pentru că tot am un exemplu de articol deja-scris în cel al Adrianei, pornesc de acolo şi esplic de ce nu promit io chestii. S-o cităm ce zice ea:

Sa sortez odata hainele alea!

În primu’ rând e o treabă recurentă – n-am ţoale de sortat, da’ am un birou de curăţat. Pe care se adună chestii şi pe care eu le curăţ şi în care spaţiul virginal se adună iar chestii, c-aşa-i cu timpul ăsta. Mnoa, nu promit nici picat cu ceară să fac o treabă plicticoasă care se repetă. Pentru că te saturi şi pentru că dacă n-ai chef oricum o trimiţi dracului şi o ignori.

Sa nu mai aman sa fac chestii.

Mult prea vag. Şi eu am promis la începutul lui 2011 “să călătoresc”, da’ ce înseamnă asta? N-am zis că vreau să vizitem minim X ţări străine sau minim Y oraşe din ţară, aşa că nu-i măsurabil. Sigur, în cazul meu particular este măsurabil prin aceea că n-am fost niciunde în afara Timişorii, ceea ce tranşează chestiunea. Apropo .. ce chestii nu mai amâni, fată? Fă o listă şi lipeşte-o pe frigider.

Sa dansez mai mult

“Să ies de X ori cu amicii în club” sună mai măsurabil, zic eu. Oricum, dansezi dacă-ţi vine, nu pentru că ai promis. Dacă-i obligat-forţat parcă nu mai e la fel de distractiv .. la fel cum ar fi dacă aş promite eu să joc mai mult şah sau GO, chestii care-mi plac oricum da’ care mi-ar plăcea să se întâmple mai des.

Sa ma enervez mai putin

Anger management classes, should I get you a coupon for those :D ? Mă rog, e o dorinţă legitimă, da’ sună mai bine când e formulată “să devin atât de monstruos superioară încât să nu mă mai poată enerva nimeni şi nimic“. E şi la mine pe listă, apropo.

Sa nu mai cheltui aiurea (bine am fost copil cuminte, nu am abuzat, dar se poate si mai bine)

Listă, m’dear. Io spre exemplu aş pune pe listă “să nu mai comand pizza acasă”, da’ ar fi printre primele chestii încălcate. Să nu mai cheltui suma X pentru categoria Y de obiecte în intervalul de timp K sună mai aproape de adevăr.

Sa scriu mai des pe aici

Să repet chestia cu recurenţa şi plictisul? În teorie e o idee bună, aşa verifici dacă ai stofă de bloger, scriind des şi cu un program draconic (preferabil cu promisiunea să ştergi blogul dacă ratezi 2-3 termene). În practică însă rişti să descoperi că nu te pasionează scrisul atâta, şi dup-aia ţi-o mai părea rău sau ceva.

Sa ma uit la desene – Disney, hmm cred ca e un vis sa zic la toata colectia disney.

Dacă trebuie să promiţi că te uiţi la desene animate …

Sa ajung la zi cu…dexter, fringe, true blood, csi ny. Multe ore din viata mea o sa fie pierdute aici.

Io mai degrabă aş promite să fumez iarbă şi să-mi bag droguri în venă. Măcar e mai intens, mai distractiv, mai interesant şi-mi mai şi dă subiect de blog dup-aia. Plus că nu durează atâta. Pare rău, da’ n-am reuşit niciodată să înţeleg chestia cu serialele. Adică o înţeleg în mecanism, oferă un număr de elemente cunoscute pentru confort psihic în timp ce aruncă 2-3 oscioare recogniscibile drept “ce se întâmplă nou”. Nu înţeleg cum aveţi răbdare, totuşi.

Pe de altă parte nu înţeleg prea bine nici cum am eu răbdare în faţa cititorului de fluxuri propriu, în compensare. Ar trebui să promit o limită, gen “nu mai pierd decât 30 de minute pe zi citind bloguri, şi nu ţin decât X bloguri în feed reader”. Da’ aş încălca-o şi pe asta.

Sa citesc mai mult (as in 20 carti)

Ura! În sfârşit un element măsurabil! De 3 ori ura! Dac-ar fi să fim răi ar trebui să obligăm fata să precizeze şi ce fel de cărţi, altfel scapă naibii cu Agatha Christie sau ceva.

Cititul nu mai e pe lista mea, apropo – dacă am chef o fac, dacă n-am chef n-o fac, şi e foarte bine aşa. Nu-i bună suficienţa de sine, da’ nici prin obligaţii mecanice nu se rezolvă.

Sa incerc sa ma trezesc mai devreme

… las c-am citat fata suficient până aici. Presupun că s-a înţeles ideea, oricum.

Şi ca să totuşi emit ceva inteligibil pe subiect, iată cum ar arăta o listă de-a mea:

• să vizitem minim 5 oraşe din Transilvania, locuind în ele minim 10 zile (lista scurtă ar fi Cluj, Sighişoara, Sibiu, Braşov şi Alba-Iulia, fără a fi în nici un fel definitivă)
• să obţin fie două certificări B1 pe două limbi străine fie o certificare B2 pe una singură

Nu vor fi emise ca promisiuni de revelion – prea mainstream, prea greu de verificat. Vor fi poate pariuri, pe reţeta mea proprie. Dacă le voi pune veţi probabil citi rezultatul pe-aici – fie sub forma unei dări de seamă în cazul succesului fie sub forma unei analize de proiect post-mortem. În principiu ambele sunt realizabile şi ambele sunt dezirabile, o reţetă în teorie câştigătoare. Totuşi! Primul pariu prezintă o problemă de finanţare la capitolul şedere (accomodation), ceea ce se poate rezolva dacă-mi pun mintea să lucrez dincolo de jobul ce-l am; detaliile sunt însă în ceaţă momentan. Al doilea pariu, dincolo de costurile asociate examinării, prezintă problema organizării în vederea unui scop. Ca un român clasic ce sunt nu vreau nici să dau banii pe cursuri dar nici să devin un student independent eficient; pot studia singur, însă hiatusurile sunt aşa mari încât devin piedici aproape insurmontabile.

În fine, voi presupune că nu interesează pe absolut nimeni învârtitul meu în jurul cozii şi explicaţiile despre cum “nu se poate”, aşa că trecem la clasica întrebare-de-final-pentru-cititori: dumneavoastră faceţi promisiuni de Anul Nou?

