(tot ca răspuns pentru Cosmin Maricari)

~~~

Articolul lui Cosmin, menţionat în antet, este mai degrabă pamfletist (după cum sper că aţi aflat dând clic pe linkul omului). Discută relativ ironic despre proiectul B.O.R. de a construi Catedrala Mântuirii Neamului sau cum s-o fi chemând minunăţia.

Am tot intenţionat să scriu eu însumi un text pe marginea subiectului, însă nu reuşeşte să mă atragă suficient cât să merite. Având însă în vedere că tonul şi punctul de vedere al omului îmi pare apropiate de al meu, mă voi folosi de ocazie ca să strecor şi eu opinia mea pe internet. Prin urmare, cu citate ca la oamenii educaţi (*ahem*), zice omul că BOR nu are dreptate în argumentaţia pentru construirea edificiului. Marcajele cu maro aparţin BOR, restul citatului sunt notiţele lui Cosmin:

Din „necesitate liturgică”. Cică actuala Mitropolie este prea mică. E sindromul câştigătorului la Loto: se mută de la garsonieră în casă de druglord, cu 200 de camere şi turnuleţe.

.. argumentul nu se susţine: cu banii ăştia se puteau face o grămadă de biserici mai mici, cu o capacitate totală mult mai mare. Deci NU

În primul rând, hai să ne înţelegem: în statul român, B.O.R. chiar este câştigătorul la loto, de sute bune de ani. Chiar şi-n constituţie scrie că ajutăm cultele, chiar dacă statul e laic. Prin urmare, dacă organizaţia religioasă B.O.R., care reprezintă mult peste 50% din populaţie, doreşte să construiască o biserică-monument, foarte bine. A, că-i o scuză ieftină, că se pot face multe biserici mai mici? Neimportant, şi nu suntem noi păstoriţii cei capabili să judecăm necesităţile bisericii-mamă, aşa cum frunzele nu pot judeca independent pădurea. De altfel însuşi Patriarhul Daniel s-a adresat pe un ton similar unui mirean care l-a interpelat pe tema asta.

Eventual putem judeca “la rece”, laic, ca simpli cetăţeni – caz în care ne revine să precizăm dinainte că nu aparţinem de confesiunea respectivă. Altfel, dacă aparţinem, suntem ipocriţi şi comitem un păcat. Eu mă voi refugia în scuza că oi fi ortodox cu numele, însă nu şi în trăirea religioasă, de ani de zile. Sunt curios ce precizări aduce Cosmin.

Din „necesitate publică”. O necesitate publică sunt toaletele, nu o catedrală.

Zice BOR că aici vor avea loc manifestări „naţionale”. Cu alte cuvinte, ortodox = român. Muicăăă, cred că-s american… Şi totuşi, NU.

O problemă spinoasă, destul de greu de tranşat totuşi. Un grup are nevoie de simboluri, şi tot aşa cum suporterii de fotbal se mândresc cu echipa locală tot aşa s-ar putea toţi românii mândri cu biserica lor cea grandioasă; în fond Casa Poporului, oricât de urâtă ar fi, tot unicat european este. Nu există simbol corect politic şi care să reprezinte toată populaţia. Mă gândesc că dacă aş căuta bine, aş găsi şi vreo feministă deranjată de forma falică a turnului Eiffel.

Şi, da, “român” este egal cu “ortodox” până la proba contrarie, adică până vorbeşti cu o persoană anume. Statistica zice aşa, că vorbind cu un român sunt şanse de 80% să fie ortodox. Mă întreb dacă cei ce nu-s microbişti refuză să numească stadionul nou din Bucureşti “Arena Naţională”. În fond dacă mie nu-mi place fotbalul atunci sportul ăla nu mai e naţional, nu? Hai să păstrăm capul pe umeri totuşi, zic.

Desigur, nu există necesitate publică de ordin practic, şi aici Cosmin are dreptate. Toţi cei ce nu-s ortodocşi practicanţi pot folosi Catedrala Neamului doar ca să se pişe pe la colţuri (sau să-i admire arhitectura din ani în paşti).

Va fi un „simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii”. Lucrarea socială a Bisericii se traduce aici prin: luăm bani de săraci şi orfani şi construim o mega-discotecă în Centru. Cică o să fie acolo o cantină şi un cămin. Dar nu pentru toată lumea, ci pentru pelerini.

Exact ce zice meşterul. Lucrarea spirituală a Bisericii s-ar vedea mai bine dacă iarna ar umbla popii să ia oamenii de pe stradă şi să-i adăpostească noaptea în biserici. Cantină şi cămin lângă Lansatoru’ de Rachete – astea-s detalii accesorii, acoperite de grandomania clădirii principale.

E uşor să spui că un lucru va fi simbol, problema este că simbolul trebuie investit cu semnificaţie de către practicanţi, în cazul de faţă suflarea ortodoxă română. Iar semnalele ce vin chiar din sânul bisericii indică o oareşce fricţiune în acest sens. Foarte puţini simt că ditamai lăcaşul de cult va fi folositor sau măcar ar putea fi folositor, iar destul de multă lume comentează pe tema costurilor uriaşe de construcţie.

Sper să nu-mi ridicaţi o problemă de ^{[necesită citare]} pe tema numerelor exacte.

Va fi un „simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor de pretutindeni”. Asta chiar n-o înţeleg. Facem un simbol al românilor de pretutindeni în Bucureşti, deşi am putea să facem mii de simboluri ale românilor, pretutindeni.

Simbol al unităţii … vorbe goale ca să sune frumos. Ironia face că a devenit mai degrabă un simbol al disensiunii şi discordanţei încă înainte de a fi construit, vezi dinsus cu un paragraf.

În plus, generaţiile chiar nu-s unite. Poate ai’ bătrâni să tacă şi să accepte, însă bag de seamă că generaţia mai tânără se manifestă zgomotos pe interneţi. Ditamai hăul între generaţii, trebuie să te numeşti B.O.R. ca să minţi pe faţă despre o presupusă unitate.

Va fi un „simbol al demnităţii naţionale”. Ăsta-i foarte adevărat. Ce alt simbol mai bun pentru „demnitatea” noastră dacă nu un loc în care toţi românii să îngenuncheze?

Asta-i o glumă la fel de bună ca aia despre curajul armatelor franceze. Pe bune, am râs. Demnitate naţională, identificată şi personificată de biserică. Au uitat de popii lor informatori la Securitate, convenient lucru, şi ăsta-i începutul acuzelor ce am a le aduce. Obstinaţia cu care B.O.R. s-a opus studierii dosarelor preoţilor de către CNSAS arată cât de adâncă este rana şi ce pagube de imagine ar suferi chiar ei, chiar la capitolul demnitate.

Iar dacă va fi construită Catedrala, va fi fix un simbol al futerii în gură a mirenilor ce n-au fost de acord cu ea. Dulce ironie.

Va fi „complementară şcolilor şi spitalelor din România”. Asta-i chiar nesimţire. Înseamnă că au manualul de biologie deschis la evoluţionism în altar? Truse de prim ajutor în pronaos? Preoţi specializaţi în chirurgie de urgenţă şi măicuţe căutând bosonul lui Higgs cu lupa? A se scuti.

Subscriu, cu adăugirea să se mai ducă şi-n paştele mamii lor, tot clerul. Nu există complementaritate între două lucruri care-s chiar utile (educaţia şi medicina) şi unul care-i bazat pe promisiuni (religia). Pur şi simplu e o infatuare a popilor ce poate fi pedepsită prin biciuire într-o piaţă publică.

Desigur, nu cerem preoţimii să poată fi capabilă de prim ajutor sau să poată preda biologie. În schimb însă, le cerem să nu-şi aroge merite pe care nu le au şi nu le pot avea; un medic salvează vieţi şi repară trupuri, un educator schimbă vieţi şi destine, lucruri certe dacă apelezi la ei. Preotul însă .. dar despre ce vorbim? Salvarea sufletelor, când ele nu-i clar că există?

~~~

Cam asta-i. Biserica în anul de graţie 2012 este anacronică şi desuetă – în Evul Mediu n-ar fi avut nevoie să facă o listă publică prin care pretinde că-i o necesitate să construiască ceva. Pur şi simplu ar fi spoliat săracii sau ar fi cerut bani de la monarh, care desigur tot prin spolierea poporului îi avea. Acu’ nu mai merge aşa, religia încet-încet se relocă pe locul ei, şi anume de aspect al culturii universale – aspect relativ minor, în nici un caz principal. Biserica, şi în subsidiar Biserica Ortodoxă Română, nu mai poate pretinde că ea întruchipează morala, adevărul sau că este singură deţinătoare a vreunei valoari umane – şi pe cale de consecinţă constată că nu mai are trecere la cererile ei megalomanice *.

Din partea mea sunt liberi să facă ce vor ca reprezentanţi ai credinţei intime a enoriaşilor activi, însă din banii lor proprii ai organizaţiei lor. Iar dacă restul oilor tac în pasivitate, atunci oile vor fi reprezentate cum consideră soborul de popi cu lanţuri de aur la gât. Pe scurt … facă-se voia ta, Mulţime :) .

Pe bune, cine nu iese măcar cu o pancartă în oraşul lui propriu nu are dreptul să facă gât după ce se construieşte catedrala aia. Da’ pancartă în viaţa reală, nu scris pe un blog, eh?

~~~

* cuvântul nu există, însă nici nu găsesc unul mai bun

Să vedem ce fel de idei îmi trec prin minte.

În primul rând, că dacă ajungi să te cerţi cu cineva, de obicei motivele sunt două: fie te cerţi pentru a stabili care-i mai tare psihic, fie te cerţi pentru a stabili o ierarhie de opinii. În primul caz se aplică “cel mai deştept cedează”, în al doilea caz se aplică toate regulile dezbaterii, fără ad hominem şi alte prostii. Bun.

Suntem cu toţii de acord că foarte multe cazuri din justiţie sunt clare ca lumina zilei, mai ales în chestiuni precum Cocoană vs. Reja sau tanti Păunescu vs. pietonii. Pur şi simplu e evident de la 3 kilometri care-i vinovatul. Pe de altă parte există cazuri în care nici cu lanterna n-ai putea deduce unde-i buba şi de unde au început lucrurile; încercaţi să descâlciţi o ceartă între oameni beţi, la sat, şi veţi vedea cum se dezgroapă morţii întru apărarea cazului propriu.

Ei bine, cum numeşti oamenii care deşi clientul lor e clar vinovat ca lumina zilei, totuşi ei insistă să caute nod în papură? Cum numeşti astfel de oameni? Avocaţi.

Iar spiritul acesta al luptei de dragul luptei şi nu de dragul adevărului îl voi numi spirit avocăţesc.

În alte ţări mai civilizate, oamenii învaţă de mici copii să-şi separe emoţiile: da, îl urăsc pe Teddy că e mai bun ca mine la baschet, dar îmi înfrânez sentimentele măcar 60 de minute până ne facem împreună tema la matematică pentru a nu lua iarăşi 4. Dup-aia îi sparg faţa. Românii nu par să fi asimilat această tehnică de supravieţuire.

Aici intră cititorul pe fir, urmând a-mi spune dacă suferim ca popor de spirit avocăţesc. De ce babele se ceartă pe scara blocului la 6 dimineaţa în legătură cu închiderea geamului de la scară? Nu pentru că ar fi vreo temă foarte importantă pentru cineva, ci pentru că ele au nevoie de un mecanism prin care să stabilească o ierarhie socială. Între ghiolbani e mai simplu, “FACI CUM ZIC EU SAU TE TAI”. Primitivism pur. Între caţe nu-i posibil, între funcţionari nu-i posibil, între consumator şi furnizor nu-i posibilă bătaia totuşi, aşa că?

De ce toate administraţiile cer 69 de hârtii diferite şi îţi resping demersurile la cel mai mic semn de neconformitate? Nu pentru combaterea fraudelor, să fim serioşi. Nu pentru binele cuiva o fac ei, ci pentru a satisface o nevoie proprie: aceea de poziţionare. În faţa omuleţului de la ghişeu ai fie opţiunea să pleci capul fie opţiunea să pleci cu coada între picioare. El are ocazia de a se transforma din simplu angrenaj al unei maşinării într-o piesă importantă: o piesă care judecă, ia decizii şi filtrează. Da, “nu aveţi formularul B456, îmi pare rău, reveniţi”. A făcut un bine societăţii. Nu?

De ce Poliţia Comunitară amendează tineri care la 2 noaptea beau o bere în parc, dar nu arestează ciorile care fură în miezul zilei? Păi a aresta ciori înseamnă muncă, înseamnă să te comporţi ca o maşinărie, or poliţaii sunt mult mai mult decât atât, nu? În schimb, amendarea tinerilor dă şi ocazia unei preelegeri, ţii un discurs, “vedeţi voi tinerii ăstia cum vă stricaţi viaţa”. Îmi amintesc încă de un jandarm care avea impresia că terasa unui magazin non-stop reprezintă spaţiu public, şi povestea el cum “v-aş putea amenda”. Te pui cu prostul chitit pe discursuri?

Încercaţi să faceţi o poză în spaţiul public. Ok, poate la prima nu se întâmplă nimic, repetaţi, din 100 de trecători sigur se va găsi unul care să vă spună cu emfază că “v-aş putea da în judecată”. Ştie el ceva, dar în loc să vă ceară bani pentru a semna contract (model release), el preferă să lanseze o tiradă către fotograf. Spirit avocăţesc, el (trecătorul) are dreptate şi dreptatea trebuie demonstrată. Ce se întâmplă când se întâlnesc doi oameni cu acelaşi spirit? Ceva de genul ăsta:

A: (face poze)
K: Vă rog să ştergeţi imaginea. (se proţăpeşte pe picioare, argumentul e subliniat de atitudine)
A: Pe ce motiv? (ton neutru, fără sarcasm)
K: Nu aveţi dreptul să-mi faceţi poză, v-aş putea da în judecată, ştiţi!?

A: Sunteţi în public. Pot face poză. Nu o pot publica. (intonaţie de uşor sarcasm)
K: Tot una, dacă văd poza pe internet vă dau în judecată!

A: Nu, nu puteţi face asta.
K: (?!?) Cum să nu.
A: Pe cine daţi în judecată?

K: Pe .. dumneavoastră! E clar?
A: Poza. Pe internet. Ce persoană a pus-o acolo?
K: TU! (enervat)
A: Identitatea mea nu e cunoscută. Ce scrieţi pe cerere la judecătorie?

K: Cer Poliţiei să vă identifice pe internet! (un prim aha sugestiv, “stai că nu-i aşa uşor” oops)
A: Poliţia Română nu are jurisdicţie pe site-uri în afara României. Pozele nu sunt în România.

K: Cer administratorului să scoată poza. Şi Poliţiei să vă caute după … după IP! (zâmbet de satisfacţie că ştie ce-i aia)
A: Datele sunt confidenţiale. Îmi asum riscul să fie ştearsă poza. Dar e cam lung drumul de la site la judecătorie, nu? ;)

K: ( roşu în obraji, e scârbit de spiritul avocăţesc al lui A şi pleacă convins încă de dreptatea lui )

Discuţia asta am avut-o în linii mari cu un şofer de autobuz, convins că vehiculul său este protejat de forţe oculte contra fotografiei. Bineînţeles, la coborâre el avea în continuare dreptate.

De ce fură unii politicieni? Nu pentru că n-ar avea de mâncare acasă, dar pentru că în loc să gândească în termenii lui “cum e corect să fac” ei gândesc în termenii lui “ce explicaţii aş putea avea pentru acest comportament”. De asta naşii CFR închid ochii către blatişti, de asta putrezesc dosare prin primării, de asta firmele nu se achită de îndatoririle contractuale. Spirit avocăţesc.

Spiritul lui “dar vedeţi, există circumstanţe care ne-au oprit din a face ce trebuia făcut”. Spiritul ascunderii sub o pietricică. Spirit naţional. Da-v-aş foc.

Timişoara, ediţia a doua Lecturi Urbane

Întreabă Petre Nicoară pe Twitter:

#lecturiurbane #timisoara #fail ?

Io întreb care-i faza, din răspuns omu’ pare a avea o problemă cu organizarea:

petrenicoara daimonz unul din organizatori nici macar nu e in oras / cc @bleau http://bit.ly/cWtldG

Atrag atenţia că .. bine da’  organizatorul a spus-o dinainte că nu poate ajunge la eveniment, Petre insistă, Alex Bleau intră pe fir:

petrenicoara @daimonz stii cum e, nu eu am scris :) http://bit.ly/9lprsQ

Bleau @petrenicoara @daimonz Da, nu am ajuns la eveniment. Asta nu inseamna ca eu si restul echipei nu ne-am ocupat de organizare.

petrenicoara @Bleau am intrebat, n-am spus! tinand cont de CV-urile restului echipei, era normala, cred .. zi-mi un proiect reusit de ceilalti din echipa

În fine, de aici e cearta lor şi nu m-am băgat. Dar dincolo de asta, Nebuloasa şi Bloo se simt cumva lovite în orgoliu de faptul că cineva şi-a permis să critice executarea acestei ediţii. Să cităm cât de-un râs maxim doi râşi:

Acum, eu vă întreb sincer, cum poţi măsura cu adevărat succesul unui eveniment? Da, nu a fost deloc o idee inspirată să citim în tramvai pe temperaturi extrem de ridicate, sunt de acord.

… Dar faptul că s-a strâns totuşi ceva lume (în jur de 20 şi ceva de cititori), în ciuda condiţiilor vitrege, ca să zic aşa, şi că s-au împărţit cărţi călătorilor interesaţi, e un lucru lăudabil, zic eu.

Confuzia nu-i nouă, de altfel: pe praful din România, orice încercare este văzută ca un succes. Orice chestie cât de mică ce dă semne că se mişcă înainte trebuie îngrijită şi lăudată ca nu cumva să se ofilească. Mda.

Totuşi este o diferenţă fundamentală: succesul este măsurabil, încercările nu. Nu am bold suficient de mare cât să să scoată ochii. Un eveniment se măsoară prin numărul de participanţi, greutatea participanţilor, media coverage, care mai sunteţi piarişti ar trebui să ştiţi deja asta. Succes este un concert Ac/Dc la care merg cu 10-spre-20 de MII de oameni mai mult ca la un miting contra guvernului. Mitingul e prin comparaţie o încercare ratată, un FAIL aproape epic. Succes e când se adună MII de oameni pe o insulă din America şi ascultă toţi în căşti instrucţiunile unui necunoscut care le spune ce să facă. Ratare este un flash mob în România, unde din 150 de oameni prezenţi 100 sunt participanţi şi 50 sunt de la presă.

