Cum poate fi o carte şi recomandabilă şi detestabilă? Cam în acelaşi fel în care-i Adevărul şi atrăgător şi respingător: trebuie nervi de oţel şi spirit pentru a-l înfrunta. Şi după înfruntare nu-i sigur că vei ieşi complet întreg; câştigat, mai mult ca sigur – dar nu neapărat acelaşi.

În primul rând, acţiunea cărţii.

Ea nu există în adevăratul sens al cuvântului decât pe ultima pagină, unde personajul principal moare “ca un câine”. Se întâmplă lucruri, desigur, însă ele sunt banale şi imunde şi absolut plictisitoare încât putem spune că ele nu-s chiar acolo. Aspectul ăsta are darul să respingă cam orice cititor ce derivă plăcerea lecturii din firul epic; e ca şi cum ai viziona un film de Tarkovski în care iarăşi “nu se întâmplă nimic“, mori încet lângă ecran.

Nu e o acuză la adresa cititorului, de altfel: cu toţii am început astfel. De altfel recenzia Laurei-Elena, mai degrabă naivă, o pun pe seama acestui mic blocaj. E enervant să nu se întâmple nimic, şi neputinţa personajului în faţa unui sistem absurd e de-un patetic rar. Practic te apucă durerile de stomac, alternând între simple momente de cringe şi vârfuri de groan. Mno, şi dacă dincolo de absurdul situaţiei nu găseşti plăcere în acurateţea descrierii, mare lucru nu-ţi rămâne din carte.

Să ne referim şi puţin la titlu.

El este în original Der Prozess, ceea ce se traduce în româneşte corect Procesul dar în engleză The Trial, pierzând un joc de sensuri. Posibil să mă înşel, însă în germană şi română titlul are dublu sens, un proces scos din contextul juridic fiind doar o colecţie de proceduri mecanice făcute pentru a obţine un rezultat. Vă apucă durerile de cap când vă gândiţi la procesul de producţie dintr-o fabrică, cât de repetitiv şi complet decerebrat se desfăşoară? Dacă nu, n-aţi lucrat niciodată ca simplu muncitor într-o fabrică, şi probabil v-ar folosi experienţa. Doar zic.

Ei bine, viaţa tuturor personajelor din carte nu-i altceva decât un proces industrial. Până şi felul tipizat în care vorbesc oamenii e de o banalitate cruntă. E depresivă atenţia detaliată ce o acordă ei fiecărui aspect al conversaţiei vieţii, aplatizând absolut totul prin despicarea firului în 4 fără a discrimina importanţa celor discutate. Ar fi în stare să discute cu aceeaşi mină meciul de fotbal din weekend şi executarea publică a Papei. În lumea în care se desfăşoară Procesul nu-i loc de vioiciune, creativitate sau ceva surprinzător, din acelaşi motiv pentru care o hală de producţie nu are prea multe ferestre: deranjează subiecţii de la Chestiunile Importante De Făcut. Ei trăiesc fără să chiar trăiască, depersonalizaţi. Să citeşti despre aşa ceva este la fel de epuizant ca şi cititul cărţii de telefoane timp de mai mult de 10 minute. Dacă-mi permiteţi încă o speculaţie, aş spune că autorul s-a distrat redând efectele psihologice ale Revoluţiei Industriale, oarecum.

Viaţa reală aşa cum este ea.

Partea cea mai amuzantă în toată cartea este cât de fin şi elegant glisează pe realitate. Nu în acţiunea principală, care oricum e singura parte ficţională; un prost moare, asta nu se întâmplă în fiecare zi. Dar avem viaţa în chiar inima cărţii, în detaliile puse unul peste altul, în oamenii care discută formal unii cu alţii fără să chiar discute, fără să îi intereseze cu adevărat ce are celălalt de zis. Ei există, citesc Click şi CanCan şi sunt idioţii pământului.  Ei sunt băbuţele care cresc pisici şi cărora tot ce le-a rămas în viaţă este să le salute copilaşii din bloc respectuos cu Săru’-mâna. Oamenii ce speră să fie importanţi şi băgaţi în seamă, pentru asta jumulind penele de pe felul cum se îmbracă şi comportă oamenii cu adevărat importanţi; corporatiştii care trimit bancuri de 3 linii, urmate de alte 5 linii de semnătură în care tronează titlul de Goblin Liaisons Bullshiting Manager. Sper că nu sunteţi destul de aroganţi încât să credeţi că doar românii au proşti de-ăştia. Ei sunt universali, precum gândacii sau râia.

