• Alţi 35% (dintre români) cred că virusul HIV poate fi luat dacă beau apă după o persoană infectată
• Soarele se învârte în jurul Pământului – 42% cred că da, 7% nu ştiu sau nu răspund;
• Cine nu are noroc în dragoste are noroc la cărţi – 14% au răspuns “bine”, 3% “foarte bine”;
• Uneori, ceea ce spune Biserica este greşit – 36% s-au situat în dezacord total, iar 25% în dezacord, faţă de 23% în acord şi 10% acord total;
• Ştiinţa greşeşte când contrazice scrierile sfinte – 9% dezacord total, 20% dezacord, 27% acord, 28% acord total.

Teoretic eşantionul ar trebui să fie reprezentativ: 1161 de respondenţi, vârsta peste 18 ani. Nu se specifică modul de alegere, educaţia sau locul de trai (urban, rural), dar până la urmă nici nu contează aceste lucruri. Există posibilitatea vagă ca aceste rezultate să fi fost obţinute printr-o alegere atentă a ţintei. Sigur, ea există, a mai existat un chestionar celebru care scotea că un procent enorm dintre bărbaţi au avut experienţe gay – doar că acel chestionar fusese aplicat în majoritate unor foşti deţinuţi.

De ce nu contează? Pentru că nu putem nega realitatea. Orice familie, oricât de modernă ar părea, îşi botează copilul. Aşa, “să fie”, “nu strică”, “să nu supărăm rudele”. Câţi oameni ştiţi că se uită pe Discovery în loc să se uite la Poveştiri adevărate? Exemplele pot continua până vă sucesc gâtul şi priviţi realitatea.

Chestia este însă alta: acum aproximativ 100 de ani existau oameni. În România. Oameni care aveau fix, da’ fix aceleaşi probleme cu astea ale noastre. Şi anume aveau Satul Românesc cu tradiţiile lui superbe care meritau conservate, şi aveau oraşele moderne care reprezentau viitorul. Cum să modernizezi satul fără să-i ştirbeşti din potenţa tradiţiei? Cum să produci orăşeni contemporani dacă majoritatea au rude la ţară şi dacă o bună parte din populaţie rămâne influenţată de tradiţiile ţărăneşti?

Pe scurt, România a trăit în ultima  sută de ani o seamă de rupturi. Nu în teritoriu, fizic, ci în substanţa spirituală, în spaţiul cultural. Ruralul este anistoric şi produce o cultură minoră, în vreme ce urbanul produce o cultură cât de cât conectată, încercări de cultură majoră. Chiar şi sub comunişti am trăit drama rupturii, drama dezrădăcinării ţăranilor, a nimicirii tradiţiei lor şi a impunerii unei tradiţii sterpe şi importate. Pentru ca după 1990 să ne rămână a ne sincroniza cumva pulsul cu cel al Europei şi chiar al lumii, căutând cumva să transformăm ţăranul în fermier şi orăşeanul în maşinărie multifuncţională.

Ne iese? Nu prea.

E hilar să ai 7 milioane de români cu internet şi alte câteva milioane de români fără apă curentă. E hilar să ai o medie a vitezei de internet în topul european dar să ai un consum ruşinos de săpun per capita, anual. E ciudat să vezi că aceste două sfere de modernitate şi tradiţie nici măcar nu par a dori să se atingă, darmite să se unească. Sigur, vine tehnologia şi penetrează în toate casele, dar …

Nu ştiu. Parcă mai era ceva.

Parcă simt brusc România ca pe un cearşaf prea mare, prea întins, cu ţesătura vag rărită pe alocuri. Şi mă întreb cine va lua foarfeca spre a decupa nişte excelente ştergare de aici.

E ca si cum ai aduce 1000 de somalezi flamanzi, ii bagi intr-un supermagazin doldora de mancare si un batranel care e “paznic” de rafturi alearga dupa ei sa incerce sa-i opreasca…cam asa de ridicola a ajuns situatia.

Exact aşa.

Liniile de demarcaţie dintre PI (proprietate intelectuală) şi restricţie-inutilă sunt foarte vagi. Instinctul omului este să fure, să aibă, să cunoască. Nu intrăm în detalii pentru că nu are rost.

Dar ideea rămâne. E greu şi implică riscuri să furi mobila din casa cuiva, iar dacă eşti găsit cu ea la tine în cameră furtul este dovedit foarte uşor. Dar dacă eu am cumpărat ieri ultimul disc Paraziţii iar astăzi trag varianta mp3 de pe net fiindcă mi-e lene … no, cum stăm? De ce să cheltuiască statul sume relativ importante pentru a mă pune pe mine în situaţia să-mi dovedesc nevinovăţia?

Costuri.

It’s that simple. Pirateria există fiindcă este la îndemână. Sistemul judiciar este o resursă limitată, la fel ca cel poliţinesc. Este contraproductiv să plătească statul salariile poliţailor care monitorizează DC, este total anti-economic ca statul să plătească un judecător pentru a analiza zeci de dosare de genul ăsta.

Ştiu, nu-i etic. Dar nici extrem de dăunător nu este, punct. Dacă te apuci de construit scaune nu te plângi că arunci o bună parte din lemn în urmă tăierii/cioplirii. La fel, dacă te apuci de antreprenoriat pe muzică .. ar fi ideal să nu te plângi că ai pierderi din piraterie. Sau cel puţin să nu plângi ca o pizdă.

