Now to the questioning:

1. Ai o porecla?

Nu. Nickname pe internet a fost, este şi probabil va fi dAImon, cu A şi I litere mari, scris mereu greşit de toţi oamenii care citesc în diagonală. Am mai avut 2 variante “necizelate” ale lui, iar în locurile unde un simplu dAImon a fost deja luat folosesc variaţii precum dAImons, dAImonz, dAImonxxx, dAImons’ etc.

Cum ziceam, singura poreclă pe care-am avut-o o fost grasu’. Şi cum e şi ea comună pentru mulţi alţii .. meh.

2. Unde locuieşti?

Într-un oraş liniştit, pe o stradă liniştită, lângă o şcoală la fel de liniştită. Serios acum, soarele bate în casă abia de la 3 după-amiaza, iar din oră în oră aud clopoţelul de la şcoală. Uneori mai huruie tramvaiul sau se aude în noapte toba unuia care se crede os de zmeu.

Nu, nu v-am dat adresa exactă, însă consider că un răspuns d-ăsta e mai semnificativ …

3. Ce inaltime ai?

Vreo 81-82 de centimetri peste metru. Atâta aveam şi la finele şcolii generale, şi acolo m-a uitat natura.

4. Ai zi onomastica?

Sf. Alexandru, plus uneori Sf. Petru după numele naşului de botez. Când îmi amintesc.

5. Cu ce te ocupi?

Sunt între trei lumi, cam la fel cum eram şi când am început prima dată să scriu pe acest blog. Pe-atunci tocmai începeam anul I de facultate şi încă mai lucram la Solectron.

Acum … acum sunt pe punctul să termin facultatea – well, pe punctul să termin cei 3 ani “regulamentari”, urmând probabil prelungiri. Acum lucrez în limba engleză şi din confortul casei mele, şi parcă halele lungi şi înghesuiala vitelor din fabrică au rămas undeva într-un colţ de memorie doar pentru comparaţie, doar pentru “nu aşa”.

Şi totuşi e o lipsă de ceva, o lipsă acută de scop, de definiţie, de ţintă. Plutesc, şi asta nu-mi place.

6. Ai fraţi sau surori?

Nu.

7. Limba maternă?

Româna.

8. Limbi vorbite?

Româna, desigur, şi engleza.

9. Colecţii?

Nu. Pur şi simplu nu am răbdare pentru aşa ceva.

10. Număr la pantofi?

Irelevant. Pot dezvălui multe altele, dar ăsta e un detaliu prea personal.

11. Şcoli absolvite

Liceul. Pus la dracu în praznic, acolo unde a înţărcat mutu iapa, şi cu orele începând de la 7:30 în loc de 8:00. Cu facultatea încă mai lupt.

12. Materia preferata?

Pauza. Nu glumesc, toate materiile au importanţa lor aparte, n-aş vrea să le clasific. Însă pauza e singura materie care aduce fericirea, dă timp pentru copierea următoarei teme, lasă ferestre între cursuri şi nu în ultimul rând permite mersul la budă fără să pierd din materie.

La fel cum orice ai face în viaţă, oricât de important, pauza de după e singurul moment lucid în care ai privire de ansamblu. Cum să n-o iubeşti?

13. Ce hobby-uri ai?

Păi, după cum mi s-a mai spus destul de plastic, “taking random pics”, “urmărirea tâmpită a tramvaielor prin oraş”, “cititul de nebun pe stradă”, “statul pentru perioade nesănătos de lungi în faţa computerului” .. ajunge.

14. Bani de buzunar?

Salariu. N-am avut niciodată bani de buzunar, motiv care mă şi face să fiu oarecum iresponsabil când vine vorba de cheltuieli.

15. Dorinţă?

D-apoi … dorinţa e în funcţie de ceva, într-un context. Uite, spre exemplu vreau o temă nouă pentru blog, ceva custom-made, am şi început să scriu nişte requirements pentru ea.

În rest, dorinţele sunt ale mele şi prin urmare voi tăcea versatil asupra lor. Ice-cream, anyone?

16. Vise?

Să …

17. Numar norocos?

Nu ştiu, nu cred. Am numere preferate, însă.

18. Ai vrea să revezi

Lumea copilăriei, cu ochii de acum. Uitarea doarme greu.

19. Ai animale de casă?

Avut. Nu intenţionez să mai. Oricine ţine animal fără să-i ofere ocazia unui companion timp de minim câteva ore bune mi se pare un tiran nemernic. Dacă n-ai curte sau măcar 2 animale la bloc, mai bine te laşi de sportul ăsta.

20. Sentimentul cel mai preţuit?

D-apoi … lasă, duduie, că vrei să ştii prea multe. Ce dai ca să afli?

21. Care a fost cea mai frumoasa zi din viaţa?

Încă n-a venit, şi sper sincer să nu vină vreodată. Când ştii că “cea mai frumoasă zi” e undeva în trecut, se cheamă că şti pe moarte.

Bineînţeles, vă serviţi dacă simţiţi nevoia.

]]> http://daimon.me/blog/2010-06-27/leapsa-indiscreta/feed/ 2 http://daimon.me/blog/2010-05-27/cu-zodii/ http://daimon.me/blog/2010-05-27/cu-zodii/#comments Wed, 26 May 2010 22:48:56 +0000 dAImon http://daimon.me/blog/?p=1031 Ştiu, nu credeţi în aşa ceva. Irelevant.

În principiu, şi eu sunt adeptul vorbei că “şansele să te dovedeşti prost se măresc pe măsură ce continui să faci afirmaţii categorice”. Translatată, vorba asta are efect în domeniile empirice chiar foarte bine: nu spune chestii precise dacă nu vrei să îţi nărui soclul pe care te-ai urcat. Urmând principiul, nu cred deloc în mizeriile de zodiace create special pentru momentul X în timp; nu, nu eşti Taur şi de asta vei avea un accident de muncă, o să-ţi tai degetele doar pentru că eşti prost tu. Nu, faptul că te naşti Fecioară nu înseamnă că jobul tău perfect e de bibliotecar. Descrierile din zodiace sunt în majoritate puerile şi neadevărate.

În schimb pot încerca să văd anumite modele (patterns) în firea oamenilor în funcţie de momentul naşterii lor; cred într-un fel de predestinare, anume în puterea scripturilor imprimate în primii ani de viaţă.

Un exemplu foarte vag ar fi că oamenii din zodia Gemeni sunt foarte volubili, exteriorizaţi ş.c.l. pentru că se nasc fix într-o perioadă a anului când natura este în plină expansiune; creierul de bebe fiind foarte impresionabil … La fel cum zodia Peştilor se naşte în mijlocul iernii, în lunile apăsătoare dinainte primăverii, când îs ale mai ale dracu frigurile şi ninsorile – iar chestia asta se traduce printr-o viaţă interioară foarte bogată, exteriorizată arareori. Evident, da, ştiu, există un milion de excepţii şi nu poţi cataloga oamenii “din condei”. Da’ ce să fac dacă statistica personală îmi dă dreptate?

Ăsta-i zodiacul “clasic”, numit şi “european” doar după ce bătrânul continent a descoperit uimit că există viaţă dincolo de Ocean. Şi dacă zodiacul european are problema că vrea să categorisească indivizii după luna naşterii (folosind deci intervale prea scurte pentru delimitare, un ciclu încheindu-se după 12 luni) – zic deci că la polul opus se află zodiacul chinezesc, chestie care foloseşte ca unitate de măsură anul. Eşti în zodia Y la chinezi doar dacă te-ai născut în anul K+p , unde p este periodic, 12. Zodiacul chinezesc se repetă odată la 12 ani, ba chiar la 60 dacă iei în considerare şi elementele folosite ca modificatori.

Statistica personală îmi confirmă şi aici că “ceva” e la mijloc. Luând 2 persoane care teoretic ar avea aceeaşi zodie în European, totuşi diferenţele dintre ele pot fi subliniate chiar bine prin zodia chineză. Exemplul meu clasic sunt doi membri ai zodiei Peştilor, unul născut în Tigru şi celălalt în Şarpe. Ambii sunt retraşi în sine şi mai degrabă folosiţi ca asini de povară, însă primul îşi impune punctul de vedere cu forţa în timp ce al doilea mai degrabă lasă lucrurile să meargă de la sine şi intervine în momente-cheie. Uneori e fascinant, uneori observaţia dă rateuri.

Spre exemplu, şi ajung şi la problema de la care pornisem întreg articolul:

Eu teoretic sunt în zodia Dragonului, la fel cu întreaga generaţie ’88. Prin urmare am mers la şcoala primară-generală-liceu-facultate cu mulţi alţi membri ai zodiei Dragon. Acu’, despre noi se spune că suntem genul de oameni oarecum distanţi şi oarecum mai fortoşi spiritual decât alţii; se spune că un Dragon devine lider de-facto în comunitatea lui, că are capacitatea şi chiar dorinţa/plăcerea de a fi stâlp de sprijin. Şi că, bineînţeles, as any dragon, they don’t die gracefully. Sigur, orice copil Dragon este un simplu şobolan gri căruia trebuie să-i crească aripile.

Noa, aici intervine dilema mea. Din 12+3 ani de şcoli, n-am reuşit să găsesc vreun lider veritabil. Ba chiar, şi aici zace mirarea mea, generaţia mea a fost denumită ca fiind una prea leneşă şi prea nepăsătoare pentru vremea ei; uneori chiar necoaptă. În timp ce noi în clasa a XIIa ne fofilam, colegii din clasele mai mici jucau teatru, scoteau revista şcolii şi multe alte chestii care pur şi simplu nu reuşeau să ne intereseze. În vreme ce noi chiuleam de la facultate, colegii din anul II au deja un consilier studenţesc între ei, se implică în proiecte europene şi tot restul tacâmului. Sincer, din generaţia mea cunosc doar un singur vârf, un programator bun care ajuns de vreo 3 ori în timpul liceului în finala Cupei Siveco şi care după un an de facultate şi-a băgat picioare în UPT pentru a pleca în Scoţia la studii.

Întrebarea mea ar fi aşa: suntem încă şobolani gri? Cunoaşteţi persoane născute în 1988 şi care să fie mai sus decât media? Sau care măcar să pară mai capabile decât media, să aibă acolo un potenţial? Arunc la gunoi teoriile cu zodiile sau doar trebuie să mai aştept să le crească unora aripi? Metaforic vorbind, desigur.

Mulţam fain.

Aş vrea să stabilim nişte limite şi nişte idei suficiente în acest teren, un fel de axiome. Mi se pare că se abuzează de dulcea legănare în amatorism şi inocenţă, de parcă ar fi nişte virtuţi salvatoare. Deci:

Natura universului

Nu contează că încercăm să clasificăm obiecte, oameni, acţiuni. Cât timp universul şi reprezentările din cadrul lui sunt măsurabile prin una sau mai multe dimensiuni, el este dispus a fi ierarhizat. Pot clasifica baloţi după dimensiuni şi bumbac după calitate. Nu pot clasifica oameni în întregul lor fără să inventez o maşinărie care să parametrizeze viaţa umană; deşi am avansat în acest domeniu şi încercăm să definim omul ca pe un summum de plăceri carnale plus o definiţie vagă  a “fericirii”, suntem departe de a fi epuizat subiectul.

Ce este de reţinut este că ierarhia există şi în afara unui observator. Faptul că nu s-a găsit nici un om timp de milioane de ani nu a împiedicat natura să stabilească singură şi spontan că un tigru pentru a nu muri de foame trebuie să fie deasupra gazelei când ordonăm după viteza fugii. O frumoasă punere în practică a acestei idei este codul de onoare; un japonez va face seppuku chiar dacă dezonoarea lui nu este cunoscută sau chiar dacă nimănui nu-i pasă. Onoarea este un substantiv care se ataşează verbului şi nu contextului.

Lemă: orice univers cunoscut omului este ierarhizabil cel puţin parţial.

Scopul ierarhiilor

Sigur, putem măsura fetele dintr-o clasă după înălţime sau după notele la matematică, după câte bileţele primeşte în ora de mate sau după timpii de la proba de rezistenţă. În funcţie de ceea ce vrem să aflăm.

Luând în considerare că o ierarhie tot există indiferent că vrem noi sau nu, tot ce ne rămâne de făcut este să ne observăm poziţia în ea. Spre exemplu ierarhizăm angajaţii când vrem să stabilim cine merită promovat, cine ţinut şi cine trebuie dat afară pentru că aduce doar balast. Pe mine nu mă interesează absolut deloc că există alţi 6 colegi de echipă care-s şi mai proşti ca mine. Contează doar că suntem cu toţii în subsolul clasamentului şi când lanterna vine, o să fim măturaţi.

Judecata asupra unui obiect din ierarhie se face în raport cu clasa lui (vertical) şi nu în raport cu vecinii (orizontal), cel puţin într-o primă fază.

