Timişoara, ediţia a doua Lecturi Urbane

Întreabă Petre Nicoară pe Twitter:

#lecturiurbane #timisoara #fail ?

Io întreb care-i faza, din răspuns omu’ pare a avea o problemă cu organizarea:

petrenicoara daimonz unul din organizatori nici macar nu e in oras / cc @bleau http://bit.ly/cWtldG

Atrag atenţia că .. bine da’  organizatorul a spus-o dinainte că nu poate ajunge la eveniment, Petre insistă, Alex Bleau intră pe fir:

petrenicoara @daimonz stii cum e, nu eu am scris http://bit.ly/9lprsQ

Bleau @petrenicoara @daimonz Da, nu am ajuns la eveniment. Asta nu inseamna ca eu si restul echipei nu ne-am ocupat de organizare.

petrenicoara @Bleau am intrebat, n-am spus! tinand cont de CV-urile restului echipei, era normala, cred .. zi-mi un proiect reusit de ceilalti din echipa

În fine, de aici e cearta lor şi nu m-am băgat. Dar dincolo de asta, Nebuloasa şi Bloo se simt cumva lovite în orgoliu de faptul că cineva şi-a permis să critice executarea acestei ediţii. Să cităm cât de-un râs maxim doi râşi:

Acum, eu vă întreb sincer, cum poţi măsura cu adevărat succesul unui eveniment? Da, nu a fost deloc o idee inspirată să citim în tramvai pe temperaturi extrem de ridicate, sunt de acord.

… Dar faptul că s-a strâns totuşi ceva lume (în jur de 20 şi ceva de cititori), în ciuda condiţiilor vitrege, ca să zic aşa, şi că s-au împărţit cărţi călătorilor interesaţi, e un lucru lăudabil, zic eu.

Confuzia nu-i nouă, de altfel: pe praful din România, orice încercare este văzută ca un succes. Orice chestie cât de mică ce dă semne că se mişcă înainte trebuie îngrijită şi lăudată ca nu cumva să se ofilească. Mda.

Totuşi este o diferenţă fundamentală: succesul este măsurabil, încercările nu. Nu am bold suficient de mare cât să să scoată ochii. Un eveniment se măsoară prin numărul de participanţi, greutatea participanţilor, media coverage, care mai sunteţi piarişti ar trebui să ştiţi deja asta. Succes este un concert Ac/Dc la care merg cu 10-spre-20 de MII de oameni mai mult ca la un miting contra guvernului. Mitingul e prin comparaţie o încercare ratată, un FAIL aproape epic. Succes e când se adună MII de oameni pe o insulă din America şi ascultă toţi în căşti instrucţiunile unui necunoscut care le spune ce să facă. Ratare este un flash mob în România, unde din 150 de oameni prezenţi 100 sunt participanţi şi 50 sunt de la presă.

Îmi pare rău Bloo/Nebu, dar să aduni 20 22 de oameni e ratare dacă nu e vorba despre Adunarea Generală a Colecţionarilor de Mărci Filatelice Uruguayene. În schimb Mircea Badea face succes adunând 5000 de oameni la o alergare în parc. Voi aţi face succes dacă aţi strânge de la 100 -200 de oameni în sus şi aţi reuşi cumva (magic) să convingeţi o persoană publică să ia parte ca role-model; nu un Pleşu, că despre ăla ştie toată lumea că citeşte, hai poate un director de fabrică, un antreprenor local, oameni care ar părea că învârt banii şi nu le trebuie literatură. Aş risca să zic de Emil Cristescu dacă populaţia oraşului nu şi-ar aminti de nişte episoade de tristă amintire legate de personaj.

I-am transmis lui Richie la comentarii chestia cu temperatura, da’ văd că s-a ignorat cu graţie la sursă; era evident pentru oricine care a călcat măcar de 5 ori într-un tramvai că vara e irespirabil, indiferent câte geamuri sunt deschise sau dacă este aer condiţionat (din câte ştiu nu este pe nici un vagon). Ceea ce, pare rău, mă duce la 2 ipoteze de lucru foarte puţin măgulitoare:

Una ar fi că organizatorii nu aveau habar deloc despre condiţii, ceea ce ar însemna că .. I don’t know, cum numim a organiza ceva fără să cunoşti deloc terenul? eh? A doua ipoteză ar fi că dimpotrivă ştiau şi undeva în colţul minţii lor aveau măcar vaga impresie că n-o să fie prea mulţi oameni încântaţi să participe; şi atunci cum numeşti promovarea făcută aproape exclusiv online? haideţi, sunteţi onlineri, ar trebui să fi aflat deja că discuţiile pe Twitter au şanse de a genera acţiune mai mici decât un copy-writing, adică sub 1% conversie în realitate. Nu sunt deloc dat pe spate pentru că aţi obţinut un oarece număr de RTuri de la timişoreni, we’re talking herd instincts. V-aţi bazat cumva că răspunde bloggerimea la apel, aceiaşi oameni care-s mereu prezenţi indiferent ce se întâmplă? Sau cum, că nu pricep .. nu era un eveniment la care să participe oricine are o carte şi nişte timp liber? Hai cu cifrele, care-a fost reachul către cei care n-au blog şi twitter? Spre 0?