Timişoara, ediţia a doua Lecturi Urbane

Întreabă Petre Nicoară pe Twitter:

#lecturiurbane #timisoara #fail ?

Io întreb care-i faza, din răspuns omu’ pare a avea o problemă cu organizarea:

petrenicoara daimonz unul din organizatori nici macar nu e in oras / cc @bleau http://bit.ly/cWtldG

Atrag atenţia că .. bine da’  organizatorul a spus-o dinainte că nu poate ajunge la eveniment, Petre insistă, Alex Bleau intră pe fir:

petrenicoara @daimonz stii cum e, nu eu am scris http://bit.ly/9lprsQ

Bleau @petrenicoara @daimonz Da, nu am ajuns la eveniment. Asta nu inseamna ca eu si restul echipei nu ne-am ocupat de organizare.

petrenicoara @Bleau am intrebat, n-am spus! tinand cont de CV-urile restului echipei, era normala, cred .. zi-mi un proiect reusit de ceilalti din echipa

În fine, de aici e cearta lor şi nu m-am băgat. Dar dincolo de asta, Nebuloasa şi Bloo se simt cumva lovite în orgoliu de faptul că cineva şi-a permis să critice executarea acestei ediţii. Să cităm cât de-un râs maxim doi râşi:

Acum, eu vă întreb sincer, cum poţi măsura cu adevărat succesul unui eveniment? Da, nu a fost deloc o idee inspirată să citim în tramvai pe temperaturi extrem de ridicate, sunt de acord.

… Dar faptul că s-a strâns totuşi ceva lume (în jur de 20 şi ceva de cititori), în ciuda condiţiilor vitrege, ca să zic aşa, şi că s-au împărţit cărţi călătorilor interesaţi, e un lucru lăudabil, zic eu.

Confuzia nu-i nouă, de altfel: pe praful din România, orice încercare este văzută ca un succes. Orice chestie cât de mică ce dă semne că se mişcă înainte trebuie îngrijită şi lăudată ca nu cumva să se ofilească. Mda.

Totuşi este o diferenţă fundamentală: succesul este măsurabil, încercările nu. Nu am bold suficient de mare cât să să scoată ochii. Un eveniment se măsoară prin numărul de participanţi, greutatea participanţilor, media coverage, care mai sunteţi piarişti ar trebui să ştiţi deja asta. Succes este un concert Ac/Dc la care merg cu 10-spre-20 de MII de oameni mai mult ca la un miting contra guvernului. Mitingul e prin comparaţie o încercare ratată, un FAIL aproape epic. Succes e când se adună MII de oameni pe o insulă din America şi ascultă toţi în căşti instrucţiunile unui necunoscut care le spune ce să facă. Ratare este un flash mob în România, unde din 150 de oameni prezenţi 100 sunt participanţi şi 50 sunt de la presă.

Îmi pare rău Bloo/Nebu, dar să aduni 20 22 de oameni e ratare dacă nu e vorba despre Adunarea Generală a Colecţionarilor de Mărci Filatelice Uruguayene. În schimb Mircea Badea face succes adunând 5000 de oameni la o alergare în parc. Voi aţi face succes dacă aţi strânge de la 100 -200 de oameni în sus şi aţi reuşi cumva (magic) să convingeţi o persoană publică să ia parte ca role-model; nu un Pleşu, că despre ăla ştie toată lumea că citeşte, hai poate un director de fabrică, un antreprenor local, oameni care ar părea că învârt banii şi nu le trebuie literatură. Aş risca să zic de Emil Cristescu dacă populaţia oraşului nu şi-ar aminti de nişte episoade de tristă amintire legate de personaj.

I-am transmis lui Richie la comentarii chestia cu temperatura, da’ văd că s-a ignorat cu graţie la sursă; era evident pentru oricine care a călcat măcar de 5 ori într-un tramvai că vara e irespirabil, indiferent câte geamuri sunt deschise sau dacă este aer condiţionat (din câte ştiu nu este pe nici un vagon). Ceea ce, pare rău, mă duce la 2 ipoteze de lucru foarte puţin măgulitoare:

Una ar fi că organizatorii nu aveau habar deloc despre condiţii, ceea ce ar însemna că .. I don’t know, cum numim a organiza ceva fără să cunoşti deloc terenul? eh? A doua ipoteză ar fi că dimpotrivă ştiau şi undeva în colţul minţii lor aveau măcar vaga impresie că n-o să fie prea mulţi oameni încântaţi să participe; şi atunci cum numeşti promovarea făcută aproape exclusiv online? haideţi, sunteţi onlineri, ar trebui să fi aflat deja că discuţiile pe Twitter au şanse de a genera acţiune mai mici decât un copy-writing, adică sub 1% conversie în realitate. Nu sunt deloc dat pe spate pentru că aţi obţinut un oarece număr de RTuri de la timişoreni, we’re talking herd instincts. V-aţi bazat cumva că răspunde bloggerimea la apel, aceiaşi oameni care-s mereu prezenţi indiferent ce se întâmplă? Sau cum, că nu pricep .. nu era un eveniment la care să participe oricine are o carte şi nişte timp liber? Hai cu cifrele, care-a fost reachul către cei care n-au blog şi twitter? Spre 0?