Oricât de drăguţ a fost el şi oricât de ataşaţi am devenit în 3 săptămâni, Husky (ştiu, tâmpit nume) a trebuit să plece. I s-a găsit o stăpână cu casă la marginea oraşului, chestie importantă din cel puţin două puncte de vedere. În primu’ rând că acolo va avea alţi câini cu care să se joace şi cu care să socializeze, spre deosebire de un apartament de bloc în care se cam plictisea de moarte şi lătra la uşa de la intrare. În al doilea rând, are spaţiu deschis în care să se manifeste, tot spre deosebire de 4 pereţi la bloc între care abia avea loc să alerge. La doamna respectivă va avea o curte destul de mare şi alţi 4 câini cu care să-şi petreacă zilele, ea fiind pare-se o iubitoare de animale. De altfel pe lângă câini avea şi o echipă de peste 10 pisici, toate animalele fiind îngrijite şi întreţinute corespunzător. Rar mai găseşti oameni iubitori de animale, în special pe criză nu mă aşteptam. E drept, nu eu am căutat stăpânul nou, mama s-a ocupat de chestiune.

Personal mi-ar fi plăcut să-l ţinem, da’ sincer spun că mi-s prea leneş să-i fi oferit partenerul necesar personalităţii lui – mai ales dacă urmează să crească de talie mare; veterinarul a rămas interzis când a văzut că în 3 săptămâni de stat la noi a pus pe el 3-4 kilograme, urcând de la rahiticul 2 la peste 5. Galopa în creştere, se smucea cu forţă în lesă deja, lătra cu răutate la trecători, tot tacâmul. A-l ţine la bloc nu-i face dreptate, oricât de amară e pilula asta pentru mine. Am de muncă 8 ore, am de dormit, am uneori chestiunile personale de rezolvat .. era fain să-l fi avut part-time, ca pe un obiect. Nu merge aşa.

Cam cu părere de rău despărţirea, cre’ că simţea şi el că pleacă pentru totdeauna. Şi chiar sună plat, da’ niciodată nu-ţi dai seama când a trecut timpul – nu până trebuie să laşi în urmă ceva.

Mnoa, asta e. Rămas-bun, amice :) Cristoştii mamii ei de viaţă ..

Între timp a căpătat nişte injecţii, medicamente anti-pureci şi carnet propriu de sănătate în care scrie că-i de rasă “metis”, termen drăguţ pentru corcitură. Totuşi probabil că părinţii au avut rase pure, şi v-aş rămâne recunoscător dacă aţi identifica care-s acelea. În caz că ajută, alte unghiuri foto:

Sugestii?

Sunt conştient că nu doar în România studenţii dinainte de master nu contează. Pot înţelege de ce un profesor preocupat de chestiuni ştiinţifice înalte este oarecum plictisit să predea unor undergrads (pe sistemul U.S.) – ciclul licenţă. Proaspăt-veniţii sunt de multe ori virgini intelectual, de multe ori n-au scris o linie de cod în viaţa lor, de multe ori nu prea le pasă. Să le predai e un chin. Totuşi fix asta e datoria profesorului, şi fix de asta nu am de gând să le ofer vreo scuză celor ce s-au perindat pe la catedră. Dacă facultatea dorea să-şi filtreze studenţii putea face acest lucru, impunând examen de intrare precum Politehnica; cum n-a impus nimic, presupunem că şi-au asumat să educe pe absolut toată lumea care le-a trecut pragul.

Ambele părţi poartă vină pentru scăderile proprii, şi eu intenţionez să notez scăderile celor ce ne-au predat. Atât. Cine doreşte e liber să noteze şi scăderile studenţilor. Sunt şi ele multe, de la neparticiparea la cursuri până la tentative de copiere la examene, am văzut de toate în aceşti ani. Paleta-i largă, vă rog insistent s-o desenaţi în contrapondere dacă o găsiţi utilă.

Lista este formatată astfel: nume materie – profesor curs – [laborant (seminarist) -] an, semestru.

Algebra – Chiş-Mihai Buiga – an I, sem. I

Voi fi sincer, nu-mi amintesc mai nimic din materia omului. Vag că era cu inele, grupuri comutative, ecuaţii de gradul 3 – chestiuni nu cu mult mai complicate decât la liceu.

N-a explicat niciodată de ce ne-ar folosi algebra ca viitori CS (computer scientist). Pot intui, aplicaţii se găsesc cu duiumul – dar eu vreau explicaţii, nu bâjbâială. Nici o urmă de interacţiune, omul intra în amfiteatru şi începea să turuie. Intra în clasă la seminar şi începea să rezolve exerciţii. Poate era o formă de apărare, în fond mai nici un student nu dorea să participe rezolvând ceva pe cont propriu. Apărare de realitatea amară că studenţilor nu le pasă. Reflex pavlovian.

Cel mai penibil lucru la el erau examenele. De 4 ani încheiaţi dă aceleaşi exerciţii la partea practică, prost să fii să nu copiezi sau să nu toceşti. Lasă studenţii să copieze liber, se pot verifica înregistrările camerelor video din amfiteatru în acest sens, dacă ele mai există. Se pot pasa foi, ciorne, fiţuici, se poate şopti atâta vreme cât gălăgia nu e prea mare. Cred că are cea mai mare rată de promovare din toţi profesorii. Dap, şcoala bănăţeană în plenitudinea ei.

Programming I (C) – Lucian Cucu – Ciprian Pungilă – an I, sem. I

Omul încearcă să predea pe înţeles şi o face chiar bine. Structura cursului uşor de urmărit, explicaţii insistente şi pe înţeles; de asemenea dădea teme după fiecare curs, cine rezolva temele rămânea pentru examen doar cu recapitularea. Desigur, limbajul C nu poate fi înţeles uşor şi complet în 14 cursuri – mai ales dacă “reuşeşti” să ratezi câteva dintre ele. O scădere a celor ce fac programa de învăţământ, nu a profesorului … respectiv o problemă a studentului.

Laboratoarele le-a împărţit cu asistentul Ciprian Pungilă. Pot spune că Ciprian era pe-atunci tânăr, promiţător, capabil, dar ca orice începător nu avea răbdarea să vorbească clar şi pe înţeles astfel încât să-l putem urmări. Nu am înţeles nimic din paşii pe care i-am urmat pentru a compila primul nostru program, de altfel 3/4 din sală nici nu mai atinsesem Linux înainte. “Scrieţi gcc program.o -o program.a” fără să explici ce-i cu parametrii ăia nu se numeşte predare. Practic ne-a aruncat în apă şi ne-a cerut să înotăm. Înţeleg că aşa învaţă orice programator – trial and error, dar nu învaţă cu deadline în faţă (se termină ora!) şi nu prin group-sourcing. Fie, să nu ne legăm de chiţibuşuri.

Examenul teoretic era greu de trişat, fiind dat ca multiple-choice pe calculator, subiecte aleatorii pentru fiecare. Examenul practic permitea căutări pe Google în timp ce profesorul verifica rezolvările altora – dar trebuia măcar să ştii ce să cauţi şi cum să implementezi; din nou multiple subiecte, posibilitatea de a trage un subiect nou contra scăderii unui punct din nota finală.

Una dintre materiile la care am trecut cu greu – în restanţă – şi m-am bucurat când am făcut-o. După examen a remarcat cu vagă obidă că probabil va merge să lucreze “la particular” pentru că studenţilor nu prea le pasă; totuşi e încă la catedră. Cam asta numesc eu chemare.