Elementul mecanic

Pentru ca o analiză să aibă efect trebuie stabilit criteriul. Dacă Ghiţă este primul din clasă la fugă, degeaba mă îmbufnez că eu sunt mai bun la sărituri; cui îi pasă? Sigur, inventivitatea umană poate inventa nişte furci caudine de-a dreptul diabolice, seturi de condiţii cumulative sau mutual exclusive indescriptibil de rafinate. Spre exemplu, cine-i mai bun cântăreţ, Coltrane sau Mingus? De ce? Cine-i mai bun gimnast, Nadia Comăneci sau un street-dancer?

Problema mecanicii este, bineînţeles, că nu-i infailibilă, ba chiar dimpotrivă. Dacă io-mi pun în gând să-l întrec pe Ghiţă la viteză, pot spre exemplu să fur startul. Dacă sunt ditamai trustul de presă şi vreau să pară că-s cel mai citit, pot să fac auto-refresh pe paginile cu ştiri. Dacă-s elev prost la chimie, copiez. În ierarhia reală, eu tot dinjos sunt, doar am păcălit înscrisurile. Uneori contează, uneori o să fiu pus să alerg pe bune şi-o să-mi dau duhul pe pistă; sau poate vom termina liceul cu medii la care nu se mai uită nici dracu, prin urmare decizia mea de a trişa ţine exclusiv de codul moral propriu.

Aplicaţie de mecanică : grupuri sociale

După cum spuneam mai sus, dacă vrem ne putem inventa furci caudine pentru orice. Un bun exemplu este un grup social. Cum definim că-i Gheorghe primul? Păi are succes la femei. Se îmbracă cool. E serios. Glumeşte când nu-i cazul să fie serios. Ştie problemele noastre. Luptă pentru ele. E lider. Are un set de valori morale imposibil de distrus. Are bani. Are capacitatea de a face bani. E învăţat.

Alegeţi un număr aleatoriu de trăsături de mai sus, acordaţi-le ponderi şi gata-i mixul: Gheorghii din fruntea clasamentului se vor schimba mai rar sau mai des, în funcţie de dorinţa lor de a se auto-perfecţiona şi de a se conforma vrerii grupului.

Partea interesată este că valoarea grupului dă valoarea liderilor. Scala calităţilor cuantificabile este în continuare fixă, însă calităţile definite de grup nu sunt. Prin urmare, un grup de oameni învăţaţi va preţui la rândul lui un învăţat, la fel cum o gaşcă de petrecăreţi va pondera factorul “cool” cu o rată mult mai mare decât factorul “morală”; factorul “cool” însă nefiind monedă de schimb în faţa unui alt grup căruia îi pasă de seriozitate sau de morală.

Lemă: Orice grup are liderii pe care îi merită.
Lema 2 : Un membru atipic al grupului fie se auto-exclude fie luptă cu inerţia socială.

Societate

În principiu am putea spune că societatea nu-i decât un grup de oameni asociaţi în vederea unui scop; sigur, e o aproximare grosolană, dacă nu vă satisface denumirea folosiţi atunci “trib”, “ceată” sau “cetate”, vorbim de acelaşi lucru. Asocierea vine din cauze ancestrale, anume că supravieţuirea ca grup este mult mai uşoară decât supravieţuirea pe cont propriu.

Ce vreau să subliniez la societate este că ea are mereu nevoie de un trezorier şi de un conducător. Trezorierul pentru a ţine bunurile comune, şi conducătorul pentru a legifera deciziile majorităţii. Şi că ăştia prin natura poziţiei lor trebuie să fie mai tari ca restul, pentru a se feri de tentaţiile puterii.

O caracteristică interesantă a grupurilor este că interesul personal trebuie pus a priori înapoia interesului de grup. În acest sens, o ceată în care 10 vânători muncesc la prinderea animalului dar în care 3 fură jumătate din pradă se cheamă că-i inegală şi că pe termen lung merge în pierdere. Iar dacă acest comportament nu este pedepsit în vremuri de înflorire, în vremuri de foamete hoţii sfârşesc primii prin a fi aruncaţi în prăpastie. Pare o comparaţie simplistă, şi totuşi ea este fundamentul vieţii politice.

Observaţia 1 : Trebuie investit la fel de mult timp în producerea bunurilor şi în gestionarea lor
Observaţia 2 : O societate care nu poate produce lideri buni este ea însăşi viciată la măduvă
Observaţia 3 : Orice lider este coruptibil, asta nu-l face rău. Trebuie supravegheat.

Lemă : Odată enunţat interesul grupului, există un cadru în care performanţa politică a cuiva poate fi cuantificată şi judecată.

Studiu de caz: România

Să luăm un exemplu modern, renovarea clădirilor istorice. Timişoara şi Aradul renovează 5 clădiri din centru, dar restul problemelor din oraş rămân oarecum la o parte. La finalul mandatului, primarii vor veni în faţa alegătorilor şi vor susţine că “şi-au făcut treaba”. Mutadis mutandis, alegătorii îl vor demite pe cel al Timişoarei şi-l vor reţine în funcţie pe cel al Aradului.

Problema nu este aici a scalei, fiecare a făcut aceeaşi treabă. Problema este că un oraş de 350k de locuitori are altfel de pretenţii faţă de unul de 100k (exemplu, nu ştiu cât are Aradul de fapt). Sigur, Gheorghe a reuşit în oraşul lui să facă să funcţioneze canalizarea, termoficarea, transportul în comun, administraţia oarecum şi başca a mai renovat câte ceva. Dar dacă astea ar fi condiţii suficiente la Arad, la Timişoara ar mai fi fost nevoie şi de încă 5 parcuri, de locuri de parcare mai multe, de degrevarea traficului şi de refacerea trotuarelor.

Problema poate fi gândită în termenii unui schimbător de viteze: amândoi au călcat ambreiajul şi au băgat  în acceleraţie; problema este că în oraşul mai mic, realizările acestea pot fi considerate ca viteza a 4a la turaţie de croazieră, în timp ce în oraşul mare lucrurile se vor simţi ca viteza a 2a supraturată.

Strict pe scală, comparaţiile nu-şi au rostul. Da, alţii au fântâni arteziene în centru, noi nu; who cares? În schimb, dacă alţii fac centuri de ocolire şi noi facem gropi, se cheamă că ei decolează şi noi tragem frâna de mână. Din acest punct de vedere un oraş numit spre exemplu Bucureşti putem considera că merge în marche-arriere. Valoarea agregată are cuvântul final.

Societate şi artă

Voi forţa iarăşi definiţiile pentru a nu mă întinde prea mult; arta este ceea ce rămâne în urma interacţiunii omului cu Viaţa (unde viaţa poate fi percepută filosofic, transcendent, dpdv religios, etc). Dacă pe omul primitiv îl interesează viaţa de vânător, pictează bizoni. Dacă-l interesează plăcerea, pictează sâni şi femei rubiconde.

Arta întinde limitele vieţii, le pipăie, le încearcă, le studiază. Un artist defineşte noi căi pentru cei care-l degustă, el inventează lumi pline de viaţă, rămânând realităţii să se conformeze viziunii lui. Uneori o face, vezi ideile năstruşnice ale lui Da Vinci. Un artist nu priveşte la mâine, ziua de mâine o modelează politicul; arta priveşte peste, priveşte la Poimâine, la decade în depărtare.

Problema unui artist este aceea de contact cu realitatea. Tu, ca om, poţi să crezi că ai inventat cea mai pizdoasă filosofie de pe pământ, şi să mori anonim. Poţi scrie cel mai fain roman, şi să-l halească timpul. Poate eşti descoperit peste 5 generaţii, poate. Este de reţinut că un artist nu poate judeca societatea, el trebuie să privească înspre alte lumi. Prin definiţie, arta nu poate fi măsurabilă, cel puţin nu prin impactul ei viitor. Aia e o ghicitoare.

Meta-blogging

Am evitat cu bună ştiinţă să ajung aici, tocmai pentru că voiam să dau absolut toate exemplele posibile înainte.

În primul rând, de ce scrii pe blog? Unii spun că din plăcere. Alţii pentru bani. Nici nu contează, de altfel. Contează ce scrii.

Unii încearcă să facă presă, copiază articole, scriu editoriale, caută ştiri. Alţii creează poveşti, nuvele, romane, proză arhiscurtă. Unii îşi fac din blog jurnal, care între noi fie vorba tot literatură ajunge prin prisma timpului; poate nu literatură valoroasă, poate doar maculatură, dar încadrarea e clară.

Ce au în comun toţi blogerii? Sunt măsurabili. Orice text este măsurabil, şi-ţi pot spune despre el cât de lung este, cât de complex, câte reacţii ai avut la el, dacă insişti măsurăm şi complexitatea comentariilor. Măsurăm câte vizite ai, câţi alţii te menţionează, dacă textul apare în presă, la TV sau în alte medii din afara internetului. Numărăm câte persoane cu greutate interacţionează cu textul tău.

Sigur, tu Gheorghe vei spune că “scrii de plăcere” şi că-ţi stricăm plăcerea dacă începem să măsurăm. Nu-i problema noastră, dacă nu vrei să-ţi fie produsele măsurate scrie în Wordpad şi ţine sub parolă; echivalentul ţinerii “la sertar” a romanelor adolescentine.

Chestia este, desigur, că de fapt Gheorghe ar vrea să fie măsurat, dar numai dintr-o parte, dacă se poate din profil. Sigur, textul lui nu-i chiar vizitat, dar ce-i trebuie lui vizitatori? El face artă. Ok, are câţiva vizitatori, dar ăia zic naşpa. Păi ar trebui să nu-i măsurăm vizitatorii, ci doar textul. Bun, dar textul nu este destul de bun încât să fie supus criticilor profesionişti. Eh, oricum n-ar înţelege ei. Oricum măsurăm, Gheorghe inventează o nouă scuză sau un nou unghi.

Acu’, singurul om care nu are nevoie de măsurători e ăla care scrie pentru sine însuşi. Artistul care dă afară din preaplinul lui. Bezmeticul care scrie pentru că-l mănâncă degetele, viitorul Paler ale cărui texte sunt un rod al zbaterii interne. Restul ciurdei, adică noi restul, trecem frumos la măsurat şi cântărit. Până la urmă, nu contează să fii primul mereu, în nici un caz pe interneturi. Contează doar ca oriunde ai fi, să acţionezi cu onoare. Orice zici pe blog, să n-o faci cu rea-voinţă, manipulând.

Da, pune poze cu căţelul tău, dacă eşti dispus să investeşti energia în a ţine blog pentru 10 vizite şi 3 comentarii de genul “frumos cuţu”. Scrie despre cum te-ai scobit în fund, dacă asta îţi place ţie şi consideri că generează reacţii valoroase pentru tine. Vorbeşte-mi despre cum ai pierdut timp în trafic, descarcă-ţi nervii legaţi de job, fă versuri despre Boc, scrie un serial despre întâmplările funny din viaţa ta. Nu citesc chiar totul cu plăcere, dar în mod sigur privesc cu un zâmbet încercările.

Important este că ai scris, şi că se poate veni cu rigla în urma blogosferei pentru a cuantifica. Pot măsura ce ziceţi, şi pot deduce care-i nivelul nostru de înţelegere a politicii. Pot studia temele voastre favorite pentru a înţelege ce vă interesează. Suntem un grup. Interacţiunea e prima importantă între noi.

Un singur lucru nu face: nu minţi, nu te vinde, nu-ţi păta viaţa. Vom descoperi mai devreme sau mai târziu, şi rigla veghează.

Prima ar fi că urăsc autentificarea şi tot ce ţine de Windows Genuine Authentification. Am instalat SO pe o maşină oarecare, unde din motive tehnice am fost nevoit ieri să schimb placa video. Guess what, când să repornesc computerul şi să fac log-in primesc mesaj cum că “You cannot log in until you authentificate your copy of Windows again”; apparently faptul că sunt acelaşi procesor şi aceeaşi placă de bază nu e suficient. Apăsarea butonului Cancel l-a făcut să mă scuipe urgent înapoi la ecranul de log-in. Încercarea de a autentifica prin internet a ratat, pentru că aveam nevoie de pornirea conexiunii PPPoE de la RDS; nu, nu puteam face nimic, explorer.exe nu era pornit. Am fost nevoit să sun la Microsoft a doua oară în viaţă. Bă pulelor, ăsta e compul meu, nu al vostru, şi vreau să-l folosesc când am eu chef!