Îmi pare rău Bloo/Nebu, dar să aduni 20 22 de oameni e ratare dacă nu e vorba despre Adunarea Generală a Colecţionarilor de Mărci Filatelice Uruguayene. În schimb Mircea Badea face succes adunând 5000 de oameni la o alergare în parc. Voi aţi face succes dacă aţi strânge de la 100 -200 de oameni în sus şi aţi reuşi cumva (magic) să convingeţi o persoană publică să ia parte ca role-model; nu un Pleşu, că despre ăla ştie toată lumea că citeşte, hai poate un director de fabrică, un antreprenor local, oameni care ar părea că învârt banii şi nu le trebuie literatură. Aş risca să zic de Emil Cristescu dacă populaţia oraşului nu şi-ar aminti de nişte episoade de tristă amintire legate de personaj.

I-am transmis lui Richie la comentarii chestia cu temperatura, da’ văd că s-a ignorat cu graţie la sursă; era evident pentru oricine care a călcat măcar de 5 ori într-un tramvai că vara e irespirabil, indiferent câte geamuri sunt deschise sau dacă este aer condiţionat (din câte ştiu nu este pe nici un vagon). Ceea ce, pare rău, mă duce la 2 ipoteze de lucru foarte puţin măgulitoare:

Una ar fi că organizatorii nu aveau habar deloc despre condiţii, ceea ce ar însemna că .. I don’t know, cum numim a organiza ceva fără să cunoşti deloc terenul? eh? A doua ipoteză ar fi că dimpotrivă ştiau şi undeva în colţul minţii lor aveau măcar vaga impresie că n-o să fie prea mulţi oameni încântaţi să participe; şi atunci cum numeşti promovarea făcută aproape exclusiv online? haideţi, sunteţi onlineri, ar trebui să fi aflat deja că discuţiile pe Twitter au şanse de a genera acţiune mai mici decât un copy-writing, adică sub 1% conversie în realitate. Nu sunt deloc dat pe spate pentru că aţi obţinut un oarece număr de RTuri de la timişoreni, we’re talking herd instincts. V-aţi bazat cumva că răspunde bloggerimea la apel, aceiaşi oameni care-s mereu prezenţi indiferent ce se întâmplă? Sau cum, că nu pricep .. nu era un eveniment la care să participe oricine are o carte şi nişte timp liber? Hai cu cifrele, care-a fost reachul către cei care n-au blog şi twitter? Spre 0?

În fine, v-a făcut Petre treaba încă o dată, v-a zis cum v-aţi fi putut promova mai eficient (1, 2), m-aş bucura dacă aţi reuşi să nu mai acţionaţi ca ceata lui Piţigoi. Nu după douăzecişidoi de oameni. O tură a tramvaiului 4 durează peste 30 de minute dacă-mi amintesc eu bine. Minunea de trupă organizatoare a oferit măcar evantaie? O apă plată acolo cât să nu turbeze de cald participanţii? Foarte bine, orice încercare trebuie încurajată, dar orice încercare făcută fără o minimă documentare trebuie oprită. Mai bine cresc buruieni acolo decât să ne batem pe spate cu proiecte d-astea.

Eu unul am prezentat fapte, de parte cealaltă se prezintă cocoşisme de genul “data viitoare să organizaţi voi doi“. How about no. Nu-i treaba mea şi n-ar fi ajuns niciodată discuţia aici dacă nu s-ar fi simţit toată lumea lezată de nişte fapte. Fiţi siguri că o să-mi cânt singur viorile când o să fie cazul.

Sper că realizează măcar 2-3 oameni: în condiţiile de ceata lui Piţigoi nu se poate construi nimic, niciodată. Am mai dat exemplul, da’ îl mai dau până se înţelege. A fost odată un grup foto numit parcă FotoVest, şi care se strângeau săptămânal la un suc prin oraş, discutând diverse chestii ca între prieteni. Doar că într-o zi a venit un om pe forumul lor şi-a întrebat (culmea impertinenţei) care-s dom’le realizările? Vârfurile? Unde-s pozele? Expoziţiile? Ce fel de grup foto e ăla dacă nu produce fotografii de calitate? Sau măcar 3-4 poze bune de control, de la fiecare membru? Needless to say, a fost măcelărit cu replici că “nu înţelege”, că ar trebui să fie prezent la întâlniri ca să-şi dea cu părerea, că dacă s-ar evalua fotografiile prea strict dup-aia s-ar strica coeziunea grupului ş.a.m.d. Evident, de FotoVest nu s-a auzit încă prea mare lucru, iar străinii care ar avea ceva de zis îşi văd de treaba lor, lăsându-i pe copii să se joace mai departe cu întâlniri la un suc.

Acu’ că am terminat furtuna din pahar, să încerc şi generalizarea. Sper că nu mă prinde dimineaţa aici.

Ideologia Oraşul Citeşte

Uite, să nu spuneţi că inventez lucruri, hai să citim împreună pe site-ul oficial:

Lecturi Urbane este un proiect de implicare socială ce are drept obiectiv principal încurajarea lecturii în spaţiile publice şi crearea unui nou model de a contribui la binele comunităţii.

Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile în lungul maraton Lecturi Urbane pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor.

Campania este iniţiată de voluntarii Civika.ro şi face parte dintr-o demers de îmblânzire a spaţiilor publice prin crearea de poveşti.

Spre comparaţie, vreţi să aflaţi ce făcea o anume tanti Ramona când era copilă? Păi.. citea, citea pentru că era oră de linişte şi nu avea altceva de făcut, citea pentru Limba Română, citeşte din adolescenţă şi încă nu s-a lăsat de meserie; îi place să facă asta. Eu unul recunosc păcatul, n-am fost fan literatură, dar am digerat-o când mi s-a ivit în cale. Prin clasa a Va mă înscriam la Biblioteca pt Copii şi prin clasa a VIIIa la cea de adulţi pentru că cea de kinderi nu era de ajuns. Citeam -oroare!- prin parcuri. În mers. În autobuz. Coborând din autobuz. În pat, pe coate. La birou, că n-aveam calculator pe el pe-atunci. In a multi-verse setting, io eram trend-setter, eh?

Ştiţi de ce citeşte lumea? Pentru că are nevoie. Pentru că e acolo o gheruţă care râcâie şi cere cu insistenţă cuvântul scris, ceva nou, ceva interesant, ceva care te scoate din cotidian şi te aruncă în angoasă existenţială. Nu pentru că-i trendy. Nu pentru că aveam noi vreun model, vreo bunicuţă care citea prin parcuri şi o imitam. Da’ chiar, dacă vedeţi un om citind ostentativ un ziar nu vi face vouă ruşine de ruşinea lui? Cum, bă, te prefaci educat cu cearşaful de Ziarul Financiar în metrou? Marş.

Look, nu c-ar fi Radu Alexandru (Pitici Gratis) modelul meu în viaţă, dar acu’ serios, cereţi-i părerea pe tema asta. Începeţi cu articolul despre hipsteri, poate recunoaştem nişte lume. Nişte lume care jupoaie pielea de pe un act (cititul) pentru a părea cool. Bre, într-o bibliotecă universitară se perindă într-o zi leneşă de vară mai mult de 50 de studenţi, şi ăia chiar citesc atent, studiază, extrag esenţe. Într-o zi oarecare de primăvară se perindă printr-o bibliotecă publică mai mulţi oameni decât aţi spera voi în cele mai ude vise să aveţi la vreo întâlnire Lecturi Urbane.

Pentru că aşa e normal, cititul este un act intim, la fel ca rugăciunea, la fel ca ascultatul muzicii clasice. Fiecare pentru sine, extrăgând esenţe, cultivând, analizând, înţelegând. Puteam când eram copil să citesc pe stradă, absorbit, lovindu-mă de oameni; acum n-aş mai putea-o face. Acum dacă vreau să citesc ceva şi să reţin am nevoie de un loc ferit unde nu se întâmplă mare lucru; până şi o bancă din parc este neadecvată, ajungând 2 secunde de relaxare cât să-mi fugă atenţia din carte la trecători. Explicaţi-mi mie că tâmpenia asta sinistră vă produce vreun folos, că în alea 30 de minute de citit în public aţi digerat măcar la fel de multe înţelesuri cât aţi fi făcut-o dacă stăteaţi acasă. A, dar nu este despre noi ci despre “să dăm exemplu”. Sigur.

Putem să ne ascundem cu toţii în spatele unor cuvinte mari ca “România creşte prin lectură”. Sună bine, avem scopuri măreţe. Dar concret, acest lucru este imposibil. Singurul mod de a încuraja cultura este acela de a demonstra în orice clipă că inculţii sunt neaveniţi. Când am auzit ultima referinţă la vreun roman celebru? Când am auzit ultima comparaţie cu vreun personaj celebru? Fără referinţe la Pristanda sau alte nume intrate în circuitul public; începeţi de la Dostoievski, nu-mi veniţi cu Romeo şi Julieta din Shakespeare.

Exact. Realitatea cruntă este că omul nu are nevoie în viaţa de zi cu zi de lectură. Îi ajunge chinul de la şcoală (job) şi chinul de a se menţine informat citind 3-4 bloguri şi ziare online. Orice pas peste această limită este unul enorm şi care merită o strângere de mână din toată inima. Realitatea cruntă este că dacă oamenii ar fi măcar de teapa consătenilor lui Moromete, adunându-se din când în când să discute presa, asta deja ar fi o chestie vitală. Adunarea oamenilor şi împărtăşirea informaţiilor, reglarea opiniilor, în orice grup există oameni mai creduli şi oameni mai informaţi. Orăşeanul nostru cul în schimb face o dată pe lună Lecturi Urbane şi în rest bere în pub. Nu merge aşa.

Am avut în şcoala generală un profesor de biologie care venise la catedră cu un scop: “io-l întrec în popularitate pe ăla de istorie”. Poser, gen. Tot ce făcea era calculat în termeni de imagine. Oricât mi-aş desconsidera colegii de pe atunci, totuşi aveau acel fler al omului simplu: bă, ăsta ne minte, ăsta are un scop ascuns. Şi s-a dus dracu’ şandramaua. Asta nu pare să înţeleagă nimeni – că adolescentul sau studentul ăla căruia te adresezi poate e needucat, poate e mai messengerist sau haihaivist, da’ prost bâtă nu e. Te vede că tu faci o paradă special pentru el, şi brusc sună alarma anti-aeriană cu “ce vrea ăsta de la mine?”. Exact, ce vreţi bre? Să crească România? Mai bine donaţi cărţi bibliotecilor şi chiar mai bine cumpăraţi cărţi noi pe care să le donaţi bibliotecilor (sau să donaţi presă muzeului din Jimbolia, no). Ca dacă sugerez să puneţi mână de la mână să duceţi nişte copii săraci la teatru o să ziceţi că nu ştiu cât de grea e viaţa. Ca să nu mai sugerez să faceţi chetă pentru a plăti profesorii de română, statul nefiind obligat să stea cu jandarm lângă elev să citească Ion.

Îmi pare rău, există posibilitatea ca voi (organizatori şi participanţi alike) să aveţi intenţii bune în fond. Dar modul de execuţie este absolut oribil prin efectele pe care le produce în chiar mintea targetului. Inverse. Perverse. Citim ca să nimic.

Domne, a merge la vot e ca şi cum ai vrea să votezi cu o acriţă superbă, da’ ea nu există. În schimb poţi alege între 2 homosexuali păroşi care nu doar că te vor fute în cur (indiferent pe care îl alegi), dar pe lângă asta îţi vor şi râde în faţă că “i-ai ales de bună voie”.

Prezentată în lumina asta, evident că votarea nu e foarte atractivă. Doar că există un schepsis.

Există o alternativă la vot, şi anume împuşcarea candidaţilor. Sau nu alegi nici un candidat, mna, se formează temporar un consiliu de administraţie din oamenii care par mai de încredere. Lucrul acesta nici nu este atât de rar pe cât se crede, până la urmă cum funcţionează o firmă cotată la bursă? Tot cu consiliu de administraţie, etc.

În practică însă nu-i rentabil (fezabil) să tot schimbi sistemul de vot la fiecare 5 ani. Monarhia a funcţionat sute de ani până să se trezească francezii să-şi tragă Republica. Comunismul a ţinut câteva decade din care cel puţin una cu foamete, frig şi fără opţiuni.

Faptul că există posibilitatea reală ca însuşi modul de alegere al clasei conducătoare să fie chestionat (challenged) arată o nemulţumire profundă a oamenilor, la toate nivelurile. În realitate, chiar dacă lucrurile merg extrem de rău, totuşi simplul vot aduce de obicei o schimbare perceptibilă suficientă cât să păstreze calmul maselor.

Ajunşi în acest punct să ne tragem sufletul şi să mai privim odată la constatarea făcută mai sus: votul e singura armă a cetăţeanului, în vasta majoritate a cazurilor. În afara excepţiilor când lucrurile au ieşit de sub control suficient cât să fie eliminaţi fizic politicieni, singura posibilitate este de a vota. Ce implică asta?

Spre exemplu, sistemul electoral al nostru nu implică penalităţi pentru scoruri prea mici. Da, partidele care obţin sub 5 procente sau pe-acolo nu intră în Parlament, dar nu le împiedică nimeni ca peste 4 ani să încerce din nou a obţine locuri în Parlament, folosind exact aceeaşi oameni. Similar, sesiunile de votare la care nu s-a adunat o masă critică nu sunt anulate: dacă mâine ar fi alegeri prezidenţiale şi din România s-ar prezenta doar 3000 de oameni care aleg candidatul A, iar pe lângă ei se mai adună 5000 de oameni care aleg candidatul B, păi B este preşedinte. Chiar dacă raportat la masa totală de potenţiali alegători aceşti 8000 de oameni sunt irelevanţi.

Revenind la exemplul cu homosexualii de mai sus: în primul trebuie să-l modificăm pentru a preciza că deşi ai de ales între ei 2, totuşi tu ai la dispoziţie un briceag oarecum tocit; la rigoare, dacă te doare prea tare poţi să scoţi briceagul şi cu el să lupţi, să-i scoţi ochii malacului, chestii d-astea. Da, o fi având statul la îndemână armată şi poliţie, da’ tot nu se compară cu câteva zeci de milioane de oameni înarmaţi cu flegme şi scaune rupte.

În al doilea rând trebuie să modificăm exemplul spre a reprezenta faptul că acei doi candidaţi la a te fute în cur sunt totuşi diferiţi: anume, primul se vede că-i plin de muşchi, trage la fiare, are ditamai chestia, şi mai e şi beat clampă; al doilea în schimb e mai efeminat, pare să aibă un complex de mărime şi pe lângă asta are şi lubrifiant la el. Parcă devine mai uşoară alegerea. După 20 de alegători care aleg cu nenea Alifie, primul candidat iese de pe scenă şi în locul lui va fi adusă o travestită ca să concureze. Caz în care vei alege travestita, ca poţi şi tu s-o fuţi pe ea. Se înţelege mecanismul prin care condiţiile devin mai bune? Ideea-i că făcând alegerile bune s-ar putea să ajungi peste 20 de sesiuni de vot în pat cu Ileana Cosânzeana. Bine, în practică asta nu se întâmplă niciodată, da’ măcar o curvă tânără şi curăţică o fi (speră alegătorul).

Şi cam asta-i. Dacă tu la prezentarea gaylor nu spui nimic, s-ar putea ca restul publicului să fie format din beţivi şi tipe sadice, iar tu la final să te tratezi de fisuri. Reţinem totuşi cele două mari opţiuni din toate timpurile: votul sau ghilotina. Votul sau răscoala. Votul sau revoluţia.

Având în vedere că suntem mult prea blegi pentru a face vreo revoluţie serioasă mai devreme de 30 de ani de la ultima, io zic să ne bazăm totuşi pe vot.

A fost examenul de bacalaureat, şi spre deosebire de anii trecuţi nu s-a mai dat cu cărţile deschise, profesorii se zvoneşte că au fost mai drastici la supravegheat, etc. Lucrul ăsta trebuie corelat cu o rată de promovare oribilă, în unele judeţe aceasta fiind sub 50%. Unde-i buba?

Vine Dojo şi găseşte câteva puncte slabe foarte bine ochite. Doar că .. I don’t know, să-i dăm cuvântul:

Sistemul e de vină

.. zice ea, arătând spre oamenii care au schimbat legile la Învăţământ mai des ca pe ciorapi. Şi aşa este, legea s-a schimbat de foarte multe ori. Însă eu unul vreau să spun un lucru clar şi răspicat: legile alea au importanţa unui rahat de cal. În anul când am dat eu Bacul s-a tot modificat modificarea modificării, s-a zvonit că se scoate proba de sport, etcaetera. Ştiţi cât ne-a putut interesa pe noi elevii? Fix pix. Fiecare îşi învăţa bucăţica lui, facă mai-marii ce-or şti. Foarte bine, se modifică baremul şi dacă pentru cunoştinţele care ieri valorau 5.5 astăzi ai lua 4.5; cui îi pasă? Cine învaţă pentru 5? Elevii normali, şi prin normali vreau să spun ăia oarecum educabili, zic deci că elevii normali învaţă pentru 8-9-10. Colegii mei care dădeau proba la educaţie fizică au început să-şi pună serios problema “oare ar trebui să învăţ totuşi la vreo materie pentru proba F?” cu vreo lună înainte de prima probă. Cam asta e tot ce contează – că 30 de zile sunt suficiente pentru a învăţa lejer pentru o probă irelevantă.

Chiar nu-mi pasă că vor pica cu 10 procente mai mulţi viitori strungari datorită modificării nu-ştiu-căror-chichiţe. Chiar nu consider că se ratează destine şi alte prostii din cauza unor turbulenţe minore.

Profesorii şi directorii de şcoli

Aici sunt de acord cu Dojo până la Dumnezeu şi înapoi. Pur şi simplu nu te faci profesor cu ideea că “mă scot la meditaţii”. Nu cu ideea că “mai pică un cadou de la corigenţi”. Nu te urci la catedră pe ideea scelerată că “am de spus ceva important lumii”.

Să facem o analogie: există în orice ţară şi în orice sport Divizia A, Divizia B ş.a.m.d. Dacă joci baschet în divizia D, probabil un om de pe stradă cu puţin antrenament ar putea fi mai bun ca tine. Dacă vrei însă să joci în A, trebuie să fii bun pe 2 posturi, să fii al dracului de rezistent fizic, să fii tare cât să nu enerveze publicul ostil, să poţi juca chiar cu dureri, bla bla.

Similar, a fi antrenor la divizia C nu înseamnă mare lucru: trebuie să aduni o ceată de puştani plictisiţi şi să îi faci să colaboreze între ei. Să-i pui să alerge. Să-i laşi să paseze liber în loc să-i ţii 2 ore cu aruncări la coş. În schimb, un antrenor de divizia A trebuie să fie mai capabil, să colaboreze excelent cu preparatorul fizic, să ştie şi nişte psihologie pentru a motive jucătorii, să ştie a juca diverse roluri în funcţie de starea lotului, să înţeleagă rapid unde-s gâtuirile şi care-s personalităţile care-i pot câştiga jocul. Complex stuff.