Calculus – Eva Kaslik – E. Kaslik – an I, sem. I

Voi fi sincer, e una din materiile unde nu m-am prezentat deloc nici în timpul semestrului nici în examene sau restanţe.

Colegii îmi transmit că doamna profesoară predă şi explică foarte bine, încearcă pe cât posibil să creeze interacţiune în clasă. Oferă puncte bonus celor ce rezolvă probleme la tablă, chiar dacă nu se descurcă excelent; spre deosebire de domnul Chiş, care nu insistă deloc nici cu interacţiunea nici cu recompensele.

Examenul este structurat pe capitolele predate şi tipuri de exerciţii, plus teorie. Unele din exerciţiile din clasă se întâmplă se se repete în examen, în general vorbind trece fix cine învaţă. Intransigentă la examene, şi ea şi asistenţii – nu se copiază decât cu mult noroc.

Mie unuia analiza nu mi-a plăcut nici în liceu, iar dacă mi-ar fi spus cineva că va fi materie de facultate probabil mergeam la Litere.

Algorithms – Daniela Zaharie – D. Zaharie – an I, sem. I

Nu pot spune că mi-a plăcut sau displăcut. Seminariile dumneaei au fost oarecum interesante, ridicând probleme cu care mă confruntasem şi la olimpiadele de informatică din liceu – probleme de eficienţă. Cum pot determina cât de repede se efectuează o sortare? Cum pot îmbunătăţi o căutare? Desigur, n-a intrat prea mult în detalii cu noi, şi cum de atunci n-am mai folosit în mod practic materia … s-a pierdut în ceaţa memoriei.

Dar eu unul nu am ce reproşa. E unul din puţinele subiecte pe care l-aş aborda şi ca studiu individual. Nu-mi amintesc exact ce a dat la examen, ceva cu ordinul de complexitate al unor algoritmi în orice caz, şi completa cu puncte de la teme/seminarii.

Basics of informatics – Adrian Crăciun – A. Crăciun – an I, sem. I

Profesorul meu preferat, de departe. Bazele informaticii n-a fost chiar o materie faină, fiind ea despre operaţii logice binare şi logică simbolică. Să zicem doar că pentru nou-veniţii în CS cade greu la stomac. Probabil chestii ca Horn clauses sunt folositoare mai încolo în încercările de a demonstra automat teoreme sau alte chestiuni … dar pentru un începător de anul I lucrurile astea sunt indigeste.

Crăciun explică bine, pornind de la baze şi construind încet pe ele; desigur, trebuie şi studentul să urmărească firul logic pe drum. Destul de dinamic, cere clasei să participe şi să interacţioneze. Temele frecvente asigură celor care le chiar fac o înţelegere bună a subiectului.

Ce este ciudat la domnul Crăciun este că deşi la ore e un tip relativ sobru şi aparent intransigent, la examene trage de studenţi pentru a lua nota de trecere; îmi amintesc că a stat cu fiecare separat să chestioneze dacă nu cumva ştia mai mult, dacă nu cumva merita mai mult. Poate e un fel de psihologie inversă şi doreşte să-i impulsioneze astfel pe studenţi. Poate doar nu vrea să-i vadă prea mult la el la ore, ştiind că cine n-a învăţat de la început rar se mai chinuie apoi s-o facă. În orice caz, la examenele lui nu se copiază – vigilent, plus că ţi-ar fi şi ruşine să încerci.

Formal languages and compilation techniques – Mircea Drăgan – an I, sem. II

Nu prea am ce comenta strict despre metoda de predare. Glumeţ la seminarii, materia indigestă de la curs can’t be helped. Pentru nota minimă la examen are cerinţe practice – arbori de derivare, construire de şiruri poloneze, identificarea unei maşini care poate recunoaşte un anume limbaj ş.a.m.d. Pentru a primi mai mult este nevoie, desigur, să ştii chestiuni teoretice (spre exemplu identificare rangului unei gramatici).

Ce nu mi-a plăcut este că exagera patriotismul local. Să zici în mijlocul examenului că “ungurii vor primi un subiect în plus” sau “oltenii pot pleca din sală în momentul acesta” mi se pare deplasat. Complet deplasat.

Altă chestie tâmpită de la un examen a fost că le-a cerut studenţilor cu nota 4 să doneze bani la Catedrală şi să-i aducă chitanţa. De ce? Păi pentru a-i ierta lui Dumnezeu păcatul de a le creşte lor nota. Nu, nu voia mită, doar o formă misguided de religie. Instituţia catolică a indulgenţelor e invidioasă pe ideile creţe ale omului.

Geometry – Chiş-Mihai Buiga – an I. sem. II

Similar cu cele spuse despre cursul de algebră. Aceeaşi tehnică autistă de a preda, aceeaşi îngăduinţă în timpul examenului, aceleaşi subiecte practice repetate de mulţi ani.

Eu unul am picat în anul I la geometrie pentru că n-am stat în sală. Am predat lucrarea cu cât ştiusem eu să fac şi am luat un meritat 1,7. Restul sălii, desigur, a trecut.

Computer architecture – Adrian Crăciun – an I, sem. II

Din nou stilul meu îndrăgit de a preda. Discuţii despre precizia calculatoarelor numerice. Elemente de istoria maşinilor de calcul. Tipuri de proceasore, ia uite că ce avem noi în PC acasă nu e singura chestie. Simulare manuală a executării unor instrucţiuni în assembly, în ideea că “dacă vă plictisiţi putem începe să discutăm despre cum poate automatiza pasul ăsta”.

Din păcate cerinţele pentru examen le consider prea uşoare, nota maximă cu tot cu prezenţele şi proiectele laterale era spre 15. Evident, vasta majoritate a celor din an au trecut. Poate nişte cerinţe mai stricte ar fi obligat la acumularea unor cunoştinţe folositoare down the road. Poate.

Data Structures – Gabriel Istrate – Alina Drăghici – an I, sem. II

Cursul relativ interesant, în sensul că profesorul chiar a încercat să ne explice câte ceva. Cea mai faină fază erau bucăţile de cod (code snippets), care cuplau explicaţia teoretică cu implementarea conceptului. Explica pe înţeles dacă cereai, încerca să spună la ce ar folosi structurile respective în realitate, datorită lui am înţeles chestia cu coliziunile în hash-maps.

În schimb laboranta lui era de groază, pur şi simplu nu avea habar de nimic fiinţa, şi am trecut ca gâsca prin apă. A recunoscut senină că ea nu ştie C, doar C++ – în condiţiile în care C era cerinţă de examen şi în C erau exemplele de la curs. Pentru a trece la laborator am făcut un “proiect” banal pentru care mi-ar fi ajuns cunoştinţele de liceu.