A doua chestie: pe laptop am dat disable la Simple File Sharing, asta fiind singura modalitate prin care am reuşit să forţez două computere cu Windows XP să se “vadă” între ele pe reţea. Pe computerul desktop am şi Ubuntu 10.04; guess what, din Ubuntu văd următoarele foldere pe laptop (pe lângă alea declarate specific ca shared): C$, D$, G$. Adică rădăcina (root) de la toate partiţiile, cu drepturi de read-write no less. Băi oameni-fără-cap, asta ar trebui să se întâmple după ce SO m-a întrebat de 5 ori dacă am de gând să dau share la tot, nu by some default.

Alte chestii:

Am dus în service la Depozitul de Calculatoare un monitor lcd cu pixeli morţi. Încerc să înţeleg faptul că vânzătorul n-o fi având dreptul să testeze produsul şi să mi-l înlocuiască pe loc. Încerc, deşi mi se pare o idioţenie. Ce nu înţeleg este de ce căcat au aşteptat alea 14 zile “oficiale” pentru a-mi servi răspunsul pe care-l ştiam deja, că nu se poate face nimic şi că produsul va fi înlocuit. Pula mea … prioritizare, fraţilor, ăsta e un test ce durează sub 5 minute şi poţi da un verdict tot aşa repede. Pun pariu că timp de 14 zile produsul defect a stat într-un colţ al serviceului. Lehamite.

Am ca o problemă, mănânc noaptea. Având job de noapte trebuie să fac chestia asta, pentru că indiferent cât de bogată a fost cina la 7 seara, la 3 dimineaţa tot aş mai hali ceva. Momentan încerc să mă opresc din musli şi să trec pe fructe, dar devine plictisitor. În general chestiile care s-ar putea preta la ronţăit ies din discuţie, so .. ? Dead end.

Pe interneturi am văzut o discuţie despre “a avea sens” şi “a face sens”. A doua expresie este evident împrumutată din limba engleză, unde sună “to make sense”. Nu sunt vreun disperat după importuri, dar nu pot fi nici un purist. Îmi pare că importarea expresiei schimbă subtil sensul într-o direcţie bună. Să explic: când spui despre lucruri că “au sens”, îl consideri un dat, un ceva preexistent, ceva care transcende logica individuală. Spre deosebire, când ceva “face sens” este o stare temporară, ceva subiectiv, ceva care poate fi deci challenged.

Să dau un exemplu: dacă spui despre homosexualitate că “nu are sens” ai cam închis discuţia, toată lumea va fi de acord că nu există sens pentru băgarea pulii în cur şi gata. Dacă spui despre homosexualitate că “nu face sens” lucrurile devin mai mellow, mai maleabile, eu pot să-ţi dau replică “ba deloc, din punctul meu de vedere face sens”, etc. Votez pentru folosirea în paralel a expresiilor, în funcţie de nevoile contextului.

Review-time : s-a deschis recent ceva rock pub pe nume Daos, aşa că am fost în recunoaştere. Am picat sâmbătă seara, ştiind doar adresa şi-o indicaţie, anume “pe Titulescu nr 5 în curtea Fabricii de Pălării”. Am ajuns la ţintă după ce am făcut un tur al curţii ăleia şi ne-a iluminat portarul că de fapt chestia se află pe Jiul. În fine, mi-au plăcut decorul întunecat combinat cu mesele din lemn greu şi decoraţiile tot din lemn, preţurile destul de ok la bere (5 lei o Silva neagră, parcă), muzica numa’ bună; n-am stat mult, dar am prins vreo 2 melodii de la R.E.M., ceva Placebo, câteva chestii heavy indescifrabile, all in all good shit. Would visit again.

Încă o chestie lingistică ce mă calcă pe nervi: verbul “a conştientiza” folosit cu un complement direct. “Vrem să-i conştientizăm pe cetăţeni despre abuzurile contra animalelor” pur şi simplu nu-mi sună bine. Îmi place enorm varianta clasică, gen “să-i facem pe oameni să conştientizeze”. Dacă ar fi să mă lansez iarăşi într-o diatribă legată de sensul subtil, aş spune despre conştientizare că reprezintă exact “aducerea în atenţie şi în gândirea activă a unui lucru care era perceput doar latent”. Conştientizezi ceva ce ştiai deja dar nu-ţi era în minte. De asta nu poţi să-l conştientizezi pe altul, poţi doar să-l ajuţi să conştientizeze; nu eşti marketer cu un megafon în mână, eşti doar om. Cred.

Aş vrea o părere externă despre serialul 7th Heaven. Mă uitam la el sporadic când eram copil şi am reînceput să mă uit la el de curând. Ca acţiune e banal, ca joc al actorilor e banal, singurul detaliu care-l face ieşit din comun este metoda lor de a rezolva conflicte: se discută problema, se dă fiecăruia dreptul la opinie, dacă cineva greşeşte lucrurile sunt scoase la iveală cât de curând, adulţilor li se recunoaşte dreptul de a greşi, de a nu fi perfecţi, etc. La sfârşit se îmbrăţişează şi pupă. Acu’ e clar că nu aşa arată societatea niciunde, nici în America nici în Europa, dar mi se pare că ăştia reuşesc să pună în scenă comportamentul ideal pe  care foarte multe şcoli de psihologie îl recomandă. Poate doar mi se pare?

Ultima chestie înainte să devină toată însemnarea un munte de text: cred că am o teorie proprie legată de afluenţa de audienţă pe care o suferă orice formă de media din România. Ne plângem că există bloguri unde oamenii scriu fără să discute de fapt şi unde conţinutul nu e mereu interesant sau important (e.g. Mircea Badea), şi ne întrebăm de ce. Răspunsul meu ar fi că cititorul se vrea validat prin prezenţa altora, vrea să ştie că se află în Agora şi nu discută problema cu doar 4 prieteni. La fel şi din acelaşi motiv oamenii nu privesc la televiziuni de calitate şi nu se uită la filme bune mereu: avem nevoie de validare, avem nevoie de un subiect de discuţie.

Sigur, discuţia se poate prelungi înspre dilema dacă prefer să discut o chestie inteligentă cu 5 oameni decât să mestec o idioţenie lângă alţi 50, dar despre asta într-un episod viitor.

Discuţia porneşte de pe Trilema, de la un articol numit Vina bătrînilor. Ca să-l citez pe autor:

In general, indivizii care au astazi varsta pensiei sunt acele gunoaie care s-au complacut sa traiasca sub regimul comunist in anii 70, si-n anii 80. Putini dintre ei pot prezenta scuza (moralmente dubioasa oricum) ca si-au format opiniile despre comunism in anii 60, cand “mergea bine”.

Din punctul meu de vedere toti romanii in varsta de peste 55-60 de ani astazi sunt din principiu vinovati si din principiu ne-oameni, cvasi-oameni, aproape-oameni, nu chiar cetateni si asa mai departe.

Expecting a storm? He’s got it. Da’ nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre rafinarea parţială a definiţiilor, în urma comentariilor:

Am o singura, simpla pretentie : sa nu-mi vina astia si sa-mi zica ca de fapt totu-i la fel. Da ? Se poate, ori zici ca cer prea mult ?

Spune cinstit, dom’le, am stat cat am putut, si cand n-am mai putut n-am mai stat. Imi pare bine c-am putut cat am putut, si-mi pare rau ca n-am mai putut cand n-am mai putut, si asta este. Sa ma ierte cine-o putea, sa ma iubesca cui i-o fi de lipsa si-n rest, sanatate buna, ura si la gara.

E bine-asa ? [ştacheta e] sus pusa, ce-i drept. Da’ mai jos nu-i unde.

Odată ajunşi în punctul ăsta, eu unul mă declar mulţumit de rezultatul interacţiunii. Să explic, mergînd pe cîteva exemple din familia mea.

Străbunicii din partea mamei nu mi i-am cunoscut prea bine, el a murit de tînăr şi ea a murit pe cînd aveam eu vreo 8 ani. Ce-mi amintesc este casa bătrînească cu 2 corpuri de clădire şi 3 odăi, cu bucătăria micuţă dar curată, cu grădina în care era loc şi de cîţiva cireşi laolaltă cu ceva floarea-sorelui, cucuruz şi cîteva răsaduri bune de legume. Ei aşa or trăit la ţară, într-o localitate micuţă, şi nu cred că le-a păsat prea tare de comunişti. Pentru că înainte de comunişti dăduseră la sapă pe tarlaua popii şi a altora; vorba aia … săracul nu-şi alege jugul.Ce ştiu este că străbunica abia a aşteptat să se facă copiii mari şi să stea pe picioarele lor, chiar dacă asta a însemnat fetele să se mărite obligat-forţat şi băieţii să iasă la muncă. Comuniştii contruind oraşe au dat unor mii de oameni şansa de a-şi vedea cu ochii visul de urbanitate, chiar dac-a fost un vis repede spulberat în blocurile comuniste.

De străbunicii din partea tatălui n-am nici cea mai vagă idee, îs pierduţi pe undeva în zona Petroşaniului.

Pe bunicii din partea tatălui iarăşi nu-i ştiu prea bine, nu ne-am văzut nici de multă vreme .. cert este că aveau exact şi ei o casă cu grădină pe-acolo prin comună, el cu un picior beteag, ea preocupată de biserică şi bîrfe .. mno, nu cred că le-o păsat prea tare cine-o fost la conducere atîta vreme cît le-o făcut şosele şi canalizare.

În schimb pe bunicii din partea mamei îi ştiu oleacă mai bine. El a fost pompier în naiba-ştie-ce-grad; am descoperit în casa lor o colecţie întreagă a operelor lui Stalin alături de cele ale lui Ceauşescu. Mi s-a spus că trebuia să conspecteze din chestiile alea şi să recite frumos la partid, să ţină cuvîntări şi alte chestii, deh meseria cere sacrificii. Or does it?

Bunica a fost .. meh, mi-e lehamite, ştiu că nu se face să-ţi bîrfeşti neamurile, şi totuşi .. I have to say this for the sake of completeness. Ea a lucrat la Agenţia de Voiaj, şi deşi nu avea funcţie de ghişeu, totuşi reuşea să facă bine unui număr extrem de mare de cunoştinţe şi prieteni. Cerea şi primea de la casiere compartimente întregi şi cuşete întregi care rămîneau rezervate pentru grupuri de 1-2 persoane, împrumuta permisul ei altora, ba chiar cum unii controlori o ştiau trimitea lume direct pe gratis folosindu-se de formula magică “sunt verişoara/nepoata lui Cutare de la Agenţie”. Ca să nu mai spun că pentru serviciile astea primea tot felul de gratuităţi, cadouri şi oferte din partea oamenilor recunoscători. Nu şi-a pus niciodată problema că ce face este rău, imoral sau măcar risipitor de resurse. Tind să cred că nimeni din perioada aia nu-şi punea astfel de întrebări. E definitoriu, şi i-au luat anii ’80 prin surprindere.

Despre părinţii mei nu am a spune prea multe. Au fost copii în anii ’60 şi au asistat pasivi la desfăşurarea comunismului, precum s-au chinuit şi în anii tranziţiei. O fi valabilă aia cu “you only need look into a mirror”, dar pe scara vinei colective, mie-mi pare că lucrurile pică destul de jos.

Noa, şi acu’ să căutăm vinovaţii să le scoatem ochii. Cine-s?

Nu de alta dar oamenii după răzbel erau înfometaţi şi cu piciorul pe grumaz pus de către ruşi. Or lucrat de voie de nevoie ce li s-o dat. Între ’45 şi ’65 e o generaţie întreagă, şi sincer nu ştiu cum să-i acuz. Poate pe cei de după ’65, chiar dacă ar fi too close for comfort, că intră şi părinţii mei şi-ai prietenilor mei. Fiecare luat în parte a făcut mai mult sau mai puţin rău. Ce-i important este că foarte puţini au făcut bine.

Şi totuşi dacă vrem să judecăm istoria, trebuie să-i judecăm oamenii şi efectele. Eu unul nu îndrăznesc să o fac. Dacă dumneavoastră doriţi să o faceţi, mergeţi la susnumitul pe blog şi lăsaţi acolo părerea.

[ offtopic: am scris întreg articolul folosând Î acolo unde ar trebui să fie  ; sunt curios dacă i-a observat cineva lipsa acelui Â-din-A ]

Astăzi am fost forţat de împrejurări să fac curat între tăviţele alea. Nu e neapărat indezirabil, nu e greu, e doar muncă de chinez bătrân. Pentru că, printre altele, îmi place să clasific chestii, să grupez, să adun într-o ordine; apoi, bineînţeles, să stric ordinea pentru a face alta. Spre exemplu astăzi am descoperit un bilet de lift din Lisabona şi nişte bilete de tramvai de anul trecut, plus biletul de la ArtMania 2006. Cum să nu-ţi fie drag să creezi categorii de colecţie pentru memorabilia?

