Zicea o fată pe numele ei Marinică Ştefania (pe Twitter) cum că

6 followers până la 300… :D #ff#deurmarit –> EU! :))

Pe scurt, cerea s-o mai urmărească 6 oameni pentru a ajunge la un număr rotund. Eu mă ofer galant să-i mai ofer un număr de 6 urmăritori sub formă de roboţei, ea refuză. Cum să refuzi o aşa faină ofertă ?!

Ei, şi mânat de-o subită curiozitate, deschid lista persoanelor care o urmăresc pe fată deja. Spicuind puţin, iată -

StyleCollection Great style photos from someone who knows some people

anunturi_acum anunturi-gratuite online:imobiliare,auto,prestari servicii,constructii,angajari,diverse,anticariat,electronice

theITdojo Your Dose of digital and it news

transportmutari TransportMutari.ro

FlyingCircusPUB Bringing the best indie music to the best indie people!

Minciunic Daca te inregistrezi aici , vei primi un mail in care iti da un cupon de 30 RON gratuit – Intrati aici , inregistrati-va dar si abonativa la newslatter si vei

Electra_Iasi Video and audio intercoms for all types of buildings

TopModaFemei Forum romanesc despre moda, stil de viata si nu numai. Inregistreaza-te si deschide subiectele care te intereseaza,afla pareri.Nu rata concursurile !

Unic4youro Rochii de seara office si de zi

crystalzonero Crystal Zone va ofera o gama variata de bijuterii de argint, ceasuri de firma si bijuterii swarovski la un pret acceptabil tuturor. Comercializam bratari din ar

Ăştia-s 10 din 294; care-i diferenţa între a te urmări fix ei 10 şi a te urmări 10 indieni aleşi aleator? Nici una, în opinia mea. Sunt firme sau saituri pe ai căror proprietari îi doare fix în cot ce zice Ştefania pe Twitter – sau de ce zice Alex, adică eu, dacă m-ar urmări firmele pe mine. Tot ce au în comun ei este interesul (vested interest) de a fi urmăriţi înapoi de către noi.

Bun, care-i problema? Păi că persoana nu controlează cine o urmăreşte. A avea 1000 de urmăritori din care 500 sunt firme îmi pare că e chiar mai prejos decât a avea 100 de urmăritori care chiar citesc ce scrii şi urmează linkurile pe care le dai, respectiv acţionează când le ceri să facă asta; nu poţi controla cine te urmăreşte, doar poţi spera că cine o face e chiar interesat. Pe lângă asta, exact aceeaşi discuţie se poartă şi legat de alte consideraţii numerice asupra mediilor electronice: numărul de vizitatori pe un blog este un indicator foarte slab în legătură cu calitatea articolelor de acolo, neexistând un filtru asupra vizitatorilor. Audienţa unui post TV este un slab indicator al calităţii materialelor difuzate de acesta. Să ne gândim doar că OTV este în topul televiziunilor, Click în topul ziarelor şi Zoso (sau Ametcea, same shit) în topul blogerilor; ceva-i putred.

Există, desigur, măsurători izolate pentru anumite aspecte şi care pot da rezultate. Spre exemplu putem spune că relevanţa începe de la 50 de urmăritori umani pe Twitter, numărându-i noi manual. Putem spune că relevanţa începe de la calitatea ştirilor difuzate, şi uite cum redescoperim seriozitatea TVR1. Vreţi editoriale şi investigaţii? Să scormonim până ne aminim de Gândul, spre exemplu. Plasarea unei jos-limite (low-pass filter) ne permite să-i eliminăm pe cei cărora nu le-au crescut încă tuielele virtuale. Un bloger care nu poate convinge nici 50 de oameni să intre zilnic să vadă ce-a scris el se poate considera inutil societăţii electronice.

Putem încerca a măsura responsivitatea mediului, spre exemplu cerându-le urmăritorilor noştri să dea ReTweet unui anume tweet al nostru. Putem verifica interesul cititorilor sau telespectatorilor în stilul Mircea Badea – anunţăm că ieşim la o tură de alergare în parc, vedem dacă vin 5000 de oameni. Sau anunţăm Lecturi Urbane în mijlocul verii în Timişoara şi admirăm cum tot zgomotul a fost pentru 22 de participanţi în realitate. Putem să organizăm un protest al bugetarilor, unde vin nici 40.000 de oameni din toată ţara; pentru a pune în perspectivă lucrurile, la concertul Ac/Dc desfăşurat în aceeaşi zi au participat spre 80.000 de oameni, deşi acesta nu era gratuit (avea şi filtru, deci).

Mai sunt exemple şi discuţii adiacente, da’ cred c-am adus punctul acasă: cifrele seci nu contează, statistica poate fi folosită pentru a minţi orice dorim noi. Viaţa nu-i cursă de 100-metri, e maraton; a rezista uzurii este o calitate mult mai importantă decât aceea de a atinge limitele tehnice. Blogurile, twitter sau orice altă platformă electronică sunt toate pentru oameni şi interacţiunile dintre ei. Media e despre societate şi funcţionalitatea ei, iar aspectul pecuniar (rating şi deci reclame) promovat de noua gardă este direct toxic. Nu zic acum că ratingul nu e important şi el sau că cifrele nu-s importante şi ele. Zic doar că e al dracului de important contextul. Şi că oameni suntem toţi, iar Marea Trecere prea aproape pentru a ne permite să nu ne bucurăm de peisaj.

(.. and fuck jazz, too!)

1. Comentariile.

Nu le ţineţi în moderare.

Dacă consideraţi că nu doriţi deloc comentarii, le închideţi, simplu, eficient, comunicaţi pe alte canale sociale (facebook, twitter). Dacă vă este teamă de înjurături poate ar fi cazul să vă întrebaţi de ce atrageţi proştii. Dacă vă temeţi de spamul manual, mai bine pierdeţi 2 minute să ştergeţi câteva mesaje decât să aştepte alţi 50 de cititori până vă întoarceţi din concediu. Dacă vă este teamă de spamul generat automat, găsiţi paleative.

Spamul este gândit de către originatorul lui “la grămadă”, şi anume în termenii de cost total, cât îl costă să spameze un număr de saituri sau bloguri. Paleativul restricţionării comentariilor vă produce un cost vouă înşivă: poate ar fi scalabil la volumul de 5 comentarii pe zi, dar pe la 30 o să vă luaţi cu mâinile de cap. Cum timpul personal e o resursă, nu-l irosiţi pe aşa ceva; în timpul cât staţi să analizaţi 15 posibile spamuri aveţi vreme să răspundeţi altor comentarii bine intenţionate.

Al doilea paleativ găsit de către oameni este să introducă un cost către cititor, prin sisteme de genul Captcha. Problema cu sistemele de verificare se bifurcă: în primul rând că sunt atacabile numeric, în al doilea rând că cititorii inocenţi sunt mai mulţi decât spamerii (şi îi plictisiţi). Ca cititor nu vreau să stau să descifrez litere pe ecran, e următoarea caznă pe listă, după aşteptarea în moderare. Iar dacă-mi dai să fac adunări simple .. şi un calculator se prinde.

Singurul paleativ acceptabil este să modificaţi cumva sistemul pe care rulaţi (e.g. WordPress) astfel încât spamul să nu vă găsească. Cum spuneam, ideea din spatele spam este să funcţioneze cât mai general, la cât mai mulţi, nimeni n-are răbdare să vă descifreze modificările, nu le generaţi valoare. Pentru cei apţi cu html şi php, o idee ar fi modificarea denumirii câmpurilor de  comentare (author, mail, url) astfel încât un robot să se împotmolească (authorTUMA, mailnudivulg, sait? ce-i aia?). Altă idee: cum un script de spam ţine să-şi facă treaba rapid, de obicei sare peste paşii pe care un utilizator uman îi face, încercând să sară direct la comentarii; mie unuia îmi place cum se descurcă Bad Behavior la capitolul ăsta, şi ce trece de el se opreşte în Akismet. Mai bine îi dai de lucru maşinii decât unui om, da, chiar şi când scalezi la mii de cititori pe zi.

Frustrând un cititor prin moderare rişti să-l pierzi. Poţi să-l pierzi în multe feluri, dar ăsta e unul din alea tâmpite. Be good.

2. Relevanţa în Zelist

Nu există.

Ştiu, e un top şi arată lucios, hai să încercăm să intrăm în el. Problema fiind cum o facem, s-au găsit nişte oameni deştepţi care cred că pot păcăli maşinile.

Vorbesc despre prostia colectivă de a da linkuri către alţii, fără discernământ, fără nimic, în credinţa inocentă că îi ajutaţi. Nu. Care-i ideea topului Zelist? Să reflecte ce oameni au primit linkuri dezinteresate de la cât mai multe persoane diferite. Dezinteresat.Veţi afla imediat de ce contează aspectul ăsta atât de mult.