Realitatea se află şi în spatele legalezei, limba oficială a judecătoriilor şi care pare o limbă străină oricui la primul contact. Avocatul care mereu lucrează la un document pe care oricum nu l-ai înţelege. Sistemul care funcţionează neclar şi ale cărui componente nu-i niciodată evident în ce fel interacţionează. Judecătoria prăfuită unde toţi muncesc cu nasul în pământ şi portarul ţine oamenii să moară la uşă. Sistemul unde pictorii se laudă că au pile şi pot rezolva treburi. Procedurizarea şi compartimentarea şi lipsa de informare a pionilor despre cadrul general. E înnebunitor să citeşti despre aşa ceva? Ia întrebaţi-i pe cei ce au trecut prin primul lor proces ce au simţit.

Sigur, în lumea reală există modalităţi de a te documenta şi a înţelege şi a te lupta cu caracatiţa, însă efectul suprarealist nu s-ar fi produs dacă ele chiar existau şi în carte. Într-o lume a oilor este foarte credibil că ele percep lucrurile acestea ca pe un carusel în care urci forţat şi din care cobori ameţit, eventual futut pe la spate în timp ce te ţineai de burtă să nu vomiţi.

De final ..

Vom adăuga şi incorpora prin referinţă şi recenzia făcută pe blogul Netliterar, fiind ea făcută bine şi suficient de detaliat, glosând pe chestiuni ce eu nu le-am atins. Puţin cam generalizantă pentru gustul meu, în stilul didacticist al culegerilor de comentarii. Nu, serios, cum vă sună asta?

Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim.

.. romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim până la urmă doar pe noi înşine.

E cam arogant să credem că autorul oricărei bucăţele de literatură  s-a gândit la noi, Specialii. Da’ fix la noi. E drept, literatura de calitate are darul că redă cu acurateţe tipologii umane şi situaţii şi interacţiuni, descriind fidel umanitatea dincolo de particularul unei anume epoci. Curajul lui Ulise în a înfrunta sirenele este a-temporal, desigur. Absurdul vieţii lui Joseph K. este în aceeaşi măsură al tuturor tâmpiţilor hrăniţi intelectual cu carton presat, da, clar. Totuşi procedăm barbaric când ne apucăm să constatăm pe post de comentariu evidentul că, da, literatura bună chiar ni se aplică.

To wrap it up, vorba englezului, Procesul e o chestie executată bine, care descrie în detaliu un aspect al trăirii în societate, un fel de a trăi al unei clase de oameni. Execuţia e greoaie şi plicticoasă, însă realitatea descrisă merită să fie cunoscută, digerată, observată în compoziţia ei. Pentru că după ce terminaţi lectura veţi fi fie bucuroşi că viaţa voastră nu-i la fel, fie bucuroşi că v-a futut un pumn în bărbie cartea. Cartea vă aplică un tatuaj mental, arzând acolo pentru totdeauna imaginea plicticosului Joseph K. ce trăieşte cu bucile tremurând de frică şi moare ca un câine fără să ştie nici măcar de ce. Îl veţi recunoaşte pe Joseph de la 5 kilometri fără greşeală.

Cam atât. Adăugirile şi corecturile sunt binevenite prin comentarii.

Să încep cu începutul, să scot chestia aia din discuţie înainte de toate: DA, îţi creşte păru’ pe picioare când îl vezi la cinema. Are grafică  2d faină, te zguduie bine prin coloana sonoră, te uiţi ca un copil la chestiile de pe ecran.

Dincolo de asta, eu am nişte probleme cu ăla care l-o regizat:

3D

Nu-i. Simplu, clar, indiscutabil, ăsta nu e 3d. Sigur, au fost maxim 3 scene în care mi-au folosit ochelarii, dar nişte scene neesenţiale. Înţeleg că a filma cu camere speciale costă mult, dar nu-i problema mea. Filmul ar fi arătat bestial şi fără încercarea asta ratată. Seriously, get over it. Eu unul nu am de gând să mai merg la vreun film pe care scrie “3d” înainte de a mi se garanta din 3 surse că îşi chiar merită banii. Nici Alice n-a fost full 3d, dar măcar a folosit tehnologia, s-a ajutat de ea pentru a crea lumea. Aici lumea e 2D pe faţă.

Actorie

Nu prea are. Înţeleg că-i acţiune sau sci-fi sau ce vrea el să fie .. nigga, please. Mi se trântesc în faţă nişte copii fără trecut, foarte puţin explicaţi, care trebuie să salveze lumea. Sigur. Ironic, duşmanii au rude în viaţă, au legături în familie, au intrigi, au de toate. Mai ales actorul principal e cam alb-negru, a fugit de responsabilitate acum o sută de ani dar revenit la viaţă brusc pare să-şi accepte soarta. Ce să zic .. măcar 2-3 tresăriri acolo? Un urlet de “NU VREAU SĂ FAC ASTA!”? Haide bre.