Tot căutând, am mai descoperit o chestie: un jurnal de-al meu, vechi de prin 2002. E interesant să mă revăd în oglindă, chiar dacă nu neapărat plăcut. Nu ştiu dacă sunt foarte multe persoane încântate să se regăsească, by the way. Eu unul mi-am văzut clar defectele şi incertitudinile, lipsurile şi mai ales vederea scurtă. Pur şi simplu am fost un adolescent târziu şi anacronic, care avea impresia că ştie tot şi că e mai deştept ca toţi colegii de clasă. Mă întreb dacă peste încă 6 ani voi privi spre blogul ăsta şi voi zice ceva asemănător. De fapt, dacă mă gândesc bine, pot s-o spun de acum: în anul I de facultate trăiam cu senzaţia că o să devin asistent de profesor în scurt timp, pentru că ştiam deja 2-3 mizilicuri. În anul II intram în MSP cu intenţia clară să le arăt eu lor ce înseamnă open-source, închistaţii dracului. La joburi mereu m-am trezit luat de val în 4 zile, crezând că am înţeles tot şi că ştiu mai multe ca toţi. Evident, realitatea mi-a dat de fiecare dată peste nas, cu precizie de ceasornic.

Până la urmă, asta zic eu că e şi scopul trecerii prin lume: să ne prefacem în altceva mereu, să dospim în noi lucruri nemaiştiute, nu doar să privim abulic la spectacol. Sigur, eu personal sunt departe de dezideratul ăsta, şi totuşi .. what else is there to do? Privesc înapoi la copilul care nu ştia ce-i aia politică, nu ştia ce-i ăla drept, pe care nu-l interesau mecanismele economice deloc. Orbul care nu înţelegea filosofie (nu că acum ar face-o, dar orişicât), care nu înţelegea istorie şi pe care geografia îl lăsa rece. Eram mai bun prin neştiinţă? Mai curat? Copilul de 5 ani care-i fură acadeaua celuilalt e mai bun? Nu e ucigaşul în incipit?

Se zice că munca e pentru calculatoare, negri şi tractoare. Mie-mi pare că e pentru toată lumea, asta e singura lecţie pe care pot spune că am învăţat-o cât de cât bine şi-i văd aplicabilitatea zilnic. Diferenţa o fac cei care reuşesc la capătul muncii să-i soarbă roadele, eroii care o fut pe regina balului, centaurii care după 7 ani de răzbel crunt se întorc acasă şi beau şi petrec. Restul, hoarda de mormoloci între care momentan sunt şi eu .. hoarda stă pe margine şi priveşte. Apoi vine jugul şi ei trag în el, că aşa e substanţa lumii ăsteia, iar ei înjură. Not cool. Oricine poate juca poker 3 ore. Nu oricine poate juca poker după 72 de ore la aceeaşi masă.

Miza jocului e însăşi viaţa. Trecutul e acolo fix pentru a învăţa din el, pentru a ne prinde rădăcinile adânc. Astăzi nu mai scriu despre România, despre lume, despre chestii care mă depăşesc. Astăzi e despre mine şi cum nu însemn, ca individ, nimic. Poate voi însemna ceva, cândva. Poate.

Subiectul mi-a fost sugerat de un trilterviu luat lui Alex Mazilu. Am intrat pe blogul lui de câteva ori, 10-20 sau câte or fi fost, nu mi-a plăcut suficient cât să intre în reader, am mers mai departe. I-am spus-o şi lui voalat, no harm done – or so I hope.

Ca să încep mai de la depărtare, încercă să lămuresc în primul rând pentru mine ce vreau de la fotografie. Păi, pot merge pe 4 filiere:

• Fotografia  cu subiect static, fie că subiectul este o maşină de curse, natura sau o stradă din Paris; îi respect enorm pe cei care reuşesc să reziste la zeci de grade sub 0 pentru a ne arăta nouă cum arată răsăritul soarelui la Polul Nord sau cum arată Aurora Boreală, oameni care stau după fundul unui tigru bengalez şapte zile, cu pericolul unei febre tifoide bântuind deasupra lor, oameni care au tăria să urce munţii şi să se trezească duminică dimineaţa la 5 pentru a prinde trenul vieţii;

  Problema cu acest tip de fotografie este că se automatizează, trimitem roboţi care ne pozează ce vrem noi, plasăm camere foto sub apă, pe scurt tehnica facilitează obţinerea imaginilor. Şi, cum spuneam, aici respect omul şi efortul lui, nu neapărat produsul finit. Produsul finit, odată obţinut devine bun public, ne putem referi la el ca la ceva  repetabil prin efort şi dăruire. Nimeni nu poate simţi bucuria primului om care-a dezvirginat Everestul …

• Fotografia de eveniment; omul care a realizat imaginea V–J day in Times Square nu are alt merit decât acela de a fi la locul potrivit în momentul potrivit, şi totuşi acesta e un merit pe care nu-l înţelegi decât târziu. Munca de teren este exact aceea care-i cea mai dură din toate, umbli 10 ani cu camera foto după tine pentru a surprinde cadre banale, şi în ziua 3653 un amărât cu un Smena pe film pozează din greşeală imaginea vieţii lui înaintea ta.

  Cred că aici intră lejer şi Kevin Carter, un nenea care a bătut Africa, şi din toate cadrele de acolo a obţinut unul singur interesant, mişcător şi valoros; şi degeaba a luat un Pulitzer pentru asta, s-a sinucis mai târziu. Tot din motivele expuse mai sus merită respectaţi şi jurnaliştii care chiar fac muncă de teren pe bune ..

• Fotografia ca exerciţiu de control. Oamenii care pot sta de dimineaţa până seara în studio exersând la aranjarea unor lumini. Oameni care puşi în faţa unei săli cu probleme de iluminare pot calcula 2 zile iar în a treia să obţină toate pozele reprezentative în 5 minute. Oameni care-şi pot motiva subiecţii prin frig şi ploaie, cei care fac field photo, nuduri în mijlocul lui Februarie prin păduri, cei care cu o cameră medie şi cu un minut la dispoziţie fac personalităţilor nişte poze bune de coperta Times, etc. Putem introduce aici şi fotografia de produs, de prezentare, tot e nevoie de control şi de calcule aproape inginereşti ca să ştii ce scule vei folosi ..
• Last but not least, fotografia ca exerciţiu, mergând la pas împreună cu fotografia conceptuală. O fată sărind în aer, ilustrând momente de fericire. O familie împreună la masă. Un adolescent încruntat lângă un perete întunecat şi plin de grafitti. O maşină ruginită, parcă plângând cu farurile sparte într-o curte de ţară. Toate astea  ilustrează idei şi concepte, dar prin ele însele nu sunt nimic, sunt doar nişte carcase pe care le umple conţinutul.

Abundenţa tehnică a zilelor noastre duce fotografia în derizoriu, oarecum. Zilnic sunt puse pe net imagini cât să umplem mii de albume foto. Înseamnă asta că fotografia e “ieftină”, că nu mai este posibilă arta? Nu chiar. Înseamnă doar că de acum ne putem debarasa de aspectul tehnic, vecinul de la 5 nu mai este cool doar pentru că are cameră foto, prietenul de la 2 străzi distanţă nu mai are o aură de zeu doar pentru că face poze mai sharp unor fete drăguţe pe câmp, ş.a.m.d… Fotografia a devenit accesibilă oricui, prin urmare singura latură pe care o putem controla şi judeca este cea creativă, care te poate duce dincolo de pixeli.

Ca să fiu mai clar, îl dau exemplu pe Eugen Uidumac. Are câteva cadre care singure ar fi banale, şi totuşi care însoţite de poveste sunt nu doar citibile, ci chiar interesante. Exemple: Tocilarul, Copiii din Gura Văii, Copilul din Unirii. Singure, imaginile nu reprezintă mare lucru, ar fi chiar de duzină, accesibile oricui. Şi totuşi, însoţite de câteva cuvinte acolo se transformă în basme moderne, în poveşti digitale, în ceva nou. Imediat dinjos pe scara mea personală se află imaginile care transmit ceva puternic fără a fi însoţite de cuvinte, cum ar fi Stay in the light sau Nenea. Poţi citi şi singur conceptul din spatele lor, sau cel puţin ţi-l poţi imagina. Chestiunea este, bineîneţeles, că orice om cu o cameră foto semiprofesională poate găsi alte 4-5 fete care să fie subiectul unei poze în genul Stay in the light, and all it takes is the patience to wait for the right time and setting. Tot prin zona asta valorică aşez şi imaginile cu peisaje, fie că or fi ele urban sau rural, zonă deşertică sau glaciară. Exemplu bun este Lipova.

Iar după ele vine turma întreagă de poze făcute ca să fie,  poze cu străzi şi cu firme luminoase, abundenţa pozelor cu flori şi natură, apusuri şi obiecte … A nu se înţelege că-i consider întreg blogul lui Alex neinteresant, are momentele lui când spune poveşti frumoase şi face legături interesante, fie că este cu istorie sau cu un instantaneu de nuntă ..

Şi cam asta ar fi tot. Am realizat cu uşurare că nu sunt şi nu probabil nu voi fi un fotograf de excepţie. Voi continua să mai trag cadre din când în când, să urmăresc ce pozează alţii, să mă târăsc prin zăpadă pentru a face poze unor tramvaie … dar cam atât. Viitorul fotografiei nu mai este legat de tehnică, ci doar de capacitatea noastră de a spune poveşti şi de a găsi acele poveşti în primul rând.

Now shoot me.

Articolul de faţă este născut dintr-o asemenea visare lucidă. E doar o bucată, un ciot, însă prefer să-l “scuip” în lume aşa cum este el; completările rămân pe seama cetitorului.

–

Probabil aţi văzut deja bannere de susţinere a campaniei “Fii mai neamţ!“. Dacă nu aţi văzut, zic că n-aţi pierdut nimic. Dezideratele ei sunt aproape banale, şi nu-mi pare a fi apanajul germanilor de a fi politicoşi în interacţiuni, rezervaţi în public şi serioşi în general. Chiar nu mi se pare. Mai degrabă, ce mi se pare că ne atrage la ei este perfecţiunea maşinăriei sociale, aceea care permite funcţionarea societăţii în orice condiţii.

Pe de altă parte, vă invit să vizionaţi şi un scurt film, Brutalitat in Stein. Discuţia începută în alt articol poate continua şi cu argumente din Al doilea război mondial. Spre exemplu, despre ruşi “se ştie” că sunt brutali la răzbel, şi că au mers la sacrificiu de multe ori. Dar dacă ar fi să comparăm atrocităţile comise de ruşi sau de nemţi, cred că am descoperim un lowest point apropiat. Pur şi simplu, ambele neamuri au făcut destule crime oribile încât tot ce putem face este să fluierăm a pagubă şi să zicem “cadavera vero innumera”. Şi totuşi, deşi ştim că la punctul minim neamurile sunt la fel de urâte, totuşi traiectoria lor post-war este diferită. De ce?

Din orice societate aparent lustruită la suprafaţă răsar din când în când nişte deviaţi, nişte rebuturi sociale cum ar veni. Cel mai rapid îmi vine în minte nenea ăla austriac ce-şi ţinuse fiica şi soţia închise în pivniţă, şi întreţinea relaţii sexuale cu ele. Maşinăria socială perfect reglată a nemţilor a dat foarte uşor şi foarte rapid în overdrive pe timp de răzbel, nu le-a luat mult să li se fixeze un slogan pe care să marşeze. Încă aştept să văd care-i faza cu elveţienii, îs prea perfecţi, probabil ăştia fut jderi prin pivniţe.

–

În unele triburi de eschimoşi, când doi oameni aveau ceva de împărţit (judecat), tribul se strângea iar combatanţii se întreceau în insulte aruncate unul altuia; câştiga cel care reuşea să aibă suflu mai lung şi să câştige simpatia publicului. Până în ziua de azi, aspectul sportiv al judecăţii se păstrează, avocaţii întrecându-se în a găsi chichiţe în sistem sau în a demonstra prin orice mijloace că al lor client are dreptate.

Spaţiul public este un spaţiu al jocului, come to think about it. Ce sunt bunele maniere, dacă nu un set de reguli pe care trebuie să le respecţi? De asta atitudinea de rebel are sens doar într-o societate în care există etichetă socială, şi de asta puştii de 7 ani care se salută cu vecinii de 50 folosind un “ciao nenea” vor ajunge hipsteri; e nevoie de o balanţă, de un joc căruia să i te poţi opune. Ce este arhitectura dacă nu arta de a ascunde simboluri în locuri vizibile, arta de a vorbi şi pe limba omului needucat dar şi a oferi food for thought omului educat? Meseria de cerşetor apare în prezenţa bogaţilor dar se păstrează şi când sărăcia este lucie, a fi cerşetor e mai degrabă o stare de spirit decât o stare materială, iar exemplele pot continua la nesfârşit ..