Cum funcţionează asta? În funcţie de locul tău în ierarhie ţi se alocă un punctaj; cu cât eşti mai sus cu atât oamenii la care dai link vor primi şi ei un punctaj mai mare. Dacă eşti Gogu şi blogul tău e de luna trecută, nu-i pasă nimănui. Dacă un oarecare te menţionează nu o dată ci de 5 ori în 5 articole diferite .. hmm, ori eşti al’ dracu de bun, ori ai plătit menţiunea, ori sunteţi cumetri. O singură variantă din 3 este motiv legitim, şi cum nu se poate verifica numeric, maşina preferă suspiciunea până la proba contrarie.

Conceptual, trebuie să balansezi deci importanţa ta proprie faţă de dorinţa de socializare. Dacă intru la tine să citesc texte bune, eşti important. Dacă dai linkuri utile eşti iar important, voi reveni, te voi recomanda. Dacă dai linkuri multe către texte mediocre cazi brusc din lista mea de preferaţi; nu risc, n-am timp, şi nici măcar să te citesc pe tine sărind peste linkuri nu am răbdare.

Sigur, tu în forul tău interior trebuie să balansezi această nevoie de autoritate cu nevoia de a fi totuşi sociabil; a face referinţe către prietenii virtuali este ceva dezirabil, la fel cu a pune pe cineva în blogroll. Cum împaci capra cu varza?

Reţine, trebuie să îi creezi cititorului tău valoare fără să-l deranjezi inutil. Cititorul este al tău, pe blogul tău, în textul tău; prima dată trebuie să ai valoare. Ideal ar fi să nu ai nevoie de referinţe externe, totuşi dacă ai trebuie ca şi referinţele să fie valoroase. Insist: nu linkezi articole banale chiar dacă-s ale prietenilor, nu le faci bine nici măcar lor. Soluţia este, bineînţeles, contextualizarea: citeşti articolele prietenilor, vezi ce vrei să promovezi, şi scrii şi tu pe tema asta (chiar dacă în contradictoriu); când pui link trebuie ca cititorul să fie convins că merită să citească pe marginea discuţiei. Tu creezi valoare şi o împarţi şi altora.

De ce insist cu valoarea? Pentru că, până la urmă, pe nimeni nu interesează de prietenia ta cu X şi Y. Tu nu scrii pentru maşinile de căutare şi sortare, scrii pentru alţi oameni, statistic vorbind pentru necunoscuţi. Nici topul Zelist nu mai contează dacă e creat pe “cumetrii”, ăsta e tot şpilul.

Nu vreau să ştiu cine e pe locul 1 dacă a ajuns acolo primind mii de legături interesate. Nu e concurs de prietenie, e concurs de creiere, de stil, de prestanţă – câştigă cel care scrie atât de bine încât primeşte link dezinteresat, pe considerentul “priviţi un om inteligent”. Dacă ai ajuns sus şi eşti acolo în urma unei gândiri “hai să-mi promovez prietenii” … degeaba eşti acolo. Nu mă interesează câţi prieteni ai. Pe nimeni nu interesează. Iar tu, cu cât eşti mai sus, cu atât îţi creezi mai multe obligaţii morale faţă de cei care te susţin astfel.

Vreţi să vă promovaţi prietenii virtuali? Faceţi-le un serviciu, vorbiţi despre ei în cuvinte meşteşugite, nu în virguliţe şi puncte subliniate.

Să fiţi iubiţi.

Ştiţi ce-i aia memă (en. meme)? E un cuvânt sau o expresie supra-folosită care odată însemna ceva real, dar care odată cu trecerea timpului ajunge să fie folosită aproape ironic. În limba engleză o memă recentă ar fi you dun goofed, în limba română o memă încetăţenită ar fi adresarea Comunistule! Cum ziceam, a-i spune cuiva comunist nu mai înseamnă de mult că acea persoană ar fi membru sau simpatizant PCR, ci mai degrabă e folosit ca o referinţă ironică la trecutul sau apucăturile celui vizat.

În orice caz, vreau să mi-l arătaţi pe ăla care a inventat mema cu “(eşti) irelevant“.

Băi fraţilor!

Hai să apelăm la DEX şi să aflăm ce-i aia:

RELEVÁ, relév, vb. I. Tranz. A pune în lumină, a scoate în evidență; a evidenția, a observa, a remarca, a sublinia. – Din fr. relever.

RELEVÁNT ~tă (~ți, ~te) 1) Care relevă. Factor ~. 2) (despre fapte de limbă) Care servește la crearea opozițiilor în cadrul unui microsistem. /<fr. relevant

Cumva -magic- a intrat în limba română şi uzanţa de a numi relevant un lucru care-i “la subiect”. Hai să vă dau un exemplu în care cuvântul ăsta e folosit corect:

.. şi vorbind despre caracterul lui Remeş, consider că este relevant faptul că a acceptat să ia mită în natură

A releva, a arunca lumină asupra. Ceva este relevant nu pentru că are proprietatea de a fi important, ci pentru că are proprietatea de a face conexiuni, de a acţiona ca un catalizator, dezvăluind noi aspecte. Sper că diferenţa este clară.

Explicaţi-mi de ce n-ar trebui să iau maceta când cineva produce un astfel de comentariu:

Tu chiar crezi ca esti relevant. Pentru ca ai multi cititori, pentru ca te implici. Trebuie sa-ti spun ca si CanCan are multi cititori. Si, nu, nu esti relevant absolut deloc. Poate doar atunci cand te uiti in oglinda cu pieptul dezgolit si lantul atârnând sfatos de gatul tau finut.

Revenind la subiectul meu.

Aş fi curios care-i boul ce a decis că poţi spune despre o persoană că este irelevantă. După cum tocmai am dedus mai sus, această proprietate are sens doar într-un anumit context şi faţă de anumite fapte. Omul faţă de fapte nu este niciodată egal, este deasupra lor sau sub vremuri, generând sau suportând diverse consecinţe, nefiind însă în aceeaşi clasă cu ele. Ceva poate fi relevant despre o persoană. Un atribut al persoanei poate fi relevant pentru o altă situaţie.

Dar beţivul de la colţ nu poate fi -ontologic vorbind- irelevant. Existenţa lui ar putea fi, dar atunci ne revine să demonstrăm că nu există nici un context în care omul acela să nu facă nimic folosibil. Cum simplul fapt că e beţiv îi permite să fie dat ca exemplu negativ, se cheamă că e relevant. Nu mai spun că dacă are copii mici părerile lui tâmpite despre viaţă vor fi considerate foarte adecvate de către ei.

Chestia asta se aplică şi interacţiunilor, sau mai ales interacţiunilor. Beţivul de mai sus dacă va încerca să se certe cu cineva mai treaz va fi făcut pilaf (ideologic vorbind). Am putea spune că beţivul este irelevant faţă de alt om? Nu. Părerile lui sunt, faţă cu discuţia. Faţă cu omul treaz, părerile pot fi considerate greşite, haioase, idioate. O părere nu poate fi relevantă sau irelevantă faţă cu mine, ci poate faţă cu sistemul meu de gândire.Sigur, dacă eu sunt mereu treaz şi el e mereu beat aş putea la un moment dat să-l rog să vorbească cu altcineva. Dar îl voi ruga să facă acest lucru fiindcă părerile lui sunt (aşa-şi-pe-dincolo), nu pentru că el însuşi ar fi. El dacă se trezeşte poate descoperim că-i profesor universitar şi e în stare să bată la discurs tot satul.

Notăm în treacăt că această argumentaţie este construită pe fundaţia ideii că orice persoană este în esenţă bună, doar mediul înconjurător o strică. Poate greşesc, poate există oameni care în toată viaţa lor nu pot produce o chestie coerentă. Încă studiez problema.

În special online, discursul reprezintă persoana. Apuci să spui o prostie şi ea este amintită şi repetată pe toţi coclaurii internetului până ajungi să cauţi vreo piatră sub care să te ascunzi. Problema fiind că fiind online ne găsim toţi egali, formal vorbind. Dacă în realitate pe moaca mea se citeşte “om treaz” şi pe a ta “beţiv notoriu” şi prin urmare aş putea arde etapele declarând din prima că nu mă interesează ce spui … ei bine, online nu se poate. Hârtia virtuală suportă orice şi în orice cantitate, de la oricine. Eu nu pot spune că eşti beţiv fiindcă nu te ştiu; pot, desigur, să deduc după un număr de interacţiuni ratate că te comporţi ca un prost şi să te etichetez de acum încolo. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că s-ar putea găsi cineva care să te considere interesant, sau că tu la un moment dat te vei trezi din beţie. Moment în care eticheta mea asupra ta s-a dus dracului.