Poveste

Nici d-asta nu prea are. Ideea principală o înţelegi cam din minutul 10, dacă n-ai prins-o din trailer. În rest, mă aşteptam să mi se spună sau să mi se dea de înţeles care-i faza cu lumea. De ce spiritele o pot ţine în balanţă şi oamenii nu? De ce e nevoie de o interfaţă între lumile astea, şi de ce doar un Avatar poate s-o facă? De ce ciclul este aer-apă-pământ-foc şi nu altfel? O hartă a lumii nu există?

Wow, da, aţi adus pe ecran nişte maşinării negre care scot un fum negru şi care reprezintă întruchiparea răului. Subtil. Foarte subtil. Mai trebuia scris EVIL!!!1 pe una din nave, să fiţi siguri că s-a înţeles mesajul. Din simpla denumire în scârbă “they brought the machines” nu ne-am prins. Am menţionat că maşinăriile sunt rele? Era să uit.

Ah da, inspiraţia e de origine asiatică, totuşi o treime din film am urmărit balet. Nişte mişcări fără cap şi fără coadă, niciodată explicate. În primele 30 de minute e interesant, apoi devine plictisitor să urmăreşti un dans căruia nu-i vezi rostul. Nu, nu seamănă cu artele marţiale decât printr-o foarte trasă de păr forţare. Sigur, manipulează elementele, rezonează, nu trebuie noi să înţelegem. E foarte bun la impresionat puştimea, dar parcă aş urmări mai bine un duel de karate. Măcar acolo pot deschide o carte şi citi motivele istorice pentru fiecare mişcare.

Continuare

Chestia asta am urât-o şi o s-o urăsc toată viaţa: să mă laşi cu ochii în soare. Să-mi povesteşti despre două din patru elemente şi pe restul să le laşi, împreună cu finalul, pe seama altui film. Alt film care, bineînţeles, va fi tot un pseudo-3D din carton, pariez. Pot accepta că e nevoie de sequel la un Lord of the Rings, unde cărţile sunt gigantice şi povestea lungă precum o zi de Iunie. Aici nu pot.

Filmul a durat 1:30h, dacă mai tăiau din bătălia apă-foc şi mai adăugau 45 de minute, ar fi avut spaţiu suficient cât să încheie toată prostia. Aşa  .. ne rămâne să vedem încă 1:30 de balet, probabil. Sau vă rămâne.

Final

Dacă vreţi să irosiţi 16-20 de lei, mergeţi la chestia asta.

Nu exagerez, dar ăsta e unul dintre puţinele filme care m-au făcut să pun pauză nervos de vreo 2 ori. Nervos în sensul de surescitat, nu în sensul de “am draci pentru că-i o tâmpenie”. Este exact genul de film pe care l-ar face şi românii – dacă ar avea măcar o zecime din geniul cinematografic al altora. Koreea a fost şi încă este într-o bună măsură o ţară foarte tradiţionalistă, o ţară a lui stiff-upper-lip, a respectului acordat bătrânilor şi a regulilor sociale rigide. Seamănă puţin cu România societatea lor, şi am regăsit pe alocuri câteva din dramele lor personale.

Să vă povestesc, totuşi, cu detalii:

Ju Yeong-jak e avocat, Eun Ho-jeong e casnică; a fost dansatoare, acum e instructoare de dans pentru a avea timp să se ocupe şi de copilul înfiat. Căsnicia lor .. ei bine, căsnicia lor nu prea merge, din exact motivele de băţoşenie pe care le întâlneşti oriunde: lipsa de comunicare.

Sigur, fiecare spune ce vrea, dar lucrurile nu se modifică. Fiecare vorbeşte în cutiuţa lui ..

Totul ar funcţiona absolut perfect .. dacă n-ar funcţiona deja în alt univers paralel. Soţul (Ju) are o amantă. Ea (Eun) e pe cale să aibă şi ea o relaţie. Spre exemplu pentru că un puţoi se îndrăgosteşte de ea:

Mi s-a reproşat că “recomand filme porno”. Mno, io ce să zic, sunt scene nude şi scene sincere. Dacă filmele româneşti excelează prin vorbe spurcate, acesta este în schimb ilustrativ pentru sex:

Sinceritate şi vorbe dureroase. Iar cum un lucru care nu funcţionează într-un context se poate totuşi să funcţioneze în altul .. cum spuneam, tipul nu-i deloc, dar deloc uşă de biserică.

Viaţa curge înainte, aparent banală, între cazuri de pledat, petrecut timp cu soţia, petrecut timp cu amanta .. Mbine, e şi-un schepsis, anume că lui Ju îi cam moare tatăl. Modul frust cum se discută problemele importante ale vieţii amintesc de modul nostru de a privi lucrurile, departe de Europa pozitivismului şi de America lui “I promise you, you won’t die”. Aici oamenii mor şi toată lumea e împăcată cu ideea .. oarecum.