Câte licee de elită există într-un oraş? Unul, maxim două. Avem maxim 100 de licee extrem de bune în ţară. Asta-i divizia A. Acolo “te scoţi la meditaţii”, pentru că elevii au nevoie de pregătire suplimentară şi părinţii sunt dispuşi să plătească. Acolo mai faci bani de la corigenţi, pentru că ratările sunt mai dese şi mai aspre. Acolo ai şansa de a forma caractere importante, nu la Cuca Măcăii.

Un profesor de divizia C, adică acel Average Joe care predă prin toate comunele şi prin toate liceele periferice – acel profesor are o sarcină tâmpit de simplă: aceea de a fi mai degrabă un bun coordonator. Pur şi simplu nimănui nu-i mai pasă dacă Ghiţă Mureşan mai ştie integrale, nicicui nu-i pasă dacă depanatorul maşinii ştie sensul profund al poeziei lui Blaga. Sarcina profesorului este aceea de a forma prima dată oameni – prin ţinuta lui, prin comportamentul lui, prin atitudinea lui faţă de şcoală şi viaţă. Oricine preferă un zidar cinstit unui medic şpăgar. Problema fiind că foarte puţini îşi pun problema, ca profesori, ce meta-informaţii transmit ei. Câţi Domnul Trandafir mai există?

Familia

Dojo strikes again. Am mai dat deja exemplul meu favorit, cel al Italiei, unde afacerile de familie se moştenesc din tată-n fiu şi unde şcoala e un fel de rău necesar, “să nu zică lumea că n-a făcut-o şi pe asta copilul”. Până la urmă asta e atitudinea normală, mersul lumii nu se împiedică de diplomele obţinute fraudulos de unii şi alţii, tot la coşul de gunoi îi azvârlă evenimentele. Mersul anormal al lumii începe atunci când tu vezi cu ochii tăi că odrasla ta e de un 6 indulgent, dar în loc să-l pui la teme suplimentare te duci la prof şi te rogi să dea 7 că “e păcat de viitorul lui”. Ştii cum e asta? Like pouring sand in the machine. Nu se simte pe loc, dar se gripează toată când are suficient nisip. Dovada sistemului bolnav o exprima chiar profa noastră de română, care rar dădea note de 5-6, în general primeai 8-9 pentru că “altfel vin ăia de la sat şi te întrec, şi-ar fi păcat”.

Risc aici să generalizez abuziv, dar problema la români este modul de funcţionare a familiei. Nu-i normal să laşi plodul la bunici să-l crească ei până la 4 ani – părinţii nu au nici o apropiere, nici o autoritate morală asupra copilului. Nu-i normal să plece un părinte în Italia, chiar dacă trimite de acolo lunar câteva sute bune de euro – dacă preţul este ca acel copil să crească fără un părinte. Pur şi simplu familia e o valoare prea puternică pentru a ne permite s-o erodăm, pentru că este singurul element de coeziune într-o societate în care controlul altora este foarte redus.

Bine, poate familiei nu-i pasă prea tare dacă puştiul nu ia premiul I în primul lui an la şcoală, poate nu-i pasă dacă nu ştie toţi domnitorii în clasa a IVa (încă-mi amintesc tâmpenia asta sinistră), poate le-a păsat doar ca el să scrie citeţ şi să ştie a socoti extrem de bine, poate să şi ştie câţiva munţi din ţară. Poate şi în generală nu prea le-a păsat părinţilor că vine plodul cu 5-6 prin carnet şi că mai degrabă stă la fotbal decât la teme. Nu-i nici un bai – dacă la final se trage linie şi plodul ajunge un excelent mecanic auto. Problema apare, bineînţeles, că pe măsură ce copilul creşte el devine mai greu de controlat, iar părinţii care n-au putut face un kinder în clasa a Va să facă teme sigur nu pot convinge un vlăjnar într-a 11a să înveţe că “vine Bacul şi e bine să începi devreme”… Examenul de părinte nu-l dai la 10 ani, îl dai la 18, prin clasa a XIIa când copilul este dat societăţii. Dacă tu ai creat şi întreţinut o falsitate – you fail. You fail bigtime.

Şi asta-i până la urmă ratarea părinţilor, ratarea lor monumentală: fiecare generaţie mai proastă şi mai lipită de calculator care va veni. Da, părinţii de 40-50 de ani care aţi trăit pupând dosuri prin PCR şi prin organigrama internă pentru o primă în plus care nu vă folosea. N-aţi avut spinare, nu mă aştept să iasă din voi vreo generaţie de absolvenţi pe bune până prin 2020. Cu indulgenţă.

Elevii

Aici e aici: luând partea oricui din ecuaţie rişti să fii considerat cu ochelari de cal. Dacă vrei să dai dreptate tuturor scrii un roman. O să scurtez puţin, aşa cât de-o nuvelă :))

În primul rând, să începem cu sentimentul de maturitate şi de “îndreptăţire” pe care-l au mulţi tineri. La unii sunt cocoşisme, şi sincer spun că nu mă interesează – cocoşismele trec de obicei după primele 10 moduri diferite în care-ţi dai cu ciocanul peste degete. Dar pe de altă parte, există suficient de mulţi tineri care sunt mult mai bine echipaţi decât părinţii lor să facă faţă erei noastre. Văd zilnic puştani pe Softpedia încercând să facă un mic business cu domenii,internet, AdSense. Văd zilnic tineri de 14 întrebând chestii serioase în locul părinţilor lor care habar n-au cu calculatorul – de la sfaturi juridice legate de firmă până la sfaturi de începere a unui business sau simple păreri de călătorie; acolo unde părinţii ar acţiona în gol, ei au cunoştinţă de cauză; acolo unde părinţii ar întreba “pe la cunoscuţi”, copiii lor ştiu să caute o ordonanţă de urgenţă şi explicaţia ei pe legi-internet. Acolo unde părinţii şi-ar da banii unei agenţii de turism ţepare, copilul deja a dat pe Google şi a găsit 3-4 cazuri similare, şi dacă-l mai laşi jumătate de oră poate face el itinerariul şi rezervările la un preţ mai mic decât ai crede. Puterea maşinii, maică.

Sunt sute sau mii de elevi care la ora asta în loc să joace Counter Strike citesc despre Perl sau se uită la un documentar despre teoria haosului. Sunt mii de elevi cărora nu le pasă de şcoală – ştiu că pot obţine informaţia mai repede, mai eficient şi mai bine explicat decât dacă ar citi un manual. Aceştia sunt viitorul. Unii poate vor pica la Bac, şi puţin le pasă, din materialul ăsta iese un mic Bill Gates. Poate unii vor rata din prea multă încredere. Cert este că şcoala însăşi nu mai oferă o riglă clară de evaluare, ba chiar scapă nisip pe la încheieturi. Unii elevi au toate motivele să se considere adulţi.

Sigur, există şi baloanele de săpun, elevii care trag de profesori să le dea note bune, elevii care fac sluj pentru a părea faini, ăia care merg la olimpiade pentru că e cool. Irelevant. Ştiu, există elevi care s-au bazat pe copiat, şi n-au avut ce copia într-o sală de incompetenţi ca ei. Există elevi care s-au luat după grup şi s-au dus la fund împreună cu grupul, crezând că va fi uşor ca în anii trecuţi. Elevi care au dat şpagă grosolană ca să treacă. Toate astea sunt nisip în Marea Maşinărie. Nu contează acum – tocmai au învăţat o lecţie dureroasă, şi pe viitor nu va conta – ori se scutură nisipul (iar ei vor pica pe alături din nou), ori se înfundă maşinăria, vindem ţara pe bucăţi şi tragem apa peste.

Concluzie

Elevul este exact lucrul pe care-l măsoară examenul de Bacalaureat. Ştim doar că s-a picat pe capete. Asta înseamnă un singur lucru – că există elevi slab pregătiţi. De unde vin ei? Am încercat în rândurile de mai sus să reliefez câteva aspecte sociale care par să fi dus la această situaţie. Distrugerea sistemului de valori. Erodarea familiei. Nepotismul şi favoritismul flagrant de la toate nivelurile societăţii.

Substratul este unul psihologic. Nu am insistat, dar îl consider evident. Nu suntem mental capabili să înţelegem competiţia. Adulţii când se întrec de fapt încearcă să-şi tragă în jos adversarul, de la zugravi care se denigrează între ei şi până la profesori universitari care îşi neagă unul altuia titlurile academice.

Nu doar că nu suntem capabili de competiţie, dar nu suntem în stare să facem o ierarhie competentă. Bine, Ghiţă a câştigat meciul dându-i celuilalt o lovitură sub centură. Într-o lume normală, Ghiţă ar ieşi din ring huiduit. În România, el devine campion. Discursul public nu este decât o deversare de scursuri oribile, de bănuieli, de acuze, de intrigi. Onoarea nu înseamnă nimic, trecutul nepătat nu pare a conta în faţa cuiva, competenţa reală nu pare a opri lichelele din a lovi sub centură.

Şi din păcate, oamenii buni nu sunt pregătiţi psihic să lovească înapoi. Licheaua nu-ţi dă un pumn sănătos la ficat, nu, ea dă la coaie şi apoi când te vede aplecat te face knock-out cu un pumn în bărbie. Oamenii nu se împart între genii şi proşti, se împart între oneşti şi impostori, iar impostorii trebuie daţi afară cu orice preţ, devoalaţi, expuşi, arătaţi cu degetul şi huiduiţi. Or românul apleacă capul, tace şi speră “să nu fie mai rău”. Acolo unde hiena stă pe un stârv şi se uită cu teamă în jur, românul presupune alte 5 hiene şi preferă să fugă în loc să omoare carnivorul cu o lovitură.

Pur şi simplu, în marea nămoleală numită România, educaţia este doar un capitol, ba chiar unul hilar de supra-reprezentat având în vedere problemele cu care ne confruntăm. Educaţia se va ridica exact atunci când lucrurile subliniate mai sus vor dispărea. Când voi putea fi mulţumit că am luat 6, ştiind că boul de lângă mine nu a putut copia şi că el nu va avea o medie cu 2 puncte mai mare ca a mea. Sau că pot să-l fac de râsul curcilor demascându-i ruşinea. Şi că eu pot lucra în linişte la nota aia, să o fac să devină 10, fără să mă tem că alţii deja au făcut 2-3 masterate.

Pur şi simplu vreau o reprezentare corectă a realităţii.

Da’ pot spune cu mâna pe inimă că eu unul n-am ştiut niciodată ce vreau să fac. Când am fost -copil fiind- în vizită la Liceul CFR, mi-a plăcut câte ştia să facă strungul. Apoi m-am jucat cu nişte roţi de vagoane, şi-mi plăcea mecanica lor, urmăream arcurile, prostii d-astea. Mai stăteam şi între muncitori la o tablă, şi aşa mai departe. Cum să alegi între a te face strungar şi cartofor? Imposibil.

Apoi am învăţat să citesc şi să adun, şi-am vrut să mă fac învăţat. Nu ştiam io prea bine ce-s ăia învăţaţii, da’ era clar că se holbează foarte mulţi colegi (eram 40 la o singură învăţătoare), şi-mi plăcea de mutrele lor plouate când dădeam vreo rezolvare de problemă pe loc.

Ş-apoi am descoperit bibliotecile şi şahul pe computer. Am trecut şi printr-o perioadă de misticism tembel indus de rude aflate  într-o fază de denial, mai ziceam cu juma’ de gură că “vreau să devin preot” deşi undeva sub pelicula conştientului pâlpâia luminiţa lui NU, scris mare şi lat. Au fost şi-au trecut. Mai ziceam altă dată că vreau să fac “informatician”, deşi la vremea aia habar n-aveam cu ce se mănâncă – noroc că nici adulţii nu prea ştiau, doar priveau cu respect şi tăceau dracului. La fel cum, plictisit de ironiile profului de mate, în clasa a XII i-am zis că dau la Litere numai ca să mă lase în pace cu aluziile lui de meditaţii.

Realizez acum că sincer nu ştiu ce vreau să fac. N-am ştiut niciodată. Lumea e mare şi bogată, şi-mi place să sorb pe îndelete dar apoi să mă mişc mai departe. De fapt, chiar dacă sunt mai degrabă sedentar, cred că asta e singura preocupare pe care aş putea-o avea constant: de călător. Să urc în tren, avion sau maşină, şi peste 2-3-10 ore să fiu la câteva meridiane şi fusuri orare distanţă. Sigur, susţinut de alte activităţi, freelance programmer, virtual assistant, chestii care până la urmă cer un laptop şi interneţi.

Eu şi o carte, eu şi o un laptop, eu şi o cameră închiriată. Atât.

Sunt de meserie fugitiv.

alicevoice: Multumesc @Iulyan @TheOfficialDK @AsafteiDragos @daimonz @PDorinF mai multe RT-uri decat filme nevazute :)

O problemă inerentă a acestor modalităţi de comunicare este încercarea unora de a-şi transfera problemele spre rezolvare. Şi anume, începând cu grupurile de discuţie pe Usenet, omu’ vine, bagă o întrebare în burta maşinăriei şi aşteaptă un răspuns. Desigur, prin Burta Maşinăriei înţelegem celălalt capăt al firului de internet, unde se află de fapt alţi oameni care-şi rup din timpul lor pentru a scrie răspunsuri.

Citeam diverse materiale de la începuturile reţelei Internet, şi dacă este un lucru comun între toţi oamenii care se conectau, ăsta ar fi: entuziasmul legat de posibilitatea de a contribui inteligenţă, de a conecta oamenii cu potenţial. Înainte de 1989 şi poate chiar înainte de dot-com bubble n-ar fi visat nimeni să caute răspunsuri pe internet dacă nu era deja bunicel la capitolul tehnic. Pur şi simplu era un mediu auto-selectiv.

Când răspunzi unei întrebări tâmpite pe un forum, în subsidiar speri că răspunsul tău va fi vizibil tuturor – şi prin urmare speri că următorii care vor avea acea nedumerire vor avea acces şi la răspuns. În realitate, cimpalacul nu are timpul sau capacitatea de a căuta informaţia deja existentă, aşa că întrebările de începători continuă mereu, ca un fel de zgomot de fond. Ajungi să-l ignori.

Şi unde se petrec cel mai uşor interacţiunile de genul ăsta? Păi … pe social media. Cel mai uşor este să intri pe Facebook sau Twitter sau un forum şi să întrebi senin tot ce vrei să afli, sperând că se găseşte un om bun milostiv fraier care să-ţi răspundă. Abordarea asta are, bineînţeles, câteva neajunsuri: ăia inteligenţi se simt bombardaţi de întrebări, prin urmare îşi bagă picioarele; respectiv, oricât de prost ai fi, totuşi nu vrei să primeşti răspunsuri de la unul mai prost ca tine. Cum pe internet îţi ia destul de mult timp să te prinzi care-i bou şi care-i Einstein, şansele ca răspunsurile la întrebările tale să fie date de un bou iar tu să nu te prinzi sunt semnificativ mai mari.

Mai mult, urmărind exemplul de la începutul articolului, constat exact acelaşi comportament ca al celor ce trimit mai departe mailuri în lanţ: atitudinea că “nişte informaţie irelevantă nu strică”. Ba strică, Ghiţă. Faptul că tu dai mass legat de un copil inexistent care primeşte nişte cenţi pentru că tu ai făcut o tâmpenie îmi răpeşte mie 3 secunde din viaţă, iar pe tine te etichetează iremediabil drept bou. Nu pentru gestul de a trimite, ci pentru că nu ai chestionat măcar 2 secunde conţinutul, pentru că eşti capabil să crezi că softul tău de messenger monitorizează ce faci. Ai merita să o facă, by the way. Faptul că tu retrimiţi un mail cu poze drăguţe (funny) de acum 5 ani te etichetează la fel drept anacronic şi mediocru.

Faptul că poţi da re-tweet (RT) unei chestii precum “găsit buletin pe numele X” e fix din aceeaşi clasă. Care-s şansele ca X să fie pe Twitter? Care-s şansele ca un mass “ofer ghetuţe ortopedice” să fie văzut de cineva interesat? Şi care-s şansele ca totuşi bietele ghetuţe să fi fost deja donate?

Sincer, da’ sincer, poate pare rece ce spun, însă … unii ar merita să lase comunicarea în masă pe seama altora. Presei, spre exemplu. Discutăm de la om la om, sigur, vorbim câte-n lună şi-n stele vrei, totul e ok. Dar cu avântul comunicării de-personalizate, spun franc că unii nu merită urmăriţi. Nu orice Gyusi cu acces la internet are ceva interesant de spus necunoscuţilor. Sorry.

În primul rând, să demontăm mitul că

toată lumea trebuie să ştie (să lucreze cu) Windows

În primul rând, nu-i dai oricărui ciumpalac o maşină pe mână, ci-i ceri să termine o şcoală de şoferi; chiar şi atunci, pentru a conduce camioane îi ceri categorie separată, pentru taxi îi ceri experienţă, simpla prezenţă a certificării e doar începutul drumului. La fel, nu laşi motostivuitorul pe mâna primului venit, îi ceri dovadă ISCIR că-i calificat pe chestia aia. Ca să nu mai spun de absolut orice maşinărie oricât de simplă: prima dată îi explici omului cum funcţionează maşinăria. În orice fabrică. În orice instituţie. La dracu, ai instrucţiuni cu “deschideţi punga şi mâncaţi alunele” deja, nu oricine e calificat să mănânce alune.

E o prostie gigantică inventată de Microsoft aia că un computer trebuie să fie intuitiv, şi că Windows încarnează definiţia lui “intuitiv”. Du-te la orice om de pe stradă şi întreabă-l ce-i ăla “title bar” (bara de titlu). Întreabă-l care-i poziţia corectă a mâinilor pe tastatură. Întreabă-l care-i modul în care poate schimba afişarea numerelor şi datelor în format românesc; sau cum adaugă limba română pe tastatură. Ia un Gogu de pe stradă care se crede bun la Windows şi întreabă-l ce face Remote Desktop Connection şi care sunt alternativele la el. Întreabă-l ce este acela codec, care-i diferenţa între encoder şi decoder, bonus points dacă ştie ce format foloseşte Youtube la codare. Întreabă-l pe câţi biţi e nativ Windowsul lui de acasă. Pariez cu cine doreşte că un Gogu mediu de pe stradă nu are habar să răspundă la nişte întrebări de bun simţ despre computerul lui.

Din acest punct de vedere, faptul că toată lumea foloseşte acelaşi sistem de operare nu înseamnă nimic. Mâine îmi deschid firmă şi folosesc un software open-source care rulează cuminte pe Red Hat Linux. Angajatul meu nu va trebui să aibă cunoştinţe de Windows sau de orice altceva, doar să fi atins un computer înainte, să ştie ce-i ăla un buton, o tastă, o scurtătură; să ştie concepte şi nu neapărat aplicaţiile lor, pentru că până la urmă aplicaţiile sunt similare, tot dublu click faci pe title bar pentru maximizare şi în Windows şi în Ubuntu.