Ştiţi vorba aia cu “dacă nu faci afirmaţii categorice n-o să pari un dobitoc mai târziu”? Mno. Pe internet eşti liber să abuzezi limbajul şi să spui despre un om că-i “irelevant”, în subsidiar încercând să transmiţi că “eu nu am reuşit să am nici o interacţiune coerentă cu acest om, şi presupun că nimeni altcineva nu va reuşi“. Poate ai dreptate, poate nu. Dar ontologic vorbind tu nu ai, internetul de felul lui e mare şi rişti să se găsească în vreo 5 minute câţiva oameni care să considere relevante părerile beţivului. Sigur, ţie îţi rămâne să demonstrezi că nici părerile lor nu sunt bune, informate ş.a.m.d., dar de aici până la a nimeri la un moment dat peste cineva ŞI mai deştept decât tine ŞI care îl place pe beţiv este un singur pas.

Asta-i drama internetului: oricine este relevant în cercul lui. Şi tu dacă faci pe elitistu’ o să pari exact asta: un spermezeu elitist.

Înţelegem prin “începător” un bloger care scrie de mai puţin de 4 luni, more or less.

Deci:

1. Scrie. Scrie un articol pe zi, maxim unul la 2 zile. Prin articol vom înţelege o bucată de text de minim 500 de cuvinte, chestie care îţi va ocupa nici 3 paragrafe. Ştiu, ţi se pare mult şi crezi că n-o să ai idei. Exact asta-i şi faza, dacă după 4 luni mai ai despre ce scrie se cheamă că ai stofă de scriitor, altfel nu. Poţi după 4 luni să iei piciorul de pe pedala de acceleraţie dacă doreşti.
2. Citeşte. Dacă tot te plângi că nu ai idei, uite cum te poţi inspira: urmăreşti 20 de bloguri care produc conţinut zilnic. Plus 2-3 ziare locale sau naţionale. Aloci o jumătate de oră sau chiar o oră sarcinii de a parcurge text, zilnic. Parcurgerea unui text include şi verificarea referinţelor, e foarte uşor să cauţi pe Google deschizând un tab nou (filă nouă). Alternativa la a urmări aceleaşi bloguri este de a urmări un agregator.
3. Subiecte. Vei refuza să abordezi meta-subiectele, şi prin urmare nu vei scrie un articol despre cum ai schimbat tema blogului, cum ai introdus buton de search şi cum ai băgat nu-ştiu-ce-plugin. Sarcina ta de începător este să înveţi să scrii, nu interesează pe nimeni bucătăria ta internă. Pe absolut nimeni. Subiectele alese pot să fie din orice domeniu, bineînţeles. De evitat subiectele de genul “azi am făcut pipi, am păpat fulgi de porumb şi am mers la job”. Poţi scrie aşa ceva dacă încerci să fii distractiv (funny), să scoţi în evidenţă ceva ieşit din comun. Altfel, trântind articole banale nu obţii nimic.
4. Interacţiune. Trebuie să laşi comentarii pe alte bloguri, în funcţie de timpul tău disponibil. Aproximativ 5-10 este minimul. Ideal ar fi să comentezi pe bloguri diverse, nu la aceiaşi oameni mereu. La fel, ideal ar fi ca după ce ai introdus un comentariu să păstrezi bookmark (semn de carte) timp de 24 de ore pentru a vedea dacă acel autor doreşte să interacţioneze mai departe cu tine. Ca idee, nu-ţi lăsa linkul către blog direct în comentarii, există câmpul URL  (Website) dedicat. Dacă laşi linkuri se cheamă că faci spam.
5. Promovare. Uită de Google. În aceste prime 3 luni, sarcina ta este de a scrie bine şi de a atrage atenţia oamenilor asupra ta; a te chinui să atragi atenţia maşinii este o sarcină care-ţi va răpi din timpul dedicat scrisului. Te promovezi fie prin comentarii (vezi punctul 4), fie prin prezenţa în agregatoare (avemblog, fain, cică, şmen etc). Nu vei introduce absolut toate articolele tale, ci vei alege maxim unul sau două la finele săptămânii. Nu fă flood.
6. Feedback. Încurajează comentariile, nu ţine în moderare, nu pune necesitatea să aprobi tu manual totul. Mai bine să-ţi treacă 2-3 spamuri decât să aştepte un om real să-şi vadă comentariul. În general, nu ai dreptul să comentezi la critici: dacă ele sunt fondate şi la obiect (ţi se atrage atenţia că nu ştii gramatică) – repari problema şi spui “mulţumesc”; dacă par fondate dar vagi (“ai spus o tâmpenie despre Napoleon”) – reiei studiul, vezi dacă eşti dezinformat, ceri ajutor de la comentatorul acela să-ţi dea detalii; dacă sunt comentarii direct atacatoare (“eşti prost, bă”) – nu e destul de coerent pentru a extrage vreun beneficiu; fie ignori fie ceri clarificare. Ideal ar fi să nu ştergi comentarii decât dacă autorul lor revine obsesiv şi este în afara subiectului constant. Altfel, mai bine să fii criticat la tine decât la alţii.
7. Scrie. Am mai spus-o la punctul 1, dar e important. Scriind te forţezi pe tine însuţi să dai ce ai mai bun, respectiv le oferi eventualilor vizitatori material de critică. Blogul e cel mai bun instrument de autoperfecţionare.

Dacă după 4 luni mai ai despre ce scrie şi ai reuşit să convingi câţiva cititori inteligenţi să revină, eşti pe drumul cel bun. Multe dintre chestiile de mai sus le-am comis şi eu când eram mai “tânăr” :)

alicevoice: Multumesc @Iulyan @TheOfficialDK @AsafteiDragos @daimonz @PDorinF mai multe RT-uri decat filme nevazute :)

O problemă inerentă a acestor modalităţi de comunicare este încercarea unora de a-şi transfera problemele spre rezolvare. Şi anume, începând cu grupurile de discuţie pe Usenet, omu’ vine, bagă o întrebare în burta maşinăriei şi aşteaptă un răspuns. Desigur, prin Burta Maşinăriei înţelegem celălalt capăt al firului de internet, unde se află de fapt alţi oameni care-şi rup din timpul lor pentru a scrie răspunsuri.

Citeam diverse materiale de la începuturile reţelei Internet, şi dacă este un lucru comun între toţi oamenii care se conectau, ăsta ar fi: entuziasmul legat de posibilitatea de a contribui inteligenţă, de a conecta oamenii cu potenţial. Înainte de 1989 şi poate chiar înainte de dot-com bubble n-ar fi visat nimeni să caute răspunsuri pe internet dacă nu era deja bunicel la capitolul tehnic. Pur şi simplu era un mediu auto-selectiv.

Când răspunzi unei întrebări tâmpite pe un forum, în subsidiar speri că răspunsul tău va fi vizibil tuturor – şi prin urmare speri că următorii care vor avea acea nedumerire vor avea acces şi la răspuns. În realitate, cimpalacul nu are timpul sau capacitatea de a căuta informaţia deja existentă, aşa că întrebările de începători continuă mereu, ca un fel de zgomot de fond. Ajungi să-l ignori.

Şi unde se petrec cel mai uşor interacţiunile de genul ăsta? Păi … pe social media. Cel mai uşor este să intri pe Facebook sau Twitter sau un forum şi să întrebi senin tot ce vrei să afli, sperând că se găseşte un om bun milostiv fraier care să-ţi răspundă. Abordarea asta are, bineînţeles, câteva neajunsuri: ăia inteligenţi se simt bombardaţi de întrebări, prin urmare îşi bagă picioarele; respectiv, oricât de prost ai fi, totuşi nu vrei să primeşti răspunsuri de la unul mai prost ca tine. Cum pe internet îţi ia destul de mult timp să te prinzi care-i bou şi care-i Einstein, şansele ca răspunsurile la întrebările tale să fie date de un bou iar tu să nu te prinzi sunt semnificativ mai mari.

Mai mult, urmărind exemplul de la începutul articolului, constat exact acelaşi comportament ca al celor ce trimit mai departe mailuri în lanţ: atitudinea că “nişte informaţie irelevantă nu strică”. Ba strică, Ghiţă. Faptul că tu dai mass legat de un copil inexistent care primeşte nişte cenţi pentru că tu ai făcut o tâmpenie îmi răpeşte mie 3 secunde din viaţă, iar pe tine te etichetează iremediabil drept bou. Nu pentru gestul de a trimite, ci pentru că nu ai chestionat măcar 2 secunde conţinutul, pentru că eşti capabil să crezi că softul tău de messenger monitorizează ce faci. Ai merita să o facă, by the way. Faptul că tu retrimiţi un mail cu poze drăguţe (funny) de acum 5 ani te etichetează la fel drept anacronic şi mediocru.