Facem cunoştinţă şi cu tatăl. Ăsta-i un redneck clasic, cu idei fixe şi care o ştiut să-şi trăiască viaţa aşa cum scrie la carte – mi se pare că-i arhetipul românului, pe undeva. Chiar şi pe patul de moarte el e vesel, bea, fumează, şi în principiu nu-i pasă. În timpul ăsta, soţia lui suferă .. dar asta e altă discuţie. Deci tatăl:

Cum ziceam, viaţa curge înainte, avocatul are treburi importante, Eun face sport acasă şi se plictiseşte. Reţeta perfectă.

Sigur că da, el lucrează din greu la capitolul “deschidere”, anume învaţă să se exprime, să vorbească despre ce-l frământă, despre ce i-ar plăcea să facă, lucruri d-astea banale ..

Prima lui lecţie este de altfel destul de explicită

Nu vă povestesc cum ajunge Eun să se cunoască cu acel .. hmm .. puţoi, cert este că se înfiripă ceva şi pe frontul acesta

Meanwhile, somewhere in Korea, un beţiv apparently fără nici o legătură cu restul filmului ..

Ha ha, unde aţi mai văzut aşa ceva, cauză fără efect? Tipu’ e beat, urcă pe motor şi merge ca pişatu’ boului. Se sperie de-o maşină şi intră în şanţ. Totul ar fi perfect dacă la volan n-ar fi … Ju. Cu amanta care-i face o felaţie de toată frumuseţea.

Sigur că da, avocatul perfect nu vrea să se afle cine era pe-acolo la momentul nefericit. Fix ca-n România? Ei aş.

Sigur, toată lumea îl crede pe avocat nevinovat, şi beţivul notoriu cade de prost. Avocatul promite totuşi familiei să-i ajute cu bani.

Între timp, nea’ redneck e pe ducă, i se apropie funia de par şi asta se vede.

Ultimul stagiu, sânge nefiltrat ajunge la creier, delir, finish. Soţia e la post lângă Ju, desigur.

Cum spuneam, soţia redneckului a fost şi ea, la rândul ei, o doamnă drăguţă care nu l-a contrazis niciodată. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi din nou FIX ca-n România, dar pe lângă asta vreau să notez şi-o mutră priceless:

Între timp, tânărul nostru încearcă şi el stângaci să dea drumul zăgazului

Stângaci sau cum o fi, but he almost scores. În acest moment onoarea familiei este .. hmm .. pătată?

Dar îndeajuns despre ei doi, vă spuneam că proaspăta văduvă se simte bine. Dovada:

Toate bune şi frumoase, dar .. ce ziceam? Aşa, toate bune şi frumoase, dar atmosfera se face brusc rece. By the way, balanţa culorilor nu e mereu cea corectă, însă e folosită pentru un efect foarte dur, aproape fizic. Spre exemplu, e rece pentru că în scena de mai sus dintre Eun şi pudel, Ju aproape dă buzna peste ei.

Nimic relevant aici, dar mi-a plăcut moaca sheepish a amândurora, parc-ar fi adolescenţi pe punctul să se pupe prima dată, hi hi.

Între timp, bănuielile soţului se confirmă: tatăl pudelului îi face o vizită. Bineînţeles, stiff upper lip, Ju ascultă şi apoi îi arată omului uşa. Nu face scandal, nu promite că-şi bate soţia când ajunge acasă .. asta e prăjitura lor pe care o vor mânca singuri.

Bine, poate nu-i românesc complet, la noi s-ar fi lăsat cu ochi vineţi. Aici doar se ignoră chestiunea, fiecare are musca pe căciulă, all’s fair in love and romance.

Problema apare la bietul motorist pe care l-am mai întâlnit. Ju îi promisese marea cu sarea, dar ca orice avocat nu se ţine de cuvânt. Şi cum soarta nu stă să te întrebe ce te-ar durea mai puţin ..

Meanwhile, omul e la datorie, aburind legea mai departe.

Gwangguk în timpul ăsta şi-a ieşit din minţi.

Ăsta e un moment în care eu unul am pus pauză filmului pentru a mă enerva pe îndelete. Pur şi simplu s-au acumulat toate, una peste alta, răzbunările se cheamă între ele, căderea kinderului e un fel de eliberare. De aici încolo ai crede că lucrurile merg spre mai bine.

Ai crede că moartea copilului lor i-ar putea, hmm, apropia. Problema fiind, sigur, că Eun îl prinde pe Ju când vorbeşte la telefon cu amanta. El fiind beat.

Se acuză de insensitivitate, se bat bineînţeles. Sincer, eu unul mă aşteptam să-i dea unul din ei cu satârul în cap celuilalt, chestii d-astea. Fleoşc. Abia dacă-i rupe un deget.

După ce-o duce la spital, fiecare merge în treaba lui.

Aa, şi totuşi ea nu şi-a consumat păcatul. E timpul să. Dac-ar avea şi cu cine, bineînţeles.