În fine, v-a făcut Petre treaba încă o dată, v-a zis cum v-aţi fi putut promova mai eficient (1, 2), m-aş bucura dacă aţi reuşi să nu mai acţionaţi ca ceata lui Piţigoi. Nu după douăzecişidoi de oameni. O tură a tramvaiului 4 durează peste 30 de minute dacă-mi amintesc eu bine. Minunea de trupă organizatoare a oferit măcar evantaie? O apă plată acolo cât să nu turbeze de cald participanţii? Foarte bine, orice încercare trebuie încurajată, dar orice încercare făcută fără o minimă documentare trebuie oprită. Mai bine cresc buruieni acolo decât să ne batem pe spate cu proiecte d-astea.

Eu unul am prezentat fapte, de parte cealaltă se prezintă cocoşisme de genul “data viitoare să organizaţi voi doi“. How about no. Nu-i treaba mea şi n-ar fi ajuns niciodată discuţia aici dacă nu s-ar fi simţit toată lumea lezată de nişte fapte. Fiţi siguri că o să-mi cânt singur viorile când o să fie cazul.

Sper că realizează măcar 2-3 oameni: în condiţiile de ceata lui Piţigoi nu se poate construi nimic, niciodată. Am mai dat exemplul, da’ îl mai dau până se înţelege. A fost odată un grup foto numit parcă FotoVest, şi care se strângeau săptămânal la un suc prin oraş, discutând diverse chestii ca între prieteni. Doar că într-o zi a venit un om pe forumul lor şi-a întrebat (culmea impertinenţei) care-s dom’le realizările? Vârfurile? Unde-s pozele? Expoziţiile? Ce fel de grup foto e ăla dacă nu produce fotografii de calitate? Sau măcar 3-4 poze bune de control, de la fiecare membru? Needless to say, a fost măcelărit cu replici că “nu înţelege”, că ar trebui să fie prezent la întâlniri ca să-şi dea cu părerea, că dacă s-ar evalua fotografiile prea strict dup-aia s-ar strica coeziunea grupului ş.a.m.d. Evident, de FotoVest nu s-a auzit încă prea mare lucru, iar străinii care ar avea ceva de zis îşi văd de treaba lor, lăsându-i pe copii să se joace mai departe cu întâlniri la un suc.

Acu’ că am terminat furtuna din pahar, să încerc şi generalizarea. Sper că nu mă prinde dimineaţa aici.

Ideologia Oraşul Citeşte

Uite, să nu spuneţi că inventez lucruri, hai să citim împreună pe site-ul oficial:

Lecturi Urbane este un proiect de implicare socială ce are drept obiectiv principal încurajarea lecturii în spaţiile publice şi crearea unui nou model de a contribui la binele comunităţii.

Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile în lungul maraton Lecturi Urbane pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor.

Campania este iniţiată de voluntarii Civika.ro şi face parte dintr-o demers de îmblânzire a spaţiilor publice prin crearea de poveşti.

Spre comparaţie, vreţi să aflaţi ce făcea o anume tanti Ramona când era copilă? Păi.. citea, citea pentru că era oră de linişte şi nu avea altceva de făcut, citea pentru Limba Română, citeşte din adolescenţă şi încă nu s-a lăsat de meserie; îi place să facă asta. Eu unul recunosc păcatul, n-am fost fan literatură, dar am digerat-o când mi s-a ivit în cale. Prin clasa a Va mă înscriam la Biblioteca pt Copii şi prin clasa a VIIIa la cea de adulţi pentru că cea de kinderi nu era de ajuns. Citeam -oroare!- prin parcuri. În mers. În autobuz. Coborând din autobuz. În pat, pe coate. La birou, că n-aveam calculator pe el pe-atunci. In a multi-verse setting, io eram trend-setter, eh?

Ştiţi de ce citeşte lumea? Pentru că are nevoie. Pentru că e acolo o gheruţă care râcâie şi cere cu insistenţă cuvântul scris, ceva nou, ceva interesant, ceva care te scoate din cotidian şi te aruncă în angoasă existenţială. Nu pentru că-i trendy. Nu pentru că aveam noi vreun model, vreo bunicuţă care citea prin parcuri şi o imitam. Da’ chiar, dacă vedeţi un om citind ostentativ un ziar nu vi face vouă ruşine de ruşinea lui? Cum, bă, te prefaci educat cu cearşaful de Ziarul Financiar în metrou? Marş.

Look, nu c-ar fi Radu Alexandru (Pitici Gratis) modelul meu în viaţă, dar acu’ serios, cereţi-i părerea pe tema asta. Începeţi cu articolul despre hipsteri, poate recunoaştem nişte lume. Nişte lume care jupoaie pielea de pe un act (cititul) pentru a părea cool. Bre, într-o bibliotecă universitară se perindă într-o zi leneşă de vară mai mult de 50 de studenţi, şi ăia chiar citesc atent, studiază, extrag esenţe. Într-o zi oarecare de primăvară se perindă printr-o bibliotecă publică mai mulţi oameni decât aţi spera voi în cele mai ude vise să aveţi la vreo întâlnire Lecturi Urbane.

Pentru că aşa e normal, cititul este un act intim, la fel ca rugăciunea, la fel ca ascultatul muzicii clasice. Fiecare pentru sine, extrăgând esenţe, cultivând, analizând, înţelegând. Puteam când eram copil să citesc pe stradă, absorbit, lovindu-mă de oameni; acum n-aş mai putea-o face. Acum dacă vreau să citesc ceva şi să reţin am nevoie de un loc ferit unde nu se întâmplă mare lucru; până şi o bancă din parc este neadecvată, ajungând 2 secunde de relaxare cât să-mi fugă atenţia din carte la trecători. Explicaţi-mi mie că tâmpenia asta sinistră vă produce vreun folos, că în alea 30 de minute de citit în public aţi digerat măcar la fel de multe înţelesuri cât aţi fi făcut-o dacă stăteaţi acasă. A, dar nu este despre noi ci despre “să dăm exemplu”. Sigur.