Atâta vreme cât angajatul nu are contact direct cu sistemul de operare, este irelevant ce sistem rulează în fundal. Dacă-mi scriu un software de gestiune, mâine mut o reţea de magazine pe FreeBSD. Ce-i pasă utilizatorului unei maşini de spălat că are înauntru un procesor ARM şi un software core scris special pentru instrucţiunile acelui cip?

Pe scurt: toată lumea ar fi bine să aibă o certificare, un training, un curs de calculatoare, un manual prin casă, capacitatea să caute pe net dacă sunt probleme. Experţii de genul reparăm-din-mers (trial and error) nu-şi mai au locul în anul 2010.

Altă prostie gigantică este că

toată lumea ştie cu Windows, prin urmare ne înţelegem mai rapid

Tâmpenia asta sinistră ţi-o demontează oricine a lucrat într-un service pentru computere, fie el software sau hardware. Faptul că toată lumea are un Windows duce la impresia greşită că ei şi ştiu să lucreze profesionist pe maşina aia. Fals. Dacă mâine se apucă toţi oamenii de peste 40 de ani să repare Dacii, nu vom deveni un popor de mecanici auto, ci un popor de maşini stricate. Dacă mâine un Ceauşescu se apucă să mute săteni la oraş nu vom avea brusc populaţie urbană ci doar o populaţie de ţărani cu pretenţii. What? S-a întâmplat deja? Scuze.

Orice ciumpalac are impresia că ştie Windows, prin urmare instalează toate mizeriile, cumpără componentele cele mai ieftine şi/sau instabile, bagă driverele nepotrivite, mai instalează nişte bloatware pe lângă, rulează fără antivirus, şi apoi vine la tehnician cu pretenţia să-i fie reparată ieftin măgăreaţa. Păi nu? Că doar ştie şi el să instaleze un Windows, ce pizda mă-sii de viaţă.

Revin la exemplul de mai sus: dacă vrei să foloseşti un computer, fă un curs sau apelează la timpul liber al unuia mai cunoscător. Sub falsa pojghiţă numită şi user-friendly se ascunde mizeria numită easy-to-break. Nu mă interesează că un puştan de 13 ani ştie să bage Winamp şi Counter Strike cu crack. Mă interesează că pot să-i înfig foarte uşor un rootkit – atât de adânc încât să nu-l scoată nici la formatare; idem pentru un keylogger mai agil.

Ai patalama, Ghiţă? Dacă n-ai mergi, la dracu şi dă-ţi cu părerea despre altceva, spre exemplu fotbal sau politică.

Ultima idee creaţă de pe listă,

Windows poate fi bun şi pentru corporate dacă-l securizezi corespunzător

Aici nu mă bag prea adânc, din simplul motiv că n-am lucrat cu prea multe firme încât să le ştiu mecanismul intern. Dar am văzut destul reţele cu Windows, şi toate se caracterizează prin 3 chestii: încete, nesecurizate şi expuse.

Orice *nix sau derivat este construit pe ideologia simplă de whitelist: anume, orice nu-i explicit permis este interzis. By default. Bagă asta între urechi şi las-o să dea un clocot. Faci  un superuser (root), cu drepturile lui instalezi TOT ce ai nevoie de instalat, şi gata; în restul timpului te comporţi ca un utilizator obişnuit, iar un potenţial atacator se poate distra maxim distrugând bunurile tale (fişiere, etc). Sistemul rămâne intact. Cum ar fi ca la maşini să poată un virus intra în sistem şi să-ţi suprascrie comenzile de frână? “Please buy our crapware or we’ll keep nagging you until you end up parked in a tree“. Thank you.

Pe de altă parte, Windows vine cu o istorie foarte zbuciumată. Spre exemplu Windows 98 rulând pe sistemul de alocare FAT32 nu are nici măcar conceptul de “proprietate” asupra fişierelor. Eşti în sistem, poţi şterge ce vrei tu de unde vrei tu. \Windows\*.* ? Bring it on, DELTREE /y, un script .bat şi sunt mare haxxor. Windows XP chiar cu service packs şi restul suplimentelor şi peticelor (patches) este în continuare vulnerabil; da, ştie cu NTFS, dar dacă nu iei măsuri explicite de securitate e absolut degeaba. Orice Windows are nevoie de un antivirus, o protejare a conexiunii de internet (firewall) şi dacă se poate de încă o soluţie de securitate împotriva atacurilor asupra utilizatorului (anti-malware). By default e ca un pui golaş.

Da, Windows 7 e mai securizat, Da, Windows 2003 Server e oarecum mai securizat, da’ tot e nevoie de protecţie. Pur şi simplu e irelevant, în perspectiva istoriei când spui securitate NU SPUI Windows, nu mai avem timp să încercăm fiecare distribuţie în speranţa că asta funcţionează bine. Mergi la orice primărie care rulează Windows pe calculatoare, încearcă să iei documente de la ei; primeşti bonus şi nişte programe în plus, autoruns, viermi, chestii d-astea. Mergi la orice liceu fără admin de reţea serios; acum câţiva ani Ministerul Educaţiei a decis că trebuie calculatoare în şcoli, şi bineînţeles pe ele Windows. Riscă cineva un pariu pe procentul reţelelor în care NU am găsi viruşi?

Sumar:

Vorbeam despre angajaţii din sistemul public şi spuneam că prefer să văd un angajat cu un computer, în locul a 3 angajaţi care pasează 2 hârtii în 3 dosare uitate în sertar. Astăzi merg mai departe:

Spun că e un moment crucial în care putem da pe uşă afară Windowsul. Licenţa de Windows costă, licenţa pe Office costă enorm, licenţa pe fiecare căcat de program folosit public costă şi ea. Spre deosebire de home users, aici se plăteşte şi un banal Winamp.

Faceţi backup, formataţi. Instalaţi Linux, FreeBSD, ce vreţi voi. Faceţi parteneriat cu toate universităţile din ţară, scrieţi softuri noi; tot s-or găsi 500 de studenţi care plătiţi pe un salariu minim să scoată programe performante. Configuraţi reţelele astfel încât să fie greu atacabile. Puneţi un server minimal cu Linux şi uitaţi de conceptul de backdoors.

Pe praful ăsta, angajatul nu are ce să strâmbe din nas că “eu nu ştiu să folosesc asta”. Înveţi, Ghiţă, înveţi sau nu-ţi plăteşti ratele luna viitoare. Exact, poate văd un sistem de operare în care jocurile nu vin preinstalate şi pe care nici măcar nu se poate accesa vreun site din afara instituţiei până nu zice sysadminul că se poate. Who mentioned Youtube?

Să lăsăm filmuleţele cu lolcats altora. Bugetarii noştri au de muncă serios.

Văd adesea discuţii cum că bugetarii îşi merită soarta, că trebuie tăiate salarii, că oricum aveau prea mult, că bla bla. Wrong, nu de reduceri avem nevoie.

În primul rând nu ştiu cât s-a umblat la sistemul de prime-bonusuri-sporuri. Că practic pe-acolo se scurg banii, pe căi care nu-s controlabile direct. Deci într-o primă fază aş vrea să văd tăiate toate chestiile neimpozabile acordate peste salariul de bază. Să ştim de unde pornim. Cum banii probabil n-ar fi totuşi suficienţi pentru întreţinerea aparatului administrativ, trecem la măsura 2:

Tăiat din personal. La fel cum Poliţia Judeţeană a reuşit să facă tranziţia de la timpi de 7 zile până la “instant” când vine vorba de eliberarea unui blestemat de cazier judiciar, aşa se poate face în absolut orice departament. Nu tăieri de salariu, tăieri de personal. Un om şi un computer poate face munca foarte bine dacă-i dai un salariu motivant; 5 oameni plătiţi ca nişte negri îţi fac treaba tot în bătaie de joc.

Serios acu’. Vreau să văd un decret guvernamental care să oblige toţi providerii să facă peering cu reţeaua guvernului şi cu reţeaua administraţiei locale. Cumpăraţi computere unde nu există, puneţi pe ele Linux şi daţi-i bătaie. Eliberaţi oamenii din posturi prost plătite şi obţinute pe pile. Scoateţi-i în câmpul muncii, la făcut chestii din care se generează bani. Pur şi simplu în era digitală nu mai există scuză, cererile nu se pot “uita” prin sertare, documentele nu pot fi “rătăcite” prin sistem, în principiu dacă sistemul e organizat bine la partea hardware, singura chestie încetinită este omul. Poate reuşim să vedem unde se freacă menta, într-un final.

Just think of it: dacă ar fi să te angajezi mâine la stat, ce ai prefera? Să împarţi pâine cu încă 3 capre care stau degeaba, şi să stai zilnic cu frica că vi se desfiinţează departamentul din lipsă de productivitate? Sau ai prefera să ţi se dea în mână unelte cu care să-ţi faci treaba?

Atât am de zis. Chestiile cu ciupiri din salarii mi se par aşa, un fel de a întinde magiunul pe pâine.

Ideea-i că felia e deja găurită.

Spre exemplu, am o fixaţie legată de scopul internetului: anume că el este acolo pentru a “suge” din noi. Sunt convins că dacă stai pe internet trebuie să dai ce ai mai bun din tine.

Nici măcar nu este o idee nouă. Ce voia omul de rând înainte de internet? Să fie cunoscut, mostly. Să i se recunoască multiplele calităţi. Să fie dat exemplu din când în când. Să-i inspire pe alţii. Cum obţii asta? Munceşti onest până te bagă şeful în seamă şi te dă exemplu. Te agiţi puţin, poate-poate ajungi subiect de articol. Îţi menţii cu pasiune hobby-ul până asociaţia voastră te remarcă. It’s that easy. Acum 20 de ani era mândrie să apari pe sticlă, să ţi se ia un interviu. Un actor era semizeu.

Cu internetul treaba e mult simplificată. Ce faci te reprezintă, şi în general “a face” înseamnă a contribui la un grup. Fie că-ţi faci site, fie că faci blog, fie că scrii pe un forum sau pe Twitter, existenţa ta este condiţionată de prezenţa constantă în grupul pe care ţi l-ai ales.

Ceea ce face internetul interesant este că scoate din tine tot. Pur şi simplu e atât de vast încât te vei regăsi contribuind în 1000 de locuri la discuţii despre absolut tot ce te interesează. Un urmăritor atent îţi poate spune după un an petrecut pe internet ce hobby ai, ce familie, cât timp liber ai la dispoziţie, care sunt orele în care eşti activ, ce personalitate ai, de ce ţi-e frică, ce prejudecăţi ai, absolut TOT. Nu e un defect al tău, poate nu eşti limbut, multe sunt informaţii pe care le emiţi fără să vrei prin ceea ce nu spui sau prin modul cum acţionezi. E contractul tău cu maşinăria.

Aici intervine fixul meu.

La “intrarea” pe internet ai două opţiuni: prima, să fii cât mai ambiguu, să “dai din casă” cât mai puţin şi să nu te ştie nimeni cine ai putea fi; cum ar veni, să fii spectator fără să contribui. A doua opţiune este să fii sincer până la capăt. Sigur, nu înseamnă că din prima zi vei scrie detalii de budoar sau îţi vei striga preferinţele sexuale. Dar trebuie să realizezi că sooner or later o mare parte din lucrurile astea se vor revela de la sine.

Care-i fixul?

Păi mă acuza Arashi că:

aş putea spune si eu că review-urile pe blog sunt o formă de exhibiţionism, la o adică. Aşa cum nu doar ăla care merge la biserică e credincios, aşa nu doar ăla care scrie riviuuri citeşte.

Wrong. Eşti pe internet, singura opţiune este să o iei înaintea maşinii. Să îi pui la dispoziţie tot despre tine. Până la urmă vasta majoritate a materialelor disponibile pe internet sunt utter bullcrap, maculatură în cel mai bun caz. Nu scrii pentru a exhiba că tu citeşti – un critic cu ochiul format te distruge oricum în 10 minute şi-ţi arată că nici măcar un review nu poţi concepe; scrii lucruri pentru a rămâne în memoria ta şi a altora cum arătai la momentul X în timp. Scrii ca să ştii că acu’ 5 ani ai fi fost de acord cu relaţiile gay descris în Brokeback Mountain, şi acum privind în oglindă parcă eşti mai conservator. Scrii ca să-ţi aminteşti nostalgic că acum 10 ani  nu ai reuşit să prinzi care-i sensul piesei Trenul fără naş.

E datoria ta, în offline faci acest lucru fără să te tragă nimeni de mânecă, vorbeşti de bună voie despre chestiile care te entuziasmează sau care te-au plictisit de moarte, eşti în stare după 2 beri să-mi perorezi 5 ore despre ce PC game pizdos ai jucat, ce efecte a avut, cum te-a prins; ai fi în stare să-mi descrii cu toate detaliile interacţiunea ta cu boşoroaga aia împuţită de la etajul 2. Însă dacă te rog să stai 5 minute jos şi să scrii cum a fost la teatru, îmi zici că vreau prea mult?

Internetul te judecă şi fără să vrei, am mai încercat să spun asta. Tot ce poţi face tu este să contribui pe cât poţi, pe cât de des îţi permite timpul, pe cât te lasă pudicitatea ta. Să spui tu ce-ţi place, să nu ne laşi să ghicim şi să orbecăim.

Abia atunci va deveni internetul un loc drăguţ: când vor putea munci pe bune şi fără măşti în cadrul lui.

Iar dacă ai mască şi ai intrat cu scopul declarat de a o purta, nu te supăra dacă nu insist să sap mai adânc. Internetu-i mare. Dă jos masca şi mai vorbim.

Şi totuşi.

M-a fascinat mereu dinamica maselor. Când eşti singur, n-ai putere. Eşti acolo, agitându-te ca un Pepsi, tu cu tine însuţi, furtună în pahar cu apă. Singur. I can’t stress that enough. Când te agiţi se cheamă că încercit să strici maşinăria, să rupi curgerea banală a clipelor, să  ieşi în evidenţă, să îi perturbi pe ceilalţi. Dar eşti doar tu.

Ce e necesar să se formeze o masă de oameni? Nimic special .. un scop comun şi o disponibilitate spre acţiune. Masa critică trebuie să se strângă, şi apoi efectul de bulgăre vine de la sine. Aţi privit o petrecere gata să înceapă? Toţi vin, gazda tot face curse la uşă, cei deja intraţi încearcă să se acomodeze cu locul, nu se prea vorbeşte. Şi apoi într-o trecere pe nesimţite, it’s a party. Când? Cine? De unde a început totul?

Sincer, nu ştiu să vă spun prea multe pe subiect. Dar dacă aveţi răbdarea, aş dori să vă arăt nişte videoclipuri. Până mai ieri nu înţelegeam o anumită legătură între lucruri aparent disparate. Simt că am găsit un fel de cheie.

Spre exemplu, în Martie 2009 a avut loc un flash mob mai altfel în Belgia, la Antwerp.

E regizat, şi totuşi .. unde e punctul de inflexiune? Câţi n-ar dansa şi ei bucuroşi într-un astfel de flash mob? Nu contează DE CE, contează doar că manifestarea te “prinde” chiar din spatele monitorului.

Când eşti în masă nu mai contează apropierea. Dacă de obicei ne ferim de atingere, dacă primim urgent “Scuze!” chiar dacă omul abia ne-a atins, când eşti în mulţime lucrurile sunt fix invers. Necunoscuţii au acces complet în spaţiul tău intim.

Urmăresc de multă vreme galeriile sportive. Mi se pare delicios cum se formează cântecul, cum simţi în piept nevoia de a da afară, de a spune ceva, de a aplauda, de a sări, de a te manifesta. Poate vă este cunoscut videoclipul:

E momentul când uiţi de tine. Când desfizi realitatea, te deconectezi de la ea, pleci în lumea ta şi nu vrei să revii. Spre exemplu, la meciul de care fac vorbire acolo chiar liderii de galerie au declarat că “au decis să ignore realitatea din teren”. N-avea rost, n-avea farmec să stea să înjure.

Dacă tot suntem în zonă, să vă prezint nişte suporteri sârbi.

Fusese meci important între Partizan şi Panathinaikos, iar grecii câştigaseră. Au stat nebunii şi-au cântat minute în şir, până a ieşit echipa de la vestiare şi-a cântat cu ei. De îmbărbătare. Unde se formează masa? Cine decide cine pleacă şi cine nu? Nu-i o galerie, să spui că ăştia oricum ar fi rămas. Îs oameni. Cântând. De ce o fac?

Să mă scuzaţi că mai dau un exemplu local, dar:

Derulaţi pe la minutul 2 şi-umpic. Elba pierdea, era meci decisiv şi era clar că nu avem absolut nici o şansă. Galeria strigă “toată sala”, şi apoi după o scurtă pauză începe un cântec nou. Firav, prima dată sunt ei, o masă închisă, doar ei care cântă.

Apoi un om se ridică în picioare să aplaude şi el. Încă unul. Când deja s-a ridicat un rând întreg, presiune e pe ceilalţi; ei de stau jos încă? Unul după altul, rânduri-rânduri, se alătură cu toţii masei. Complet iraţional. Complet idiot bă, ai noştri pierd!

Am avut norocul să stau fix lângă galerie, să simt cum mi se “sparge” în spate cântecul lor, să aud sala vuind de la ecou. Au fost, am fost, 2500 de nebuni frumoşi care timp de aproape 20 de minute am renunţat la ideea de “raţional”. Nu aveam nevoie de ea. Galeria ne-a oferit încredere, a fluturat steagul când echipa a fost la pământ. N-am spus-o atunci, o spun acum: Mulţumim.

Masele egalizează. În miezul mulţimii, nu mai contează cine eşti, ce statut ai, cât câştigi, dacă eşti şef sau subaltern. Pur şi simplu e un cazan imens (melting pot), şi în el se distilează prezentul. Eşti acum şi aici, lucrurile chiar se întâmplă. Şi se întâmplă fără să discrimineze.

Unii ar putea să vadă în înregistrarea concertului ăsta doar o masă de animale abia scăpate de sub jug. Eu văd energia începuturilor. Pasiunea lipsei de constrângere. Viaţa. Acele frumoase momente pe care doar copilăria ţi le oferă, de obicei. Durerea-n pulă.

Urmăriţi cum “urcă” spre cer ecoul cântecului, spărgându-se în etern. Când cântă, un grup iese din timpul oficial, intră în ritmul lui propriu. Observaţi cum spre final se sparge grupul, ritmul se strică puţin, iar entuziasmul scade oarecum.

Masele deschise se sparg la fel de uşor precum s-au format. Acum sunt împreună, peste 2 minute au terminat treaba şi sunt fiecare pe drumul lui. Ciudate căi ..

Derulaţi la 2:30. Tot ce trebuie să ştiţi pentru a înţelege acţiunea este că Mr. Keating a fost profesor şi fusese dat afară pentru că le explica elevilor să “gândească liber”, lucru de altfel foarte grav într-o lume cu un mare băţ în cur. Şi ce vedeţi este o ultimă explozie a spiritului rebel.