Grand finale: ea rămâne însărcinată. Şi şansele să fie copilul lui Ju .. se pot ghici. Cam nule. Dezonorată de 2 ori, familia ar putea merge mai departe. Ju înghite şi se oferă s-o ajute, să-i treacă sub tăcere .. escapada.

Dar nu. Nici unul dintre ei nu mai are energia să stea într-o strânsoare care-i calcă pe nervi. Sfârşitul e simplu, ea va da divorţ, fiecare cu pizda mă-sii de acum încolo. Happy end.

Şi cam atât. Banal? Poate. Interesant? În mod sigur.

Fusesem pus în gardă dinainte că e un film slăbuţ, but then again, e 3D, e cu titani, should be entertaining. Pe partea de entertainment, e ok – it delivers. Hrănesc ochiul cu nişte bestii destul de bine făcute şi cu nişte bătălii relativ palpitante. Zgomot, arme, chestii.

La plotline e însă jale. Deschiderea e cu Perseu şi cu tac’su spunând că “într-o zi cineva se va ridica şi le sta împotrivă zeilor” (make a stand). No deci când începi aşa dramatic mă aştept să văd .. cum să spun .. lupte. Oameni cu zei. Zei cu oameni. Distrugeri masive. Chestii. Ei mi-au dat 3 scene mai interesante doar (scorpioni, meduză, kraken), şi nişte Hades.

Disputa dintre Hades şi Zeus, chiar dacă e o chestie nouă şi oarecum interesantă, ar fi fost bună doar de-un side-plot imho. Zeus e ăla ce se hrăneşte cu “energia pozitivă” a oamenilor, Hades cu aia negativă. So. Stereotypical.

(spoiler) Da’ punctul maxim a fost când Perseu l-a trimit pe Hades în pizda mă-sii (aka într-un crater pe fundul mării, not too far având în vedere că mă-sa e Geea), so Perseu scapă de eroul negativ şi mă aşteptam sincer să se ia în piept cu Zeus. Nimic. Îşi dau mâna şi zeii rămân în Olimp. He didn’t make the fucking stand. Măcar dacă smulgea de la tac’su promisiunea că o să curgă lapte şi miere pe pământ, na, ar fi fost o chestie diplomatică.

Liniar.

Despre personaje (characters) nu am ce să vă spun. Fizic. Absolut nici unul dintre ei nu este credibil. Perseu e un pescar care-şi descoperă brusc veleităţi de luptător. Restul personajelor îs acolo doar ca să-l ajute pe el. Gorgonele nu par deloc periculoase. Zeii din Olimp îs doar de decor. Hercule e un simplu pion. End of story.

Concluzie nu trag.

O cronică mult mai explicită (fleshed-out) şi mai interesantă găsiţi, bineînţeles, la Marele Ecran.

M-am plâns atunci şi mă văd forţat să rămân la opinia aceea: sălile 201 şi 202 (în incinta Casei Studenţilor) sunt mult prea mici pentru a susţine un eveniment real. Se numesc Atelier şi nu degeaba poartă numele ăsta. Încap 30 de oameni lejer, 50 puţin înghesuiţi pe scaune, şi probabil spre 80 dacă se stă claie peste grămadă. Nu zic, e şi un avantaj acesta, jocul la 2 cm de nasul publicului, contactul intens, chestii absolut reale. Dar!

O sală de atelier are exact rolul acesta, de a susţine repetiţii acolo, avanpremiere poate, hai şi spectacole în miezul iernii când nu vine nici dracu. Însă când tu susţii un festival pe la care se perindă cam 300 de oameni lejer, ŞI la care festival îţi vin şi vizitatori, trupe din alte oraşe … e o minimă decenţă şi un semn de respect să eviţi înghesuiala. Nu ştiu unde exact s-ar fi putut ţine spectacolele, nu e treaba mea să aflu asta, interesaţi-vă, e cuibul vostru. Dar vreau măcar un scaun sub fund data viitoare, ok? :) (aceeaşi părere se pare că o are şi Camelia)

Despre evenimentul în sine nu pot spune mare lucru – în prima noapte am lucrat iar a doua zi am dormit.