–

Un sistem cum poate fi adus la perfecţiune? Păi rulând multe materiale prin el (input), şi reglând procesele interne astfel încât procesarea lor, drumul până la produsul finit (output) să fie eficient, optim şi cât mai puţin stresant pentru mediu. Omenirea a reuşit în 150 de ani să inventeze mai multe jucării tehnice decât a făcut-o în anteriorii 5000. Avantajul unui sistem cu un set finit de intrări este că se poate adapta lor complet, în timp ce un sistem ce procesează un set infinit trebuie să fie capabil să dea peste un element neprocesabil.

Îmi pare că asaltul industrial se dă şi asupra omului de vreo 50-60 de ani încoace. Vă amintiţi albumul The Wall de la Pink Floyd? Ei vorbeau exact despre asta, despre zidurile pe care le ridicăm între noi şi lume pentru a nu fi răniţi. Mai mult decât atât, o societate care vrea să funcţioneze fără cusur are nevoie de un subset de oameni, are nevoie de elemente care pot fi procesate uşor. De asta, când admiraţi eficienţa poliţiei germane sau a celei americane, nu uitaţi că are această forţă tocmai pentru a reprima caracterele rebele, şi că uneori maşinăria însăşi are elemente defecte. La fel stau lucrurile în sistemul de justiţie, legea trebuie să aibă zone gri, zone tampon în care să se exprime umanitatea, iar prin acele găuri scapă uneori şi criminalii. Deşi medicina ar trebui să fie accesibilă oricui, mecanizarea ei duce la medici incapabili să trateze pacienţii pentru că sunt costurile prea mari.

–

Pentru a putea face toate astea, trebuie să fii capabil să te iei în serios pe tine însuţi. Oricât de impersonal şi rece sună, trebuie să fii capabil să te vezi pe tine însuţi pe ca o unealtă. Când eşti la job nu mai eşti tu, Gheorghe Amăriucăi cu problemele tale şi cu visele tale, eşti pur şi simplu un Gheorghe îndeplinind o funcţie, exact ca un tractor, exact ca un negru pe plantaţie, exact ca un calculator. Sigur, e greu, e inuman, e oribil, şi până la urmă chiar suge; it still beats living in the wild and hunting deer, doesn’t it? Până la urmă, de aici vin şi dramele existenţiale ale omului postmodern. La slujbă eşti lipsit de suflet sau imaginaţie, în societate respecţi eticheta, în familie respecţie bunele maniere, câte ceasuri pe zi îţi rămân să te scarpini în cur şi să visezi la nori? Două pe zi, plus o lună de vacanţă pe an?

Practic, ăsta e sentimentul românesc al fiinţei: sentimentul că noi suntem, că reprezentăm ceva valoros sau posibil valoros, că fiecare om în sinea lui face sau poate face ceva interesant, util sau distractiv-artistic pentru ceilalţi. De asta nu avem poliţie, pentru că standardul de maşinărie nu funcţionează, iar contravenientul poate sta la discuţii cu agentul. De asta nu avem justiţie care să dea verdicte în timpi rezonabili, în condiţiile în care maşinăria nu are destui judecători iar cei care sunt trebuie să trateze fiecare caz ca şi cum ar fi unic. Fiecare babă vrea leac special, iar cercetările medicale nu sunt făcute astfel încât să folosească altora; vreau să văd un studiu de caz pe bolile specifice Câmpiei Banatului, spre exemplu, eu ca neofit pot spune că afecţiunile la picioare sunt ceva comun pe-aici, doar privind la oamenii de pe stradă. Primăriile nu învaţă unele de la altele, mai degrabă jucăm jocuri stupide de-a “ce oraş e mai mare”.

–

Se plângea Titu Maiorescu de “celula românească”, în referire la filosofie. Putem extinde asta la orice domeniu al vieţii doriţi. Românul nu rezistă unei munci de travaliu, nu are la dispoziţie sculele sau mentalitatea necesare pentru a duce la bun sfârşit o intreprindere laborioasă peste un anumit nivel.

Vrem scriitori dar nu avem nici biblioteci pentru ei nici reviste în care să poată publica şi să primească feedback. Vrem muzicieni dar nu avem nici parte de străini care să ne cânte live (ok, there IS mtv, thank you; e ca şi cum ai spune că Adi Hădean învaţă de pe Rai Uno), nici turnee ale artiştilor, nici concerte live. Vrem politicieni buni, dar nu avem dezbateri adevărate în spaţiul public, şi prin dezbateri adevărate mă refer la dezbateri accesibile oricărui om care-şi permite să le susţină, cultural vorbind (ce făceam noi în liceu este uneori peste nivelul unor dezbateri televizate). Vrem medicină, dar nu avem laboratoare de cercetare. Ce avem într-adevăr – IT, poate şi pentru că aici investiţiile în tehnologie sunt oarecum mai mici.

Practic, România este spaţiul perfect al eternei reîntoarceri. Al eternei reîntoarceri în lutul originar, să ne înţelegem, al revenirii la baze, spaţiul în care un sistem pe jumătate construit nu este susţinut pentru terminare ci mai degrabă dărâmat, spaţiul în care ajung bătrânii la 80 de ani să joace table prin parcuri fiindcă se plictisesc, spaţiul în care orice Dorel s-a născut poet şi leneş, spaţiul în care Mioriţa moare pentru că s-a plictisit să behăie la stele.

Românul este posibilitatea încarnată. Sigur, am putea fi un neam de matematicieni. Sau un neam de literaţi. Sau un neam de industriaşi, ne-a demonstrat Ceauşescul că putem construi sonde petroliere şi uzine, if only he lived like 20 more years, aşa cât să prindem şi noi efectele de după Perestroika dar să avem un nenea care să ne pună la muncă. E ca o magie, ia un român care acasă este pierde-vară dar are potenţial, şi du-l în orice ţară străină vrei; prins în angrenaj, descoperi brusc cum românul acela începe să producă rezultate, iar odată întors acasă, el revine la starea flască, exact ca un ceas mecanic pe care nu-l mai tragi.

–

Vezi, de asta nu vreau eu să fim nemţi. Nu putem emula o societate care are alt genotip geografic şi istoric, ar ieşi o grefă oribilă, o operaţie estetică pe suflet deschis, nevindecabilă. De ce să vrem să fim polished ca nemţii sau tăcuţi ca finlandezii între fiorduri? Hai să ne propunem ceva mai la îndemână. Hai să visăm să fim spanioli sau italieni, sunt fraţii noştri latini, am avea ce învăţa de la ei. Ne lăudăm că avem coaie şi suntem tari, să dăm şi noi drumul taurilor pe străzi, aşa din joacă. Hai să facem în loc de Catedrala Mântuirii Neamului un Turn Eiffel, chiar mai mic. Hai să mergem toţi pe munte, să documentăm ţara în lung şi în lat, să descoperim şi să ne-o vizităm.

Cam ăsta este destinul României, singura dorinţă care îmi pare că ar putea atrage după ea tot restul bunătăţilor: să ne luăm în serios. La persoana a IIIa. Ca nişte negri pe plantaţie.

Să naştem o Românie sub specie ludi.

Putem?

Am observat în comentarii o replică a lui Zoso, defapt două – pe care aş vrea să le analizez puţin. Prima e o chestiune minoră, anume că:

te intreb daca tu vorbesti cu un sau cu o adresa. pentru ca, daca pe mine ma cheama “zoso.ro”, pe tine te cheama “crok wordpress com”

Mi se pare un purism degeabist. Şi Iamntz cere să folosim un nume real la comentarii. Like, dudes, this is the internet. Dacă investesc timp şi energie în a-mi forma o imagine pe nickname, păi ăla e parte a identităţii mele online. Da, pe bloguri suntem online. Da, în viaţa reală oi fi tu Vali, da’ pe net eşti Zoso. Big fleoşc. Dacă voia cineva să i se spună ca pe numele real pur şi simplu ar fi comentat sub numele real. End of story.

Secondly, dintr-un comentariu mai lung de la Neamţu’:

articolele scrise de analfabeti, atunci cand sunt detectate, sunt zburate. tine de igiena oricarui site, nu poti defila cu oameni care nu pot fi coerenti.

un atfel de site functioneaza foarte bine fara bloggeri prosti. aia care vin in gasca, se voteaza intre ei, bucuroşi la traficul care le vine pe mizeriile pe care le produc. si care, atunci cand sunt prinsi si zburati, se lauda ca oricum siteul era prost

ceea ce trebuie sa inteleaga toti copilasii astia care plang, si asta vine de la un om care conduce comunitati din 20001, e ca ei sunt dispensabili.

First off, am avut ocazia să fiu supermod pe un forum relativ micuţ (gen 50k conturi registered şi vreo 200 useri activi zilnic). Asta prin 2006. Forumul pornise ca o comunitate friendly, asta a fost calitatea promovată de admin şi de asta se înscriau oamenii. E drept, discuţiile nu erau mult prea elevate, mai degrabă se scăldau într-o dulce mediocritate punctată de câţiva specialişti pe ariile lor. La un moment dat s-a rupt firul urât de tot: au intrat 3-4 oameni cu tendinţe clare de trolling şi flaming. Lucru făcut ca la carte, zâzanie pornită din nimic, replici interpretabile, lovituri sub centură, toată paleta de interacţiuni care-ţi dau dureri de cap şi coşmaruri noaptea – asta dacă eşti un control freak. Îmi amintesc clar de tot de o anumită dudă care posta pe aria de Religie. Omul interpreta totul într-o cheie atât de deranjată încât primul impuls era să-i dai cu ceva în cap. Venea şi pe un subiect despre “Dumnezeu” amintea în treacăt că Bărbosul n-a mai vorbit cu nimeni de vreo 2000 de ani. Despre “Iisus”? Păi îţi cita din Biblie la locul unde zice Pletosu’ că “Eu sunt Luceafărul dimineţii” – şi de aici reiese clar că Iisus e Antihrist, da? Şi pe un topic despre preoţie e clar că vorbea de felaţiile pe sub sutană

S-a încercat pe 2 căi: prima, şters account, ban, pe scurt măsuri împotriva persoanei. No fucking way – a doua zi apăreau din nou cu o clonă, sau eventual lăsau 4-5 zile şi când se relaxau toţi – kaboom. Având în vedere că există IP dinamic şi disposable e-mail, e aproape imposibil să ai controlul asupra utilizatorilor. Până şi Softpedia au avut problema asta la o scară suficient de mare încât să-i facă să încerce măsuri drastice (user account legat de numărul de telefon). N-au reuşit.

A doua cale este să ştergi ce a creat omul. Pur şi simplu iei la rând tot ce a zis şi făcut, şi dai undo. Asta implică două probleme majore: în primul rând, până determini că e clonă şi că trollează, tâmpitu’ apucă să facă focul de vreo 4-5 ori pe diverse topicuri, şi trebuie să stai să alegi şi să culegi până restabileşti ordinea, chestiune care de la un punct nu mai este deloc scalabilă, la fel cum nu este fezabil să ai poliţai la fiecare colţ de stradă, din motive similare; în al doilea rând se poate încerca paleativul “nu vorbiţi cu clonele”, însă care duce la blocarea discuţiilor; pur şi simplu utilizatori noi intră zilnic, şi simplul fapt că postează pe un subiect (topic) fierbinte e suspicios – prin urmare subiectul deşi interesant este evitat pentru că pitong.

Ne lipseşte foarte mult experienţa /b/. Trolling şi flaming duse la rang de artă pură. Pur şi simplu e o excursie în absurd, în abscons, şi ţine de viziunea asupra vieţii să poţi rezista acolo. Dacă ai curu’ uptight şi o menghină în loc de creier, probabil te opreşti din citit după aproximativ 10 minute urlând că ăia n-au nici un Dumnezeu. Practic ţi se năruie toate valorile în cap, dacă nu poţi privi lumea ca un copil neştiutor începi să simţi nevoia de a da foc serverului.

Aşa că – revenind la tema de unde am pornit – impulsul de a şterge oameni sau articole de pe Ftw sau din orice altă comunitate mi se pare sortit eşecului din start. Poţi cel mult să limitezi dezastrul, să opreşti lumea din a lucra în cerc (şi Google are problema asta cu AdSense şi click-rings), dar să elimini materiale care nu-ţi aparţin nu e deloc o soluţie. Până la urmă internetul nu-i mama noastră, e exact locul ăla negru, urât şi fioros pe care-l visam când eram mici.

Mă gândeam că dacă ţi-ai pus tagline “Tall, dark and sociopathic” ai realizat deja asta

Pe internet însă, odată ce ai scris o chestie, ea rămâne. Astăzi scriu un post pe forum despre un subiect sensibil. Răspunsurile şi dezbaterea pot continua teoretic la nesfârşit, având în vedere că 1) argumentele rămân scrise, nu trebuie să te întrebi de fiecare dată “uh, unde rămăsesem?” şi 2) probabil după 6 pagini de argumente comentatorii noi vor ignora chestiile scrise mai demult. See, perpetuum mobile.