Punctul din care timpul curge altfel. Cine are primul coaie să ridice vocea? Cine-l urmează? Cine pune piciorul pe masă, sfidând autoritatea? De ce-l urmează toţi?

Ultimul videoclip nu este foarte relevant discuţiei, dar redă şi el un moment din Marea Piesă. E foarte interesant de urmărit dinamica revoluţiei, pe data de 16 sunt o mână de oameni care protestează pentru ceva absolut irelevant (Tokes). Sunt sub 100 la început, şi Miliţia îi înconjoară.

Cum au trecut 3 zile? S-au tot adunat oameni, ok, au schimbat placa, ok, dar nu s-a strâns nicidecum masa critică, niciodată peste 1000. Un aparat ceva mai opresiv ar fi reuşit să înăbuşească în faşă “revolta” asta. Şi tot nu-mi închipui.

Mii de oameni în curtea uzinelor, Elba tremurând de furie pentru că nişte proşti cred că pot confisca morţii. S-au perindat pe-acolo primarele, prim-secretarul, oamenii cu funcţii; degeaba, ridicaseră şarpele, treziseră mânia, you cannot go back after this. Data de 20, platforma industrială Buziaşului ridicându-se, fabrică după fabrică, în marşul inexorabil spre centru, cerând toţi acelaşi lucru: “LI-BER-TA-TE!”, adunând în cale studenţi, muncitori, bătrâni, tot ce-au prins în cale.

Îţi creşte părul pe picioare doar gândindu-te la asta, cum de la nici 1.000 de oameni s-a ajuns la 100.000 sau care-o fi cifra exactă. Masă critică, amplificată de simple zvonuri şi de câteva arestări şi răniri. Tumult popular, spun sincer că aş fi vrut să fiu acolo, să văd şuvoiul de oameni ridicând pumnul şi vocea … să simţi inerţia socială în acţiune precum un tren care-i pe cale să măture totul în drumul lui.

Şi nu doar atât. Noi ne proclamăm liberi, cu o seninătate copilărească, şi totuşi Bucureştiul abia dacă ridică vocea a doua zi. Ei abia începeau. Cum s-a format masa critică la ei? Cum a rezistat la noi din 21 până s-a terminat toată şarada cu teroriştii, pe 27? Endless questions.

Later edit, 24 Iunie 2010

Uitasem cel mai bun exemplu de masă spontană pe care l-am văzut vreodată:

………

În final, o chestie voiam să remarc, lucrul de la care de altfel porneşte întreaga însemnare. Spiritul gregar nu-i un lucru rău în sine şi prin sine. Odată ce ai acel minim discernământ să deosebeşti mâna stângă de mâna dreaptă, odată ce ai acel cap limpede suficient cât să nu te arunci de nebun în plasa oricărui nerod …

Gregaritatea e o formă foarte puternică de exprimare. Folosită corect, poate transforma o zi proastă în una bună, o veste naşpa în una acceptabilă, şi uneori o ţară schingiuită în una pe drumul normalităţii. Alegerea e, bineînţeles, în curtea fiecăruia. Cel mai simplu este să ne ascundem, să abordăm lucrurile para-cerebral, să ne prefacem că analizăm şi să ne jucăm de-a “îmi pasă”, fără însă a face mare lucru, mimând însă totul.

Masele sunt un substantiv, de obicei. Povestea începe când ele devin un verb :)

Aş vrea să stabilim nişte limite şi nişte idei suficiente în acest teren, un fel de axiome. Mi se pare că se abuzează de dulcea legănare în amatorism şi inocenţă, de parcă ar fi nişte virtuţi salvatoare. Deci:

Natura universului

Nu contează că încercăm să clasificăm obiecte, oameni, acţiuni. Cât timp universul şi reprezentările din cadrul lui sunt măsurabile prin una sau mai multe dimensiuni, el este dispus a fi ierarhizat. Pot clasifica baloţi după dimensiuni şi bumbac după calitate. Nu pot clasifica oameni în întregul lor fără să inventez o maşinărie care să parametrizeze viaţa umană; deşi am avansat în acest domeniu şi încercăm să definim omul ca pe un summum de plăceri carnale plus o definiţie vagă  a “fericirii”, suntem departe de a fi epuizat subiectul.

Ce este de reţinut este că ierarhia există şi în afara unui observator. Faptul că nu s-a găsit nici un om timp de milioane de ani nu a împiedicat natura să stabilească singură şi spontan că un tigru pentru a nu muri de foame trebuie să fie deasupra gazelei când ordonăm după viteza fugii. O frumoasă punere în practică a acestei idei este codul de onoare; un japonez va face seppuku chiar dacă dezonoarea lui nu este cunoscută sau chiar dacă nimănui nu-i pasă. Onoarea este un substantiv care se ataşează verbului şi nu contextului.

Lemă: orice univers cunoscut omului este ierarhizabil cel puţin parţial.

Scopul ierarhiilor

Sigur, putem măsura fetele dintr-o clasă după înălţime sau după notele la matematică, după câte bileţele primeşte în ora de mate sau după timpii de la proba de rezistenţă. În funcţie de ceea ce vrem să aflăm.

Luând în considerare că o ierarhie tot există indiferent că vrem noi sau nu, tot ce ne rămâne de făcut este să ne observăm poziţia în ea. Spre exemplu ierarhizăm angajaţii când vrem să stabilim cine merită promovat, cine ţinut şi cine trebuie dat afară pentru că aduce doar balast. Pe mine nu mă interesează absolut deloc că există alţi 6 colegi de echipă care-s şi mai proşti ca mine. Contează doar că suntem cu toţii în subsolul clasamentului şi când lanterna vine, o să fim măturaţi.

Judecata asupra unui obiect din ierarhie se face în raport cu clasa lui (vertical) şi nu în raport cu vecinii (orizontal), cel puţin într-o primă fază.

Elementul mecanic

Pentru ca o analiză să aibă efect trebuie stabilit criteriul. Dacă Ghiţă este primul din clasă la fugă, degeaba mă îmbufnez că eu sunt mai bun la sărituri; cui îi pasă? Sigur, inventivitatea umană poate inventa nişte furci caudine de-a dreptul diabolice, seturi de condiţii cumulative sau mutual exclusive indescriptibil de rafinate. Spre exemplu, cine-i mai bun cântăreţ, Coltrane sau Mingus? De ce? Cine-i mai bun gimnast, Nadia Comăneci sau un street-dancer?

Problema mecanicii este, bineînţeles, că nu-i infailibilă, ba chiar dimpotrivă. Dacă io-mi pun în gând să-l întrec pe Ghiţă la viteză, pot spre exemplu să fur startul. Dacă sunt ditamai trustul de presă şi vreau să pară că-s cel mai citit, pot să fac auto-refresh pe paginile cu ştiri. Dacă-s elev prost la chimie, copiez. În ierarhia reală, eu tot dinjos sunt, doar am păcălit înscrisurile. Uneori contează, uneori o să fiu pus să alerg pe bune şi-o să-mi dau duhul pe pistă; sau poate vom termina liceul cu medii la care nu se mai uită nici dracu, prin urmare decizia mea de a trişa ţine exclusiv de codul moral propriu.

Aplicaţie de mecanică : grupuri sociale

După cum spuneam mai sus, dacă vrem ne putem inventa furci caudine pentru orice. Un bun exemplu este un grup social. Cum definim că-i Gheorghe primul? Păi are succes la femei. Se îmbracă cool. E serios. Glumeşte când nu-i cazul să fie serios. Ştie problemele noastre. Luptă pentru ele. E lider. Are un set de valori morale imposibil de distrus. Are bani. Are capacitatea de a face bani. E învăţat.

Alegeţi un număr aleatoriu de trăsături de mai sus, acordaţi-le ponderi şi gata-i mixul: Gheorghii din fruntea clasamentului se vor schimba mai rar sau mai des, în funcţie de dorinţa lor de a se auto-perfecţiona şi de a se conforma vrerii grupului.

Partea interesată este că valoarea grupului dă valoarea liderilor. Scala calităţilor cuantificabile este în continuare fixă, însă calităţile definite de grup nu sunt. Prin urmare, un grup de oameni învăţaţi va preţui la rândul lui un învăţat, la fel cum o gaşcă de petrecăreţi va pondera factorul “cool” cu o rată mult mai mare decât factorul “morală”; factorul “cool” însă nefiind monedă de schimb în faţa unui alt grup căruia îi pasă de seriozitate sau de morală.

Lemă: Orice grup are liderii pe care îi merită.
Lema 2 : Un membru atipic al grupului fie se auto-exclude fie luptă cu inerţia socială.

Societate

În principiu am putea spune că societatea nu-i decât un grup de oameni asociaţi în vederea unui scop; sigur, e o aproximare grosolană, dacă nu vă satisface denumirea folosiţi atunci “trib”, “ceată” sau “cetate”, vorbim de acelaşi lucru. Asocierea vine din cauze ancestrale, anume că supravieţuirea ca grup este mult mai uşoară decât supravieţuirea pe cont propriu.

Ce vreau să subliniez la societate este că ea are mereu nevoie de un trezorier şi de un conducător. Trezorierul pentru a ţine bunurile comune, şi conducătorul pentru a legifera deciziile majorităţii. Şi că ăştia prin natura poziţiei lor trebuie să fie mai tari ca restul, pentru a se feri de tentaţiile puterii.

O caracteristică interesantă a grupurilor este că interesul personal trebuie pus a priori înapoia interesului de grup. În acest sens, o ceată în care 10 vânători muncesc la prinderea animalului dar în care 3 fură jumătate din pradă se cheamă că-i inegală şi că pe termen lung merge în pierdere. Iar dacă acest comportament nu este pedepsit în vremuri de înflorire, în vremuri de foamete hoţii sfârşesc primii prin a fi aruncaţi în prăpastie. Pare o comparaţie simplistă, şi totuşi ea este fundamentul vieţii politice.

Observaţia 1 : Trebuie investit la fel de mult timp în producerea bunurilor şi în gestionarea lor
Observaţia 2 : O societate care nu poate produce lideri buni este ea însăşi viciată la măduvă
Observaţia 3 : Orice lider este coruptibil, asta nu-l face rău. Trebuie supravegheat.

Lemă : Odată enunţat interesul grupului, există un cadru în care performanţa politică a cuiva poate fi cuantificată şi judecată.

Studiu de caz: România

Să luăm un exemplu modern, renovarea clădirilor istorice. Timişoara şi Aradul renovează 5 clădiri din centru, dar restul problemelor din oraş rămân oarecum la o parte. La finalul mandatului, primarii vor veni în faţa alegătorilor şi vor susţine că “şi-au făcut treaba”. Mutadis mutandis, alegătorii îl vor demite pe cel al Timişoarei şi-l vor reţine în funcţie pe cel al Aradului.

Problema nu este aici a scalei, fiecare a făcut aceeaşi treabă. Problema este că un oraş de 350k de locuitori are altfel de pretenţii faţă de unul de 100k (exemplu, nu ştiu cât are Aradul de fapt). Sigur, Gheorghe a reuşit în oraşul lui să facă să funcţioneze canalizarea, termoficarea, transportul în comun, administraţia oarecum şi başca a mai renovat câte ceva. Dar dacă astea ar fi condiţii suficiente la Arad, la Timişoara ar mai fi fost nevoie şi de încă 5 parcuri, de locuri de parcare mai multe, de degrevarea traficului şi de refacerea trotuarelor.

Problema poate fi gândită în termenii unui schimbător de viteze: amândoi au călcat ambreiajul şi au băgat  în acceleraţie; problema este că în oraşul mai mic, realizările acestea pot fi considerate ca viteza a 4a la turaţie de croazieră, în timp ce în oraşul mare lucrurile se vor simţi ca viteza a 2a supraturată.

Strict pe scală, comparaţiile nu-şi au rostul. Da, alţii au fântâni arteziene în centru, noi nu; who cares? În schimb, dacă alţii fac centuri de ocolire şi noi facem gropi, se cheamă că ei decolează şi noi tragem frâna de mână. Din acest punct de vedere un oraş numit spre exemplu Bucureşti putem considera că merge în marche-arriere. Valoarea agregată are cuvântul final.

Societate şi artă

Voi forţa iarăşi definiţiile pentru a nu mă întinde prea mult; arta este ceea ce rămâne în urma interacţiunii omului cu Viaţa (unde viaţa poate fi percepută filosofic, transcendent, dpdv religios, etc). Dacă pe omul primitiv îl interesează viaţa de vânător, pictează bizoni. Dacă-l interesează plăcerea, pictează sâni şi femei rubiconde.

Arta întinde limitele vieţii, le pipăie, le încearcă, le studiază. Un artist defineşte noi căi pentru cei care-l degustă, el inventează lumi pline de viaţă, rămânând realităţii să se conformeze viziunii lui. Uneori o face, vezi ideile năstruşnice ale lui Da Vinci. Un artist nu priveşte la mâine, ziua de mâine o modelează politicul; arta priveşte peste, priveşte la Poimâine, la decade în depărtare.

Problema unui artist este aceea de contact cu realitatea. Tu, ca om, poţi să crezi că ai inventat cea mai pizdoasă filosofie de pe pământ, şi să mori anonim. Poţi scrie cel mai fain roman, şi să-l halească timpul. Poate eşti descoperit peste 5 generaţii, poate. Este de reţinut că un artist nu poate judeca societatea, el trebuie să privească înspre alte lumi. Prin definiţie, arta nu poate fi măsurabilă, cel puţin nu prin impactul ei viitor. Aia e o ghicitoare.

Meta-blogging

Am evitat cu bună ştiinţă să ajung aici, tocmai pentru că voiam să dau absolut toate exemplele posibile înainte.

În primul rând, de ce scrii pe blog? Unii spun că din plăcere. Alţii pentru bani. Nici nu contează, de altfel. Contează ce scrii.

Unii încearcă să facă presă, copiază articole, scriu editoriale, caută ştiri. Alţii creează poveşti, nuvele, romane, proză arhiscurtă. Unii îşi fac din blog jurnal, care între noi fie vorba tot literatură ajunge prin prisma timpului; poate nu literatură valoroasă, poate doar maculatură, dar încadrarea e clară.

Ce au în comun toţi blogerii? Sunt măsurabili. Orice text este măsurabil, şi-ţi pot spune despre el cât de lung este, cât de complex, câte reacţii ai avut la el, dacă insişti măsurăm şi complexitatea comentariilor. Măsurăm câte vizite ai, câţi alţii te menţionează, dacă textul apare în presă, la TV sau în alte medii din afara internetului. Numărăm câte persoane cu greutate interacţionează cu textul tău.

Sigur, tu Gheorghe vei spune că “scrii de plăcere” şi că-ţi stricăm plăcerea dacă începem să măsurăm. Nu-i problema noastră, dacă nu vrei să-ţi fie produsele măsurate scrie în Wordpad şi ţine sub parolă; echivalentul ţinerii “la sertar” a romanelor adolescentine.

Chestia este, desigur, că de fapt Gheorghe ar vrea să fie măsurat, dar numai dintr-o parte, dacă se poate din profil. Sigur, textul lui nu-i chiar vizitat, dar ce-i trebuie lui vizitatori? El face artă. Ok, are câţiva vizitatori, dar ăia zic naşpa. Păi ar trebui să nu-i măsurăm vizitatorii, ci doar textul. Bun, dar textul nu este destul de bun încât să fie supus criticilor profesionişti. Eh, oricum n-ar înţelege ei. Oricum măsurăm, Gheorghe inventează o nouă scuză sau un nou unghi.

Acu’, singurul om care nu are nevoie de măsurători e ăla care scrie pentru sine însuşi. Artistul care dă afară din preaplinul lui. Bezmeticul care scrie pentru că-l mănâncă degetele, viitorul Paler ale cărui texte sunt un rod al zbaterii interne. Restul ciurdei, adică noi restul, trecem frumos la măsurat şi cântărit. Până la urmă, nu contează să fii primul mereu, în nici un caz pe interneturi. Contează doar ca oriunde ai fi, să acţionezi cu onoare. Orice zici pe blog, să n-o faci cu rea-voinţă, manipulând.

Da, pune poze cu căţelul tău, dacă eşti dispus să investeşti energia în a ţine blog pentru 10 vizite şi 3 comentarii de genul “frumos cuţu”. Scrie despre cum te-ai scobit în fund, dacă asta îţi place ţie şi consideri că generează reacţii valoroase pentru tine. Vorbeşte-mi despre cum ai pierdut timp în trafic, descarcă-ţi nervii legaţi de job, fă versuri despre Boc, scrie un serial despre întâmplările funny din viaţa ta. Nu citesc chiar totul cu plăcere, dar în mod sigur privesc cu un zâmbet încercările.

Important este că ai scris, şi că se poate veni cu rigla în urma blogosferei pentru a cuantifica. Pot măsura ce ziceţi, şi pot deduce care-i nivelul nostru de înţelegere a politicii. Pot studia temele voastre favorite pentru a înţelege ce vă interesează. Suntem un grup. Interacţiunea e prima importantă între noi.

Un singur lucru nu face: nu minţi, nu te vinde, nu-ţi păta viaţa. Vom descoperi mai devreme sau mai târziu, şi rigla veghează.

Îşi mai aminteşte cineva ce puritani eram încă şi-n 2000? Cum roşea lumea dacă auzea versuri de la B.U.G. Mafia prin centrul oraşelor? Take this: Jim Morisson, 1969, Miami. Urcă pe scenă şi aproape îşi arată „cocoşelul”. E drept, pe vremea când America îşi spărgea inhibiţiile noi construiam voioşi socialismul, but still, point stands. Cred că cel mai explicit vers românesc de la o trupă mai cunoscută e ăla cu „al tău sân îmi mângâie mâna”, Vama Veche. C’mon.

Rămânând oarecum în zonă: a fost odată un gagiu numit Phil Donahue. Ăsta şi-a făcut carieră din a sparge inhibiţii la televizor, tot prin 1970. Anume, odată cu revoluţia sexuală a Americii omu’ a făcut emisiuni exact pe temele controversate ale momentului: a discutat probleme de cuplu, a discutat despre masturbare, a adus în emisiune homosexuali, dacă nu mă înşel chiar şi travestiţi. Totul făcut cu profesionalism încât să nu poată fi cenzurat; zicea că „Problema televiziunii nu este controversa, ci amabilitatea”. Poate avem şi noi de învăţat o lecţie de media de aici. Poate ar fi timpul să lăsăm senzaţionalul pe seama Click şi Cancan, iar pe ele să le împingem la marginea societăţii. Şi noi să dezbatem chestiile pe bune.