Putem să ne ascundem cu toţii în spatele unor cuvinte mari ca “România creşte prin lectură”. Sună bine, avem scopuri măreţe. Dar concret, acest lucru este imposibil. Singurul mod de a încuraja cultura este acela de a demonstra în orice clipă că inculţii sunt neaveniţi. Când am auzit ultima referinţă la vreun roman celebru? Când am auzit ultima comparaţie cu vreun personaj celebru? Fără referinţe la Pristanda sau alte nume intrate în circuitul public; începeţi de la Dostoievski, nu-mi veniţi cu Romeo şi Julieta din Shakespeare.

Exact. Realitatea cruntă este că omul nu are nevoie în viaţa de zi cu zi de lectură. Îi ajunge chinul de la şcoală (job) şi chinul de a se menţine informat citind 3-4 bloguri şi ziare online. Orice pas peste această limită este unul enorm şi care merită o strângere de mână din toată inima. Realitatea cruntă este că dacă oamenii ar fi măcar de teapa consătenilor lui Moromete, adunându-se din când în când să discute presa, asta deja ar fi o chestie vitală. Adunarea oamenilor şi împărtăşirea informaţiilor, reglarea opiniilor, în orice grup există oameni mai creduli şi oameni mai informaţi. Orăşeanul nostru cul în schimb face o dată pe lună Lecturi Urbane şi în rest bere în pub. Nu merge aşa.

Am avut în şcoala generală un profesor de biologie care venise la catedră cu un scop: “io-l întrec în popularitate pe ăla de istorie”. Poser, gen. Tot ce făcea era calculat în termeni de imagine. Oricât mi-aş desconsidera colegii de pe atunci, totuşi aveau acel fler al omului simplu: bă, ăsta ne minte, ăsta are un scop ascuns. Şi s-a dus dracu’ şandramaua. Asta nu pare să înţeleagă nimeni – că adolescentul sau studentul ăla căruia te adresezi poate e needucat, poate e mai messengerist sau haihaivist, da’ prost bâtă nu e. Te vede că tu faci o paradă special pentru el, şi brusc sună alarma anti-aeriană cu “ce vrea ăsta de la mine?”. Exact, ce vreţi bre? Să crească România? Mai bine donaţi cărţi bibliotecilor şi chiar mai bine cumpăraţi cărţi noi pe care să le donaţi bibliotecilor (sau să donaţi presă muzeului din Jimbolia, no). Ca dacă sugerez să puneţi mână de la mână să duceţi nişte copii săraci la teatru o să ziceţi că nu ştiu cât de grea e viaţa. Ca să nu mai sugerez să faceţi chetă pentru a plăti profesorii de română, statul nefiind obligat să stea cu jandarm lângă elev să citească Ion.

Îmi pare rău, există posibilitatea ca voi (organizatori şi participanţi alike) să aveţi intenţii bune în fond. Dar modul de execuţie este absolut oribil prin efectele pe care le produce în chiar mintea targetului. Inverse. Perverse. Citim ca să nimic.

There’s a sound heard across the land
It’s heard across the sea
You’ll only hear it if you listen with your hearts
And one day hope to be free

To hear the sound of freedom many gave their lives
They fought for you and me
Those memories will always live inside us
And now it’s our time to be free

No, ce vreau de la voi e să-mi mai ziceţi piese d-astea de epic metal. No complicated stuff, just raw. Chestii bune de topit difuzoarele, că tot e vara. Chestii care nu fac altceva decât să drive the message home.

Mulţam.

Şi-apoi mă calmez. Ies la o plimbare, spre exemplu pe străduţele lăturalnice din centru,

totul devine mai calm. Molcom. Dârz. Trec printre jucătorii de şah din Central şi mă întreb dacă are sens să mă grăbesc undeva, dacă nu cumva cursa asta de 1000-metri educaţie are vreun sens, dacă nu ar trebui să-mi iau timpul meu personal ..

After all, we’re all just bricks in the wall

Vă las cu ecourile:

Iar pentru cei mai tech-savvy, în pagină veţi mai găsi un indiciu.

alicevoice: Multumesc @Iulyan @TheOfficialDK @AsafteiDragos @daimonz @PDorinF mai multe RT-uri decat filme nevazute

O problemă inerentă a acestor modalităţi de comunicare este încercarea unora de a-şi transfera problemele spre rezolvare. Şi anume, începând cu grupurile de discuţie pe Usenet, omu’ vine, bagă o întrebare în burta maşinăriei şi aşteaptă un răspuns. Desigur, prin Burta Maşinăriei înţelegem celălalt capăt al firului de internet, unde se află de fapt alţi oameni care-şi rup din timpul lor pentru a scrie răspunsuri.

Citeam diverse materiale de la începuturile reţelei Internet, şi dacă este un lucru comun între toţi oamenii care se conectau, ăsta ar fi: entuziasmul legat de posibilitatea de a contribui inteligenţă, de a conecta oamenii cu potenţial. Înainte de 1989 şi poate chiar înainte de dot-com bubble n-ar fi visat nimeni să caute răspunsuri pe internet dacă nu era deja bunicel la capitolul tehnic. Pur şi simplu era un mediu auto-selectiv.