Bun, având în vedere proprietatea asta a internetului, se va găsi oricând un număr de comentatori care să ducă discuţia în derizoriu pentru că aşa vor ei. În principiu prin trolling şi flaming. Cea mai cunoscută tehnică de flaming este exact rezultatul Legii lui Godwin. Să enunţăm legea:

Pe măsură ce o discuţie pe internet devine mai lungă, şansa ca subiectul discuţiei să fie deviat înspre nazism sau Hitler se apropie de 100%.

E simplu: mergi din comparaţie în comparaţie până ajungi la nazism. Spre exemplu se discută ergonomia şi utilitatea tastaturilor Microsoft. Un comentator inocent spune despre ele că sunt foarte confortabile şi uşor de utilizat, dar că e păcat de butoanele funcţionale care-s recunoscute doar în Windows. Se va găsi (cu probabilitate mare) un al doilea comentator care să sară pe subiect şi să confirme că Microsoft creează tastaturi folosibile doar cu Windows. Al treilea comentator va duce discuţia mai departe în derizoriu, exclamând dezgustat că Microsoft au gustul dominării prea pronunţat. Celui de-al patrulea comentator nu-i rămâne decât să pună în aplicare legea lui Godwin, spunând ceva de genul “Microsoft vor să domine lumea, exact ca naziştii”. Subiectul poate fi închis, discuţia despre ergonomia tastaturilor a fost demult uitată. Pentru alte detalii, aici.

În România însă, nazismul nu pare a fi o ideologie prea interesantă. Comparaţiile din mentalul colectiv românesc se fac prin raportare la ceea ce ştim noi cel mai bine, prin urmare la comunism. Orice discuţie pe internet poate fi dusă în derizoriu utilizând comparaţia “eşti ca un comunist”, indiferent că se discută defapt despre preţul laptelui, avort sau eutanasierea câinilor turbaţ. Există o gamă largă de expresii, variind de la “eşti ca Iliescu” şi “eşti ca Ceauşescu”, trecând prin “eşti un comunist împuţit” sau “ce mă, vrei să ajungem iar să împărţim un corn?”, mergând până la “Eşti un dictator în miniatură!!!1″.

Aşa că propun să denumim această tendinţă de comportament Kokofifi’s Law (Legea lui Kokofifi), în cinstea inventatoarei. Şi dacă mentalul colectiv tot nu reuşeşte să scape de coşmarul numit comunism, măcar să-l tratăm cu ironia cuvenită.

EDIT Ianuarie 4:

Iată şi primul amendament, sau mai degrabă o reformulare a legii.

Indiferent de natura (subiectul) şi mediul (online, offline) unei discuţii, pe măsură ce aceasta se lungeşte şansele ca o referinţă non-ironică la comunism/Ceaşescu să fie făcută devin de 100%, iar şansa ca întregul subiect să se mute asupra lui Ceauşescu sau comunismului tinde şi ea spre 100%.

Aplicabilitatea acestei legi scade pe măsură ce poporul român învaţă a se despărţi de trecut. În acest sens, există o invers-proporţionalitate între modernitatea poporului român şi numărul de referinţe la trecut.

[01:34] AE: tocmai discutam cu unchiul lu` gruia … si spunea ca niciodata sa nu iti arati perfectiunea pana cand nu merita sa fie vazuta
[01:35] AE: discutia era apropo de sugestiile pentru interfata web facute de mine
[01:36] AE: din punctul lui de vedere trebuia asteptat pana cineva sa ma aprecieze cu adevarat daca sugestiile mele sunt cu adevarat relevante si pretioase
[01:37] AE: pana atunci, la modul general, in orice slujba, trebuie sa te mentii pe linia de plutire si sa nu dai dovada de grandoare pana nu exista cineva care ar putea sa ti-o valorifice in vreun fel
[01:37] AE: fact which is very good if you come to think about it
[01:38] AE: la modul general e destul de bine conturata ideea
[01:38] AE: ca in unele cazuri particulare nu se aplica asta-i alta treaba
[01:39] AE: dar cel putin in cazul tau nimeni nu o sa-ti multumeasca tie personal ca ai pus adresa corecta sau numele sau notificarea în sistem
[01:39] AE: si nici nu cred ca o sa-ti sara in cap daca asa ceva nu e corect pus
[01:39] AL: don’t care .. I like stuff straight
[01:40] AE: noble but stupid (no offense)

Am pus bold pe porţiunea care mă interesează pe mine. I’m not pointing fingers in here, să fiu bine înţeles.

Până la un punct pot chiar să rezonez cu acestă mentalitate. În principiu, majoritatea oamenilor care lucrează o fac doar pentru a câştiga nişte bani, motivul imediat secund fiind faptul că le place ceea ce fac. Nu e obligatoriu însă. Date fiind aceste fapte nude, este de înţeles atitudinea de minimă rezistenţă. Nu are rost să te agiţi, pentru simplul motiv că eşti temporar acolo, trecător, şi singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să urmezi o procedură, probabil. Timpul cheltuit cu orice altceva ţi-ar răpi din cel valabil pentru a îndeplini chiar munca pentru care eşti plătit. Chiar dacă eşti ager şi rapid la minte, ai descoperit ceva nou, tot n-are rost să dai din cioc – pentru simplul motiv că fiind nou rişti să-ţi atragi antipatia celor care au deja o rutină şi un ritm. Tu doar le-ai strica jucăria, oarecum, şi în fond ce poţi spune tu relevant, fiind nou? Ok, până aici înţeleg.

Dar linia asta de gândire se aplică pentru foarte puţin timp. Cât să spun, 2 luni? Poate 3? Deja după 3 luni în acelaşi post eu unul spun totuşi că e cazul să te întrebi măcar “ce naiba muncesc eu aici?”. Să desparţi jucăria în piesele componente, cum ar veni. Ideea îi de minimă curiozitate, chiar dacă nu-ţi place neapărat ceea ce faci. Înţelegând ce faci, ai şansa de  face mai bine, mai rapid şi poate mai uşor pentru tine.

Am un exemplu care ar fi absolut delicios, dacă n-ar fi tragic. Am un prieten care lucrează ca tehnician CNC. Fabrica foloseşte o maşină care ştie să îndoaie, bată şi taie tabla pe 3 axe, maşină programabilă, cu senzori, modularizată, pe scurt o sculă gândită să fie eficientă. Omul ştie ce face în principal, pe partea tehnică are intuiţia dată de experienţă, la interfaţa cu calculatorul i-am mai tradus ce înseamnă una-alta, pe scurt şi-a studiat unealta de lucru. Fabrica fiind mare, sunt linii de producţie care folosesc maşini mai vechi, neprogramabile, butucănoase şi la care algoritmul este hard-coded: apeşi o secvenţă de butoane pentru a îndeplini o secvenţă de funcţii. A venit momentul când un tehnician de pe liniile astea a fost promovat pe maşina mai deşteaptă. Mi-a fost descris procesul învăţării. Cel tehnician nu reuşea să conceptualizeze nimic, să înţeleagă de ce butonul X trebuie apăsat, de ce trebuie să scrii lucrurile alea la tastatură, nu făcea legătura între programul introdus acum 3 minute şi ce acţiona maşina mai apoi, pe scurt omul ştiuse pe maşina lui să lucreze doar după un template. Nu îşi pusese în 8 ani întrebarea “dar ce fac eu aici defapt?”. Nici “cum funcţionează maşina asta?”. Nepunând întrebările astea nici pe maşina nouă, într-o zi s-a apucat să meşterească ceva la partea mecanică fără s-o oprească hardware, şi dând la o parte senzorii de prezenţă. Primul care pornea producţia bagă cuţitul de tăiat tablă direct în el, fără să vrea.

Unde vreau să ajung: realitatea bate birocraţia. Prima dată aştepţi să traseze oamenii poteci prin parc, natural, şi abia apoi pui dalele. Prima dată vezi cum le este confortabil oamenilor să lucreze, abia apoi scrii pe foaie că trebuie să facă aşa şi pe dincolo. Regulile din orice loc sunt simple guidelines, date de experienţa oamenilor. Nu cad din ceruri, nu sunt infailibile, şi în mod sigur pot fi modificate de om cu idei noi.

Nu zice nimeni să sari peste rând şi să ignori procedurile. Zic doar că o întrebare aici, o privire dincolo, o părere despre natura lucrurilor nu strică nicicui. Dacă reuşeşti să ajungi singur la concluzia că procedura de pe foaie descrie o realitate, perfect, procedura are sens şi merită respectată. More often than not, ea chiar merită. Însă fără înţelegerea procesului, toţi au de suferit. Angajatul, pentru că munceşte în gol uneori. Managementul, pentru că trebuie să stea de pază după găurile lăsate de neştiinţa fiecăruia. Şi în final firma, punând pe piaţă produse necompetitive, doar unde s-a văzut greşelile să treacă neobservate?

Ca angajat, dacă vrei, poţi să alegi chiar şi mediocritatea, aici e o chestiune de conştiinţă. God knows I’m a lazy guy too, nu dau lecţii de moralitate. Dar măcar este alegerea ta, te menţii abia pe linia de plutire pentru că vrei şi pentru că ai ceva mai interesant de făcut în timpul ăla. Nu eşti mediocru pentru că aşa te-a făcut natura şi tu poţi doar să priveşti abulic la roata lumii cum se-nvârte….

Am divagat de la subiectul iniţial, desigur. Acolo era vorba despre a-ţi ţine eventualele calităţi ascunse. Sigur, fişa postului probabil o îndeplineşte fiecare, minimul, altfel n-ar fi fost angajat şi ţinut pe post. Însă odată ce ai început să pui întrebări şi să înţelegi procesul ce are loc, şansele să descoperi ceva care poate fi îmbunătăţit sunt destul de mari. Pur şi simplu, nici un sistem nu este perfect. De ce să ţii asta pentru tine? Nu ajută pe nimeni, nici măcar pe tine.

Am exersat timp de 8 ani la bârnă cu Nadia, pentru ca în final nota de la Olimpiadă să depindă de faptul că o bunicuţă-judecător are sau nu criză de ficat la ora aia.

.. zice Bela Karoli. I heart that. Lumea este open source, până la urmă, indiferent de cât ar încerca unii să ţină lucrurile pentru ei. Să aştepti după criterii externe, ca la Judecata de Apoi, este sinucidere.Să aştepţi după ceva atât de vag precum “cineva care să te pună în valoare” mi se pare chiar copilăresc puţin. Nimeni nu vrea să te pună pe tine în valoare, in the end. Toţi îţi vor fura descoperirea, toţi vor spune că ei defapt au patentul asupra ei, începând cu team liderii şi terminând cu firma pentru care lucrezi.

Singura şansă este să faci mereu lucrurile aşa cum trebuie făcute: corect, complet, onest, şi să spui de fiecare dată când vezi ceva nou. O singură descoperire poate fi tăinuită, însă un şir întreg de idei nu poate fi ascuns. Better start early, my friend.

Sunt la facultate, am terminat un liceu teoretic şi o şcoală generală mai degrabă mediocră. Am internet acasă de vreo 6 ani, şi acces la el de vreo 10. Am citit, am aflat, am învăţat, m-am luptat în vorbe pe acest internet, am căştigat şi pierdut bătălii. Pot să citesc o pagină medie de carte în mai puţin de un minut cât e media, pot să-ţi fac rezumatul unui text de 1000 de semne în 2 minute şi ceva dacă nu-s termeni specializaţi. Am trecut prin 4 joburi şi am mai primit oferte clare de la alte 20 de companii când am depus CVul.

Nu mă laud – vreau doar a spune că politica nu mă interesează imediat, nu mă afectează că unii dau legi proaste. Dacă dispare compania la care lucrez, peste 30 de zile voi avea alt job. Dacă vreodată va încerca cineva să mă taxeze excesiv pentru imobiliare, mă voi muta în Ungaria (been considering that, chiar dacă nu am proprietăţi încă; e timpul). Fără frondă făţişă, însă guvernul care ia decizii proaste pentru mine va lua decizii proaste pentru el, rămânând fără banii mei din taxele de salariu sau de proprietate.

Urmăresc oarecum detaşat toată isteria politică de la noi. Sigur, e un circ şocant, delirant, un carusel sclipitor înspre care poţi privi fără încetare zilnic. Dar nu îmi reneg prietenii pentru că votează cu X sau cu Y, e dreptul lor şi opinia lor, construită pe alte premise decât a mea. Votul spune ceva despre ei, desigur, aşa cum al meu spune ceva despre mine, depinde de privitor. Pe linia asta, reacţia lui Dan mă amuză cel mult. Să tragi ditamai articolul doar pentru  a arăta muie şi a spune pe scurt că-i scoţi din blogroll pe votanţii unui oarecare .. you be the judge.