Faptul că poţi da re-tweet (RT) unei chestii precum “găsit buletin pe numele X” e fix din aceeaşi clasă. Care-s şansele ca X să fie pe Twitter? Care-s şansele ca un mass “ofer ghetuţe ortopedice” să fie văzut de cineva interesat? Şi care-s şansele ca totuşi bietele ghetuţe să fi fost deja donate?

Sincer, da’ sincer, poate pare rece ce spun, însă … unii ar merita să lase comunicarea în masă pe seama altora. Presei, spre exemplu. Discutăm de la om la om, sigur, vorbim câte-n lună şi-n stele vrei, totul e ok. Dar cu avântul comunicării de-personalizate, spun franc că unii nu merită urmăriţi. Nu orice Gyusi cu acces la internet are ceva interesant de spus necunoscuţilor. Sorry.

Aş vrea să stabilim nişte limite şi nişte idei suficiente în acest teren, un fel de axiome. Mi se pare că se abuzează de dulcea legănare în amatorism şi inocenţă, de parcă ar fi nişte virtuţi salvatoare. Deci:

Natura universului

Nu contează că încercăm să clasificăm obiecte, oameni, acţiuni. Cât timp universul şi reprezentările din cadrul lui sunt măsurabile prin una sau mai multe dimensiuni, el este dispus a fi ierarhizat. Pot clasifica baloţi după dimensiuni şi bumbac după calitate. Nu pot clasifica oameni în întregul lor fără să inventez o maşinărie care să parametrizeze viaţa umană; deşi am avansat în acest domeniu şi încercăm să definim omul ca pe un summum de plăceri carnale plus o definiţie vagă  a “fericirii”, suntem departe de a fi epuizat subiectul.

Ce este de reţinut este că ierarhia există şi în afara unui observator. Faptul că nu s-a găsit nici un om timp de milioane de ani nu a împiedicat natura să stabilească singură şi spontan că un tigru pentru a nu muri de foame trebuie să fie deasupra gazelei când ordonăm după viteza fugii. O frumoasă punere în practică a acestei idei este codul de onoare; un japonez va face seppuku chiar dacă dezonoarea lui nu este cunoscută sau chiar dacă nimănui nu-i pasă. Onoarea este un substantiv care se ataşează verbului şi nu contextului.

Lemă: orice univers cunoscut omului este ierarhizabil cel puţin parţial.

Scopul ierarhiilor

Sigur, putem măsura fetele dintr-o clasă după înălţime sau după notele la matematică, după câte bileţele primeşte în ora de mate sau după timpii de la proba de rezistenţă. În funcţie de ceea ce vrem să aflăm.

Luând în considerare că o ierarhie tot există indiferent că vrem noi sau nu, tot ce ne rămâne de făcut este să ne observăm poziţia în ea. Spre exemplu ierarhizăm angajaţii când vrem să stabilim cine merită promovat, cine ţinut şi cine trebuie dat afară pentru că aduce doar balast. Pe mine nu mă interesează absolut deloc că există alţi 6 colegi de echipă care-s şi mai proşti ca mine. Contează doar că suntem cu toţii în subsolul clasamentului şi când lanterna vine, o să fim măturaţi.

Judecata asupra unui obiect din ierarhie se face în raport cu clasa lui (vertical) şi nu în raport cu vecinii (orizontal), cel puţin într-o primă fază.

Elementul mecanic

Pentru ca o analiză să aibă efect trebuie stabilit criteriul. Dacă Ghiţă este primul din clasă la fugă, degeaba mă îmbufnez că eu sunt mai bun la sărituri; cui îi pasă? Sigur, inventivitatea umană poate inventa nişte furci caudine de-a dreptul diabolice, seturi de condiţii cumulative sau mutual exclusive indescriptibil de rafinate. Spre exemplu, cine-i mai bun cântăreţ, Coltrane sau Mingus? De ce? Cine-i mai bun gimnast, Nadia Comăneci sau un street-dancer?

Problema mecanicii este, bineînţeles, că nu-i infailibilă, ba chiar dimpotrivă. Dacă io-mi pun în gând să-l întrec pe Ghiţă la viteză, pot spre exemplu să fur startul. Dacă sunt ditamai trustul de presă şi vreau să pară că-s cel mai citit, pot să fac auto-refresh pe paginile cu ştiri. Dacă-s elev prost la chimie, copiez. În ierarhia reală, eu tot dinjos sunt, doar am păcălit înscrisurile. Uneori contează, uneori o să fiu pus să alerg pe bune şi-o să-mi dau duhul pe pistă; sau poate vom termina liceul cu medii la care nu se mai uită nici dracu, prin urmare decizia mea de a trişa ţine exclusiv de codul moral propriu.

Aplicaţie de mecanică : grupuri sociale

După cum spuneam mai sus, dacă vrem ne putem inventa furci caudine pentru orice. Un bun exemplu este un grup social. Cum definim că-i Gheorghe primul? Păi are succes la femei. Se îmbracă cool. E serios. Glumeşte când nu-i cazul să fie serios. Ştie problemele noastre. Luptă pentru ele. E lider. Are un set de valori morale imposibil de distrus. Are bani. Are capacitatea de a face bani. E învăţat.

Alegeţi un număr aleatoriu de trăsături de mai sus, acordaţi-le ponderi şi gata-i mixul: Gheorghii din fruntea clasamentului se vor schimba mai rar sau mai des, în funcţie de dorinţa lor de a se auto-perfecţiona şi de a se conforma vrerii grupului.

Partea interesată este că valoarea grupului dă valoarea liderilor. Scala calităţilor cuantificabile este în continuare fixă, însă calităţile definite de grup nu sunt. Prin urmare, un grup de oameni învăţaţi va preţui la rândul lui un învăţat, la fel cum o gaşcă de petrecăreţi va pondera factorul “cool” cu o rată mult mai mare decât factorul “morală”; factorul “cool” însă nefiind monedă de schimb în faţa unui alt grup căruia îi pasă de seriozitate sau de morală.

Lemă: Orice grup are liderii pe care îi merită.
Lema 2 : Un membru atipic al grupului fie se auto-exclude fie luptă cu inerţia socială.

Societate

În principiu am putea spune că societatea nu-i decât un grup de oameni asociaţi în vederea unui scop; sigur, e o aproximare grosolană, dacă nu vă satisface denumirea folosiţi atunci “trib”, “ceată” sau “cetate”, vorbim de acelaşi lucru. Asocierea vine din cauze ancestrale, anume că supravieţuirea ca grup este mult mai uşoară decât supravieţuirea pe cont propriu.

Ce vreau să subliniez la societate este că ea are mereu nevoie de un trezorier şi de un conducător. Trezorierul pentru a ţine bunurile comune, şi conducătorul pentru a legifera deciziile majorităţii. Şi că ăştia prin natura poziţiei lor trebuie să fie mai tari ca restul, pentru a se feri de tentaţiile puterii.

O caracteristică interesantă a grupurilor este că interesul personal trebuie pus a priori înapoia interesului de grup. În acest sens, o ceată în care 10 vânători muncesc la prinderea animalului dar în care 3 fură jumătate din pradă se cheamă că-i inegală şi că pe termen lung merge în pierdere. Iar dacă acest comportament nu este pedepsit în vremuri de înflorire, în vremuri de foamete hoţii sfârşesc primii prin a fi aruncaţi în prăpastie. Pare o comparaţie simplistă, şi totuşi ea este fundamentul vieţii politice.

Observaţia 1 : Trebuie investit la fel de mult timp în producerea bunurilor şi în gestionarea lor
Observaţia 2 : O societate care nu poate produce lideri buni este ea însăşi viciată la măduvă
Observaţia 3 : Orice lider este coruptibil, asta nu-l face rău. Trebuie supravegheat.

Lemă : Odată enunţat interesul grupului, există un cadru în care performanţa politică a cuiva poate fi cuantificată şi judecată.

Studiu de caz: România

Să luăm un exemplu modern, renovarea clădirilor istorice. Timişoara şi Aradul renovează 5 clădiri din centru, dar restul problemelor din oraş rămân oarecum la o parte. La finalul mandatului, primarii vor veni în faţa alegătorilor şi vor susţine că “şi-au făcut treaba”. Mutadis mutandis, alegătorii îl vor demite pe cel al Timişoarei şi-l vor reţine în funcţie pe cel al Aradului.