Când răspunzi unei întrebări tâmpite pe un forum, în subsidiar speri că răspunsul tău va fi vizibil tuturor – şi prin urmare speri că următorii care vor avea acea nedumerire vor avea acces şi la răspuns. În realitate, cimpalacul nu are timpul sau capacitatea de a căuta informaţia deja existentă, aşa că întrebările de începători continuă mereu, ca un fel de zgomot de fond. Ajungi să-l ignori.

Şi unde se petrec cel mai uşor interacţiunile de genul ăsta? Păi … pe social media. Cel mai uşor este să intri pe Facebook sau Twitter sau un forum şi să întrebi senin tot ce vrei să afli, sperând că se găseşte un om bun milostiv fraier care să-ţi răspundă. Abordarea asta are, bineînţeles, câteva neajunsuri: ăia inteligenţi se simt bombardaţi de întrebări, prin urmare îşi bagă picioarele; respectiv, oricât de prost ai fi, totuşi nu vrei să primeşti răspunsuri de la unul mai prost ca tine. Cum pe internet îţi ia destul de mult timp să te prinzi care-i bou şi care-i Einstein, şansele ca răspunsurile la întrebările tale să fie date de un bou iar tu să nu te prinzi sunt semnificativ mai mari.

Mai mult, urmărind exemplul de la începutul articolului, constat exact acelaşi comportament ca al celor ce trimit mai departe mailuri în lanţ: atitudinea că “nişte informaţie irelevantă nu strică”. Ba strică, Ghiţă. Faptul că tu dai mass legat de un copil inexistent care primeşte nişte cenţi pentru că tu ai făcut o tâmpenie îmi răpeşte mie 3 secunde din viaţă, iar pe tine te etichetează iremediabil drept bou. Nu pentru gestul de a trimite, ci pentru că nu ai chestionat măcar 2 secunde conţinutul, pentru că eşti capabil să crezi că softul tău de messenger monitorizează ce faci. Ai merita să o facă, by the way. Faptul că tu retrimiţi un mail cu poze drăguţe (funny) de acum 5 ani te etichetează la fel drept anacronic şi mediocru.

Faptul că poţi da re-tweet (RT) unei chestii precum “găsit buletin pe numele X” e fix din aceeaşi clasă. Care-s şansele ca X să fie pe Twitter? Care-s şansele ca un mass “ofer ghetuţe ortopedice” să fie văzut de cineva interesat? Şi care-s şansele ca totuşi bietele ghetuţe să fi fost deja donate?

Sincer, da’ sincer, poate pare rece ce spun, însă … unii ar merita să lase comunicarea în masă pe seama altora. Presei, spre exemplu. Discutăm de la om la om, sigur, vorbim câte-n lună şi-n stele vrei, totul e ok. Dar cu avântul comunicării de-personalizate, spun franc că unii nu merită urmăriţi. Nu orice Gyusi cu acces la internet are ceva interesant de spus necunoscuţilor. Sorry.

Am văzut o comparaţie tare plastică: un sait care foloseşte intro în Flash este similar unui patron de magazin care te încuie afară pentru a-ţi cânta despre produsele lui minunate. Măcar pe internet e simplu, închid saitul tău de căcat şi nu revin niciodată.

Dar pe exact acelaşi calapod funcţionează anumite mizerii şi în realitate. Spre exemplu, acum ceva vreme tâmpiţii de la Romtelecom s-au hotărât să doneze cu forţa nişte asigurări. Care-i şpilu’? Păi default după 3 luni de gratuitate era să plăteşti în continuare – şi dacă voiai să renunţi (opt out) trebuia să-ţi rupi din timp pentru a le spune asta. M-am bucurat că nu le sunt client, şi eu unul aş prefera să primească firma asta o amendă gigantică.

O gafă de aceeaşi natură a făcut RDS, introducând o taxă de întreţinere (maintenance) pentru postul de telefonie fixă. Suma nu e enormă (5 lei), dar gestul e de căcat. Sigur, e modificarea unilaterală a contractului, poate omul să renunţe, dar procesul de renunţare e atât de greoi încât nu merită; dacă ăia 5 lei nu sunt enorm de importanţi pentru tine, mai degrabă îi plăteşti. Eu unul l-aş plezni pe ăla care a venit cu ideea asta tâmpă.

Zilele trecute, Orange a dat drumul unui concurs la fel de tâmp, trimiţi SMS cu răspuns la nişte întrebări şi câştigi mara cu sarea. What’s the catch? Eu unul nu am cerut să particip, nu am răspuns la nici o întrebare, nu mă interesează ideea lor. Şi totuşi de 5 zile primesc câte 10 mesaje de zi, până când am găsit pe net soluţia: mesaj la numărul 100 cu textul STOP. Băi frate, înţeleg să mă întrebi o dată, să îmi pui o întrebare de test, dacă muşc momeala you win, dacă nu muşc asta e. Oricum îţi sunt client deja.