Bonus, la examenul final Istrate a ieşit din sală şi ne-a lăsat cu Alina la supravegheat. Nota minimă foarte uşor de obţinut, în condiţiile astea. Nu dau vina pe dumnealui, o fi idealist şi o fi crezut că toată lumea se va comporta onest. Cam ca profa noastră de română din liceu, care la teză se ducea în cancelarie să-şi bea cafeaua.

Programming II (C++) – Pop, Ovidiu Aritoni – an I, sem. II

Ăsta e un exemplu clasic de brânză bună în .. prezentare substandard. Cursul era structurat destul de simplu – informaţie, exemplu, informaţie, exemplu – fain de urmărit dacă-ţi dădeai interesul. Dar omul Pop nu făcea nimic pentru a prezenta interesant conţinutul – un robot umanoid din cărţile lui Asimov ar fi citit cu la fel de multă pasiune de pe prezentare. Fizic vorbind nu reuşeam să nu picotesc după aproximativ 40 de minute.

Mai ales că limbajul aduce multe chestii noi pentru virginii în programarea OOP (clase, constructori, moştenire, templates etc), a preda fără chef e echivalentul lui a nu preda. Pot la fel de bine să citesc unul din miile de manuale existente pe internet. O bandă de magnetofon ar preda mai entuziast.

Profesorul de laborator şi-a dat interesul pe cât a putut. Iniţial intenţiona să dea note în fiecare oră, să ţină evidenţe stricte şi să se mişte repede cu materia. În final ne-a pierdut pe drum pe măsură ce s-au complicat noţiunile. Am avut de construit un proiect care să acopere câte un aspect out-of-the-way – spre exemplu eu am avut de făcut un program care să se adapteze convenţiilor regionale (afişarea datelor, numerelor etc). Majoritatea proiectelor au fost lipite cu gumă din informaţii luate de pe net, da’ asta e altă căciulă.

Examenul de final a fost criminal pentru cei care n-au înţeles conceptele, cam trebuia să fi parcurs cursurile de două ori. Eu unul am luat 6 deşi nu ştiam materia în sensul de a mă simţi confortabil; da’ aveam în minte noţiunile. Ca bonus am “ajutat” în restanţă şi un coleg să treacă – şi nota lui a fost singurul 5 dintr-un grup de vreo 10 oameni. Asta fără să ştiu C++ peste genunchiul broaştei.

Printre alte ciudăţenii mi-au ajuns la urechi şi vorbe cum că într-o prezentare de restanţă a acordat notă de trecere tuturor celor care ştiuseră să scrie o clasă şi o metodă constructor pentru ea, cam 10 linii de cod. Moment în care unii dintre cei prezenţi au avut nevoie să copieze. Teacher rests his case.

Advanced Data Structures – Gabriel Istrate – an II, sem. I

Opţional. N-am fost la el, însă colegii care au fost au obţinut printre cele mai uşoare note: fără prezenţe la curs sau lab, au fost lăsaţi să copieze. Cred că n-au fost note sub 8.

Logical programming – Adrian Crăciun

Aici se împute treaba. Am ieşit din zona programării procedurale şi am intrat în zona logicii şi a programării declarative, mult mai aproape de bazele de date spre exemplu. Introduci fapte, ceri concluzii care să poată fi derivate logic din fapte, e problema computerului cum obţine rezultatele. Adrian şi-a făcut şi aici datoria cu abnegaţie, deşi era clar că noi nu prea ne omorâm după logica automatizată şi Prolog. Poate pentru că e nevoie să foloseşti o altfel de logică decât imperativă, trebuie părăsită complet paradigma veche a proceduralităţii IF-FOR-WHILE. Cine are chef să i se arunce la coş cunoştinţele acumulate cu atâta trudă?

În restanţă, la fel ca în sesiune, ne-a pus să rezolvăm o problemă aleasă aleatoriu dintr-un set. Nu învăţasem prea mult, am avut însă norocul să găsesc pe internet o modalitate relativ ok de rezolvare. O notă de 7 pe care o consider prea mare pentru ce mi-a rămas în minte. Mai mult un bonus de încurajare “de acum încolo ştii unde să cauţi“.

Operating Systems I – Florin Fortiş

Cursul absolut plictisitor, se mişca prea încet şi liniar, după direcţia cărţii cu titlu omonim a omului. Nu zic, ar fi putut fi interesant, dar până a ajuns la problemele de scheduling eu unul îmi pierdusem interesul. Am citit cartea în compensaţie, totuşi; digerabilă.

Laboratorul măcar cerea să gândeşti, să foloseşti nişte comenzi Linux, să reţii parametri, chestii de bază. Pentru asta îl respect, încerca să ne educe să fim independenţi sub Linux, pe noi nişte copii educaţi în lumea vizuală şi predefinită a Windowsului. Insista să rezolvăm problemele singuri, “scrie în manual”, “citeşte helpul” – that’s the spirit. Nu pot spune că m-am stresat să învăţ prea multe, da’ mi-au prins bine anii de scris fişiere batch sub MS-Dos din trecut. Ştiam ce-s ăia parametri mutual exclusivi, ce-s placeholders, un minim regex etc.

Examenul scris a fost dat open-book, pe ideea că oricum dacă n-ai învăţat nu ştii unde să cauţi. Eu n-am învăţat, dar trecusem fugitiv prin carte şi .. m-am descurcat. Laboratorul, similar, a permis folosirea internetului aşa că m-am folosit de resursele existente. Bucată de prăjitură.

Graph theory – Stelian Mihalaş

Matematici. N-am ce obiecta, omul încearcă să explice pe înţeles. Da’ cum eu mai bine mă lăsam ars cu fierul roşu decât să văd matematică .. am fost la fix un singur curs.

Laboratorul n-a avut nici o legătură cu materia. Ar fi trebuit să fie ceva nou şi interesant, dar n-a ieşit mare lucru. Unii au (avut de) scris un bootloader pe 64 de biţi fiindcă le-a plăcut cerinţa. Alţii, grup de 4 oameni, au prezentat cum se poate folosi şi modifica cms-ul Joomla. Vedeţi o diferenţă gigantică?

N-am idee de ce la final am primit notă de trecere aici. Chiar n-am.

Databases – Ciprian Jichici

Omul Jichici e un personaj să zicem interesant. Consilier local, MVP Microsoft, profesor .. asta înseamnă să fii multifuncţional. Problema evidentă şi imediată a fost că n-a venit decât la cam jumătate din cursuri. A predat poate cel mai liber, cu exemple, cu anecdote, cu explicaţii, tot tacâmul. Nu s-a strofocat prea tare, ideea lui fiind că “oricum nu vă angajează nimeni ca database designeri după cursul meu“. Da’ măcar formele normale le-a atins, ne-a atras atenţia să gândim mereu la scară (de la un milion de queries pe zi devine interesant), a avertizat că oricum consumatorii nu înţeleg detaliile tehnice ale jobului.