Bun, au trecut 3 paragrafe, hai să intru în pâine totuşi Mircea Popescu are un articol despre clasa politică românească şi despre cum o putem influenţa. În scurt, omu’ explică în ce constă apartenenţa la un partid şi cum că ar trebui să începem a deveni şi noi membri. Eu unul îs de acord, cine mă cunoaşte probabil e la curent cu căutările şi întrebările pe care le tot pun. Încă nu-s în clar unde o să merg, şi oricum e altă discuţie. O să încerc să spun mai  pe larg ce zice el pe scurt. Dar înainte …

Tot la Popescu am mai văzut o chestie care mi-a rămas în minte foarte puternic, anume articolul despre experienţa civilizării. E ceva la mintea cocoşului, ceva ce-mi tot spunea şi profesorul meu de matematică, şi-ţi zice orice maistru tâmplar sau strungar. Anume că, făcând 10.000 de încercări, vei obţine 10.000 de piese proaste, mai ales dacă eşti la începuturi. Dar ai ocazia să înveţi din 10.000 de experienţe, şi următoarele 1.000 de piese vor fi mai bune. Iar dacă stai să analizezi, citeşti, studiezi şi să lucrezi cu cap, probabil vei începe să scoţi lucrări la standard în tranşe de câte 100. Poate chiar un masterpiece, cine ştie? Însă fundamental este actul încercării, să vezi ce nu merge bine.  Chiar şi în scris sau orice altă ştiinţă umanistă, stilul se rafinează scriind zilnic ca un bezmetic, nu recitând poezii de acum 2 ani fufelor. Terapia Gestalt s-a construit pe mii de cazuri studiate, nu pe ce-a visat autorul noaptea.

Bun, cum se aplică asta în politică? Foarte simplu. Ea este reprezentativă, în sensul că votul tău este egal cu al meu şi cu al lu’ Tanti Aglaia de peste deal. Alegem reprezentanţi. Care îs de două feluri: fie adunaţi sub umbrela unui partid, fie independenţi, fără excepţie. În general ne plângem că nu avem cu cine vota, da? Ăia-s comunişti, ăia reprezintă boşorogii, ăia îs capitalişti rapace, ăia ascultă doar de şeful lor fără raţiune, e foarte simplu să găseşti defecte.

Deci, cum facem?

Faptul că accept acest lucru ca pe o posibilitate implică un anume set de idei. A spune că universul este definibil prin ştiinţă este un echivalent pentru a zice că nu există aliens, Dumnezeu sau vreo altă realitate paralelă accesibilă nouă. Nu înseamnă că ele nu există! Dar aşa cum pentru creierul unui copil explicarea teoremei lui Pitagora are exact acelaşi efect ca explicarea ei unui tapir, la fel aş spune că nu suntem structural capabili să înţelegem zeii. For all I are, Calea Lactee ar putea fi închisă într-un borcan gigantic, iar la 2 ani-lumină distanţă să joace zaruri Hades cu Minerva. Don’t care, can’t prove it.

Cred că atitudinea de mai sus este privită în general ca “agnosticism”, deci voi considera că asta e o etichetă bună. E destul de uşor a explica de ce nu-s religios, din punct de vedere logic. Pe lângă logică însă, există şi o componentă clar subiectivă, care implică nişte femei religioase în familie, şi o frică animalică instigată de ele în mine (aşa se straduce instilled?). Cert este că absolut toate efectele pozitive ale religiei pot fi obţinute pe alte căi, iar cele negative sunt cu atât mai rele cu cât nu au o explicaţie logică. Pentru Hirosima aş putea găsi scuze, pentru Cruciade însă nu. Iar cu poveşti şi mituri .. mi s-a umplut podul. Sunt frumoase, numa’ bune de povestit fetelor, însă a numi aşa ceva realitate este dincolo de capacitatea mea de a accepta.

On the other side, a fi ateu reprezintă o alegere să zicem grăbită. Definiţia mea a universului include posibilitatea vagă de a exista suprastructuri care momentan ne sunt necunoscute. Nu ştim mare lucru despre univers în afara galaxiei noastre, şi probabil va trebui să descoperim mijloace noi de transport pentru a păşi încolo. Accept deci că universul nu este finit şi nu poate fi redus la bagajul actual de cunoştinţe. Defapt, asta e frumuseţea ştiinţei, nu? Descoperim zilnic ceva. Există deci şi probabilitatea infitezimală ca un zeu să existe, însă în afara condiţiilor date. Voi refuta existenţa lui Iahve sau vreo influenţă palpabilă a lui Buddha, însă nu am nicio problemă cu ceva mai frumos ca ăştia doi. Sună complicat? Probabil pentru că este.

E drept, a fi în poziţia asta este confortabil, nu neg. Pentru că îmi arog dreptul şi posibilitatea de a apela la zeităţi pe scurtătură. Astăzi am o problemă, zic “Doamne-ajută” şi mă simt mai bine. But it’s not for real, nu mă duc mâine la biserică să pup mâna popii; maxim voi mulţumi universului. Simt că mă apasă ceva, îmi studiez aura, curăţ centrii energetici (chackrele) şi mă simt ok. Dar nu mă voi planta mâine lângă ashram sau nu voi crede că mi s-a întâmplat din cauza karmei.

Şi concluzia acestei alergături între vorbe … fix ca cea din articolul precedent. Anume că încrederea în omenire trebuie să vină pur şi simplu. Dacă ai încredere doar în cei de aceeaşi confesiune, fail. Dacă ai incredere doar în cei cu râs superior de hienă, fail. Dacă n-ai încredere în nimeni, fail – natura ne-a aşezat în grupuri cu un scop. Acum să trecem peste poveştile cu zei şi să facem ceva interesant

Îmi place fotografia, la fel ca lui bunicu-meu. Mă rog, forţat spus, pentru că nu prea l-am cunoscut, adică mai deloc aşa, el murind când aveam vreo 6 ani. Dar divaghez. A rămas în urma lui o serie de aparate foto, nişte point and shoot Smena, respectiv un Kiev88, copie Hasselblad pe film de 66mm. Au mai rămas o întreagă serie de scule pentru developare, tăviţe, containere pentru film, sticluţe cu diverse bromuri uscate. Două aparate, unul de mărit şi unul de copiat, un bliţ rusesc, o serie de poze pe care eu unul o estimez aproximativ la 50.000 cadre, câteva sute de filme. Pe scurt, o muncă de fotograf amator pasionat, or something like that. A, şi era să uit manualele în care mă chioram degeaba, că nu pricepeam ce-i aia sensibilitate, lumeni, diafragmă, etc.

Vremurile au vremuit, şi mi-a venit rândul să primesc un aparat foto, mă rog, să-mi cumpăr singur, dar asta e altă discuţie. Şi am învăţat de bună voie ce-i aia ISO, profunzime de câmp, ba chiar chestii noi precum zgomot de imagime şi praf pe senzor. Printre fotografi există vorba asta, oftatul ăsta, dorinţa asta după lucrurile vintage, acel comun şi atot-valabil “ce bine era pe film dom’le”. Că digitalul ar face fotografia ieftină, în sensul artistic. Digitalul ar fi de vină pentru pozele “piţi”. Digitalul ar fi de vină pentru non-artă. Şi în fond, argumentul suprem, pe film trebuia să înveţi dom’le!

E o mulţime de voci care generalizate se plâng despre digitalul din orice. El este răul, antihristul, mizeria care a strivit corola de minuni a lumii. Binare, situaţiile din viaţă tind a fi din ce în ce mai standardizate, mai compresate, şi cine e de vină dacă nu tehnica?

Eu am o altă abordare.

Îmi amintesc încă, cu oarecare neplăcere, despre orele de mate din şcoală. Nu mi-a plăcut niciodată ca materie, însă faptul că necesită logică pură şi gândire analitică este ceea ce-mi încă dă fiori. Diverse concepte care, pe măsură ce le aprofundezi, încep să descrie realitatea din ce în ce mai precis. Dacă-i până acolo, diferenţa între matematici şi filosofie nu este decât de instrument, anume că una lucrează cu numere şi alta în cuvinte, altfel ambele nu au aplicabilitate imediată, doar o dorinţă de generalizare cât mai mare, şi de lărgire a orizontului. Când credeam că ştim tot, s-a inventat postmodernismul. Când credeam că totul e la locul lui, un nenea a reuşit să inventeze un spaţiu geometric ne-Euclidian.

Ştiinţa de orice fel ar fi ea, este rece. Freud cu ce-i mai bun decât un aparat foto? Psihanaliza lui reducea psihicul uman la o serie de fixaţii din copilărie, reducea psihicul la desfacerea în bucăţi a presupuselor frustrări Oedipiene, şi gata. Absolut toţi psihologii din toate şcolile adunaţi la un loc n-ar putea prezice cu exactitate dacă următorul recrut va fi un criminal în serie sau dezertor. Deşi au progresat.

Ştiinţa descrie lucruri. Ne-a redus răsăritul la fotoni şi valurile mării la efectele mişcărilor tectonice. O fotografie digitală încă are o rezoluţie comparativă mai mică decât aceeaşi fotografie de pe hârtie. Însă nu aici este problema noastră! Da, ştiinţa ne dă instrumente cu care să privim lumea, instrumente care sunt din ce în ce mai clare, şi care este foarte posibil să întreacă în fineţe chiar creierul uman. Este asta o problemă a ştiinţei? Dacă vrem să evoluăm, nu. Studii medicale au arătat că efectele rugăciunii sunt izolabile undeva în creier, şi că există lobi cerţi responsabili pentru sentimentele bune care-l umplu pe omul drept-credincios.

Dacă nu putem să avem încredere în umanitate dincolo de adjuvanţi, e degeaba. Nu avem nevoie de zei şi de clar-obscur şi de condiţionări sociale pentru a descrie frumosul prin ocolire. Să dezbrăcăm lumea, să privim între atomi şi să descoperim universul, avem lucruri mai interesante de făcut decât a ne plânge despre cum privitul în faţa neantului este o crimă, zic. Unde e umanitatea? Dincolo de toate astea, deasupra!

Observ o atitudine generală legată de Sportul Rege, aşa cum era supranumit. O atitudine de nervi, lehamite, delăsare, pe scurt o atitudine aproape disperată a suporterului român: atitudinea de “lăsaţi-i în pace!”.

E drept, şi eu mă enervez că prima pagină din Prosport este uneori umplută cu poveşti despre pizdele lui Mutu sau despre nevasta lui Dragomir. Nu des, că nu le prea citesc mizeriile, zic aşa. Este un lucru cu care probabil suntem de acord: n-ar trebui ca presa să fie plină de zoaiele lui Becali, de injuriile lui Iancu sau inepţiile lui Borcea. Ar trebui să se scrie despre sportivi, despre sport, despre alte sporturi, că vorba aia am avea de unde să culegem. Şi totuşi, nu se întâmplă asta. De ce .. ?

Îndrăznesc o explicaţie. Fotbalul aduce fonduri grase, e un fel de axiomă. Când spui “fotbal” nu mai spui doar “spectacol”, “goluri” sau “meci”, ci spui “bere, seminţe, reclamă, bilete scumpe, încă o navetă de bere, fulare, calendare cu fotbalişti, abţibilde” – and so on and so forth. O adevărată industrie. Din acest punct de vedere, nu-mi permit să penalizez presa. Ei încearcă să strângă firimituri dintr-o masă întinsă şi bogată, o masă unde te înfrupţi dacă ştii ce să faci. Vina nu este a lor în totalitate, pe vremea când aveam un boom economic şi imobiliarele au fost pe val, a apărut o întreagă turmă de wannabe arhitecţi, constructori şi alţi meseriaşi legaţi de domeniul ăsta. E normal.

Un meci de baschet la Sala Olimpia strânge aproximativ 500 de oameni în medie, 1000 dacă adversarul este cunoscut şi 2000 dacă e derby. Sala Sporturilor din Cluj se umple când joacă U Mobitelco, tot la baschet. La handbal sunt privitori, chiar şi la volei uneori, însă aceste sporturi nu sunt o industrie. Hai să comparăm acum cu S.U.A. – care dacă altceva nu ştiu, însă la reclamă sunt aşi. O privire mică în N.B.A., şi ce vedem? Săli de capacitate imensă, zeci de mii de locuri, umplute până la refuz. Sporturi absolut oribile, promovate bine şi spectatorii momiţi să bage banu’. Iar unde sunt spectatori, sponsorii şi marketerii vin şi ei, că doar n-or fi proşti.