Piesa Labirintul am văzut-o mai demult încă în avanpremieră, mi s-a părut plictisitoare atunci iar părerile celor care au văzut piesa acum tind să confirme asta. O fi o alegorie despre cum nu vedem calea şi cum suntem nişte păpuşi în marele joc, e posibil fătucile să reprezinte Maya indienilor, multe sunt posibile. Cert este că în afară de pocnirea unui lanţ pe-acolo şi de un dialog între pături şi cearşafuri .. eu unul nu găsesc o cheie coerentă de interpretare. Sunt însă deschis la a fi tras de mânecă, desigur :)

Am văzut pe viu Lecţia, în interpretarea teatrului Imago din Cluj. Nu am ce comenta legat de prezenţa lor scenică sau jocul actoricesc – având în vedere spaţiul extrem de mic lăsat de public, au făcut totul foarte eficient. De curiozitate am aruncat ochii peste originalul lui Ionesco, evident că el conţine foarte multe indicaţii care nu se respectă, însă ce este important: esenţialul este acolo, absurdul situaţiei, patetismul, lipsa de coerenţă a elevei şi lipsa de credibilitate a profesorului .. a ieşit o prăjitură ok, tranziţiile din comportamentele personajelor fiind aproape insesizabile. Câteva puncte minus pentru râsetele stridente din sală, cred că era conştientizarea dramei personale prin identificarea cu personajul, altfel nu-mi explic. Alt punct în minus este dat de însăşi natura piesei, personal nu-l degust pe Ionesco şi per total îmi pare că se livrează un produs oarecum fad, premestecat, ceva ce ştiam şi noi deja explicit. Then again, măcar interpretarea a fost ok.

Bun, finalul a fost dat de către piesa Ursul, în interpretarea Thespis. Mie unuia mi s-a părut o piesă foarte light, nu una potrivită pentru a închide un festival; then again, oi fi eu prea cârcotaş. Nu dau prea multe spoilere, dar cu titlu de părere zic aşa: fiecare personaj şi-a intrat bine în rol. Sigur, e discutabil dacă fata are vârsta sau fizicul necesare pentru rolul de văduvă, e discutabil dacă valetul nu era cam tânăr, dar astea sunt detalii şi ăsta e materialul uman al unui teatru studenţesc. Fiind comedie, singurul aspect asupra căruia mă pot exprima este acela al credibilităţii – şi anume, da, toţi 3 au mers frumos pe aţă de la cap la coadă, construind încet rolul, fără să ardă etape. Mai ales transformarea văduvei este vizibilă, din jocul psihologic de-a văduva cade subtil în jocul de-a martira, iar de acolo nu mai este decât un pas până la a trece la a-şi răzbuna tinereţea pierdută. Puncte bonus pentru scenele de final, practic glazura piesei o reprezintă scenele de după încheierea oficială, nişte cadre-ratate cum vezi la finalul filmelor, mai un urlet pe geam .. cool, what can I say :) . Şi de data asta flegmez adânc peste caprele care or râs vehement la fiecare clipit din gene care li s-o părut mai funny.

Noa, şi cam atât. Anul ăsta a cântat tot Cristina Pădurariu, însă acum nu eram deloc stors ci cu energie, prin urmare lălăielile ei au căzut pe urechi surde.

Mulţumim încă o dată Casei Studenţilor şi Thespis pentru efortul depus. Maybe next year it’s gonna be bigger, better, a bit comfier :)

Oarecum pe dinafară, dar ţin musai să menţionez că reclamele de la început au fost total neinspirate, plus de o rezoluţie care pe mine unul m-a lăsat prost; erau bune la TV între două calupuri de publicitate la detergenţi, dar ..

Intriga filmului e bine aleasă, Tim Burton reuşeşte să mixeze două idei ale lui Lewis Caroll şi să facă un film pop bunicel. Ritmicitatea poeziei Jabberwocky se imprimă pe creier şi dă un sens şi o finalitate filmului, deşi asta se încadrează şi la bile negre. Practic tot filmul aştepţi deznodământul, aştepţi finalul, ştii că vei ajunge acolo, nu te surprinde cu adevărat nimic din film; or, pentru o adaptare a două chestii marca Lewis Caroll, poate fi dezamăgitor. No, e pentru copii, e 3D, ăsta e un risc pe care orice regizor de acum înainte va trebui să şi-l asume: ori se chinuie să facă personajele credibile şi să introducă semnificaţie în acţiune, ori bagă nişte frişcă vizuală şi a terminat discuţia. Mă îndoiesc să îi mai reuşeacă cuiva după ce Cameron ne-a frecat ridichea cu Avatarul lui.

În rol de Alice e o tipă cvasi-necunoscută, Mia Wasikowska. Honestly, mi-a plăcut enorm de ea la începutul filmului, e aşa aspră şi încruntată şi foarte puţin feminină .. ca orice personaj ieşit din comun de la cate te aştepţi să “explodeze” mai încolo. Până la ieşirea din realitate şi intrarea în imaginar, e absolut ok. Apoi însă intervine intriga care spune că ea ar trebui să-şi reamintească măcar puţin de locurile prin care trece, să-şi reamintească Wonderland, măcar să simtă fiorul .. nimic. Lemn şi tămâie, stană de piatră. Nici un semn măcar că personalitatea ei libertină ar vrea să iasă la iveală, până la capăt merge pe aţă întinsă. Meh.