N-am terminat încă. Pe tema inhibiţiilor, dacă tot am înjurat-o un întreg popor pe Madona că e deraiată şi nu-ştiu-cum, să vă servesc un citat de-al ei din anii ’80, despre Biserică: „Câte milioane de catolici fac terapie pentru a scăpa de ideea păcatului originar? Ştiţi cum este să ţi se spună din prima zi de şcoală că eşti un păcătos, că aşa te-ai născut?”. Tipa asta a făcut ceva, a spart bariere, s-a luat în piept cu Biserica. Noi, comentatorii, on the other hand … meh. Când faceţi primul videoclip considerat blasfemiator şi ajunge în topuri, anunţaţi-ne.

Last but not least on my list: violenţa. Se discută pe bloguri despre violenţa asupra copiilor şi despre cea casnică, se discută cu o ciclicitate demnă de cauze mai bune. Pur şi simplu când credem că s-au stins ecourile ultimei discuţii, începe alta, bazată pe alte fapte. Şi cum în vasta majoritate a cazurilor se discută despre violenţa fizică, I want to make a stand.

Anume: violenţa fizică nu mă interesează. Cea psihică trebuie să ne facă atenţi şi să ne pună în alertă. De fiecare dată se vorbeşte despre femeile agresate şi se scoate în faţă faptul că „nu am avut curajul să merg la Poliţie”, sau „îl iubeam prea mult”. Nu mi se pare o vorbă care să le facă cinste, ba dimpotrivă, dacă eşti destul de slab(ă) încât să te complaci într-o relaţie pasiv-agresivă, e problema ta. Sigur, braţul legii va pedepsi fapta lui, dar nu poţi cere compensaţii morale şi umeri de plâns pe ei pentru că tu ai stat capră. Relaţiile cu psihoticii se exclud, of course.

Acu’, bineînţeles, la copii e altă discuţie având în vedere că-s neputincioşi în faţa unui părinte hotărât să le fută meciu’. Oarecum. De pe la adolescenţă încep să se cearnă grâul de neghină, cei tari de cei slabi, viitoarele slugi de viitorii lideri. Parcă am dat un exemplu mai de mult pe-aici. În orice caz, violenţa psihică e cea care merită urmărită, şi e de obicei mai uşor de observat. Ăsta-i avantajul interacţiunii, odată pus în aceeaşi cameră cu victima şi agresorul poţi observa relaţia lor chiar şi doar din context, nici n-ai nevoie de cuvinte. Iar alteori chiar din descriere. Keep in mind, keep watch. Keep safe.

Bun, pornind de la observaţia asta, am o idee.

New media e o unealtă foarte puternică dacă e folosită cum trebuie. Avem o rată de piraterie foarte mare, să nu ne ascundem după deget. Avem prin urmare un număr enorm de oameni care stau cu pula în sus zilnic şi se uită pe torenţi după filme şi seriale noi, plictisiţi de televizor. Avem ţeavă să scoatem (download) discografii întregi în decursul unei singure zile. Cu 500 ron pot cumpăra un server linux fără monitor şi pot găzdui bloguri pentru toate clasele din şcoală, să facă recenzii publice.

Cum poţi folosi new media? Simplu. Singura notă “tradiţională” rămâne teza semestrială. În rest, elevului i se cere să vizioneze filmul X, cum poate el, închiriere, download, nu e treaba profului. Şi nota se dă pe review făcut filmului, cerinţe punctuale, gen “descrieţi procesul de erodare a conştiinţei personajului principal din filmul Stalker” sau “faceţi o listă cu metaforele cinemafografice din filmul Romeo şi Julieta (ediţia din anul cutare)”.

Sau chiar teme mai grele: ascultaţi piesa Blue Train a lui John Coltrane şi explicaţi. Ce “simţiţi”. Ce evocă artistul. Ce fraze muzicale îi sunt specifice? Cărui stil aparţine? De ce nu cântă Johnny Răducanu la fel? Nu este nevoie de educaţie muzicală complexă pe tema asta, este nevoie de Google, wikipedia şi puţin bun-simţ în interpretare. Dac-aş fi profesor de limba română, să mor dacă n-aş da o temă de-asta şi n-aş acorda nota 9-10 oricui e în stare să explice în cuvintele lui şi să scoată o compunere mai lungă de 800 de cuvinte despre ce se “întâmplă” într-o piesă de jazz. Sau despre un album, fie, 1500 de cuvinte.

Limba română se învaţă folosind-o. Citind şi scriind. Rescriind şi citind din nou. Adaptând. Forţând “organul” limbii să se deschidă, să se despice, să curgă. Traducând. Forţând sensuri noi. Întrebând. Rescriind. Citind. Discutând. Folosind.

Ca profesor, le-aş pune în clasă filme, cu temă de casă să facă recenzie. Şi aş puncta doar bogăţia limbajului dacă este folosit corect. Le-aş recita o bucată din Shakespeare în original, apoi le-aş da copii după traducere şi i-aş pune să-mi explice unde traducerea nu poate acoperi golurile lingvistice (falls short). Sau traduceri din franceză, dacă asta fac la clasă.

Sigur, ar termina liceul şi n-ar şti la Bacalaureat ce-i ăla curent clasicist. Sau post-modernist. Poate n-ar şti tâmpeniile despre cum clasificăm comunicarea în formală şi informală, sau alte 1000 de criterii irelevante.

Hmm .. chiar crezi că n-ar şti? Le-ar şti, informal. Ca să poţi face o recenzie (review) ca lumea, trebuie să pui în funcţiune organul. Să faci compartimentele să colaboreze. Să observi influenţe. Să cauţi referinţe. Scrie-mi o recenzie a unui album Tupac, atingând următoarele aspecte: compoziţie muzicală, influenţa mediului asupra individului, contextul istoric. Dacă nu ştii, te ajut, îţi pun în braţe istoria Americii şi a ghetourilor, un studiu comparativ între West-side şi East-side, câteva referinţe critice despre muzica rap la începuturi. Mno, compilează. Cu exemple din cartieru’ tău dacă se poate.

Sau vorbeşte-mi despre albumul Secret of the Runes al trupei Therion, ce referinţe la mitologia norvegiană sunt acolo? Care este piesa cu mitul fondator? Ce personaj? Bun, nu-ţi place rockul simfonic. Zi-mi din pop-rock. Zi-mi ce teme universale sunt evocate în piesa One Vision de la Queen. Sau: ce eroi greci ar putea fi evocaţi în acompanierea piesei We are the champions? Enumeră-mi piesele de la Ac/Dc în care este pomenit sexul implicit sau explicit; ce context social a permis unor piese ca “The Jack” sau “Whole lotta Rosie” să fie cântate de zeci de mii de oameni? Ce context social face ca în România să nu poată exista o astfel de muzică? Argumentaţi. Pot lua orice gen de muzică, chiar şi manele, şi să-ţi dau de lucru la materia “Limba română” pornind de la el.

Vorbeşte-mi despre filmul Jeux D’Enfants. Menţionează tehnicile folosite de regizor pentru a sugera continuitatea vârstei mentale. Referă-te la mecanismul psihologic care îngăduie păstrarea unei relaţii la nivelul din copilărie. În ce fel tehnica de filmare se adaptează pentru a sugera modificările subtile din psihicul actorilor? Aceste detalii i-ar ajuta pe elevi mult mai mult decât un comentariu sec la personajul Apostol Bologa, la un roman pe care poate nici nu l-au citit. Ajută pentru că la sfârşit trebuie să poată răspunde “de ce un roman făcut după acest film NU ar fi încadrat la realism?”.

Şi stai că n-am terminat. Google. Caută pe Google în ce curent se află încadrat Picasso, caută 3 tablouri care-ţi par mai speciale şi fă o compunere despre ele. Aducem proiector sau un album dacă este nevoie, să înţeleagă şi clasa despre ce este vorba acolo. Iar apoi profesorul întreabă despre sensul fiecărui cuvânt care pare a fi aruncat doar de dragul de a “da bine”. Hai, explică-mi de ce consideri că Picasso este avangardist. De ce este pionierul cubismului? Ce “colegi” de generaţie are? Sigur, nu-i întrebare de “limba română” în sensul tehnic, dar e mult mai interesant decât orice se face acum la clasă.

Am zis de pictură? Sculptura ce are? Găsim pe internet modele 3D ale marilor opere, copiilor nu le rămâne decât să zboare acasă şi să încingă modemul cautând aceste modele pentru a putea scrie despre ele. Să nu uit teatrul. Căutaţi şi priviţi 5 înregistrări ale lui Toma Caragiu şi explicaţi tehnicile dramatice folosite pentru impresionarea spectatorului. Enunţaţi tehnica folosită pentru a da ritmicitate cascadei de înjurături din filmul Asfalt Tango. Explicaţi tehnica gradaţiei din baletul Lacul Lebedelor. Enumeraţi motivele literare din piesa “Cum traversează Barbie criza mondială” – piesă din repertoriul local.

A nu se înţelege că exclud literatura. Ea rămâne izvorul, sursa şi locul eternei reîntoarceri. Însă am convingerea fermă că înţelegerea marilor opere ale lumii rămâne pentru vârsta adultă, rămâne pentru oamenii maturi şi cu oarece experienţă, este destinată celor care sunt dăruiţi cu răbdarea şi interesul să se aplece asupra slovelor. Puştanilor şi puştoaicelor de liceu nu le dai aşa ceva, că încep să se uite la porno pe telefonul mobil sau să citească zodiacul la oră. Lor dă-le muzică, dă-le vizual, dă-le artă, dă-le spaţiu creativ şi lasă-le spiritul ludic să se manifeste. Chiar dacă cu greşeli, chiar dacă eronat, chiar dacă în primii 3 ani vor spune doar tâmpenii. Important este să muncească, să caute, să se documenteze, să vadă măcar o dată în viaţă un concept în practică. Le va fi mult mai folositor, vocabularul mai bogat şi universul mai fericit.

….

Avem un tărâm literalmente virgin în faţă. Suntem o ţară de devoratori de filme, şi totuşi nu prea avem recenzii. Se ard serverele de la câtă muzică se transferă pe reţea, dar nu avem câteva păreri mai decente despre albumele noi. Avem teritoriul clar delimitat, avem sculele necesare să-l tranşăm şi parcelăm, avem oamenii cu care s-o facem. Sau măcar avem timpul necesar să ne pregătim o generaţie cultă, o generaţie care a experimentat şi a gustat din tot. TOT.

În schimb, în timpul ăsta elevii pierd timpul tocind despre cum mergea Ion Creangă în curu gol la scaldă. Inacceptabil. Lasă-i pe ei să descopere dacă-i interesează de cucu’ lui Ionică.

Înroşiţi cablurile şi apoi stoarceţi creierii. De aia îi aveţi.

Discuţia porneşte de pe Trilema, de la un articol numit Vina bătrînilor. Ca să-l citez pe autor:

In general, indivizii care au astazi varsta pensiei sunt acele gunoaie care s-au complacut sa traiasca sub regimul comunist in anii 70, si-n anii 80. Putini dintre ei pot prezenta scuza (moralmente dubioasa oricum) ca si-au format opiniile despre comunism in anii 60, cand “mergea bine”.

Din punctul meu de vedere toti romanii in varsta de peste 55-60 de ani astazi sunt din principiu vinovati si din principiu ne-oameni, cvasi-oameni, aproape-oameni, nu chiar cetateni si asa mai departe.

Expecting a storm? He’s got it. Da’ nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre rafinarea parţială a definiţiilor, în urma comentariilor:

Am o singura, simpla pretentie : sa nu-mi vina astia si sa-mi zica ca de fapt totu-i la fel. Da ? Se poate, ori zici ca cer prea mult ?

Spune cinstit, dom’le, am stat cat am putut, si cand n-am mai putut n-am mai stat. Imi pare bine c-am putut cat am putut, si-mi pare rau ca n-am mai putut cand n-am mai putut, si asta este. Sa ma ierte cine-o putea, sa ma iubesca cui i-o fi de lipsa si-n rest, sanatate buna, ura si la gara.

E bine-asa ? [ştacheta e] sus pusa, ce-i drept. Da’ mai jos nu-i unde.

Odată ajunşi în punctul ăsta, eu unul mă declar mulţumit de rezultatul interacţiunii. Să explic, mergînd pe cîteva exemple din familia mea.

Străbunicii din partea mamei nu mi i-am cunoscut prea bine, el a murit de tînăr şi ea a murit pe cînd aveam eu vreo 8 ani. Ce-mi amintesc este casa bătrînească cu 2 corpuri de clădire şi 3 odăi, cu bucătăria micuţă dar curată, cu grădina în care era loc şi de cîţiva cireşi laolaltă cu ceva floarea-sorelui, cucuruz şi cîteva răsaduri bune de legume. Ei aşa or trăit la ţară, într-o localitate micuţă, şi nu cred că le-a păsat prea tare de comunişti. Pentru că înainte de comunişti dăduseră la sapă pe tarlaua popii şi a altora; vorba aia … săracul nu-şi alege jugul.Ce ştiu este că străbunica abia a aşteptat să se facă copiii mari şi să stea pe picioarele lor, chiar dacă asta a însemnat fetele să se mărite obligat-forţat şi băieţii să iasă la muncă. Comuniştii contruind oraşe au dat unor mii de oameni şansa de a-şi vedea cu ochii visul de urbanitate, chiar dac-a fost un vis repede spulberat în blocurile comuniste.

De străbunicii din partea tatălui n-am nici cea mai vagă idee, îs pierduţi pe undeva în zona Petroşaniului.

Pe bunicii din partea tatălui iarăşi nu-i ştiu prea bine, nu ne-am văzut nici de multă vreme .. cert este că aveau exact şi ei o casă cu grădină pe-acolo prin comună, el cu un picior beteag, ea preocupată de biserică şi bîrfe .. mno, nu cred că le-o păsat prea tare cine-o fost la conducere atîta vreme cît le-o făcut şosele şi canalizare.

În schimb pe bunicii din partea mamei îi ştiu oleacă mai bine. El a fost pompier în naiba-ştie-ce-grad; am descoperit în casa lor o colecţie întreagă a operelor lui Stalin alături de cele ale lui Ceauşescu. Mi s-a spus că trebuia să conspecteze din chestiile alea şi să recite frumos la partid, să ţină cuvîntări şi alte chestii, deh meseria cere sacrificii. Or does it?

Bunica a fost .. meh, mi-e lehamite, ştiu că nu se face să-ţi bîrfeşti neamurile, şi totuşi .. I have to say this for the sake of completeness. Ea a lucrat la Agenţia de Voiaj, şi deşi nu avea funcţie de ghişeu, totuşi reuşea să facă bine unui număr extrem de mare de cunoştinţe şi prieteni. Cerea şi primea de la casiere compartimente întregi şi cuşete întregi care rămîneau rezervate pentru grupuri de 1-2 persoane, împrumuta permisul ei altora, ba chiar cum unii controlori o ştiau trimitea lume direct pe gratis folosindu-se de formula magică “sunt verişoara/nepoata lui Cutare de la Agenţie”. Ca să nu mai spun că pentru serviciile astea primea tot felul de gratuităţi, cadouri şi oferte din partea oamenilor recunoscători. Nu şi-a pus niciodată problema că ce face este rău, imoral sau măcar risipitor de resurse. Tind să cred că nimeni din perioada aia nu-şi punea astfel de întrebări. E definitoriu, şi i-au luat anii ’80 prin surprindere.

Despre părinţii mei nu am a spune prea multe. Au fost copii în anii ’60 şi au asistat pasivi la desfăşurarea comunismului, precum s-au chinuit şi în anii tranziţiei. O fi valabilă aia cu “you only need look into a mirror”, dar pe scara vinei colective, mie-mi pare că lucrurile pică destul de jos.

Noa, şi acu’ să căutăm vinovaţii să le scoatem ochii. Cine-s?

Nu de alta dar oamenii după răzbel erau înfometaţi şi cu piciorul pe grumaz pus de către ruşi. Or lucrat de voie de nevoie ce li s-o dat. Între ’45 şi ’65 e o generaţie întreagă, şi sincer nu ştiu cum să-i acuz. Poate pe cei de după ’65, chiar dacă ar fi too close for comfort, că intră şi părinţii mei şi-ai prietenilor mei. Fiecare luat în parte a făcut mai mult sau mai puţin rău. Ce-i important este că foarte puţini au făcut bine.

Şi totuşi dacă vrem să judecăm istoria, trebuie să-i judecăm oamenii şi efectele. Eu unul nu îndrăznesc să o fac. Dacă dumneavoastră doriţi să o faceţi, mergeţi la susnumitul pe blog şi lăsaţi acolo părerea.

[ offtopic: am scris întreg articolul folosând Î acolo unde ar trebui să fie  ; sunt curios dacă i-a observat cineva lipsa acelui Â-din-A ]

Ce părere are Primăria Timişoara despre asta? Să le dăm cuvântul:

Stimate domn,

În vederea asigurării fluenţei traficului rutier prezent pe Bulevardul Liviu Rebreanu, semafoarele montate pe acest tronson de drum sunt corelate între ele prin dispozitivele speciale, asigurând astfel funcţionarea înregim de “Undă Verde”. Unul din motivele majore care au stat la baza implementării acestui sistem, a fost acela de a decongestiona bulevardul respectiv ţinând cont că acesta este destinat şi traficului rutier de mare tonaj.

În acest sens, planul de semaforizare al Bv. Liviu Rebreanu cu Calea Şagului aşa cum a fost proiectat, prevede traversarea de către pietoni a str. Calea Şagului, în două etape, cu oprirea acestora pe refugiul pietonal din zona mediană a drumului.

Mărirea timpului de verde pentru a asigura o perioadă sufiecientă traversării într-o singură etapă, ar duce în modinevitabil la blocaje rutiere în această locaţie dereglând întreg sistemul de undă verde implementat. Vă mulţumim pentru înţelegere.

Intocmit: Consilier
Truţa Sorin

Aşa-numita undă verde a dus la traversarea de către tramvaie a Bd. Rebreanu în 30 de minute, având de aşteptat la nu mai puţin de 13 semafoare. Pe lângă nervii celor care au de trecut prin intersecţia cu Şagului. Totul pentru maşini, da? Să fiu ironic şi să spun că primarul şi consilierii merg cu maşina, deci e logic să îi doară în cur de restul oamenilor? Hai c-o spun.

Şi am şi o idee mai bună: să ne sugeţi pula, idioţilor. Nouă. Tuturor celor care pierdem timp pe-acolo zilnic.

Aşe.

Moment de acu’ 30 de secunde: citesc pe internet ceva ce-mi aminteşte de o oarecare cunoştinţă. Dau s-o caut în lista de messenger, “bă, cum dracu o chema pe asta?”. În final răspunsul mi l-am dat singur când am văzut lista goală .. “n-o mai cheamă, că s-o culcat”. Mda, e abia 4 dimineaţa …

Mai sus am făcut o referinţă improprie la Yahoo Messenger – sau, în fine, eu am spus messenger şi a ieşit referinţă implicită. Pentru că de ceva vreme – cred că se împlinesc acuşica 4 luni – folosesc Trillian în locul Y!M. Apetitul mi l-a deschis Meebo cu opţiunea fantastică de a comasa conturile de gtalk şi y!m, mutarea am făcut-o efectiv atunci când clientul de la Yahoo a crăpat şi a mai refuzat să pornească.