Ce au toate mizeriile astea în comun? Ideea de opt-out mai degrabă decât cea de opt-in. Anume:

Eu plătesc pentru un lucru, un serviciu clar. Tu introduci în sistem o variablă nouă; sigur, pot să scap de ea, dar cere timp şi efort din partea mea. În politică, dacă un grup de politicieni ar da zilnic legi tâmpite ar ajunge traşi pe roată după câteva zile, că n-are nimeni timp să se uite după ce prostii fac ei. În schimb agenţii economci se simt ca pe tarlaua lor. Ce este deranjant este că pe unii (Orange!) nu-i interesează ce fel de client eşti, fie că ai abonament de 3 euro fie că ai un big family pack de vreo 30, primeşti reclamele la fel, fără discriminare.

Şi apoi se miră că mor de foame.

Am setat următoarea formă pentru linkurile de pe blog: hxxp://domeniublabla/2010-06-09/<postname>/ . Vreau să modific structura să arate aşa: hxxp://domeniu/2010/06/<postname> . Cum fac url rewrite astfel încât linkurile de forma veche să dea către forma nouă?

Eu vreau să fac url rewrite, astfel încât şi căutările din Google care veneau pe vechea structură de linkuri să fie redirectate spre varianta nouă. Să modific structura din WordPress ştiu şi eu.

Cu mulţumiri,

Pe praful ăsta deci, tot ce-am putut face mai inteligent a fost să asamblez câteva zeci de videoclipuri scurte. Rezultatul îl vedeţi mai jos, ideal ar fi să vizionaţi la rezoluţia full:

Lizuca visa. Gândul era departe, undeva în misterioasa Japonie. Văzuse ea cândva la televizor o emisiune cu masochişti, şi-şi imagina cum ar fi. Avea 18 ani deja, ar putea …

Îşi imagina, şi totul era atât de real. Suferinţă, chin. Şi totuşi delicios de angoasant, ar fi stat fascinată în faţa călăului fără să crâcnească.

Da, avea 18 ani.

[ Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema ]

Ladies and gentlemen, behold!

În schimb îmi vin idei când studiez matematică. Asta mi s-a întâmplat şi înainte de ultimul examen (la analiză), citeam despre Fourier şi încercam să-mi desenez mental câte o funcţie derivată, şi parcă din neant începeau să curgă clădiri, case, frânturi de imagini şi şoapte, dialoguri şi şosele, ca în cel mai interesant roman nescris încă. Au rămas acolo, în imaginaţie, dar întâmplarea m-a pus pe gânduri. Nu este prima dată când mi se întâmplă, matematica şi filosofia pur şi simplu îmi comută mintea pe un modul al inventivităţii, de parcă ar fugi mintea de ordine şi de concepte. Weird.

Each time I try mathematics, mintea devine neagră, nu neagră ca o tablă de scris şi neagră precum universul. Şi parcă îl văd pe Euclid scriind cuvintele biblice, desenând fosforescent în întuneric:

La început a fost punctul. Din punct s-a făcut o dreaptă, iar acesteia i s-au dat o direcţie şi-o origine spre a fi vector. Apoi a zis Dumnezeu: Să fie planul! Şi-a fost planul. It was good.

Din intersecţia planurilor Dumnezeu a făcut formele geometrice, dreptele paralele le-a sortit pătratelor şi paralelipipedelor, iar pe celelalte le-a dat generos spre a forma triunghiuri, piramide şi alte lucruri plăcute ochiului.

Dar Dumnezeu nu se opri aici, şi făcu dreapta strâmbă, iar din arcul rezultat desenă cercul. Cercul era bun, aşa că a făcut Dumnezeu sfera şi-a definit sinusul pentru a ne vorbi despre perioade. Cum omul nu putea trăi într-o astfel de lume, Cel Bun îi frânse dreptele în bucăţele micuţe şi le numi fractali, trasă legile repetitiţiei în univers prin tot felul de numere care mai de care mai ciudate, pi şi phi şi alte funcţii care descriu viaţa, apoi îi desenă o hartă minunată pe care-o denumi Pământ, şi peste toate îi dărui omului numerele şi inteligenţa să-şi descrie lumea.

De atunci omul încearcă să refacă planul divin şi să-l întreacă pe Creator

Cum e? Merge?

Alegerile prezidenţiale au fost pe 6 Decembrie, au trecut abia 2 luni de la ele. Am menţionat atunci ce am votat şi de ce, am spus-o clar că a fost la limită şi că am ales greu. Nu mi-e ruşine să recunosc acum că am ales o trupă de perdanţi. Simplu. De la taxe pe fast-food şi la înlocuiri de cadre cum nu s-a mai văzut (vezi peripeţia eternă de la Aeroport), guvernul Boc IV nu are nici legitimitatea nici forţa să facă ceva util pentru ţara aceasta. Totul sub oblăduirea preşedintelui, of horse.

Dar ce voiam să spun: urmăresc parţial amuzat şi parţial serios comentariile de la ziarele online. De fiecare dată când apare un articol cu tentă politică sau despre vreo decizie a unui politician, apare trupa de comentatori care se împarte imediat în două: ăia care spun resemnaţi că “futu-i au fost alese nişte lepre”, respectiv ăia care repetă cu obstinaţie şi uneori cu argumente că “dar cu Geoană şi cu ăialalţi ne-ar fi fost la fel de rău”. Acest ultim semi-argument îmi pare definitor pentru politica românescă.