Laboratoarele le-a fuşărit. În timp ce colegii de la secţia română executau SELECTuri de le ieşea pe nas, noi frecam menta. Good opportunity wasted. Din nou pe principiul că ce ne trebuie avem la dispoziţie pe net, de ce s-ar chinui el?

Examenul a conţinut întrebări generale, destul de uşor de luat. Proba practică a însemnat să căutăm informaţii corelând maxim 3 tabele (join). Nu mă încălzeşte că am luat 9 la el.

Programming III – Horia Popa

Omul nu ştie să predea, punct. În primul rând nu ştie a vorbi unei săli de dimensiuni mici, mormăindu-şi cuvintele, apărând la ore cu ochii cârpiţi de somn şi alte ipostaze “drăguţe”. Cum rezoluţia proiectoarelor din sălile noastre este XVGA (1280*1024), lucrul ăsta le face să nu afişeze texte de dimensiuni mici prea lizibil. În special bucăţi lungi de cod nu se văd. Similar, ca profesor să încerci să scrii un cod exemplificativ de 15 rânduri şi să nu-l poţi face să compileze este trist. Am renunţat să particip la cursuri după vreo 3 astfel de întâmplări ratate.

Laboratoarele au fost similare. M-am lăsat păgubaş după o temă de laborator în care ne ceruse să calculăm timpul dintre două evenimente parcă; eu cu un coleg ne apucasem să calculăm citind ora în format AM/PM, iar domnul profesor s-a arătat mirat că după 11 AM vine 12 PM. I-am arătat pe Google, n-a vrut să audă şi n-a vrut să ne ajute să gândim problema în termenii noştri. Bonus, dădea cerinţe ambigue, apoi se afunda în discuţii cu cineva şi nu-i păsa de întrebările noastre gen “totuşi ce trebuie să facem?”. Aşa că mi-am băgat piciorul şi am învăţat de unul singur cu manualul de Java în faţă până la partea de threading.

La examenul practic s-a dovedit că şi aşa insistasem prea mult. Subiectele au fost ori simple calcule matematice ori manipulări de fişiere la intrare/ieşire; soluţia mea părea corectă dar arunca o excepţie – credeţi că a identificat problema? Examenul teoretic a fost un mix interesant de întrebări, măcar atât – a cerut şi concepte, şi code snippets, cod de corectat, nici nu m-a interesat să copiez. Cert este că degeaba am luat 10, tot nu pot spune că ştiu Java măcar până la genunchiul broaştei. Vina examinatorului zic eu.

Computer Networks – Iordan (Crăciun) – Gaianu – an II, sem. II

Teoretic titular era doamna Iordan; am înţeles că dumneaei nu ştie engleză, aşa că în final a predat asistentul Ciprian Crăciun (zis şi “Jesus” datorită pletelor). N-am ce comenta, a explicat ce avea de explicat – cu exemple, desene, arătând logica din spatele deciziilor ş.a.m.d. Bineînţeles că n-a ajuns mai departe de genunchiul broaştei, în 14 săptămâni nu se poate discuta ceva interesant (precum algoritmii de rutare). Da’ ca bază, fie. Fiind cursurile organizate mai mult schematic şi pe o platformă Wiki, eu unul n-am reuşit să învăţ după ele. În schimb am “defrişat” într-o noapte manualul Cisco pentru CCNA şi acela a acoperit foarte bine conceptele necesare pentru examen (and then some more, he he).

Gaianu a lipsit o parte din laboratoare. La cele la care a fost şi-a dat silinţa să ne arate cum funcţionează clasele de IP, cum se calculează, cum se face multicasting când vrei să trimiţi date către multipli destinatari, am scris şi aplicaţii server/client exemplificative, ba chiar la un moment dat ne-am apucat să şi sertizăm cabluri de reţea. Examenul de laborator foarte uşor, calcule direct în binar pentru a afla IPuri conform cu un subnet mask (minimul pentru nota 5, restul adunându-se cu notele din timpul semestrului).

Una peste alta, slăbuţ. Cred că dacă se urmărea strict programul pentru CCENT sau CCNA am fi fost mai câştigaţi.

Software Engineering – Cristina Mîndruţă – an II, sem. II

Ingineria software e o disciplină care vrea să aducă precizia în scrierea de software, chiar dacă a scrie cod e mai degrabă o artă. Drept consecinţă materia care-i poartă numele este la fel: plictisitoare, greoaie, plină de denumiri şi chichiţe care ar face cinste unui manual de birocraţie mai degrabă decât unei preocupări vii. Să stai să desenezi diagrame încercând să reprezinţi funcţionalitatea unui program este o activitate care are sens doar dacă programul în cauză are nevoi extra-speciale. Pur şi simplu adormi cu teoria în braţe, mai ales dacă nu este făcut nici un efort pentru a prezenta lucrurile altfel. Şi n-a fost făcut.

Nici doamna Mîndruţă nu ştie să predea. A afişa tone de text şi apoi a-l citi cât mai placid cu putinţă nu se poate numi că predai, cel puţin în opinia mea; un fişier .MP3 poate face acelaşi lucru. Dacă nu ar fi acordat puncte la nota finală pe prezenţa la curs ar fi avut sala goală; datorită acestui bonus avea sala plină dar jumătate din oameni sforăind. Am încercat o singură dată să întreb dacă poate da un exemplu practic din cariera ei, să aflu unde s-a întâlnit în practică cu necesitatea de a desena dracu-ştie-ce-diagramă. A răspuns recitându-mi încă o dată teoria. În 14 ore de curs nu a dat nici un singur exemplu practic, doar vorbe despre cum “teoretic aşa trebuie să procedaţi”.

Laboratoarele au fost la fel de plictisitoare. Primele 20-30 de minute dedicate citirii cerinţelor (sau jucatului online, nu obiecta). Apoi cine avea chef încerca să deseneze diagramele cerute, cine nu avea se putea juca mai departe. Teoretic ar fi trebuit noi să ne apucăm să întrebăm ce nu înţelegeam, da’ .. ştiţi genul de persoană şi faţă şi atitudine care nu te îmbie la întrebări? Mnoa. Aici teoretic aveam exemple cu “la ce folosesc diagramele de la curs”, cu excepţia faptului că până nu lucrezi la un proiect real ţi se par nişte idioţenii complet ne-necesare.

Examenul teoretic a plimbat lumea prin nomenclator foarte mult, şi cred că am obţinut un 5 din prost noroc; chiar cu profesoara ieşită din sală n-ai fi avut de unde să te inspiri. Laboratorul a fost şi el la fel de plictisit, colegii mai deştepţi au împrumutat temele de la cei ce şi le făcuseră şi le-au prezentat ca fiind ale lor. Nu, profesoara nu a ridicat obiecţii că 40 de studenţi au teme identice atâta vreme cât ei au reuşit să bâiguie nişte explicaţii şi să facă să fie bine să pară că înţeleg câte ceva.