Ce-mi place la Trillian: notificare aproape real-time la mailuri, de asemenea ştie să arate şi excerpt de pe gmail. Pentru utilizatorii de gtalk îmi arată login şi logoff al oamenilor pe care nici măcar nu-i am în listă dar cu care m-am conversat pe mail. At least cred că asta face. Altă chestie absolut bestială: îmi arată că-mi scrii înainte să apeşti [enter] la prima fază; prima săptămână a fost plină de replici “ce doreşti?” şi de supoziţii despre puterile mele paranormale. Mai ştie şi auto-accept pentru incoming file transfers, sortarea transferurilor pe foldere … ce nu ştie este photo sharing. Şi-atât că m-am întins deja prea mult.

.. ok, last feature of Trilian: se ştie conecta la contul de Twitter. Înainte foloseam Seesmic, dar cum ăla e un site pe care trebuie să intru de bună voie .. meh, uitam. Aşa, cu ciripitoru’ integrat în messenger, altfel vine treaba. Şi cum deschide o fereastră de IM pentru a tweetui sau a răspunde altora .. e ca pe mess. Uneori trebuie să mă trag de urechi ca să realizez că ce scriu NU este  o chestie privată.

Am început să citesc pe budă Pădurea Spânzuraților. O fi el roman realist şi sombru şi exact şi ce mai vreţi, dar mie îmi pare că-i un fel de Adam și Eva mai puțin relevant. Aş putea să-l rezum în câteva cuvinte astfel: “Apostol observă că viaţa-i complexă și are multe aspecte, iar năruit sub presiunea puterilor mai mari ca el alege calea uşoară a dezertării – sinucidere simbolică“. The end. No really, stilul e fix la fel, dar în vreme ce în Adam şi Eva chiar se potriveşte pentru a descrie incertitudinile personajelor şi dramele lor de metempsihoză .. în povestea asta de front mai mult îmi stă în cale. Nici Ion nu mi-a picat prea bine, btw, mă bucur că există personaje care au drame existențiale, dar nu mă afectează cu nimic, nu merge nici la inimă nici la creier.

Acreala zilei : Prima dată am borât când cei 3 corifei ai bloggingului românesc au vorbit despre Microsoft şi piraterie – acum câteva săptămâni. Ieri a fost rândul să borăsc din nou, când şleahta a zis simultan şi la unison despre Roşia Montană. Zoso a dat-o finuţ cu un videoclip, că locuri de muncă, chestii, socoteli, e încurcată. Bun. Arhi a lovit în plin cu locuri de muncă, că de fapt n-ar fi problema noastră ci strict a locuitorilor din zonă. Iar Coşmaru’ a făcut ce ştie el mai bine .. trolling cu un videoclip în care apar 3 tineri beţi şi cu un look mai nonconformist la FânFest – lovitură nu la obiect ci la sentiment.

Ce m-a enervat? Dincolo de faptul că -brusc- ăştia 3 scriu despre exact acelaşi lucru (şi Coşmaru’ nu semnalează că ar fi advertorial, fereşte-mă Doamne) … deci, dincolo de asta, mă deranjează ideea vag exprimată cum că n-ar fi treaba noastră Roşia Montană, că noi orăşenii suntem nişte mişei că ne băgăm în ciorba ăstora de la munte.

Totuşi treaba cam este şi a nostră, că munţii ăia sunt în România – last time I checked, at least. Şi locuitorii din Roşia Montană sunt, cum să spun eu, trecători. E ca şi cum ai spune că ai de gând să distrugi sediul BNR, dar dacă tot o faci vei hrăni vreo 5 căţei ai străzii din banii de acolo. Fratele meu, populaţia din zonă a avut ocazia să se mute la oraş în vreo 40 de ani de comunism plus încă vreo 20 de libertate. N-au făcut-o, au stat în munţi şi sărăcie, nu i-a ţinut nimeni cu forţa, nu i-a plâns nimeni atunci, acum brusc suntem umanitari; mă leşi .. ?

Nimeni nu plânge după oraşul Ciudanoviţa unde şi-au futut sănătatea mii de oameni la scos de uraniu, nimeni nu-şi mai aminteşte de oraşele miniere Anina sau Călimani, cui îi mai pasă de Petrila? Unele zone ale ţării încă suferă grav de poluarea cu metale grele, pe asta o băgaţi sub covor destul de lejer, e uşor, nu?

Da mă, eroii neamului care sunteţi, bloggeri de opinie şi atitudine ce vă găsiţi, o să avem nişte locuri de muncă nici două decade. Şi apoi? Cine ne plăteşte pagubele? Nu ne e futută direcţia deja?

[ .. mda, cică asta a fost "scurt" ]

Promisesem să nu mai scriu despre piraterie şi licenţe, chiar mă seacă subiectul şi nu-mi face plăcere să-l dezbat. Dar cum am un VisUrât în reader şi omul ţine neapărat să scrie articole ca ăsta sau ca ăsta, nu poci să nu reacţionez.

Deci.

Bârgău zice clar că “nimic nu-i gratis”, da? Şi recunoaşte cu 3 mâini că reclamele îl ajută să-şi ţină blogul, da? La fel ca orice alt pro-blogger din România, da? Bun. Notat.

Acu’ să trecem la justificarea pirateriei.

Eu dacă îmi răpesc 30 de minute din viaţă şi-i ţin locul Mariei de la brutărie ţin să fiu plătit pentru acele 30 de minute. Nu le primesc înapoi de niciunde. Dacă îmi cumpăr un mp3-player vreau să am încrederea că nu îmi va fi furat, tocmai pentru că a cumpăra alt player mă costă. În general pun preţ pe chestiile care valorează ceva real. Tehnic vorbind, poţi “fura” doar obiecte ce există într-o singură copie.

O melodie dacă o copiez îi rămâne şi proprietarului. Un film dacă îl copiez îi rămâne şi proprietarului. Un soft la fel. Nu am prejudiciat pe nimeni de vreun bun al său. Ok, poate l-am prejudiciat de veniturile potenţiale? Achtung! Dacă ai magazin şi ţi-l vizitează 500 de oameni zilnic dar numai 10 cumpără ceva nu înseamnă că ai pierdut fix 400 de clienţi. Înseamnă doar că aceia erau potenţiali clienţi, şi că n-ai făcut totul să-i convingi să cumpere.

Dacă am un bar cu 2000 de clienţi pe zi, fiecare consumând o singură bere, înseamnă că am pierdut în vânzări alte 2000 de beri fiindcă nu i-am convins să bea mai mult? Nu ştiu. Prostia asta cu potenţial cumpărător şi cu venituri potenţiale îmi întoarce stomacul pe dos. Sigur, nişte manageri leşinaţi de foame se plângeau că citim ziarul de la vecinul şi nu îl cumpărăm noi – asta până au băgat reclame şi a început să le convină că mai multe perechi de ochi pargurg paginile.

Instinctul natural al omului este să împărtăşească, să dea altora, să se înfrupte din ce au alţii. Câcat, păi radioul e de-a dreptul comunist, la inventarea lui zbierau copilaşii de la casele de discuri ca din gură de şarpe că drăcia va ucide vânzările la muzică. Uite că nu le-a ucis, ba chiar dimpotrivă. Multiplicarea în masă a oricărui produs nu face decât să îi aducă expunere şi în final cumpărători care altfel nu ar fi auzit de el. Ce preferi, să cânţi pentru 15 prieteni şi să sugi pula la casa de discuri să te scoată şi pe tine? Şi dacă eşti băiat? Nu-i mai simplu să te pui pe Youtube şi să laşi lumea să decidă? Aşa cum face Viktoria, o ucraineancă inteligentă, şi căreia i-am cumpărat albumul de classical doar pentru că mi-a plăcut enorm ce cântă ea. Impulse buy.

Hai să numărăm, bă pizdelor. Hai să încercăm să ghicim câte ore nedormite au adunat toţi calculatoriştii din lume la începuturile internetului. Hai, idioţilor, încercaţi să estimaţi măcar valoarea timpului acelor oameni care de bună voie şi nesiliţi de nimeni au folosit reţeaua, au scris software pentru ea, au vânat vulnerabilităţi în software şi în protocoale. Hai, estimaţi puţin cât ar fi durat o implementare comercială a internetului dacă nişte hackeri cu coaie mari n-ar fi pierdut zile în şir jucându-se cu securitatea unix, încercând şi reuşind să spargă metode de protecţie ale serverelor, phreakeri care au obligat giganţi ca AT&T să îşi repare găurile din reţeua de telefonie. Încercaţi măcar 10 minute să căutaţi pe interneţi, bă proaste leşinate ce sunteţi, cam cât ar fi costat expertiza pusă de aceşti oameni în spatele protocoalelor TCP/IP, câte teste s-au făcut pentru a securiza cât de cât un rahat de SMTP, câte nopţi nedormite au acei geeks care au studiat maţele primelor firewall pentru a se asigura că sunt impenetrabile.

Aţi numărat? Unde eram fără munca voluntară a lor? Să vă ajut? E simplu: în noroi, că cine ar fi ghicit potenţialul internetului în 1990? Cine ar fi plătit sume consistente pentru testarea securităţii? Firefox e open-source. WordPress e open-source. MySql a fost open-source până l-a cumpărat Sun. Linux e open-source. Proiectele fundaţiei Apache sunt open. Unde eram, bă, fără ele? Între gifuri animate care au fost cutting-edge în 1995? Cu Internet Exploder şi gaşca de troieni ataşaţi? De unde aţi fi avut voi bandă să downloadaţi filme cu 5 mb/s sau să vă uitaţi la lolcats pe Youtube? Aud? Ce ISP ar fi investit dacă nu exista o piaţă de consumatori?

Dacă tot am dat-o exemplu pe Vika, hai că vă mai dau unul drag inimii mele: QuestionableContent. Benzi desenate online, tipu’ are vechime de vreo 6 ani şi de vreo 2 sau 3 face comics full-time. Din ce trăieşte? Merchandise, mărunţişuri, just visit his TopatoCo store. Şi dacă sunteţi pe TopatoCo, ia, aşa o privire rapidă, câţi web cartoonists câştigă un ban cinstit din ce fac ei acolo? Aud? Ce era de preferat, să pună parolă pe site şi doar ăia care plătesc să intre? Păi a doua zi ar fi fost piratate materialele, iar în 3 luni se lăsa omu’ de meserie. Nu vă seamănă cu argumentaţia lui Sebi? Mie-mi pare că se calcă singur pe picioare, dar fie.

Aşa că, bă oameni stupizi ce sunteţi, apărătorii noţiunii de FURT dincolo de limitele raţionalului, înţelegeţi că nu există vreo limită fizică sau morală pentru copierea materialelor. Avatar a făcut încasări căcălău, pentru că a putut. Reeditările lui Elvis Presley fac încasări căcălău, chiar dacă absolut toată discografia regelui se găseşte şi online. Pentru că omul plăteşte pentru calitate, PERIOD. Ah, că nu mai acceptă nimeni să plătească pentru albume proaste pe care abia le-a ascultat 10 minute în magazinul de discuri … nu-mi pare rău. Deloc.

În lumea asta există legi fizice, imuabile. Ca biletul la cinema, spre exemplu. Acolo nu pot şi nu vreau să trişez, plătesc pentru un ecran gigantic şi pentru o calitate superioară celei de pe ecranul de acasă. Nu pot şi nu vreau să sar gardul la concertele preferate, pentru că artistul ăla dă totul pe scenă pentru mine.  Plătesc găzduire pentru blog pentru că cineva consumă nişte resurse special pentru mine. Aş plăti un joc făcut extrem da’ extrem de bine, ceva care să merite să-l joc cu săptămânile sau cu lunile, nu vreun shooter pe care-l termin în 5 zile. Sau ceva joc cu modul superb de reţea. Mda, dezavantajul lumii moderne, chiar testăm înainte să cumpărăm, nu mai merge să faci valuri de marketing şi să aştepţi fraierii să-ţi umple conturile …

Însă în rest, cine face ceva digital pleacă de la premisa că “opera” lui va fi disponibilă lumii întregi. Chiar dacă nu-mi convine, viitor programator fiind. Ar trebui să fiu primul care să îmbrăţişeze legea în speranţa protejării veniturilor mele, la fel cum fotografii profesionişti au ţipat din toţi bojocii când au apărut primele saituri de stock photography. Mă mai apucă din când în când câte o nostalgie d-asta, dar îmi ajunge să-mi amintesc fericirea oamenilor care s-au înregistrat cântând şi care apoi urmăreau încântaţi câţi vizitatori are acea înregistrare. Yup, vanitatea înaintea veniturilor potenţiale, sharing before greed, all that stuff. Nevoile oamenilor înaintea nevoilor banilor.

This is our world. Get used to it.

Articolul de faţă este născut dintr-o asemenea visare lucidă. E doar o bucată, un ciot, însă prefer să-l “scuip” în lume aşa cum este el; completările rămân pe seama cetitorului.

–

Probabil aţi văzut deja bannere de susţinere a campaniei “Fii mai neamţ!“. Dacă nu aţi văzut, zic că n-aţi pierdut nimic. Dezideratele ei sunt aproape banale, şi nu-mi pare a fi apanajul germanilor de a fi politicoşi în interacţiuni, rezervaţi în public şi serioşi în general. Chiar nu mi se pare. Mai degrabă, ce mi se pare că ne atrage la ei este perfecţiunea maşinăriei sociale, aceea care permite funcţionarea societăţii în orice condiţii.

Pe de altă parte, vă invit să vizionaţi şi un scurt film, Brutalitat in Stein. Discuţia începută în alt articol poate continua şi cu argumente din Al doilea război mondial. Spre exemplu, despre ruşi “se ştie” că sunt brutali la răzbel, şi că au mers la sacrificiu de multe ori. Dar dacă ar fi să comparăm atrocităţile comise de ruşi sau de nemţi, cred că am descoperim un lowest point apropiat. Pur şi simplu, ambele neamuri au făcut destule crime oribile încât tot ce putem face este să fluierăm a pagubă şi să zicem “cadavera vero innumera”. Şi totuşi, deşi ştim că la punctul minim neamurile sunt la fel de urâte, totuşi traiectoria lor post-war este diferită. De ce?

Din orice societate aparent lustruită la suprafaţă răsar din când în când nişte deviaţi, nişte rebuturi sociale cum ar veni. Cel mai rapid îmi vine în minte nenea ăla austriac ce-şi ţinuse fiica şi soţia închise în pivniţă, şi întreţinea relaţii sexuale cu ele. Maşinăria socială perfect reglată a nemţilor a dat foarte uşor şi foarte rapid în overdrive pe timp de răzbel, nu le-a luat mult să li se fixeze un slogan pe care să marşeze. Încă aştept să văd care-i faza cu elveţienii, îs prea perfecţi, probabil ăştia fut jderi prin pivniţe.

–

În unele triburi de eschimoşi, când doi oameni aveau ceva de împărţit (judecat), tribul se strângea iar combatanţii se întreceau în insulte aruncate unul altuia; câştiga cel care reuşea să aibă suflu mai lung şi să câştige simpatia publicului. Până în ziua de azi, aspectul sportiv al judecăţii se păstrează, avocaţii întrecându-se în a găsi chichiţe în sistem sau în a demonstra prin orice mijloace că al lor client are dreptate.

Spaţiul public este un spaţiu al jocului, come to think about it. Ce sunt bunele maniere, dacă nu un set de reguli pe care trebuie să le respecţi? De asta atitudinea de rebel are sens doar într-o societate în care există etichetă socială, şi de asta puştii de 7 ani care se salută cu vecinii de 50 folosind un “ciao nenea” vor ajunge hipsteri; e nevoie de o balanţă, de un joc căruia să i te poţi opune. Ce este arhitectura dacă nu arta de a ascunde simboluri în locuri vizibile, arta de a vorbi şi pe limba omului needucat dar şi a oferi food for thought omului educat? Meseria de cerşetor apare în prezenţa bogaţilor dar se păstrează şi când sărăcia este lucie, a fi cerşetor e mai degrabă o stare de spirit decât o stare materială, iar exemplele pot continua la nesfârşit ..

–

Un sistem cum poate fi adus la perfecţiune? Păi rulând multe materiale prin el (input), şi reglând procesele interne astfel încât procesarea lor, drumul până la produsul finit (output) să fie eficient, optim şi cât mai puţin stresant pentru mediu. Omenirea a reuşit în 150 de ani să inventeze mai multe jucării tehnice decât a făcut-o în anteriorii 5000. Avantajul unui sistem cu un set finit de intrări este că se poate adapta lor complet, în timp ce un sistem ce procesează un set infinit trebuie să fie capabil să dea peste un element neprocesabil.

Îmi pare că asaltul industrial se dă şi asupra omului de vreo 50-60 de ani încoace. Vă amintiţi albumul The Wall de la Pink Floyd? Ei vorbeau exact despre asta, despre zidurile pe care le ridicăm între noi şi lume pentru a nu fi răniţi. Mai mult decât atât, o societate care vrea să funcţioneze fără cusur are nevoie de un subset de oameni, are nevoie de elemente care pot fi procesate uşor. De asta, când admiraţi eficienţa poliţiei germane sau a celei americane, nu uitaţi că are această forţă tocmai pentru a reprima caracterele rebele, şi că uneori maşinăria însăşi are elemente defecte. La fel stau lucrurile în sistemul de justiţie, legea trebuie să aibă zone gri, zone tampon în care să se exprime umanitatea, iar prin acele găuri scapă uneori şi criminalii. Deşi medicina ar trebui să fie accesibilă oricui, mecanizarea ei duce la medici incapabili să trateze pacienţii pentru că sunt costurile prea mari.

–

Pentru a putea face toate astea, trebuie să fii capabil să te iei în serios pe tine însuţi. Oricât de impersonal şi rece sună, trebuie să fii capabil să te vezi pe tine însuţi pe ca o unealtă. Când eşti la job nu mai eşti tu, Gheorghe Amăriucăi cu problemele tale şi cu visele tale, eşti pur şi simplu un Gheorghe îndeplinind o funcţie, exact ca un tractor, exact ca un negru pe plantaţie, exact ca un calculator. Sigur, e greu, e inuman, e oribil, şi până la urmă chiar suge; it still beats living in the wild and hunting deer, doesn’t it? Până la urmă, de aici vin şi dramele existenţiale ale omului postmodern. La slujbă eşti lipsit de suflet sau imaginaţie, în societate respecţi eticheta, în familie respecţie bunele maniere, câte ceasuri pe zi îţi rămân să te scarpini în cur şi să visezi la nori? Două pe zi, plus o lună de vacanţă pe an?