În fine, v-a făcut Petre treaba încă o dată, v-a zis cum v-aţi fi putut promova mai eficient (1, 2), m-aş bucura dacă aţi reuşi să nu mai acţionaţi ca ceata lui Piţigoi. Nu după douăzecişidoi de oameni. O tură a tramvaiului 4 durează peste 30 de minute dacă-mi amintesc eu bine. Minunea de trupă organizatoare a oferit măcar evantaie? O apă plată acolo cât să nu turbeze de cald participanţii? Foarte bine, orice încercare trebuie încurajată, dar orice încercare făcută fără o minimă documentare trebuie oprită. Mai bine cresc buruieni acolo decât să ne batem pe spate cu proiecte d-astea.

Eu unul am prezentat fapte, de parte cealaltă se prezintă cocoşisme de genul “data viitoare să organizaţi voi doi“. How about no. Nu-i treaba mea şi n-ar fi ajuns niciodată discuţia aici dacă nu s-ar fi simţit toată lumea lezată de nişte fapte. Fiţi siguri că o să-mi cânt singur viorile când o să fie cazul.

Sper că realizează măcar 2-3 oameni: în condiţiile de ceata lui Piţigoi nu se poate construi nimic, niciodată. Am mai dat exemplul, da’ îl mai dau până se înţelege. A fost odată un grup foto numit parcă FotoVest, şi care se strângeau săptămânal la un suc prin oraş, discutând diverse chestii ca între prieteni. Doar că într-o zi a venit un om pe forumul lor şi-a întrebat (culmea impertinenţei) care-s dom’le realizările? Vârfurile? Unde-s pozele? Expoziţiile? Ce fel de grup foto e ăla dacă nu produce fotografii de calitate? Sau măcar 3-4 poze bune de control, de la fiecare membru? Needless to say, a fost măcelărit cu replici că “nu înţelege”, că ar trebui să fie prezent la întâlniri ca să-şi dea cu părerea, că dacă s-ar evalua fotografiile prea strict dup-aia s-ar strica coeziunea grupului ş.a.m.d. Evident, de FotoVest nu s-a auzit încă prea mare lucru, iar străinii care ar avea ceva de zis îşi văd de treaba lor, lăsându-i pe copii să se joace mai departe cu întâlniri la un suc.

Acu’ că am terminat furtuna din pahar, să încerc şi generalizarea. Sper că nu mă prinde dimineaţa aici.

Ideologia Oraşul Citeşte

Uite, să nu spuneţi că inventez lucruri, hai să citim împreună pe site-ul oficial:

Lecturi Urbane este un proiect de implicare socială ce are drept obiectiv principal încurajarea lecturii în spaţiile publice şi crearea unui nou model de a contribui la binele comunităţii.

Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile în lungul maraton Lecturi Urbane pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor.

Campania este iniţiată de voluntarii Civika.ro şi face parte dintr-o demers de îmblânzire a spaţiilor publice prin crearea de poveşti.

Spre comparaţie, vreţi să aflaţi ce făcea o anume tanti Ramona când era copilă? Păi.. citea, citea pentru că era oră de linişte şi nu avea altceva de făcut, citea pentru Limba Română, citeşte din adolescenţă şi încă nu s-a lăsat de meserie; îi place să facă asta. Eu unul recunosc păcatul, n-am fost fan literatură, dar am digerat-o când mi s-a ivit în cale. Prin clasa a Va mă înscriam la Biblioteca pt Copii şi prin clasa a VIIIa la cea de adulţi pentru că cea de kinderi nu era de ajuns. Citeam -oroare!- prin parcuri. În mers. În autobuz. Coborând din autobuz. În pat, pe coate. La birou, că n-aveam calculator pe el pe-atunci. In a multi-verse setting, io eram trend-setter, eh?

Ştiţi de ce citeşte lumea? Pentru că are nevoie. Pentru că e acolo o gheruţă care râcâie şi cere cu insistenţă cuvântul scris, ceva nou, ceva interesant, ceva care te scoate din cotidian şi te aruncă în angoasă existenţială. Nu pentru că-i trendy. Nu pentru că aveam noi vreun model, vreo bunicuţă care citea prin parcuri şi o imitam. Da’ chiar, dacă vedeţi un om citind ostentativ un ziar nu vi face vouă ruşine de ruşinea lui? Cum, bă, te prefaci educat cu cearşaful de Ziarul Financiar în metrou? Marş.

