Hello, Plai

Urcăm fain, claie peste grămadă, între, peste şi lângă scaune, şi în 10 minute poposim la Mănăstirea Sf. Ilie. Cred.

Ăştia trebuiau să fie nişte nuferi frumoşi … poate dacă erau pline bazinele.

Nuferi.

Ce uită orăşenii este simplitatea vieţii de la ţară. Nu că ne-am dori-o în afara weekendurilor, doar n-o să facem ca pictorii care “pleacă la ţară ca să moară de căldură şi de praf”.

Look. A cow.

Şi că vorbim de superstiţiile orăşenilor …

Apă sfinţită.

Altă chestie care ar fi beneficiat de nişte apă în plus.

Dacă nu mă trădează cunoştinţele bisericeşti, ăsta e paraclisul de vară:

Paraclis de vară.

Biserica se ascunde după colţ, micuţă şi cochetă.

Teh real thing.

Culmea, corbii călugării au stat deoparte, abia dacă am prins unul în poză.

Sperios.

Pe dinauntru, bisericuţa nu e prea interesantă, picturile-s clasice pentru ortodocşi.

Jesus saves. Ctrl-S.

Prin spate n-am găsit mare lucru de pozat.

Classy family photo.

Classic landscape photo.

Ah, da, poarta, cu asta trebuia să încep.

Deci poartă.

N-am stat mult, jumate de ceas?

Ready to roll.

Defapt e clar de ce popii n-au prea ieşit din bârlog. Nici eu n-aş fi vrut să-mi văd teritoriul invadat de bestii în geci de piele, cu ţinte şi bocanci. Sataniştii şi rockerii dracu ce sunteţi!

Mulţam fain profului care a pus la dispoziţie maşinile:

Acestea fiind spuse, am încălecat cu toţii pe şa banchete, şi-am demarat spre oraş. Maşina noastră a ajuns iarăşi prima, desigur, fiind ajutată şi de Dumnezeu, care ne ajută de la intrarea şi ieşirea din localităţi.

Dumnezeu să fie cu voi!

Şi-am ajuns în Timişoara odată cu asfinţitul

On the road ..

Back to life, end of story. Damn.

Classy artistic pic, cu soarele în contralumină

Desigur, lumea se reculege aşa cum ştie ea mai bine:

Orgasm românesc: mici şi bere!

Unde-i carne, nu lipsesc cuţulachii:

Cerşetorul

No, să purcedem la coborâre.

Long way home ..

Ei veghează!

La munte, cu maşina. Ăştia nu se antrenează?

Praf!

Măcar e pământ şi nu firimituri de beton de prin oraş.

Cu bicicleta la munte

Cu bicicleta sau maşina, fiecare după puteri şi scopuri.

Mai mult praf.

No, şi o panoramă din care nu se înţelege nimic la rezoluţia asta.

More people:

Pe-acolo e şi o bisericuţă, ‘mnezo ştie cui foloseşte …

Oh, wait, uitasem de motorişti.

Total coborâre: un ceas şi încă 15 minute. Culmea, am ajuns printre primii, puteam liniştit să mai pierd timpul pe drum.

Pentru un om al munţilor ca Alexandra, timpi de 60 de minute sunt absolut inacceptabili. Am încercat să mă ţin după ea, ca berbecul, nu mergea prea repede, doar constant. Evident, pentru un om care nici n-a alergat serios în ultimele luni, e o încercare de-a dreptul herculeană. După 15 minute mă simţeam ca un camion încercând să se ţină după un Lamborghini. Pantele nu sunt abrupte, aş spune că înclinarea e de vreo 15 grade, însă urcarea continuă masează absolut toţi muşchii picioarelor, mult mai repede decât mi-ar fi plăcut mie.

Sus, sus, mai sus!

Pe lângă mine au trecut biciclişti, oameni cu maşina, chiar şi maşina de poliţie, am văzut un om pe uniciclu, oameni de toate vârstele. Chiar m-a încântat numărul de femei în vârstă (40-50+) care, încălţate cu bocancii de piele şi cu toiagul în mână, urcau voiniceşte, ba m-au şi întrecut de vreo 2 ori. Alte familii cu copii mici, de 4-5 ani, urcau şi ei lejer, natural. Jesus! În afară de poteca lină, fix înainte de poiană sunt vreo 3 dâmburi abrupte. Când zic abrupte, mă gândesc la o înclinare de 30-40 grade, de urci pieptiş – teh final test, de scuipat plămânii.