Problema nu este aici a scalei, fiecare a făcut aceeaşi treabă. Problema este că un oraş de 350k de locuitori are altfel de pretenţii faţă de unul de 100k (exemplu, nu ştiu cât are Aradul de fapt). Sigur, Gheorghe a reuşit în oraşul lui să facă să funcţioneze canalizarea, termoficarea, transportul în comun, administraţia oarecum şi başca a mai renovat câte ceva. Dar dacă astea ar fi condiţii suficiente la Arad, la Timişoara ar mai fi fost nevoie şi de încă 5 parcuri, de locuri de parcare mai multe, de degrevarea traficului şi de refacerea trotuarelor.

Problema poate fi gândită în termenii unui schimbător de viteze: amândoi au călcat ambreiajul şi au băgat  în acceleraţie; problema este că în oraşul mai mic, realizările acestea pot fi considerate ca viteza a 4a la turaţie de croazieră, în timp ce în oraşul mare lucrurile se vor simţi ca viteza a 2a supraturată.

Strict pe scală, comparaţiile nu-şi au rostul. Da, alţii au fântâni arteziene în centru, noi nu; who cares? În schimb, dacă alţii fac centuri de ocolire şi noi facem gropi, se cheamă că ei decolează şi noi tragem frâna de mână. Din acest punct de vedere un oraş numit spre exemplu Bucureşti putem considera că merge în marche-arriere. Valoarea agregată are cuvântul final.

Societate şi artă

Voi forţa iarăşi definiţiile pentru a nu mă întinde prea mult; arta este ceea ce rămâne în urma interacţiunii omului cu Viaţa (unde viaţa poate fi percepută filosofic, transcendent, dpdv religios, etc). Dacă pe omul primitiv îl interesează viaţa de vânător, pictează bizoni. Dacă-l interesează plăcerea, pictează sâni şi femei rubiconde.

Arta întinde limitele vieţii, le pipăie, le încearcă, le studiază. Un artist defineşte noi căi pentru cei care-l degustă, el inventează lumi pline de viaţă, rămânând realităţii să se conformeze viziunii lui. Uneori o face, vezi ideile năstruşnice ale lui Da Vinci. Un artist nu priveşte la mâine, ziua de mâine o modelează politicul; arta priveşte peste, priveşte la Poimâine, la decade în depărtare.

Problema unui artist este aceea de contact cu realitatea. Tu, ca om, poţi să crezi că ai inventat cea mai pizdoasă filosofie de pe pământ, şi să mori anonim. Poţi scrie cel mai fain roman, şi să-l halească timpul. Poate eşti descoperit peste 5 generaţii, poate. Este de reţinut că un artist nu poate judeca societatea, el trebuie să privească înspre alte lumi. Prin definiţie, arta nu poate fi măsurabilă, cel puţin nu prin impactul ei viitor. Aia e o ghicitoare.

Meta-blogging

Am evitat cu bună ştiinţă să ajung aici, tocmai pentru că voiam să dau absolut toate exemplele posibile înainte.

În primul rând, de ce scrii pe blog? Unii spun că din plăcere. Alţii pentru bani. Nici nu contează, de altfel. Contează ce scrii.

Unii încearcă să facă presă, copiază articole, scriu editoriale, caută ştiri. Alţii creează poveşti, nuvele, romane, proză arhiscurtă. Unii îşi fac din blog jurnal, care între noi fie vorba tot literatură ajunge prin prisma timpului; poate nu literatură valoroasă, poate doar maculatură, dar încadrarea e clară.

Ce au în comun toţi blogerii? Sunt măsurabili. Orice text este măsurabil, şi-ţi pot spune despre el cât de lung este, cât de complex, câte reacţii ai avut la el, dacă insişti măsurăm şi complexitatea comentariilor. Măsurăm câte vizite ai, câţi alţii te menţionează, dacă textul apare în presă, la TV sau în alte medii din afara internetului. Numărăm câte persoane cu greutate interacţionează cu textul tău.

Sigur, tu Gheorghe vei spune că “scrii de plăcere” şi că-ţi stricăm plăcerea dacă începem să măsurăm. Nu-i problema noastră, dacă nu vrei să-ţi fie produsele măsurate scrie în Wordpad şi ţine sub parolă; echivalentul ţinerii “la sertar” a romanelor adolescentine.

Chestia este, desigur, că de fapt Gheorghe ar vrea să fie măsurat, dar numai dintr-o parte, dacă se poate din profil. Sigur, textul lui nu-i chiar vizitat, dar ce-i trebuie lui vizitatori? El face artă. Ok, are câţiva vizitatori, dar ăia zic naşpa. Păi ar trebui să nu-i măsurăm vizitatorii, ci doar textul. Bun, dar textul nu este destul de bun încât să fie supus criticilor profesionişti. Eh, oricum n-ar înţelege ei. Oricum măsurăm, Gheorghe inventează o nouă scuză sau un nou unghi.

Acu’, singurul om care nu are nevoie de măsurători e ăla care scrie pentru sine însuşi. Artistul care dă afară din preaplinul lui. Bezmeticul care scrie pentru că-l mănâncă degetele, viitorul Paler ale cărui texte sunt un rod al zbaterii interne. Restul ciurdei, adică noi restul, trecem frumos la măsurat şi cântărit. Până la urmă, nu contează să fii primul mereu, în nici un caz pe interneturi. Contează doar ca oriunde ai fi, să acţionezi cu onoare. Orice zici pe blog, să n-o faci cu rea-voinţă, manipulând.

Da, pune poze cu căţelul tău, dacă eşti dispus să investeşti energia în a ţine blog pentru 10 vizite şi 3 comentarii de genul “frumos cuţu”. Scrie despre cum te-ai scobit în fund, dacă asta îţi place ţie şi consideri că generează reacţii valoroase pentru tine. Vorbeşte-mi despre cum ai pierdut timp în trafic, descarcă-ţi nervii legaţi de job, fă versuri despre Boc, scrie un serial despre întâmplările funny din viaţa ta. Nu citesc chiar totul cu plăcere, dar în mod sigur privesc cu un zâmbet încercările.

Important este că ai scris, şi că se poate veni cu rigla în urma blogosferei pentru a cuantifica. Pot măsura ce ziceţi, şi pot deduce care-i nivelul nostru de înţelegere a politicii. Pot studia temele voastre favorite pentru a înţelege ce vă interesează. Suntem un grup. Interacţiunea e prima importantă între noi.

Un singur lucru nu face: nu minţi, nu te vinde, nu-ţi păta viaţa. Vom descoperi mai devreme sau mai târziu, şi rigla veghează.

Aceste date pe dvs. vă interesează deloc şi pe mine oarecum. În 8 luni am însumat spre 7.000 de vizite, sub 1000 de vizite lunar şi deci sub 30 zilnic. Nu mă surprinde cu nimic, având în vedere că nu mă chinui să scriu frumos şi nu mă străduiesc să mă promovez. Urmează un top al paginilor:

Evident, vasta majoritate a cererilor sunt pe root, urmare de 3 însemnări care au fost promovate prin agregatoare. Mă bucur că de pe About şi de pe Blogroll exit rate e sub 50%. Pe oraşe, vizitatorii vin aşa:

Nimic spectaculos, grosul este deţinut de Timişoara (lowest bounce rate, too), urmată de Bucureşti. Urmează restul oraşelor mari (Constanţa, Cluj, Iaşi), şi restul sunt date oarecum insignifiante. Chestia asta ar putea arăta că în momentul când faci blogging nu te adresezi ţăranului de la sapă, nu te adresezi sătenilor, nu te adresezi oamenilor cu puţină ştiinţă de carte, ci probabil te adresezi unui orăşean pe care nu merită să-l subestimezi.

Pentru demoralizarea proprietarului, statistica despre timpi arată naşpa:

Vasta majoritate a oamenilor nu intră ca să citească, sau cel puţin citesc în fugă şi în diagonală. Dar am vorbit de-ajuns despre mine, acum e timpul să spun ceva despre vizitatori. Spre exemplu, ce browser folosesc:

Am rămas plăcut surprins de procentajul enorm al celor cu Firefox. Mai exact, la Firefox versiunile stau aşa:

Tresaltă inima de bucurie că peste 75% dintre cei cu Firefox au o versiune cel puţin 3.50 sau mai recentă. E important de ştiut pentru că elimină necesitatea optimizărilor pentru versiuni absconse şi ieşite din uz. Chiar şi versiunea 3.0 obţine un onorabil 10%. Cei cu Internet Explorer se pot mândri şi ei, oarecum:

Cei cu versiuni cât de cât decente (7.0 şi 8.0) sunt din nou majoritari într-o proporţie de peste 3/4. Păcat că există încă 1/4 oameni cu IE6, dar cum zicea vorba veche, ei şi-o merită. La capitolul sisteme de operare nu vine absolut nici o surpriză:

M-aş fi aşteptat la vreo 5 procente pentru Linux, dar n-ai de unde să le ceri. Suntem şi vom fi o ţară eminamente aservită windowsului, momentan într-un procent covârşitor lui Windows XP. Pe undeva asta asigură developerilor o oarecare siguranţă, ştii că dacă lucrurile se văd bine pe Windows, eşti asigurat în mare parte.