Pălărierul nebun are un rol puţin extins faţă de original, totuşi insuficient pentru a-i da spaţiul necesar lui Johnny Depp să fie el însuşi. Pur şi simplu are câteva replici ingenue şi nişte giumbuşlucuri interesante, but .. it leaves for more to be desired.

Un singur personaj cred că ar mai merita să fie menţionat: caracterul animat Regina de Cupă, supposedly evil. Pur şi simplu uneori are o moacă de căţel abătut, are şi o replică oftată cum că “it’s better to be feared than loved”, practic aproape orice adult identifică trăirea asta cu ceva ce a simţit şi el în vreun moment mai gri-negricios al vieţii lui. În schimb Regina Cea Bună e horror, plată la expresie, fadă în mişcări şi cu nişte sprâncene absolut groteşti. Singurul twist din tot filmul, dacă te aştepţi la zâne şi roz te înşeli.

Bonus points, se pare că inspiraţia lui Tim Burton vine dintr-un joc obscur pentru PC, de acum câţiva ani. Aici o să am nevoie de detalii, n-am reţinut exact care-s similitudinile şi cum se numea jocul .. :)

Sumarul e simplu: te duci, te uiţi ca un copil la nişte chestii animate care se tot mişcă pe ecran timp de 2 ore (noi nu am reuşit să realizăm când a trecut timpul), dai jos ochelarii şi revii la lumea normală. E ok ca petrecere a timpului liber, I guess ..

(1989) Gisele Kerozene — Jan Kounen [Fr]

Runtime: 4:22
Plot: Oraş părăsit, trei vrăjitori se închină unei cârpe ce ţine loc de fetiş. No wonder, al patrulea vine şi le ia jucăria, se fugăresc prin oraş, the evil man almost wins. La final le redă cârpa de bună voie. Eu unul n-am înţeles prea bine care-i faza, aş putea să jur că-i o metaforă gen “good guys are better off ignoring bad guys”, anyway urmărirea prin oraş pe nişte mături motorizate ie o parodie genială pentru Hairy Plotter. Backward cultural reference, laughter ensues.

(1991) Härlig Är Jorden — Roy Andersson [Swe]

Runtime: 15:42
Plot: Un singur gest ajunge pentru o viaţă. Personajul este de o banalitate cruntă, viaţa lui este de un gri nud şi lipsită de asperităţi sau inedit. Însă faptul că a asistat nepăsător la o crimă îl macină din interior, îl distruge încetul cu încetul, iar lumea lui interioară se prăbuşeşte. Atmosfera te trage înauntru, iar ritmul este static pentru că aşa sunt lucrurile. Finalul putea fi amplificat, desigur, însă aici e de vină consumatorul Hollywoodian din mine. Poate e mai ok că regizorul lasă nişte spaţiu după ultimele cadre, pentru imaginaţia fiecăruia.

(1992) Epilog — Tom Tykwer [De]

Runtime: 12:26
Plot: Nu prea există aşa ceva. Filmul e circular, începe cu o ceartă de îndrăgostiţi, el o împuşcă pe ea, la final povestea e fix invers şi ea-l ciuruie pe el. Corect oarecum, având în vedere că întreaga “acţiune” a filmului este  o discuţie la telefon în care ea explică amantului cum nu-şi mai suportă concubinul. The defendant did not have his proper saying, n-ai cum să ştii de unde a început răcirea relaţiei Irelevant, oricum. Toată atmosfera e dusă în derizoriu de obiectele care se mişcă prin cameră, aşa că finalul rămâne cu un gust pronunţat de meh.

(1992) Le Batteur Du Boléro – Patrice Leconte [Fr]

Runtime: 08:01
Plot: “Partitura” toboşarului atrage atenţia. Întreaga piesă Bolero e o simplă plictiseală repetitivă, însă munca omului din spatele tobei este cea mai grea. Pentru că el dă ritmul tuturor. Aşa că privim timp de 8 minute la chipul acestui erou necunoscut .. şi prin câte stări nu trece, săracul! Chipul lui e un comentariu în sine.

Anyway …

(1959) Charlotte Et Véronique, Ou Tous Les Garçons S’appellent Patrick — Jean-Luc Godard [Fr]

Runtime: 19:32
Plot: Două colege de cameră sunt acostate de acelaşi tip. Casanova de tehnică veche. Film spumos şi uşor, nici nu ştii când s-a terminat. De observat naturaleţea cu care omul face curte, de neînchipuit în anul de graţie 2009. Înfipt, nici fetele nu-s chiar duse pe la biserică, all in all ai zice că termenul “fiţe” nu exista pe atunci.

(1967) Koncert Zyczen — Krzysztof Kieslowski [Po]

Runtime: 15:23
Plot: Două grupuri merg la iarbă verde. Nişte tineri care-s puşi pe beţie, şi un cuplu retras. Boring as hell, juma’ de film vezi şoseaua. Faptul că e upsampled devine bonus. Pe drumul înapoi fata îşi pierde cortul din mers, grupul de beţivi îl recuperează, o invită să “meargă cu ei”, prietenul ei refuză. Eu unul n-am găsit vreo idee dusă până la capăt.