Practic, am impresia clară că s-a ajuns la un fel de dead-end, cul de sac şi cum vreţi să-i ziceţi. România nu a mai produs politicieni buni de multă vreme – şi când spun politicieni “buni” nu mă refer la virgine imaculate, care nu fură nu mint nu înşeală sau nu fac şperţuri. More or less asta fac toţi. Zic “politician bun” şi mă gândesc la un manager, un om care are şi cunoştinţe juridice şi de sociologie sau psihologie, care e calificat pe domeniul lui, pe scurt un om care pus în funcţie să-şi facă treaba şi nu să caute pe Google. Ultimul om de care am auzit este Dacian Cioloş, care tocmai ce-a fost votat în unanimitate pe postul de comisar european pe probleme de agricultură.

În ţară situaţia e rozalie, n-avem. N-avem nici măcar oameni charismatici, Crin Antonescu a strâns de-un 20% şi s-a pişat pe ei la câteva ore distanţă, pletosu’ de Remus Cernea e absolut irelevant pare-se, cine rămâne? Perdanţii cursei prezidenţiale au fost nişte iluştri necunoscuţi şi au rămas la fel. Am senzaţia că partidele au deci timpul să coacă în laboratorul intern o plăcintă foarte bună, dacă vor. Dincolo de jocurile de la Bucureşti, în teritoriu sunt convins că există oameni de calitate neutilizaţi. Până la următorele alegeri, fie ele parlamentare sau prezidenţiale, partidele au timp să croiască nişte oameni capabili, nişte oameni care să fie învingători încă din proiect, oameni care să fie totuşi ceva mai informaţi şi ceva mai inteligenţi decât Vanghelii care se etalează acum pe la centru.

Ăsta ar putea fi momentul zero al politicii româneşti; în timp ce PDL se năruie sub presiunea internă a organizării mafiote şi sub presiunea externă numită “criză”, restul partidelor au un minunat time-out pe care momentan îl irosesc şi pe care l-ar putea folosi pentru a creşte şi a lovi la momentul oportun.

Probabil doar visez frumos.

Pe-o lunga si aspra si stearpa sosea,
Ca toate soselele lumii.
Pe-o lunga si aspra si stearpa sosea,
Era o fantana cu ciutura grea.
Caci apa-si cladise, trecand peste ea,
In straturi, pojghitele humii.
Era o fantana cu cumpana grea,
Ca toate fantanile vietii….

Mă gândesc uneori că n-am crescut mai deloc. Încă visez la puritate, încă mă sperie lucrurile complexe şi prea tehnice, încă mi-e teamă de lupii care sfâşie doar pentru că pot ..

Imaginea din articolul despre rădăcini o am la avatar pe mess şi o am ca fundal pe ecranul computerului. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de semnificaţia pe care i-a dat-o mintea mea, instant, urgent şi degrabă. Pur şi simplu era nemaipomenit de bună ca amintire a visului, ca povestire nerostită şi ca o semnificare a imaginarului copilăros. Era atât de multe!

E interesant cum creierul funcţionează în cicluri.

Semnificaţia se erodează.

Acum privesc la aceeaşi imagine cu un dat din umeri şi cu o amintire vagă. Pot descrie ceea ce îmi stârnea, desigur, însă a rămas gol acolo. De câte ori nu rămâne gol? Ne place o carte, iubim o persoană, o melodie pare să spună atât de multe, un loc pare de-a dreptul încărcat de mitologie, şi totuşi totul se erodează,

, dispare, ca prundişul uscat acolo unde mai devreme erau valurile înspumate, ca piatra arsă unde acum câteva minute era aerul rece şi curat, viaţa o simt ca pe o înserare, ca pe un apus din care se ivesc tenebrele, simt ca o muşcătură din lemn putred în loc de fructul zemos,

, şi totuşi nu pot lăsa viaţa să se scurgă, am mai făcut asta fără să vreau, senzaţia de frecuş cu nudul universului e groaznic de neplăcută şi până la urmă nici măcar indienii nu acceptă resemnarea ca atitudine de viaţă, ei care-s maeştri în a descrie cum viaţa suge.

Creierul caută semnificaţii. De-ar veni primăvara mai repede

Dormisem aproape trei ceasuri făr’ o litră, şi totuşi parc-aş mai fi dat geană-n geană oleacă. Greu, dar m-am urnit din pat la 7, spălat pe ochi, repetat formulele la analiză, plecat în grup la examen. Pe jos alunecă vag, şi ninge uşurel cât să ne intre zăpada-n ochi şi frigul în oase.

Ora 7:55, în faţa amfiteatrului. Ciopor de studenţi proaspeţi, îi vedem după cum stau cuminţi şi aşteaptă să le bată ceasul. Mă simt bătrân …

A venit şi profesoara la timp, primim subiectele. Mă uit în gol la foaie, şi parcă din ea se uită şi formulele câş la mine. Mda, se pare că nu-s de-ajuns Taylorii şi Fourierii şi dracu să-i ia pe toţi gagii care au emis la viaţa lor teoreme. Încerc totuşi, dau piept cu integralele, scot flăcări din urechi şi formulele îmi scapă printre degete .. asta e, ne vedem în primăvară, cu promisiunea că voi învăţa mai mult, mai bine, totul, da sigur ce glumă bună, când am învăţat eu totul?