La un examen recent a binevoit a-i refuza unui student în an terminal să-i semneze cererea de restanţă pe motiv că “n-ai fost la mine la laboratoare”; asta deşi altora le cere să plătească laboratoarele pierdute, persoanei respective i-a refuzat complet şansa. Chiar dacă omul ştia materia peste acceptabil. (nu, acel student nu eram eu)

Operating Systems II – Robert Reisz

Cursul a urmat structura cărţii celebre despre sisteme de operare a lui Andrew Tanenbaum – bine făcută, dar al dracului de plicticoasă pentru studiu individual. Am participat doar la 2-3 cursuri, deja se ajunsese la probleme interesante de fragmentare a memoriei ş.a.m.d., dar stilul de predare mă defaza; pur şi simplu fac overflow dacă mi se turuie prea repede noţiuni noi fără a avea timp să le diger. Probabil e o scădere a mea mai degrabă decât a omului de la catedră.

Laboratoarele au fost complet opţionale, ar fi trebuit să scriem un proiect despre o componentă de calculator – orice, doar să fie în detaliu şi bineînţeles să acopere partea de interacţiune cu sistemul de operare. E unul din examenele pe care ştiam că le voi lăsa restante încă de la mijlocul semestrului.

Databases II – Robert Reisz, Jichici/Popa

Jichici în calitate de laborant nu s-a prezentat la facultate, umblau zvonuri între accident moto şi faptul că nu-i pasă. Popa în schimb s-a încurcat cu tehnologia, şi exact asta a ieşit: de la instalarea serverului Oracle a dat din fail în fail. După vreo 5 laboratoare ratate a preluat Reisz şi partea practică. Robert s-ar fi aşteptat de la noi să ne descurcăm cu Oracle din mers, însă cum noi făcusem Databases I cu Jichici … a rezultat o ciorbă de submediocritate. Nici măcar n-a mai cerut profesorul să dăm probă practică la examen. Colegii de la secţia în română erau de-a dreptul fluenţi în Oracle după ce semestrul trecut frecaseră noţiunile în SQL, noi … o pulă de cal.

Nouă ne-a ajuns însă manualul standard pentru teorie (Oracle 10g): nu pot spune că Reisz nu preda bine, ba dimpotrivă; dar pentru a absorbi o cantitate de informaţie precum debita el ar fi fost nevoie de un creier deja formatat în a urmări şi asimila din zbor discurs tehnic. Examenul a constat în 3 întrebări relativ generale, nepermiţând nimănui să se cantoneze într-o zonă de cunoaştere prea limitată. Trecut cu 5 în restanţă.

Functional programming – Izbaşa

Alternativa la OS2, nu am participat. Colegii care au fost la el au obţinut nota 5 la laborator doar pentru ştiinţa de a defini cea mai simplă listă de 3 elemente (lista nulă).

Ordinary and partial differential equations – Liliana Brăescu, Mariş

Profesoara de curs poate liniştită să facă altceva: îşi ştie materia, dar ca pedagogie .. lasă. Pe mine m-a defazat când a început să turuie teoreme şi explicaţii fără să se opreacă şi fără să remarce că-i pierduse pe majoritatea din sală. Adăugaţi la asta şi nişte strâmbături aruncate către noi în semn de “tăceţi băi vitelor” şi “vai ce mă plictisiţi” şi aveţi gata tocăniţa. Din nou una din profesoarele care oferea puncte pentru simpla prezenţă la curs.

Laboranta oscilează între drăguţă şi plictisită, în funcţie de vremea de afară. Măcar a încercat să ne ajute să trecem, a explicat diverse concepte ca pentru retarzi, a insistat să facem practic ce explica ea, pe scurt a fost poate printre singurii profesori care s-au străduit. Nota studenţilor: “păcat că o profesoară de matematică şi nu una de info a făcut asta“. Se pot acumula puncte la laboratoare ieşind la tablă, trage de oameni să iasă şi să exerseze practic, să vadă că nu-i aşa grea matematica pe cât pare. Evident, nu prea-i iese strategia ..

Examen: laboratorul foarte uşor, o singură problemă şi la aia se primeşte ajutor de la chiar laborantă. La examenul scris se anunţă ce tipuri de exerciţii vor fi, acele tipuri vor fi fost rezolvate detaliat la ore, pe scurt cine-i prezent constant trece fluierând. Nu se poate copia, nici nu e nevoie dacă depui un minim efort. Eu unul fix atât am depus şi fix 5 am luat.

Web technologies – Stelian Mihalaş, Marc Frîncu – an III, sem. I

O materie teoretic interesantă. Din nou profesorul Mihalaş şi-a făcut datoria cum a ştiut mai bine, plantându-ne în faţa unui curs stufos cu de toate – chiar dacă nu dădea semne că ar complet stăpân pe chestiunile abordate. Eu unul n-am găsit timpul necesar să fiu prezent prea des, în anul III deja lucram.

Marc e genul de om energic şi sprinţar. A abordat practic totul, construind pe un schelet iniţial cod din ce în ce mai complex. Probabil printre singurele laboratoare la care chiar puteai învăţa ceva folositor în viitor. Mie mi-a cam venit greu să mă trezesc de la 8 dimineaţa, aşa că ..

Numerical methods – Brăescu, Mariş

Exact aceleaşi detalii ca şi la cursul de OPDE. Nu înţeleg cum am trecut având în vedere prezenţele spre 0 şi înţelegerea tot spre 0. De fapt ştiu, am nimerit un exerciţiu mai uşor şi la care înţelesesem cum se rezolvă din notiţele colegilor.

Information management – Alexandru Cicortaş

Un curs mai degrabă plictisitor, divorţat de tehnologie. Oarecum ancorat în realitate, explicaţii despre workflow şi alocarea resurselor materiale & umane într-o intreprindere. Vetust pe alocuri, prin părţile esenţiale, motiv din care nici n-a avut prea mulţi oameni prezenţi. Să tot dai exemple cu “într-o fabrică se dau / există“  e ca şi cum ai tot repeta replica aia “this one time in a band camp” .. :D

E singura materie la care se putea trece cu nota 5 printr-un e-mail. Omul a zis că n-are chef de noi, aşa că cei care doreau doar să treacă aveau exact opţiunea asta. Celor ce doreau să lucreze pe bune la laboratoare le-a pus în vedere să abordeze proiectele cu tehnologii noi, nu “proiecte web pe reţeta clasică cu PHP & Mysql”. Nu-s sigur dacă e de dispreţuit sau de apreciat comportamentul ăsta. Având în vedere că încurajează lenea … :-?

Security and cryptography – Stelian Mihalaş

Nu înţeleg de ce un curs potenţial interesant a fost lăsat pentru anul III. Nu am avut opţionalul, dar colegii care l-au avut au învăţat să implementeze diverşi algoritmi de criptare. Măcar atât, cursul fiind desigur “ocupat” cu prezentarea chestiunilor matematice din spatele algoritmilor.