(1971) Zvahlav Aneb Saticky Slameného Huberta — Jan Svankmajer [Cz]

Runtime: 13:10
Plot: Filmul se deschide cu un dulap în care stă agăţat un costum de băieţel, şi se termină cu acelaşi dulap în care-i agăţat un costum de adult. Circular, şi mi-a amintit de dulapul care duce înspre Narnia. Aş zice că-i un fel de descriere fugară a vieţii, mai ales că e împărţit frumos în episoade, viaţa casnică, război, vise de călătorie, e chiar foarte subtil la ilustrarea unor mere pârguite şi mâncate de viermi. Probabil mai are ceva motive şi metafore pe-acolo, las la latitudinea fiecăruia să le descopere. Did I mention I love stopmotion?

(1980) Nocturne — Lars Von Trier [Dk].avi

Runtime: 08:25
Plot: Nimic. Ori io’s tâmpit, ori ăsta e film de atelier. Sigur, ar putea fi mult, poate fi extins, poate primi un sens dacă mai adaugi ceva, însă eu unul sunt sigur că 6 minute de plimbat camera printr-o încăpere întunecată nu este artă. Nici o discuţie despre cum acriţa principală nu suportă lumina. Singura chestie care mi-a plăcut pe bune a fost bucata de replică “… mi-e frică de toate lucrurile pe care lumina le ascunde”. It’s so true. Abia în clarobscur lucrurile se văd bine.

Prima dată am ieşit pe net la Palatul Copiilor, căutam poze sexy, stăteam pe chat şi Kazaa, chestii d-astea de kinderi. Culmea, nu mi-a plăcut şi n-am insistat cu mIRC. Apoi am schimbat o placă de reţea cu un modem, l-am băgat în comp şi am intrat pe net folosind firul de la telefonul Romtelecom. Urmarea evidentă au fost facturi d-alea de plătit cu basculanta, chiar dacă am învăţat să folosesc cartele preplătite (parcă era 250k o cartelă pentru 50 de ore?). Asta pe lângă banii daţi absolut degeaba pe abonamentul de telefonie fixă.

Nu se mai putea, aşa că am cerut sus şi tare să schimbăm providerul. Cu chiu şi cu mare vai s-a întâmplat asta, mentalitatea veche prevala ( “cum să renunţ la Romtel? Cine-s RDS în fond?” ). Mai ales că apăream datornici la foştii Hi-Fi. În fine, am primit conexiunea CableLink, cu o viteză de 60Kbs, şi telefonul gratuit, chiar dacă pe atunci era musai să ai şi abonament la cablul TV. Pe vremea aia UPC avea tarife cam de 3 ori mai mari, iar providerii de cartier erau pur şi simplu inacceptabili.

De ce-i laud? Pentru că a fost singura ofertă corectă, mereu. Singurii care au înţeles capitalismul în esenţa lui: preţuri mici ca să atragi clienţii în masă, nu jupuirea pielii de pe ăia existenţi. Nu şi-au făcut reclamă intensivă, mult mai mult chestiune de mouth-to-mouth, iar ofertele noi le-am aflat de pe Softpedia sau dintr-un colţ uitat al site-ului .. dacă îţi aminteau să facă update.

Am primit, în acelaşi abonament, mai târziu, FiberLink. Viteză nesimţită pentru vremurile lor, de altfel conexiunea asta e în topul european. Telefonia tot gratuită a rămas, minutele în reţea au devenit gratuite, am primit telefon mobil…  Comparat cu preţurile oricărui alt operator, RDS i-a bătut şi îi bate la fundul gol. Ultima hachiţă, cu un upgrade al abonamentului de internet, am primit modem 3G în custodie. Practic, pot considera diferenţa de 10 lei per lună ca fiind abonamentul mobil?

Probleme .. am avut câteva. Căderile de internet nu au durat mai mult de 48 de ore. Şi au fost rezolvate prompt. Fluctuaţiile de viteză nu le au doar ei, şi sunt acceptabile – în general s-au asociat cu lucrările la reţea, şi s-au tradus într-o stabilitate mai mare apoi. Telefonia a avut într-adevăr bube, încă mai are – dar pentru comunicarea de voce am folosit Orange. Probabil voi renunţa la operatorul portocaliu în ziua 3 când îmi expiră contractul, şi voi trece la telefonia 3G oferită de RDS.

No, cum să nu iubeşti cea mai vestică companie a ţării? Ştiu, cunosc şi am habar despre tonele de plângeri generate de tonele de utilizatori nemulţumiţi. Ei bine, eu sunt unul d-ăla mulţumit. Probleme .. ?