Nu se face totuşi să predau lucrarea, nu încă, aşez pixul frumos pe foaie şi mă uit pe fereastră …

Ora 8 şi nu mai ştiu cât o fi. Ninge cu fulgi mari, blânzi şi pufoşi, ninge în dungă de parcă Euclid însuşi a tras dreptele cu rigla, ninge calm şi hipnotic, aud vocile celor din anul I glumind undeva în rândurile din spate, şi parcă-s iar şi eu freshman tremurând de frica lungilor coridoare tăcute. Parcă-mi amintesc vag cum eram la începuturi, venind la cursul de programare şi stând tăcut în rândurile întunecate, privind la ecranul gigantic pe care profesorul a făcut schema unor pointeri din stivă, parcă simt iarăşi mirosul greu şi ud al iernilor când ne strângeam 90 de inşi într-un amfiteatru la cursul de Logică, mirosul cafelei de la distribuitor, nectar al studenţilor somnoroşi, caietele pline de formule şi teorie pe care le umpleam sârguincioşi cu toţii, chemarea din laboratoarele anului 2, întâlnirile sporadice din MSP, cearta cu profesorul de Java, îmi revine vag cum mufam cabluri de reţea pe la Networking, toropeala serilor de vară pe care le petreceam la bibliotecă citind Chip şi istoria computerelor, nervii făcuţi la Inginerie Software, fast forward this semester, mai câteva săptămâni şi totul o să fie gata, kaput, game ofer, finish line, punem punct şi-am încheiat o etapă.

Deja?

Zumzetul se stinge încet-încet, văd neoanele amfiteatrului A02, sunt cu pixul în mână şi realizez brusc unde sunt, e examenul de analiză şi tocmai ce-am mai bifat o restanţă glorioasă pe listă, va fi interesant în primăvară, ce-s alea 4 luni pentru licenţă, şi-apoi cine o să-mi mai spună ce să fac? Oh teh glorious paradox of being free to get a job, get a wife, get a hobby and get in line. You’re free to get in line. Pick your position, it’s free for all, alege-ţi coada, mai mare sau mai mică, te definim prin prietenii de pe Facebook, nu uita să faci poze unde mergi ca să demonstrezi că ai fost acolo, de ce nu ai copii încă, unde faci Revelionul?

E ciudat cum viaţa pare doar un drum frânt, cum copilăria o pierzi inocent şi jucându-te, cum adolescenţa e doar teren de tatonare pentru cele ce urmează, cum adultul tânăr se iroseşte să-şi facă poziţie pentru ca adult cu drepturi depline să simtă cum respiraţia i se îngreunează şi cum cursa devine tot mai uzantă, bătrânul rămânând doar să tragă ultimele concluzii ale Marii Iroseli, regresând spre senilitatea şi dulcea legănare a copilăriei …

O, zi-le tu Pittiş, zi-le tu despre putrezirea care mă-mbată ca un vin, ziceţi voi ultraşilor despre studenţie şi cum aş vrea să rămân, dacă s-ar putea …

Ora 10.

Ieşit din sala examen. Frig îngheaţă ouăle. Lăsat visare pe altă dat. Căutat căldurică. Şi totuşi,

Sunt tânăr, Doamnă!

Păcală simţea cum îl cuprinde vraja de la început, o chemare spre adânc, îngreunându-i pleoapele şi şubrezindu-i tăria picioarelor. Se lăsă peste blănuri. Răsufletul se linişti şi fuga spre adânc rămase în plutire, iar ochii închişi asupra lumii se deschiseră visului …

“Este semnul şi mărturia noastră că aici ne-am aşezat, ca să ne rostuim din vrerea Domnului şi a noastră. Şi ca unii să nu uite să-şi aducă aminte, povestind copiilor copiilor lor, întindeţi-i la pământ şi îndepliniţi datina!“. Feciorii îşi dădură jos izmenele de pânză şi se întinseră, aşteptând.

Tândală întredeschise ochii şi auzi cum lucrurile se mişcă. Focul nu murise încă în vatră. În înghionti pe Păcală, dar acesta rămase nemişcat. Doar o zbatere a pleoapelor, şi Tândală văzu în ochii larg deschişi ai lui frăţâne-său …

Se făcu noapte şi oamenii se traseră spre odihnă.
Rămaseră ei doi. Se opriseră alături de pereţii ghizdurilor, care le veneau până la brâu. Luna se ridica tocmai deasupra lor.
Jos, în adâncime, strălucea ochiul de apă neîncepută. Un suflu de apă vie venea din adânc şi apa se ridica spre feţele lor ca într-o altă poveste, rămânându-le chipurile neclintite, ca să se păstreze pentru cei care nu s-au născut şi-or să se nască; să rămână în lumină şi în apă vie, ca să fie sorbiţi şi să se răspândească într-o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte …

Asta visez. Curăţia albă a începuturilor imaculate, a pornirii drepte şi a privirii neclintite, povestea clasică a omului social care porneşte cu gând curat în minte şi munceşte drept. Undeva în mintea poporului ăsta există un arhetip străvechi pe care-l presimt, care-mi dă târcoale, un filon arhaic puternic şi nealterat, ca o vână de aur ascunsă ochiului. Uneori o simt ca pe un fior ce mă străfulgeră din cap până în spinare, o energie năvalnică ce se cere condusă, apoi mă moleşesc iarăşi revenind în cotidian.

Imaginea acestei copile îmi provoacă un astfel de fior, privirea enigmatică şi faţa luminată, întoarsă spre viitor .. nu ştiu să descriu prea bine senzaţia

Tot ce ştiu este că-mi vine în minte obsesiv melodia de la Sepultura .. Roots bloody roots

( imagine de pe 1x.com )
( citatul este din Corneliu Buzinschi – Pâcală şi Tândală, Ed. Cartea Românească, 1973 )