Combinaţia sistem de operare +browser arată aşa:

Ok, ajunge despre subiectul ăsta. Last thing, despre cum se vede blogul:

Majoritatea covârşitoare au 24 sau 32 de biţi. Pur şi simplu putem uita de web safe colors, de palete restrânse şi de chingile în care ne-a ţinut tehnologia vizuală. Până şi un PDA suportă adâncimi satisfăcătoare. Cât despre rezoluţii, exact cum m-am aşteptat,

Nu există nici măcar 1% oameni care să priveacă folosind o rezoluţie de 800*600. E o dispută destul de echilibrată între raţia clasică şi wide-screen, însă eu unul ţin să mai subliniez o dată chestiunea de mai sus: nu mai faceţi teme optimizate pentru 800! Avem spaţiu pe ecrane şi conţinutul poate fi întins, aerisit şi prezentat frumos. Just .. just do it already.

Ultimul set de date, ISPul oamenilor.

De notat că RDS au probleme notorii cu conexiunea de peste ocean şi uneori chiar cu peeringul din Europa; în special când efectuează lucrări, astea-s zonele care “pică” primele. Poate e bine de ştiut la alegerea hostingului.

Noa, şi cam atât. Mulţam fain dacă aţi ajuns până aici :)

Aveam acu’ un an ceva blog de glume răsuflate, făcut în ideea de a studia cât de mult contează conţinutul, cât indexarea, câţi vizitatori pot aduce şi pe ce keywords, în fine. Evident l-am abandonat după vreo 20 de postări, mi-era lene. Azi am primit un comentariu (duplicat chiar) pe blogu’ ăla vechi de un an. Să analizăm împreună:

Bună Ziua
Eu sunt Vlad, unul dintre membrii Radio Whisper, un radio anti-manele dedicat bloggerilor şi nu numai.

Aha. Nice to meet you. Scopul şi durata vizitei?

Am vizionat cu atenţie blogul tău şi vreau să spun că am fost foarte fascinat de ceea ce am găsit. Am fost atras de subiectele interesante şi de originalitatea articolelor. Felicitări ! Încep să îl citesc cu drag.

Mănânci căcat cu un template tâmpit care pare tradus direct din engleză.

Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău ; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doreşti, poţi să ne recomanzi orice articol şi noi îl vom promova.

Mă îndoiesc sincer că au zis vreun banc şi au citat un link. On air. Nu de alta da’ seamănă ca un text făcut doar pentru a alina doleanţele blogherilor, “am specificat sursa” şi “se discută pe seama ta, eşti important”. Aha. Sigur.

Cu scuzele de rigoare pentru acest mesaj de tip spam,acest mesaj este dedicat tie si la cei care merita care ii citim aproape zi de zi.
Ne-ar face plăcere, de asemenea, să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.

He he, e bun de sales, a trecut la ofensivă direkt.

Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piesele necenzurate, avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă numeroasă, de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că, poate, ai vrea să ni te alături şi să colaborăm, binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place. Dorim, de asemenea, să ne acorzi un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultătorilor noştri.

Yatta yatta, blah blah, of course, ideile mele şi modul meu de a gândi sunt evidente când pun dume răsuflate cu Bulă. Ieşi mă din template.

Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, iar acum îţi propun să adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul radiowhisper_com sau un email radiowhisper_com@yahoo.com pentru a discuta mai multe.
Mulţumesc,
Cu stimă Vlad!

Of course. First my action şi dup-aia discutăm. Sure. Ar fi aproape credibil dacă n-ar fi chifteaua de la început :)

Zice omu’ că blogurile şi bloggingu’ îs pe moarte. Că îs pe punctul să crape. Că deja sunt pe pantă şi nu lipseşte decât să alunece puţin mai serios ca să se destrame şandramaua. Motivul invocat? Pecuniar. Cum ar veni, fiindcă marii jucători de pe piaţa de publicitate găsesc platforme unde să-şi desfacă produsul în persoana ziarelor (mutate şi ele cu căţel şi purcel în online), banii de publicitate mergând deci tot la ziare şi nu la bieţii bloggeri .. mno. Exod masiv.

Ca părere personală aş zice că-i fix invers.

În primul rând vor dispărea pizdele şi idioţii care scriu doar pentru bani. Am urât şi voi urî blogurile scrise pentru “trafic”, targetate, controversate, enervant de pop şi făcute pe gustul râtanului mediu. Nu mersi. Proşti care încearcă să facă pe un blog un fel de 1-man show, să compenseze o echipă editorială, să ţină un blog de mondenităţi sau de tehnologie. Nu poţi să ţii aşa ceva cu un singur om, fizic, fără să bagi tâmpenii triste şi-sau copiate în 3/4 din articole. Să dispară, nu le-om duce dorul.

În al doilea rând, au început deja să se cearnă valorile. Spre exemplu Florin Puşcaş declara senin că nu mai scrie pe blog pentru 100 de cititori când poate să scrie pentru 1000 pe VoxPublica. Îmi displac oamenii care scriu pentru recunoaştere şi pentru mângăieri pe spate. Cine are talent (e.g. Florin) începe să scrie pe bune unde este apreciat, restul lumii se mută pe platforme pur sociale (gen twitter), eliminând astfel disconfortul de a trebui să scrie ceva serios înainte de a interacţiona. Foarte bine, go away.

Cine rămâne?

Exact oamenii care trebuie. Ăia care scriu din pasiune, din necesitate, din tensiune interioară, pentru că au ceva de spus. Ăia care scriu pentru că le place. Un fel de autişti, care nu stau cu măsurătorile de trafic sub pernă sau cu contorul de comentarii sub nas. Oameni care au ceva de spus.

Aşa că, Pavel .. viitorul sună chiar bine :D

Speaking of! A fi blogger nu înseamnă “a scrie pe un blog”, asta bineînţeles în accepţiunea mea proprie. Faptul că scrii pe un blog te face scriitor in incipit, creator de maculatură, chestii d-astea. Dacă scrii piese bune poate eşti un scriitor bun. A fi blogger înseamnă a te putea ocupa şi de latura tehnică a acţiunii tale: anume, să ştii cum funcţionează internetul şi în speţă CMSul tău (chiar dacă e găzduit extern la Blogger sau pe WordPress), să ai idee de html, css, javascript şi restul chestiilor care intră sub capotă, să poţi modifica tu cu mâna ta detaliile mici de design, etc.

Dacă vă place o comparaţie, a conduce maşina de acasă la serviciu şi înapoi nu te face “şofer”. Sigur, şofezi ca acţiune, dar nu eşti şofer. Şofer devii când poţi schimba o roată, când ai idee de ce-ţi iese fum albastru din ţeava de eşapament, când îţi schimbi singur uleiul, ş.a.m.d. Sau pe altă comparaţie, faptul că-ţi schimbi singur caloriferul nu te face instalator. Până la urmă nici nu-i mare lucru să fii blogger, la fel cum nu-i mare lucru să fii internaut sau twitterist sau alte denumiri. Foloseşti unealta fix cât îţi trebuie, eu unul aş prefera să avem cât mai puţini bloggeri şi cât mai mulţi scriitori buni pe internet :p

Rămânând la bloguri şi continuând pe ideea de mai sus, putem deci discerne între două calităţi ale bloggerului: cea de creator-producător, cea de proprietar şi cea de administrator. Să le luăm în ordine inversă. Calitatea de administrator se vădeşte atunci când moderezi (sau nu) comentariile, atunci când desenezi layoutul, schimbi tema, adaugi plugins şi alte lucruri. Faptul că o mare parte dintre “bloggerii” zilelor noastre nu e deloc interesată de partea de administrare dovedeşte faptul că nu le şade bine cu titulatura asta. Partea de proprietar este o chestie destul de subtilă şi mi-a fost sugerată pare-mi-se de către [cipslim] la comentariile altui articol. Teoretic, tu ca proprietar nu ai nimic de făcut în afară de a-ţi exercita dreptul; practic, când scrii pe tarlaua altuia tu nu eşti proprietar de drept ci doar la cheremul celui care te găzduieşte; tocmai de asta responsabilitatea de proprietar este completă abia când eşti pe domeniul şi găzduirea ta, acolo unde plăteşti pentru chestia asta şi deci ai drept de viaţă şi de moarte asupra conţinutului propriu. Partea de producător de maculatură literatură conţinut este destul de clară şi evidentă, nu-i nevoie să mai trasez eu limitele; doar ca reminder, o cutie de pizza poate face şi ea blogging punând videoclipuri în loc de însemnări substanţiale. Keep in mind.