Software project management – Cristina Mîndruţă

O materie la care recunosc sincer că am făcut greşeală să mă înscriu. Ştiam cât de plictisitoare poate fi profesoara, ştiam că probabil nu voi învăţa mai nimic util – şi totuşi am ales management în loc de criptografie. Management în loc de matematică. Scăderile mele…

Am participat la fix un curs şi un laborator. Deşi eram doar doi oameni la opţionalul ei, a insistat să ne citească din prezentarea powerpoint totul, de la cap la coadă (40 de pagini). Laboratorul ar fi trebuit să fie practic, punându-ne pe noi studenţii în diverse roluri ipotetice într-o echipă şi arătându-ne cum ar trebui să ne comportăm. Poate-s eu autist. Sau poate e normal să faci alergie la încercările de a parametriza comportamentul uman? Spui ce crezi că-i bine, nu ce ai învăţat dintr-un manual. Dacă ai nevoie de un manual ca să te comporţi poate că nu eşti pregătit să lucrezi în echipă, zic eu.

Aşa că mi-am băgat picioarele şi am rămas cu o restanţă supurândă, fără intenţia de a călca vreodată la materia ei.

Individual project – Gaianu, Mihalaş

Doar practică, fără cursuri. Teoretic ar fi trebuit să facem un proiect în 14 săptămâni, respectând deadlines şi jucându-ne de-a realitatea în timpul ăsta. În practică Mihalaş a acordat note de 5 prin e-mail studenţilor ce au trimis chiar şi numai un schelet teoretic, fără urmă de cod. Pe scurt puteai să pretinzi că “intenţionez să dezvolt o aplicaţie cu aceste proprietăţi/funcţionalităţi” şi să treci.

Din nou, scăderea mea. Nu m-a tentat să lucrez la proiect în timpul semestrului, ştiind că profesorul e lax în notare. Apoi am realizat că nu-s deloc genul care să se milogească şi am bifat o restanţă.

Graphics and user interfaces – Dana Petcu, Marc Frîncu – an III, sem. II

Din nou o materie faină lăsată la final. Ocupat fiind cu lucrul am ratat cursurile, astfel ratând şi să înţeleg elementele de bază ale graficii 3D respectiv ale transformărilor 2D. Dana Petcu vorbeşte într-o limbă engleză cu accente puternic ruseşti – dar are despre ce vorbi şi în final se balansează lucrurile. Merită să fii atent.

Laboratoarele fiind ţinute de acelaşi Frîncu au fost şi ele interesante pentru cei care au participat la ele. Construind pe un schelet de bază şi făcând chestiuni din ce în ce mai complexe a reuşit să ţină atenţia oamenilor. Sfere animate, texturi, transformări … de ce n-am avut cursul ăsta în anul II? Eu unul când am început să învăţ primul limbaj de programare (QBasic) asta am făcut printre primele lucruri: desenat aleator pe ecran figuri de diverse culori :D

Examinarea nu a fost făcută cu intenţia de a pica pe cineva. Teoria acceptabilă, o parte din subiecte pasibile de a le studia şi pe cont propriu cu o zi înainte. Partea practică a fost foarte similară cu unul dintre laboratoare, aşa că cei ce au ştiut cui şi ce să ceară au trecut fără dureri de cap. Per total am reţinut de aici mult mai puţine decât mi-ar fi plăcut mie să reţin. Scăderea mea că n-am participat, scăderea administraţiei de a plasa cursul în ultimul an ..

Network Administration – Horia Popa

Acelaşi Popa care nu ştie foarte bine să predea (citiţi: nu ştie deloc). Renunţasem complet la a participa la cursurile lui, de altfel manualul pe care-l folosea părea mai documentat decât el.

Laboratoarele ar fi putut fi interesante – am învăţat să facem ssh, să creăm partiţii vizibile pe reţea (NFS), am încercat să instalăm Samba şi chiar să folosim minunea de Lynx. Desigur, lucrurile au funcţionat cum trebuie cam în jumătate din timp, în rest primind explicaţii mormăite. Am trecut fără probleme, fără să copiez, da’ iarăşi nu pot spune că am învăţat mare brânză.

Distributed and concurrent programming – Florin Fortiş

Opţional. N-am fost la nici un curs sau laborator. Din nou datorită permisiunii de a folosi materiale tipărite am trecut; desigur, şi prin bunăvoinţa profesorului … excesivă chiar. Oare sunt ipocrit dacă dau cu piatra după cineva care voia să facă un bine?

Information theory – Cosmin Bonchiş

Opţional, n-am participat. Din spusele colegilor era despre “probability, entropy & co.” – lămuriţi? La examenul teoretic a lăsat lumea să vină cu orice materiale (chiar şi laptop). N-am idee câţi oameni au şi promovat.

Intelligent systems – Călin Şandru

Horror. Opţional. Omul Şandru deţine un CV destul de bogat, motiv probabil din care i se şi frânge de nevoile şi aşteptările studenţilor. Cere mult şi nu face rabat.

Predă energic, dar se bazează pe faptul că ştii fundamentele din semestrele trecute (spre exemplu chestiuni de inteligenţă artificială). Ponderează prioritar nota de la laboratoare în detrimentul notei la examenul teoretic (4 puncte teoria, 7 laboratoarele). De asemenea la curs oferă proiecte suplimentare – însă ţine o bază de date cu proiectele vechi şi am văzut cazuri în care tentative de plagiat s-au soldat cu un -2 din nota finală.

În anul universitar 2010-2011 a lăsat laboratoarele lui Ovidiu Aritoni (anul trecut le ţinuse el însuşi). Aritoni de 2 ani încearcă să convingă lumea să lucreze la ceva proiect european de-al lui – monitorizarea electronică a unei case via senzori – aşa că lumea s-a trezit cu sarcini de programare din acest domeniu. Celor ce n-au fost la laboratoare Ovidiu le-a trasat sarcină de tradus materiale tehnice din engleză în română, presupun că nu complet dezinteresat.

Examenul teoretic îl supraveghează Şandru cu ochi de vultur, nu acceptă copiere; notează apoi “la sânge”, dând note de genul 1,03. Pentru a trece la materia asta e nevoie să .. surpriză .. munceşti. Păcat că vine fix la final când oamenii ar lucra poate la licenţă. Vine ca un duş rece după 3 ani petrecuţi într-un călduţ lichid amniotic.

Probability and statistics – Eva Kaslik

Matematică. N-am idee cum am trecut. Nu mă interesează. Am participat la câteva cursuri şi laboratoare, pot susţine calităţile de predare enumerate când am vorbit dinsus despre Calculus, dar la mine materia n-a făcut acel necesar “clic”.

Alte materii

Mai sunt trecute ca “materii” şi practica sau pregătirea pentru licenţă, dar din moment ce ele nu aparţin unui profesor anume nu pot scrie despre ele. Aş remarca că practica a fost o glumă tristă, putând fi “trişată” în N moduri (de la adeverinţe fictive până la practică în firme ce n-au nici o legătură cu programarea); nimic nou pentru România, de altfel.