Alt exemplu, poate aţi spune că nu sunt astea lucruri interesante? Şi totuşi, se umpleau săli de sport şi acum 20 de ani, în orice ţară europeană priveai. Pentru că pasiunea omului de rând pentru întreceri, pentru jocuri (luden), este nemăsurată. Ne plângem că nu avem ce privi în afară de fotbal. Păi hai să construim 3-4 săli de sport în fiecare oraş, bazine de înot şi terenuri de rugby, locuri confortabile şi nu doar rânduri de bănci, să punem deci o taxă minimă de intrare şi afişe în tot oraşul.

Îndobitocirea fotbalistică este şi vina fiecăruia, a spectatorilor de canapea, a comentatorilor de după monitor .. fix ca în politică şi peste tot în viaţă, primeşti doar ceea ce ai cerut. Să ne cerem deci sportul înapoi, nu doar să facem marşuri de protest pentru jamboane şi jamboni

Orice internaut cu un interes minim a auzit despre procesele contra YouTube, Isohunt, Piratebay, contra site-urilor de muzică din Rusia, and so on and so forth. Existenţa lor arată doar că oamenii află, vorbesc, împart informaţii, fără a le păsa de “drepturi”. De altfel, câţi respectă regula de a nu xerocopia cărţi?

Hai să vedem câteva lucruri ce se întâmplă prin lumea largă. În primul rând, un studiu despre rata conversiei din piraţi în cumpărători legitimi, după ce oamenii au downloadat un joculeţ cracked. Se pare că tinde spre 0. Sigur, este posibil ca pirateria să ajute vânzările, marginal, existând o bază de utilizatori mai mare, mai multă vâlvă, mai multe opinii, şamd. Dar realitatea cruntă este că oamenii nu vor să cumpere, odată dus mirajul. Argumente forte pentru încercările de a strivi pirateria, este?

A doua chestiune: un magazin micuţ din Marea Britanie a fost somat de PRS (performing rights society) să nu pună muzică de la radio. Sigur, asta violează însuşi motivul existenţei radioului, anume de ajuta artiştii să se promoveze. Strike two, aceiaşi băieţi de la PRS au somat o angajată să nu mai cânte muzică fără a avea licenţă de interpret. E normal, faptul că-ţi place o trupă nu înseamnă că ai voie să le cânţi melodiile, cine eşti tu să cânţi fără să te înregimentezi undeva şi să plăteşti?

E ca şi cum nişte copii maniaci şi cu OCD apasă randomly pe butoane.

Sigur, mania nu se opreşte aici. Uniunea Europeană dovedeşte că devine un monstru birocratic şi greu de oprit, emiţând o lege care permite controlul strict al providerilor de internet. Practic, un utilizator acuzat de piraterie sau de orice activitate suspectă, poate fi deconectat urgent şi fără explicaţii, fără ordin judecătoresc sau alte prostii d-astea legale. Dacă ISP’ul nu se conformează guvernului, el însuşi are de suferit.

Eu unul am un motoraş al eticii în mine, care mă mai trăgea de mânecă spunându-mi că nu e bine să fii pirat, că totuşi oamenii trebuie să primească banii, că altfel economia s-ar duce de râpă. Dar: am citit destule poveşti triste ale trupelor care primeau firimituri din vânzări, trupe prostituate doar pentru că nu erau cap de afiş, pe scurt poveşti care atestă că partea leului o iau fix giganţii şi nu oamenii care merită.

Prin urmare, tot valul contra pirateriei m-a convins că etica are nevoie de reguli noi, că necesitatea primară este de a studia şi nu de a consuma, pe scurt că nu e baş un lucru rău să iei la studiat lucrurile pe care scrie “interzis”. De asta tocmai am scris 5 DVDuri cu muzică clasică, de asta am luat la rând Last.fm şi am pus pe lista de download cam 100 de albume din toate sub-ramurile jazzului. Pentru că, în fond, interesul meu primează.

Nebuloasa ne descrie cazul unul copil mai altfel. Ea spune “scăpat de sub control”. Dar să-i dăm cuvântul prima dată:

Subiectul e un copil. O fetita de aproape 12 ani, mai exact, scapata de sub controlul parintilor. Poate ca exagerez spunand asta, insa mama ei a ajuns aproape de disperare. Cu inca un copil de un an si 9 luni in grija, cu inca un copil care e pe drum (mai are inca doua luni si un pic pana la termen), femeia se simte pur si simplu haituita. Pe langa faptul ca se ocupa de copii, mai are si o afacere de care trebuie sa se ingrijeasca (si care, in contextul actual, nu merge foarte bine), plus multe alte chestii, ca noi toti.

Sotul ei e ocupat cu afacerea lui, fara de care stabilitatea financiara a familiei ar fi grav zdruncinata, asa ca sa nu sariti ca tre sa primeasca ajutor si de la sot, el face tot ce poate si atat cat se pricepe.

Nu se stie exact de cand au inceput problemele cu fetita cea mare, insa, treptat, au observat ca ii minte tot mai mult, cu chestiuni importante sau nu. Devenise un fel de ritual, maica-sa o intreba o chestie, aia mica mintea, mama afla, aia mica o tinea tot pe a ei si, la un moment dat, marturisea, dar numai cand era pusa in fata unor dovezi evidente. Zilnic.

Să numim fetiţa Jane (Doe), iar pe mamă Georgia (Doe), pentru claritate. Textul de mai sus e destul de clar şi tranşant, Jane este o povară pentru părinţii ei, mai ales pentru mami. Jane e scăpată de sub control. Jane nu vrea să fie ascultătoare, Jane este o povară, pe scurt. O povară între un copil de un an, altul nenăscut, şi job.

Dar cine a întrebat-o pe Jane ce doreşte? Serios. Un copil nu este un aragaz, pentru Dumnezeu! Nu îl pui în colţ şi uiţi de el, doar spălându-l din când în când. Nu merge. Familia este pe tiparul modern; tatăl are o scuză, e plecat cu jobul, aduce bani, face şi drege. Păcat că Jane nu vrea tricicletă Honda, vrea doar puţină atenţie, o îmbrăţişare acolo, o discuţie, să simtă şi ea că este importantă. De la tati nu primeşte asta. Mami? Păi mami e şi ea cu afacerile, iar când nu e cu afacerile, e cu ăl’ mic, tot după fundul lui, iar când nu e după fundul lui, simte că are dreptul de a sta cu puţa în sus, doar e gravidă, ce naiba.

Avem un copil la pubertate. Jane vrea în primul rând să fie. Şi cum obţii atenţie? Minţi. Minţi de îngheaţă apele, până o simplă convorbire se transformă într-o serie întreagă de stimuli, asigurări şi reasigurări, până la marginea nebuniei şi a devalorizării complete a informaţiei schimbate. Şi, culmea, copilul, adolescentul, se afirmă prin cea mai veche metodă posibilă:

Situatia a ajuns extrem de dramatica, in conditiile in care mama a aflat de curand ca fiica ei se intalneste cu un baiat mai mare cu 4 ani decat ea, ceea ce la varsta asta e o mare problema. Ii este teama de ceea ce s-ar putea intampla si isi da seama, cu groaza, ca nu poate sa controleze situatia, asta ar insemna sa-si petreaca toata ziua pe post de politist, paza pentru fiica-sa.

Vai Doamne, dar să aibă prieten la 12 ani ?! De la câţi kilometri se vede dorinţa de control a familiei? Ce s-ar putea întâmpla? Copiii nu sunt proşti defel, aşa cum cred unii, iar ura viscerală pentru relaţiile interumane s-ar putea să fie cel mai bun contraceptiv. Jane arată că există, demonstrează violent că are o persoană care ţine la ea, spre deosebire de restu’. Se aude, Georgia?

Corolarul este, bineînţeles, că adulţii au dreptate şi că problema ajunge pasată fix la omuleţul nevinovat:

Degeaba i s-a explicat ca dragostea de mama este neconditionata si nu se schimba, oricate prostii ar face, copila e in continuare convinsa ca mama ei e dusmanul ei de moarte.

Desi s-a apelat la psiholog, s-a incercat vorba buna de nenumarate ori, de catre toata familia si de catre prieteni, s-au incercat pedepse (nu, n-o bate nimeni, prietena mea a plans doua zile dupa ce i-a dat o palma peste fund) si se pare ca nimic nu functioneaza.

Aşa este. Copilul nu înţelege conceptul “dragoste de mamă”, însă înţelege al dracului de bine ce trăieşte zilnic. Şi rezultatul este că vina e pusă în cârca ei, a lui Jane, pe ea trebuie s-o consulte psihologul şi s-o convingă să devină din persoană cu viaţă în ea, un aragaz cuminte, bun de pus la colţ şi pupat la aniversări.

Exact aşa ţi l-ai crescut, Georgia, oricine ai fi tu. Cum schimbăm situaţia? Păi, merge tătă familia psiholog. Poate află cu ocazia asta soţii că nu se iubesc. Şi află Georgia că n-o interesează de Jane. Învaţă şi Jane că n-are ce să ceară din familia asta, şi cu puţină artă şi diplomaţie, îşi găseşte un cerc social care să-i ofere ceva potrivit. Şi nu în ultimul rând, Georgia s-ar putea să-şi reordoneze priorităţile în viaţă. Mai are poate 11 ani până următorul copil va face, poate, la fel.

Dar ca să rezolvi ceva, trebuie să recunoşti că ai o problemă. Deci, cu sinceritate: o fi sau n-o fi vreo cută pe cearşaful pe care dormim?

Revenind pe plaiurile noastre, să discutăm despre problema alegerii preşedintelui. Se întâmplă în curând. Se tot fac sondaje de opinie, unele acuzate că-s măsluite, altele nu, unele cu marjă de eroare enormă, altele cu populaţie sub-reprezentativă, etcaetera. Prin urmare şi în consecinţă, tot fiind noi în Web 2.0, hai să răspundem benevol unui sondaj. Deci:

1. Cu cine vei vota? (răspuns scurt)
   Crin Antonescu.
2. De ce? (hai cu detaliile)
   Nu mi-e clar de ce. Băsescu iese din discuţie, după ce a făcut din Partidul Democrat. Geoană, ca orice produs al şcolii socialiste, îmi repugnă profund.
3. Back-up alternative? (dacă moare favoritul)
   Probabil unul dintre oamenii fără nici urmă de şansă. Preferabil să fi şi auzit de el măcar.
4. Aşteptări de la viitorul nou preşedinte?
   Să fie echilibrat şi integru în decizii. Din păcate, barca politică româneacă e cusută cu o alianţă contra naturii, iar restul partidelor nu prezintă credibilitate. Nu am aşteptări realiste ca Parlamentul să lucreze în favoarea cetăţenilor, şi nu mă aştept ca şeful statului să fie o virgină. Singurul lucru tangibil este un echilibru precar.
5. Dacă în turul II ajung doi candidaţi care-ţi displac, ce faci?
   În funcţie de context, probabil voi alege omul care are deja susţinere externă şi o oarecare susţinere în ţară.

Atât. Vă serviţi voi cu leapşa.

Oh, wait, şi aş prefera chiar să răspundă lumea, nu vreau scuze patetice gen “nu mă interesează politica”. Folosiţi-vă dovleacul dintre umeri şi jucaţi-vă puţin în imaginaţie, daţi un Google scurt, nu contează. Nici ăia din sondajele stradale nu-s Einstein.

“Manele

The worst music genre ever created with shitty lyrics and annoying rhythm. It is mostly enjoyed by retards, gypsies, whores, bus drivers, policemen, school dropouts, soccer fans, inhabitants of Ferentari, Balta Alba, Titan, Vitan, Colentina, Militari, Drumul Taberei and many others except Calea Mosilor.”

văzut aici, linkul original fiind ăsta.

Most of the Manele lyrics are illogic, gramatically incorrect and basically consist of the “big guy” braging about his wealth and “value”, about his (probably in his dreams!) ability to pick up chicks,while wishing his ennemies to die of jealousy, or lamely whining about his chick who has left him and deserted his heart.
Interprets of manele distinguish themselves by having freaky and ridiculous stage names such as “Sorin the Golden Kid” or Vali the Storm” (in Romanian it sounds a lot worse, believe me!!!!) and by wearing totally unstylish/non-matching clothes in manner of gangsta wannabees (pathetic wanabees, I mean!), big and equally unstylish gold jewleries and at least one ton of hair gel.

Ce mă roade pe mine: maneaua, ca gen, a devenit omniprezentă. O ascultăm fără să ne mai oripilăm. S-a schimbat deci acel fragil status-quo, al culturii contra inculturii. Acum Vijelie se aude nestingerit din maşini de firmă, alături de orice trupă pentru hipsteri. Mulţimea a învins.

Să fim totuşi sinceri cu noi înşine: în societatea noastră multilateral dezintegrată, ce muzică ascultă lumea devine chiar ultima problemă.