În altă ordine de idei, am văzut un videoclip drăguţ : ce cred copiii suedezi despre Dumnezeu. E ciudat să vezi un puştan de 5-7 ani care spune senin “eu nu cred în Dumnezeu”. Pe plaiurile noastre la 7 ani copilul ştie deja să-şi facă cruce când trece pe lângă biserici, să pupe icoanele din biserică şi mâna popii, ba chiar poate ştie şi vreo 3-4 rugăciuni pe de rost. La şcoală va avea ocazia să înveţe mai multe, by the way, noi spre exemplu trebuia să ştim în clasa a 8a Rugăciunea Sf. Efrem Sirul. Aruncaţi un ochi peste chestia aia şi explicaţi-mi de ce un copil sau adolescent ar avea vreun motiv să rostească o aşa rugăciune pentru notă, în clasă. “Doamne şi stăpânul vieţii mele” … eu acolo vomit.

Aa, şi fiind pe un blog ar trebui să povestesc şi ce-am-făcut-eu-azi, nu? Well, s-o luăm metodic: am lipsit de la 2 laboratoare şi nu-mi pare rău, apoi am plecat totuşi spre facultate ca să returnez nişte cărţi la bibliotecă. Paranteză: existenţa unui computer în proximitate nu-mi face bine la dorinţa de lectură. Pe vremea când aveam un banal 286 şi cel mai fain joc de pe el era ăla pe care mi-l scriam singur .. well, fuck it, mai bine ieşeam în parc. Acuma cu Twitter şi bloguri şi jocuri şi rss feeds şi site-uri cu ştiri în realtime, dracu se mai poate concentra la un singur lucru, precum la lectură. Ăsta o să fie testul meu personal, by the way. A, şi ca o paranteză-în-paranteză, mizeriile astea realtime nu mă ajută deloc să mă concentrez când vreau să lucrez; deloc! :D

Închid parantezele. Dacă tot eram prin oraş am vrut să trag şi câteva cadre, era o atmosferă sumbru-apăsată, fix pe placul meu. Din pură întâmplare am nimerit la Hotel Continental când trecea coloana de manifestanţi înspre Prefectură. Prima dată am observat poliţiştii de la Rutieră, săracii curcani erau cu curu’ pe ace, au dirijat circulaţia vreo 4 minute înainte de ajungerea coloanei, şi aproape le tremura mâna când făceau semn maşinilor să treacă sau nu; sunt convins că în caz de probleme reale (cum a fost cu suporterii croaţi, remember?) nu am avea pe cine să ne bazăm, poate pe Jandarmerie; poate. Anyway, am stat de curiozitate să urmăresc coloana. Singura lor manifestare audibilă au fost trompetele şi fluierele, de la Punctele Cardinale până la Prefectură n-au scandat nimic, ba chiar pancartele şi restul materialelor le ţineau pleoştit. Să fie lipsa de entuziasm dată de blazare, să fie dată de lipsa speranţei că acţiunea va schimba ceva? În orice caz, tristă şi dezolantă privelişte.

Singura chestie de care mă bucur pe ziua de astăzi este că într-o staţie de tramvai am reuşit să surprind un controlor de bilete luând şpagă. Imaginea nu-i tocmai elocventă, dar controlorul nu avea chitanţier la el şi se vede clar călătorul cotrobăind prin portofel. Poza respectivă a ajuns urgent pe adresa de reclamaţii unde trebuie, şi presupun că va fi încă unul din mailurile şterse pe loc. At least I did my part.

Şi fiindcă nu vreau să ajung la sute de cuvinte vorbind despre nimic esenţial, pun punct aici :)

Am observat în comentarii o replică a lui Zoso, defapt două – pe care aş vrea să le analizez puţin. Prima e o chestiune minoră, anume că:

te intreb daca tu vorbesti cu un sau cu o adresa. pentru ca, daca pe mine ma cheama “zoso.ro”, pe tine te cheama “crok wordpress com”

Mi se pare un purism degeabist. Şi Iamntz cere să folosim un nume real la comentarii. Like, dudes, this is the internet. Dacă investesc timp şi energie în a-mi forma o imagine pe nickname, păi ăla e parte a identităţii mele online. Da, pe bloguri suntem online. Da, în viaţa reală oi fi tu Vali, da’ pe net eşti Zoso. Big fleoşc. Dacă voia cineva să i se spună ca pe numele real pur şi simplu ar fi comentat sub numele real. End of story.

Secondly, dintr-un comentariu mai lung de la Neamţu’:

articolele scrise de analfabeti, atunci cand sunt detectate, sunt zburate. tine de igiena oricarui site, nu poti defila cu oameni care nu pot fi coerenti.

un atfel de site functioneaza foarte bine fara bloggeri prosti. aia care vin in gasca, se voteaza intre ei, bucuroşi la traficul care le vine pe mizeriile pe care le produc. si care, atunci cand sunt prinsi si zburati, se lauda ca oricum siteul era prost

ceea ce trebuie sa inteleaga toti copilasii astia care plang, si asta vine de la un om care conduce comunitati din 20001, e ca ei sunt dispensabili.

First off, am avut ocazia să fiu supermod pe un forum relativ micuţ (gen 50k conturi registered şi vreo 200 useri activi zilnic). Asta prin 2006. Forumul pornise ca o comunitate friendly, asta a fost calitatea promovată de admin şi de asta se înscriau oamenii. E drept, discuţiile nu erau mult prea elevate, mai degrabă se scăldau într-o dulce mediocritate punctată de câţiva specialişti pe ariile lor. La un moment dat s-a rupt firul urât de tot: au intrat 3-4 oameni cu tendinţe clare de trolling şi flaming. Lucru făcut ca la carte, zâzanie pornită din nimic, replici interpretabile, lovituri sub centură, toată paleta de interacţiuni care-ţi dau dureri de cap şi coşmaruri noaptea – asta dacă eşti un control freak. Îmi amintesc clar de tot de o anumită dudă care posta pe aria de Religie. Omul interpreta totul într-o cheie atât de deranjată încât primul impuls era să-i dai cu ceva în cap. Venea şi pe un subiect despre “Dumnezeu” amintea în treacăt că Bărbosul n-a mai vorbit cu nimeni de vreo 2000 de ani. Despre “Iisus”? Păi îţi cita din Biblie la locul unde zice Pletosu’ că “Eu sunt Luceafărul dimineţii” – şi de aici reiese clar că Iisus e Antihrist, da? Şi pe un topic despre preoţie e clar că vorbea de felaţiile pe sub sutană :D

S-a încercat pe 2 căi: prima, şters account, ban, pe scurt măsuri împotriva persoanei. No fucking way – a doua zi apăreau din nou cu o clonă, sau eventual lăsau 4-5 zile şi când se relaxau toţi – kaboom. Având în vedere că există IP dinamic şi disposable e-mail, e aproape imposibil să ai controlul asupra utilizatorilor. Până şi Softpedia au avut problema asta la o scară suficient de mare încât să-i facă să încerce măsuri drastice (user account legat de numărul de telefon). N-au reuşit.

A doua cale este să ştergi ce a creat omul. Pur şi simplu iei la rând tot ce a zis şi făcut, şi dai undo. Asta implică două probleme majore: în primul rând, până determini că e clonă şi că trollează, tâmpitu’ apucă să facă focul de vreo 4-5 ori pe diverse topicuri, şi trebuie să stai să alegi şi să culegi până restabileşti ordinea, chestiune care de la un punct nu mai este deloc scalabilă, la fel cum nu este fezabil să ai poliţai la fiecare colţ de stradă, din motive similare; în al doilea rând se poate încerca paleativul “nu vorbiţi cu clonele”, însă care duce la blocarea discuţiilor; pur şi simplu utilizatori noi intră zilnic, şi simplul fapt că postează pe un subiect (topic) fierbinte e suspicios – prin urmare subiectul deşi interesant este evitat pentru că pitong.

Ne lipseşte foarte mult experienţa /b/. Trolling şi flaming duse la rang de artă pură. Pur şi simplu e o excursie în absurd, în abscons, şi ţine de viziunea asupra vieţii să poţi rezista acolo. Dacă ai curu’ uptight şi o menghină în loc de creier, probabil te opreşti din citit după aproximativ 10 minute urlând că ăia n-au nici un Dumnezeu. Practic ţi se năruie toate valorile în cap, dacă nu poţi privi lumea ca un copil neştiutor începi să simţi nevoia de a da foc serverului.