Totuşi, 45 de minute şi 3 pauze mai târziu, eram în poieniţă. Pauză 5 minute, rehidratare (şi felicitat singur că am cărat ditamai sticla de 2l cu apă) – iar de acolo dulce coborâre spre peşteră, pe o potecă strâmtă de tot. Pentru oamenii care-şi pierd echilibrul când sunt obosiţi, e dea dreptul genial, poteca trece fix pe lângă un versant abrupt. Enfin, am ajuns cu bine la peşteră, pe la 14:20 … făcusem de puţin peste un ceas, fetele doar 35 de minute. Diferenţa a fost de multe rânduri distanţă. Acustica peşterii mi-a permis să aud şi eu muzica, puţin mai atenuat ce-i drept; în schimb, aş flegma adânc din gât pe toţi ţăranii care au decis că în timpul unui concert e ok să vorbeşti la telefon sau cu ceilalţi din jur. Mai şi urlau la telefoane, din lipsă de semnal. Anul viitor mă duc cu 3 ore înainte. M-a dezamăgit puţin Oda Bucuriei, cu vocile puse de pe bandă şi cu volumul aproape în surdină – la o melodie care, într-o peşteră, ar trebui să facă munţii să vuiască! Încă o bilă negră pentru valsul de final – constat că unii omini nu se ştiu sincroniza când vine vorba de ecou. Primele rânduri începeau să bată din palme, iar ultimele băteau cu 0.5 secunde întârziere … a ieşit mămăligă. Dar a fost fain aşa.

Concertul, deşi se numea aniversar, a durat fix un ceas, până la 15:00. Cum regruparea era imposibilă în faţa peşterii, am pornit în jos tot singur, rămânând să ne întâlnim cu toţii la microbuz în jur de 16:00.

Group photo

Una bucată pârâu lângă, numa’ bun de exersat talente foto.

Artă dom'le

Restu’ pozelor merg fără description.

Până geekul clasei s-a ocupat cu prăjitul micilor, lumea n-a stat degeaba. Unii cu pozele (salutări grupului FotoVest, btw) – alţii cu anticul joc numit şi lapte gros. Pe pariu, nu aşa.

Lapte gros!

Dilemă: la ora 13 mai era o tavă de mici de prăjit. Partea bună a fost că fetele au preferat să pape mai puţin ( d-aia vă iubim silueta, ne rămâne nouă de halit ), aşa că am reuşit să demarăm, cu chiu cu vai spre ţinta reală a excursiei.

.. şi cu asta ce fac?

Before I forget: am reuşit să adunăm vreo 4-5 saci cu peturi şi alte mizerii din plastic, şi abia am scormonit suprafaţa. Probabil ar trebui dinamită pentru a scoate din pământ sacii de rafie, hainele uzate, sticlele sparte şi restul prostiilor. Bonus, o muie virtuală pentru ăla care a lăsat conserve în urmă – nici nu m-am tăiat pe tot degetul arătător.

Sweet garbage, how we love thee

No, duminică 4.10.2009 a fost concert aniversar la Româneşti. De obice le ratez, din simplul motiv că mi-e naşpa să plec singur şi să mă lipesc de alţii pe drum. Last time I did that, am nimerit pe lângă un nene care era căţărător experimentat, şi m-a alergat de nebun până sus. Nu c-ar fi fost diferit de data asta

Thanks to a former colleague of mine, Ale, m-am lipit de un grup de politehnişti, 40-something. Bushy-tailed, la 8 dimineaţa, tremuram frenetic în parcarea de la ETc. Mai o jumătate de oră până la Billa -lumea voia şi grătar!-, mai puţin, în fine am reuşit să demarăm spre ţintă în jur de ora 9 şi ceva. Partea bună e că am picat în maşina cu cel mai bun şofer – şi cel mai rapid, for that matter. Depăşirile făcute frumos, la mustaţă dar fără să fie periculoase, îs cam cel mai fain mod de a te trezi. Chiar fără să vrei. La popasul de la Lugoj n-am avut chef de poze, aşa că a reieşit asta:

Cuţu cerşetor

Unghi naşpa

De la Lugoj la Româneşti nu mai este mult, vreo jumătate de ceas. Evident, iar am plecat şi am ajuns primii. Un drum se bifurcă, iar în loc de a face dreapta spre peşteră, noi am luat stânga, trecând pe lângă o mănăstire şi ajungând într-o zonă liberă, lângă un pârâu, numa’ bună pentru grătare şi campat. Plenty of time ..