~~

Nu ştiu dacă descrierile dinsus folosesc cuiva. Dar trebuia eu să le notez, în primul rând pentru mine – ca să reţin cum gândeam la 23 de ani şi cum vedeam lucrurile “la cald”. Poate în timp voi descoperi că am fost nedrept cu unii. Poate voi găsi că dimpotrivă am fost prea relaxat, dracu ştie. Şi cum nu ni s-a cerut feedback în aceşti ani, articolul de faţă este exact supapa necesară. În orice caz, trăgând linie pot concluziona că diploma de licenţiat oferită de facultatea asta nu are nici pe departe conţinutul pe care speram eu să-l aibă; ajută doar în sensul în care ajută orice diplomă din ţara asta, “să nu zică lumea că n-ai”.

Cu asta închei povestea. Keep walking.

Pentru a nu lăsa articolul cu un fulminant număr de 30 de cuvinte, permiteţ’ să introduc şi argumentele pro sau contra pe care le-am puit eu. Prin urmare,

Zic eu că merită să vezi la cinematograf filmele pentru că-s gândite astfel – de la sonorizarea sălii până la micile detalii grafice care devin vizibile pe imensitatea pânzei. Convenienţa mâncării şi băuturii – acasă tre’ să faci tu ceva sau să-ţi facă cineva. Pe lângă asta poate fi şi audienţa un bun atu – în fond filmul e act de cultură şi un comentariu bine plasat la timpul lui face toţi banii. Totuşi fix astea sunt şi contra-argumente pentru cinema, anume că sala se poate întâmpla să nu fie adecvată deloc – sonor prost, proiector naşpa, public cretin, frig sau curent în sală, orice detaliu de genul ăsta îţi poate fute atmosfera. Să nu menţionăm că poate-ţi vine să te pişi fix în momentul culminant al acţiunii.

Pe de altă parte acasă trebuie să bagi bani serioşi pentru a ajunge măcar aproape de cinematograf. Ai a cumpăra un ecran (sau televizor) cu proprietăţi grafice specifice (claritate, contrast, viteză de refresh), ai a izola camera fonic+luminos, ai a băga banii într-un sistem audio capabil să redea fidel sursa audio. Hai să presupunem că ai chestiile astea oricum, pentru că bagi banii în calculatorul propriu şi-ţi folosesc şi în alte scopuri. În fond îţi iei boxe bune şi staţie fidelă pentru că vrei şi muzica să se audă bine, nu? Similar, vrei şi jocurile să se vadă bine pe monitor. Dar corvoada nu este gata încă: ai a găsi sursa corectă pentru film – ori închiriezi, ori cauţi până-ţi pică părul din nas o copie cât mai calitativă – iar dacă ai componente vechi în calculator, te-a bătut Dumnezeu. Când ai terminat cu detaliile tehnice lipseşte audienţa; la cinema e clar, ai de ales între orele X, Y şi Z pentru a vedea ce vrei, acasă poţi să aştepţi şi tu după musafiri oleacă, este? Cam 3 ceasuri aşa, la gagici.

Mnoa, eu personal îs un leneş incredibil, aşa că prefer să văd lucrurile la mine acasă şi iubesc conceptul de home-cinema. Dacă-i frig pornesc aeroterma şi mă bag sub pătură, dacă-i cald am ventilator, dacă mi-e sete opresc un minut filmul, dacă nu văd titrarea îi aleg eu mărimea, dacă n-am înţeles ceva pot derula iar, chestii de bază. Nu tu condiţii naşpa de mediu înspre şi de la cinema, nu tu copii retarzi care râd ca boii, nu tu vite care rumegă popcorn şi strigă “pup-o bă!”. Eu şi filmul. Atât.

Recunosc însă cinstit că mi-e ruşine de condiţiile de acu’ 6 ani. O fost criminal să văd filme pe un monitor de 14”, în doar semiîntuneric. O fost criminal să aud efecte sonore pe nişte pocnitori de boxe de 5 dolari perechea. O fost total aiurea să-mi sacadeze filmele xvid din cauza procesorului slab şi a decodării defectuoase; mi-e încă ruşine că puteam folosi AceMegaCodecsPack. Azi mă supără că nu pot vedea filme BluRay sau 720p, dar lucrez întru corectarea erorii. Tot timpul există ceva care “ar fi putut fi mai bine”, şi rămân cu întrebarea – dacă aş fi avut altă tehnică aş fi experimentat altfel filmele? Chestii în plus? Desigur, după un anume prag nu mai contează, da’ spuneţi-i creierului meu asta.

N-am adus vorba de TV, n-am aşa ceva în casă. E un fel de hibrid – dacă vizionaţi filme pe posturi unde se dau reclame mai bine vă lăsaţi de meserie. Dacă totuşi le vedeţi pe un canal fără reclame tot trebuie să investiţi bani în sonorizare bună şi izolarea camerei – să auzi basul pe un difuzor integrat e blasfemie. Măcar nu există investiţii în tehnica de calcul, conţinutul fiind livrat gata pentru redare. Cum ziceam, hibrid.

Dumneavoastră unde şi cum preferaţi să?

Note: There is a poll embedded within this post, please visit the site to participate in this post's poll.

Cam aşa arată/funcţionează echipa de traducere pentru limba română:

Adriana Lazar:   ok my translating team..is adorable … 2 din 3 :))

Adriana Lazar:    unu e ungur si una nu stiu ce e…dar 100% romanca nu cred ca e

Alex:    si tu esti half-breed daca te iau la bani marunti

Adriana Lazar:   un ungur, un neamt, un ceva :)) ne distram in romana

Probabil al patrulea membru, care nu-i încă activ, e românul. Întrebări?!

Puteţi cere o reacţie la un articol scris de dumneavoastră dacă acesta

• are minim 500 de cuvinte şi
• se pretează dezbaterii.

Primul criteriu admite o toleranţă de câteva zeci de cuvinte. Al doilea criteriu este subiectiv şi deci la latitudinea mea – dar este evident că un articol tip editorial va fi preferat unor recenzii tehnice (la care nu am ce spune dacă nu ştiu produsul) sau unor advertoriale (care iarăşi nu sunt scrie către discuţie).

Blogul meu are PR3 în momentul de faţă şi linkul oferit este do-follow. Cititori nu am de unde să promit.

Sunt de părere că dezbaterea este singura modalitate de a creşte calitatea scriiturii proprii. Omul creşte lovindu-se de opinii contrare, iar blogosfera creşte prin confruntarea opiniilor pe o temă dată. Pe scurt, vă propun exerciţiul adevărului în Agora cea mai liberă dintre toate.

Dacă doriţi să participaţi puteţi fie să lăsaţi link în comentarii (va fi şters atributul a href) fie să trimiteţi un e-mail către