Aşa că – revenind la tema de unde am pornit – impulsul de a şterge oameni sau articole de pe Ftw sau din orice altă comunitate mi se pare sortit eşecului din start. Poţi cel mult să limitezi dezastrul, să opreşti lumea din a lucra în cerc (şi Google are problema asta cu AdSense şi click-rings), dar să elimini materiale care nu-ţi aparţin nu e deloc o soluţie. Până la urmă internetul nu-i mama noastră, e exact locul ăla negru, urât şi fioros pe care-l visam când eram mici.

Mă gândeam că dacă ţi-ai pus tagline “Tall, dark and sociopathic” ai realizat deja asta :)

De ce?

Singurul motiv relevant care-mi vine în minte este protecţia anti-spam, cumva adică să poţi determina după mail dacă omul e real sau nu. Which is a big fleoşc, come to think about it. Roboţeilor de spam nu le este deloc greu să inventeze adrese false, gen sdlgjklte@mypornserver.com, sau dacă sînt hotărâţi programatorii nu-i greu de făcut un mail server pentru verificare. Deci cade ideea cu spamul.

Altă idee ar fi cea a diferenţierii: 3 comentatori cu numele “Irina” pot fi diferenţiaţi doar prin adresa de mail (şi eventual Gravatarul asociat, dacă au). Also stupid, în sensul că doar autorul blogului vede diferenţa most of the times, restul oamenilor fac şi ei ce pot. Nu e  soluţie de masă. Mai degrabă pentru Gravatar ar fi folositoare o cheie unică ce nu este vizibilă nici măcar autorului blogului, astfel reducând şi opţiunile tâmpiţilor ce te pot impersona foarte uşor.

Last but not least, cică mailul se cere ca opţiune de contact. Adică dacă vrea să te contacteze autorul, să ştie unde să te găsească. This is so stupid I’m already ROFLing. Autorii nu-s obligaţi nicidecum să facă publică vreo modalitate de contact, însă eu da. Rly? Dacă e opţiune eu în minte leg asta de cuvântul “opţional”, şi de aici rezultă ce vreau eu.

Ah, până nu uit.

Peste tot scrie că “never shared. Your email is safe with us.”. Erm, şi cine garantează? Autorul? Cât de greu îi este cuiva să facă select pe coloana corectă din database şi să obţină un dump cu adrese de mail valide? Mama m-a învăţat să nu am încredere în străini, în special cei de pe internet.

Ca un fel de corolar, eu unul o să caut o modalitate de a scoate obligativitatea adresei de e-mail de la comentarii. Nu-s sigur că este o idee bună, but still ..

Condiţiile de participare iaşte aşe:

• să ai blog în limba română
• conţinutul să fie original, nu traduceri, embeduri, spam, etc

Noa, dacă nu vă coafează să plătiţi minim 60 ron pentru domeniu şi hosting, io zic că oferta omului e de luat în considerare.

Over & out.

Noa, deci, ca să fii blogger şi nu doar om-cu-blog, tre’ să poţi face următoarele mişcări:

• Să citeşti articole lungi fără probleme. Aici este de luat exemplul Ramonei, mi se pare absolut normal să ai antrenamentul intelectual ca să poţi urmări un text de dimensiuni mici-medii, practic un articol care pe internet ni se pare imens, în fapt la tipărire ar ocupa 5-10 pagini, cam cât o broşură. Să fim serioşi. N-ai timp acum, no problem, scanezi articolul să vezi că merită, şi pui la bookmarks.
• Să ai exerciţiul comentariului. Asta nu înseamnă să comentezi absolut tot ce prinzi. Însă oricine găseşte articole interesante sau care măcar ridică o problemă bună de discutat. Să formulezi un comentariu de 100-200 cuvinte poate dura şi doar 5 minute, şi merită să lansezi o discuţie care are potenţial deja. Dacă vezi că te-ai întins la comentariu, no problem, poţi face articol de sine stătător.
• Legat de punctul anterior, să vorbim şi despre certuri. Ai găsit un blog al cărui autor este idiot sau pur şi simplu nu bagă articole inteligente, ba pe alocuri îţi vine să-l înjuri în comentariu pentru că minte cu neruşinare. Eu unul n-am găsit încă motivul să mă cert. Prima fază este să las 3-4 comentarii la articole, poate omul trebuie doar tras de mânecă şi odată ce vede că nu scrie pentru găini, începe să gândească. Dacă e prost natural, next, no harm done. Dacă-i şi fudul şi începe să şteargă din comentarii sau să răspundă agresiv, noa, maxim ce fac e să scriu despre el ca să-l reţină lumea (încă nu a fost aşa grav). La fel dacă e mincinos. Certurile la nivel de preşcolari, gen “ba pe-a mă-tii” nu aduc nimic nou, ba chiar te pun pe tine într-o lumină proastă. Aduci argumente, dacă omul nu poate răspunde la ele sau răspunde mincinos se chiamă că s-a făcut singur de rahat. Epic win.
• Rămân la comentarii. Linguşeala e o idioţenie. Sigur, nu strică şi nu e mare lucru să laşi 500 de comentarii cu “ai dreptate, eşti tare, eşti fain, te citesc zilnic, keep on”. Dar e inutil in the long run. O opinie de sine stătătoare (vezi punctul 2) valoarează mult mai mult decât o linguşeală. Dacă linguşeala îţi aduce vizitator doar pe autorul blogului, opinia bine conturată poate aduce vizitatori şi dintre partenerii de conversaţie de acolo. Win.
• Încă o calitate a bloggerului: constanţa. Nu zic fix ca Popescu, să scrii zilnic timp de X luni sau ani, că nu suntem maşini. Însă dacă eşti în vervă, ai tonus şi idei, păi foloseşte-le. Scrii articole cât de des poţi, iar măcar 4-5 cititori care lasă comentarii îţi vor oferi un feedback destul de bun. Inspiraţia vine de oriunde, şi este strâns legată de paleta de activităţi a omului. Dacă tot ce faci în viaţă este să priveşti la TV, haleşti chipsuri, poate un job banal şi o relaţie banală, no, e normal să n-ai subiecte sau să te citească 3 oameni, dintre care 2 sunt vecinele de palier. Sună pompieristic, dar sloganul “challenge yourself” nu-i deloc de lepădat, fă ceva nou zilnic, încearcă, găteşte ceva, încearcă poze artistice cu un aparat de doar 2 milioane, vizitează ruine, ieşi din oraş .. life is dandy.
• Legat de punctul anterior: educaţia îţi foloseşte. Nu te dai prost doar ca să nu-i incomodezi pe restul. Pici într-o discuţie despre un personaj istoric şi tu din întâmplare ştii totul despre el? Păi te bagi, singurul lucru rău care se poate întâmpla este să înveţi ceva nou pentru că apare altul şi mai informat. În rest, dacă dai de idioţi şi trolli, vezi punctele anterioare. La articolele proprii este fix aceeaşi chestiune: nu scrie mediu numai pentru că “cititorii nu te-ar înţelege”. Tocmai, articolele inteligente atrag cititori inteligenţi, în timp ce alea tâmpite atrag cercopitecii. Cam ca în politică. Şi oricum, ce vrei să fii, Libertatea sau Dilema Veche? Bine, Dilema fără aroganţa studiată care uneori e vizibilă din avion.

No, şi cam atât. Se mai poate discuta pe tema asta, însă consider că-s nişte pre-requisites absolut suficiente pentru a avea un blog cât de cât interesant. Nu neapărat plin de trafic, la urma urmei dacă vrei să imiţi pe Zoso sau Cocalari.com ştii ce trebuie să faci. Dar poate vrei nişte cititori destul de inteligenţi încât să merite statul pe interneţi?

Domeniul şi hostingul pe 3 luni au costat fix $20. Ieftin ca braga. GoDaddy s-au mişcat repede, aşa că am fost up&running în mai puţin de 24 de ore. Plata a fost procesată pe loc, thumbs up for ING.  Mi-a luat oleacă până să bunghesc cum funcţionează chestiunea cu WordPress, baza de date, m-am pierdut între 5 serii diferite de username şi password. Faptul că citiţi asta înseamnă că m-am descurcat, într-un final.

Foncţia de import merge defectuos, am pierdut vreo 20 de însemnări. Nu-i pagubă. În schimb, comentariile le-a importat de 3 ori fără să verifice duplicate. Merg mai departe fără ele, şi-aşa nu detecta linkurile oamenilor. Cine vrea comentarii la articole, caută pe vechiul domeniu – ăla rămâne acolo.

Pe-aici e de lucru oleacă. Tema o s-o schimb, setările o să bag nasul în ele, am de adăugat plugin pentru emoticons, all that stuff. Expect changes.

Şi cu asta, închei sesiunea de meta-blogging. Back to life.