Practic, ăsta e sentimentul românesc al fiinţei: sentimentul că noi suntem, că reprezentăm ceva valoros sau posibil valoros, că fiecare om în sinea lui face sau poate face ceva interesant, util sau distractiv-artistic pentru ceilalţi. De asta nu avem poliţie, pentru că standardul de maşinărie nu funcţionează, iar contravenientul poate sta la discuţii cu agentul. De asta nu avem justiţie care să dea verdicte în timpi rezonabili, în condiţiile în care maşinăria nu are destui judecători iar cei care sunt trebuie să trateze fiecare caz ca şi cum ar fi unic. Fiecare babă vrea leac special, iar cercetările medicale nu sunt făcute astfel încât să folosească altora; vreau să văd un studiu de caz pe bolile specifice Câmpiei Banatului, spre exemplu, eu ca neofit pot spune că afecţiunile la picioare sunt ceva comun pe-aici, doar privind la oamenii de pe stradă. Primăriile nu învaţă unele de la altele, mai degrabă jucăm jocuri stupide de-a “ce oraş e mai mare”.

–

Se plângea Titu Maiorescu de “celula românească”, în referire la filosofie. Putem extinde asta la orice domeniu al vieţii doriţi. Românul nu rezistă unei munci de travaliu, nu are la dispoziţie sculele sau mentalitatea necesare pentru a duce la bun sfârşit o intreprindere laborioasă peste un anumit nivel.

Vrem scriitori dar nu avem nici biblioteci pentru ei nici reviste în care să poată publica şi să primească feedback. Vrem muzicieni dar nu avem nici parte de străini care să ne cânte live (ok, there IS mtv, thank you; e ca şi cum ai spune că Adi Hădean învaţă de pe Rai Uno), nici turnee ale artiştilor, nici concerte live. Vrem politicieni buni, dar nu avem dezbateri adevărate în spaţiul public, şi prin dezbateri adevărate mă refer la dezbateri accesibile oricărui om care-şi permite să le susţină, cultural vorbind (ce făceam noi în liceu este uneori peste nivelul unor dezbateri televizate). Vrem medicină, dar nu avem laboratoare de cercetare. Ce avem într-adevăr – IT, poate şi pentru că aici investiţiile în tehnologie sunt oarecum mai mici.

Practic, România este spaţiul perfect al eternei reîntoarceri. Al eternei reîntoarceri în lutul originar, să ne înţelegem, al revenirii la baze, spaţiul în care un sistem pe jumătate construit nu este susţinut pentru terminare ci mai degrabă dărâmat, spaţiul în care ajung bătrânii la 80 de ani să joace table prin parcuri fiindcă se plictisesc, spaţiul în care orice Dorel s-a născut poet şi leneş, spaţiul în care Mioriţa moare pentru că s-a plictisit să behăie la stele.

Românul este posibilitatea încarnată. Sigur, am putea fi un neam de matematicieni. Sau un neam de literaţi. Sau un neam de industriaşi, ne-a demonstrat Ceauşescul că putem construi sonde petroliere şi uzine, if only he lived like 20 more years, aşa cât să prindem şi noi efectele de după Perestroika dar să avem un nenea care să ne pună la muncă. E ca o magie, ia un român care acasă este pierde-vară dar are potenţial, şi du-l în orice ţară străină vrei; prins în angrenaj, descoperi brusc cum românul acela începe să producă rezultate, iar odată întors acasă, el revine la starea flască, exact ca un ceas mecanic pe care nu-l mai tragi.

–

Vezi, de asta nu vreau eu să fim nemţi. Nu putem emula o societate care are alt genotip geografic şi istoric, ar ieşi o grefă oribilă, o operaţie estetică pe suflet deschis, nevindecabilă. De ce să vrem să fim polished ca nemţii sau tăcuţi ca finlandezii între fiorduri? Hai să ne propunem ceva mai la îndemână. Hai să visăm să fim spanioli sau italieni, sunt fraţii noştri latini, am avea ce învăţa de la ei. Ne lăudăm că avem coaie şi suntem tari, să dăm şi noi drumul taurilor pe străzi, aşa din joacă. Hai să facem în loc de Catedrala Mântuirii Neamului un Turn Eiffel, chiar mai mic. Hai să mergem toţi pe munte, să documentăm ţara în lung şi în lat, să descoperim şi să ne-o vizităm.

Cam ăsta este destinul României, singura dorinţă care îmi pare că ar putea atrage după ea tot restul bunătăţilor: să ne luăm în serios. La persoana a IIIa. Ca nişte negri pe plantaţie.

Să naştem o Românie sub specie ludi.

Putem?

A băgat nea’ Ametcea un tweet şi-un articol despre ardeleni. Având în vedere că am tot discutat şi răsdiscutat chestiunea on- şi off- line cu diverşi, zic să notez şi rezultatele mele pe undeva.

În primul rând, sunt un susţinător al teoriei lui Blaga cum că geografia şi mediul cresc neamul. De asta nemţii şi elveţienii -crescuţi între copaci şi munţi- au simţul punctualităţii dezvoltat iar nemţii o pasiune nesănătoasă pentru supunere şi armate; de asta mediteraneeni precum spaniolii sunt ospitalieri, la fel ca anotimpurile lor calde şi dulci. It’s that simple. De asta mexicanii au altă atitudine faţă de viaţă prin comparaţie cu canadienii, de asta în orice ţară provinciile din sudul geografic sunt mai puţin dezvoltate decât cele din nord, de asta muntenii sunt mai tăioşi la vorbă decât cei de la câmpie. Sigur, e discutabil, e relativ, dar există nenumărate cazuri ilustrative pentru ceea ce spun aici. At least for me, this stuff is obvious.

Tot la capitolul geografic, când judeci un loc şi pe oamenii lui trebuie să-i judeci potenţialul. Un oraş în care se întâlnesc peste 4 etnii diferite şi care se învecinează la mai puţin de 100 de kilometri cu alte 2 ţări este logic să fie un oraş în care şansele toleranţei să fie mai mari decât în Vălenii de Munte. E o simplă matematică socială, într-o metropolă sau într-o capitală de judeţ cu 500.000 de oameni nu există nici timpul nici disponibilitatea intransigenţei. În schimb ia mergi în Cuca Măcăii şi spune tare în mijlocul drumului că eşti gay satanist, în următoarele 5 minute este chemat popa să-ţi cânte, asta dacă nu eşti rugat mai cu frumosul mai cu furca să pleci. Desigur, şi aici există excepţii, statul Texas e cunoscut ca fiind plin de rednecks (citiţi: oameni cu ochelari de cal), la fel cum există provincii întregi profund bisericoase şi în U.S. şi în Europa. Dar statistica rămâne.

Al treilea factor: cel economic. O ţară săracă în resurse şi lipsită de vecini este legată de coaie. Vezi Dubai, oraşul născut din nisip şi mare, oraşul unde o scădere a turismului este dramatic resimţită. Şi să-i comparăm cu orice ţară mică europeană, unde resursele sunt drămuite şi manufactura oferă o şansă economică? Factorul economic mai înseamnă ceva: timpul este valorificat în funcţie de economia zonei. Ia un oraş de munte unde ai toată viaţa înainte, şi ia un oraş aglomerat unde pierzi timp în tranzit, la cumpărături şi la cozi.

Hai să revenim acum la România.

Toţi factorii pe care i-am enumerat mai sus sunt reali. Ţiganii fură pentru că-s săraci şi pentru că aşa e legea la ei. Da, unii ţigani nu fură. Da, negrii când au fost scoşi de sub robie erau la fel de hoţi şi la fel de needucaţi. Acum nu mai sunt, ceea ce face ca vorba “he’s a black man” să nu mai fie denigratoare. We assume a black man is just as good as a white one.

Revenind la România, eu spun că există justificări pentru stereotipurile existente. Poate mai degrabă istorice decât punctuale, dar ele există. Cum ar fi faptul că în Moldova iernile sunt grele şi gradul de industrializare cam mic, loc propice pentru un Eminescu să viseze. Păcat că restul curvelor care au fugit în Europa nu-i împărtăşeau viziunea, şi au plecat de foame pe tărâmuri mai bune. Başca muiştii de est, cunoscuţi în vorbirea comună drept “ruşi”, tâmpiţii ăia care mai degrabă ştiu să ia decât să dea.

Foamete e şi prin zona de sud a ţării, pe la copiii soarelui cunoscuţi ca olteni, unde pasiunea pentru chilipiruri şi lipsa de complexitate sunt proverbiale. Normal că pe-acolo timpul e ignorat, doar ei trăiesc în afara realităţii. În schimb prin Dobrogea şi pe litoral ţi se poate spune totul despre valenţele realităţii, oamenii ăia trăind din mare şi din turism, aşa că se dezvoltă două adevăruri paralele: imaginea vândută celorlalţi, şi imaginea realităţii din spatele cortinei. Aici pot jura cu mâna pe inimă: toate interacţiunile pe care le-am avut cu persoane din zona aia a ţării au fost presărate de suspiciune şi de priviri piezişe.

Nu mai rămân multe, nu? Muntenia e România prin excelenţă, o chestie sumbră şi atât. Piteşti, Bucureşti, Târgovişte, când mă gândesc la locuitorii lor îmi vine în minte un chip tăiat în piatră şi cu dinţii strânşi, braţe vânjoase şi pumni încleştaţi. Nici aici realitatea nu m-a contrazis, iar din câte ştiu industria ţării prin zona asta e concentrată. Sigur, relativitatea morală nu are absolut nici o legătură cu stăpânirea fanariotă şi cu gândirea imprimată încă de atunci.

Ardeal, febleţea mea. Aici apăsarea istorică îşi spune cuvântul. Întreaga Transilvanie putem spune că a fost construită de unguri, sau măcar într-o măsură atât de mare încât este de neignorat – şi cui i-ar plăcea să se laude că neamul lui a fost cotropit? Apăsarea istorică a ungurilor (maghiari le zic ăia care-s gay, da?) nu e ceva rău în sine, altfel poate ar fi fost Ardealul doar o altă Muntenie, faţa dinspre nord. Ba chiar le pot mulţumi maghiarilor că le-au ţinut istoria, există documente încă înainte de 1100, destul de bogate. Gândirea înceată? Semn clar al faptului că-s munteni şi că mai demult trebuiau să gândească de 3 ori înainte să rostească ceva ce i-ar putea supăra pe stăpâni. Iar după ce am aflat că la Aiud a fost una din cele mai mari închisori ale regimului comunist, mi-a trecut ideea că ar fi Transilvania vreo zonă de imaculaţi spiritual. Îs doar nişte oameni mai hotărâţi.

Banat. În afară de punctele mari ale istoriei, gen cucerirea romană, incursiunile lui Iancu de Hunedoara şi încă vreo două chestii, nu ştim mare lucru. În 1552 ceva turcalete o cucerit cetatea Timişoara, şi timp de 160 de ani nu avem istorie locală, că doar ăştia nu era fani ai scrisului. Noroc cu Savoya că a avut coaie în 1712 şi a redat oraşul civilizaţiei, mă rog, unei alte stăpâniri, dar măcar asta era iluministă. Dacă problema cea mai stringentă a ardelenilor este să fie români şi latini, problema bănăţenilor este să fie. Pur şi simplu istoria de aici începe cu 1712, şi a durat doar 200 de ani până au început nebunii să se bată în războaie mondiale iar apoi ne-am ales cu un cizmar, aşa că un bănăţean nu are “spate”, de unde şi pasiunea bolnavă pentru tot ce-i nou. Bănăţenii au de toate, şi câmpie şi deal şi un început de munte, au vecini mulţi, economie bună şi oportunităţi câte vrei. Ce le lipseşte cel mai mult? Viziunea. Capacitatea de a privi dincolo de fenomenul istoric imediat. Comerţul ucide copilăria, la fel cum industrializarea ucide naturaleţea. Oameni născuţi bătrâni …

To sum it up.

Interacţiunea se petrece om la om. Când văd un moldovean, primul meu gând este “văd un moldovean”, nu “văd un nespălat”. Când văd un ţigan, primul gând este “văd un ţigan”, nu “văd un  ciorditor”. It’s that simple. Generalizările pe care le-am făcut mai sus sunt nişte simple supoziţii, parţial validate de istorie, parţial invalidate de practică. Privirea trebuie să stea spre viitor şi nu spre trecut.

Dar să negi cu obstinaţie că există diferenţe specifice, să spui că toţi suntem egali şi la fel … nu ştiu dacă merge. Pur şi simplu aceste diferenţe sunt un fel de genotip al istoriei, white men can’t jump, and african guys actually do run faster than us.

Principalul este să reuşim să tratăm aceste tare în noi înşine, şi apoi în ceilalţi.

Ultimul articol al lui Sebi se înscrie frumos în serie, şi se intitulează bombastic “Oare doar profesorii sunt vinovaţi?“. E exact aceeaşi reţetă: se remarcă un aspect (elevii care filmează ce vor ei) şi se discută pe tema lipsei de balanţă (dar de ce nu filmează şi profesorii??). Ce uită Sebi să menţioneze este că au apărut destule filmuleţe şi cu ce doreşte el. La repezeală îmi amintesc de un film cu o dirigintă ameninţată pentru absenţe, de o profesoară ameninţată fizic şi fugărită prin clasă, de alt profesor cu pantalonii în vine … lista poate continua. Sunt destui elevi exmatriculaţi din vina prostiei lor, dar omul se face că nu-i vede.

Ok, now that I’ve cooled off (nu, chiar mă calcă pe nervi însemnările cu flame) hai să povestesc care-i opinia mea pe temă.

Am intrat în şcoală în ’95, deci se poate spune că am văzut sistemul de la cap la coadă. Ce ignorăm noi -în cam toate dezbaterile- este că România s-a schimbat în aceşti 20 de ani. Sigur, nu ne mai amintim mare lucru, dar hai să încercăm. În 1989 oamenii credeau în libertate. În 1990 oamenii credeau în politică. În 1990 oamenii credeau în presă. În 1990 oamenii credeau pe bune că învăţând şi făcând şcoală, poţi ajunge. Oamenii credeau multe în 1990, România era mai naivă şi mai curată, oarecum. Aceşti 20 de ani au adus deci o murdărire a apelor, România a crescut cu internetul, acum avem social media şi un canal prin care toate scursurile se pot scoate la lumină.

Da, în 1995 elevii erau “mai cuminţi” – pentru că nu ştiau altceva! În 1995 cea mai perversă chestie pe care i-o spuneam unei fete era “pot să-ţi văd sub fustiţă?”, and I really mean că era pervers. În 1999 România avea deja lanţuri de hypermarketuri şi dospea o Generaţie Pro. În 2002 era moda la mine în şcoala de cartier să dai palme la fund fetelor şi să le prinzi pe drumul spre casă ca să le mozoleşti – şi, culmea, nu se îmbrăcau ca nişte curve! Primeau palme chiar şi urâtele, chiar şi alea mediocre erau harrassed. În 2007 deja veneau pizdele la şcoală direct de la all-night party, cu cearcăne şi cu botinele de pe dance floor, şi se lingeau pe coridoare cu tipii din clasele superioare.

My point is : fleoşc. Înainte să facem pe virginele imaculate, hai să ne înţelegem asupra unui lucru fundamental: rolul şcolii. Italienii spre exemplu îşi dau copiii la şcoală pentru că-i obligă statul, oricum tradiţional este ca la maturitate copilul să moştenească afacerea famigliei. Colegele care au venit de la schimbul de experienţă de acolo povesteau încântate că jumătate din elevi stau şi chatuiesc în spatele clasei, iar cine este interesat de materie merge în faţă şi încearcă să audă ce zice profesorul. Până la urmă, există loc în România pentru câteva mii de avocaţi noi, anual, tops. Şi pentru câteva sute de ingineri noi, maxim. Pur şi simplu meseriile care să ceară o calificare înaltă nu sunt la toate colţurile străzii.

Rolul educaţiei este fix acesta: să scoată un absolvent care poate trăi în societate chiar dacă este perfect mediocru. You know, să poată vorbi şi scrie corect, să poată rezolva probleme relativ uşoare de matematică, să se poată organiza şi să poată socializa. Limba română nu o mai tratăm din punct de vedere tehnic încă din clasa a IXa. Matematica de clasa a VIIIa deja implică sisteme de ecuaţii cu două necunoscute, probleme de geometrie precum aria trunchiului de piramidă şamd. În schimb orele de dirigenţie sunt o glumă bună, iar despre organizarea gândirii sau sistematizarea ei nu se suflă o vorbuliţă. Bine că avem în schimb educaţie civică la care se predau referate, dar nu se discută cum cred viitorii cetăţeni că ar trebui să arate patria.

Ştiu eu? Poate sunt ipocrit, în fond am făcut şi liceul şi facultate, dar în continuare sunt convins că grosul meseriilor din lumea de astăzi nu necesită calificare teoretică de nivel liceal sau universitar. Nici măcar eu la jobul actual nu am nevoie de mai mult de liceu. Dojo repetă şi cred că s-a plictisit şi ea spunând-o – familia a împins-o şi a convins-o să se educe, i-a oferit modele şi motive, nu simpla prezenţă a şcolii. Nimeni nu face nimic de bună voie, să fim serioşi. Angajaţii din toată lumea se cacă pe ei când vine vorba de training, când se schimbă ceva sau când trebuie să înveţe o chichiţă oricât de mică. Dar elevii sunt de vină, sigur, copiii care într-o lume PSP şi Xbox şi Youporn şi mp3 şi ProTV nu găsesc lăbăreala numită “şcoală” interesantă. Totdeauna ei sunt de vină că nu-i ascultă pe adulţii care ştiu mai bine.

Am o altă propunere!

Hai să lăsăm proaspătul absolvent să-şi dezvolte cultura generală singur, exact în direcţiile în care doreşte. Lasă-l să citeacă singur, lasă-l să descopere el unde este teatrul şi unde e filarmonica, hai mai bine să construim stadioane de rugby şi săli de baschet, hai mai bine să sprijinim filmografia românească, hai mai bine să eliminăm corupţia din sistemul judiciar şi să asfaltăm drumurile, pe scurt hai să lăsăm elevii în durerea lor şi să ne concentrăm să le oferim o societate puţin mai dezvoltată, o societate în care să merite să poţi face o referinţă la Iona sau la Mitul Eternei Reîntoarceri, hai să construim o societate care să fie ea însăşi o şcoală, hai să nu mai afirmăm că ei sunt nişte loaze şi adulţii nişte zei, hai să privim cum corupţia distruge România, hai să privim cum informaţia din şcoală nu ajută nimănui, hai să nu mai lătrăm la copacul greşit şi să ne amintim ce vânzări ar face o ediţie nouă a Shakespeare, tradusă după ultimele descoperiri în domeniu.

Da, ştiu. E al dracului de greu să faci ceva pe bune. Defapt toate relele se întâmplă fiindcă o elevă suge pula în buda Liceului Textil nr.2 din Adunaţii Copăceni.