Look, nu c-ar fi Radu Alexandru (Pitici Gratis) modelul meu în viaţă, dar acu’ serios, cereţi-i părerea pe tema asta. Începeţi cu articolul despre hipsteri, poate recunoaştem nişte lume. Nişte lume care jupoaie pielea de pe un act (cititul) pentru a părea cool. Bre, într-o bibliotecă universitară se perindă într-o zi leneşă de vară mai mult de 50 de studenţi, şi ăia chiar citesc atent, studiază, extrag esenţe. Într-o zi oarecare de primăvară se perindă printr-o bibliotecă publică mai mulţi oameni decât aţi spera voi în cele mai ude vise să aveţi la vreo întâlnire Lecturi Urbane.

Pentru că aşa e normal, cititul este un act intim, la fel ca rugăciunea, la fel ca ascultatul muzicii clasice. Fiecare pentru sine, extrăgând esenţe, cultivând, analizând, înţelegând. Puteam când eram copil să citesc pe stradă, absorbit, lovindu-mă de oameni; acum n-aş mai putea-o face. Acum dacă vreau să citesc ceva şi să reţin am nevoie de un loc ferit unde nu se întâmplă mare lucru; până şi o bancă din parc este neadecvată, ajungând 2 secunde de relaxare cât să-mi fugă atenţia din carte la trecători. Explicaţi-mi mie că tâmpenia asta sinistră vă produce vreun folos, că în alea 30 de minute de citit în public aţi digerat măcar la fel de multe înţelesuri cât aţi fi făcut-o dacă stăteaţi acasă. A, dar nu este despre noi ci despre “să dăm exemplu”. Sigur.

Putem să ne ascundem cu toţii în spatele unor cuvinte mari ca “România creşte prin lectură”. Sună bine, avem scopuri măreţe. Dar concret, acest lucru este imposibil. Singurul mod de a încuraja cultura este acela de a demonstra în orice clipă că inculţii sunt neaveniţi. Când am auzit ultima referinţă la vreun roman celebru? Când am auzit ultima comparaţie cu vreun personaj celebru? Fără referinţe la Pristanda sau alte nume intrate în circuitul public; începeţi de la Dostoievski, nu-mi veniţi cu Romeo şi Julieta din Shakespeare.

Exact. Realitatea cruntă este că omul nu are nevoie în viaţa de zi cu zi de lectură. Îi ajunge chinul de la şcoală (job) şi chinul de a se menţine informat citind 3-4 bloguri şi ziare online. Orice pas peste această limită este unul enorm şi care merită o strângere de mână din toată inima. Realitatea cruntă este că dacă oamenii ar fi măcar de teapa consătenilor lui Moromete, adunându-se din când în când să discute presa, asta deja ar fi o chestie vitală. Adunarea oamenilor şi împărtăşirea informaţiilor, reglarea opiniilor, în orice grup există oameni mai creduli şi oameni mai informaţi. Orăşeanul nostru cul în schimb face o dată pe lună Lecturi Urbane şi în rest bere în pub. Nu merge aşa.

Am avut în şcoala generală un profesor de biologie care venise la catedră cu un scop: “io-l întrec în popularitate pe ăla de istorie”. Poser, gen. Tot ce făcea era calculat în termeni de imagine. Oricât mi-aş desconsidera colegii de pe atunci, totuşi aveau acel fler al omului simplu: bă, ăsta ne minte, ăsta are un scop ascuns. Şi s-a dus dracu’ şandramaua. Asta nu pare să înţeleagă nimeni – că adolescentul sau studentul ăla căruia te adresezi poate e needucat, poate e mai messengerist sau haihaivist, da’ prost bâtă nu e. Te vede că tu faci o paradă special pentru el, şi brusc sună alarma anti-aeriană cu “ce vrea ăsta de la mine?”. Exact, ce vreţi bre? Să crească România? Mai bine donaţi cărţi bibliotecilor şi chiar mai bine cumpăraţi cărţi noi pe care să le donaţi bibliotecilor (sau să donaţi presă muzeului din Jimbolia, no). Ca dacă sugerez să puneţi mână de la mână să duceţi nişte copii săraci la teatru o să ziceţi că nu ştiu cât de grea e viaţa. Ca să nu mai sugerez să faceţi chetă pentru a plăti profesorii de română, statul nefiind obligat să stea cu jandarm lângă elev să citească Ion.

Îmi pare rău, există posibilitatea ca voi (organizatori şi participanţi alike) să aveţi intenţii bune în fond. Dar modul de execuţie este absolut oribil prin efectele pe care le produce în chiar mintea targetului. Inverse. Perverse. Citim ca să nimic.

Nu sunt împotriva culturii generale, dar cred că nu ne e suficientă.

Câte standuri de limonadă aţi văzut la noi? Câţi copii se pot lăuda că muncesc?

Ce să mai vorbim despre inteligenţă afectivă, relaţii fireşti şi deschidere sau acceptare?

Din punctul meu de vedere, un sistem educaţional, reprezentat de familie, şcoală şi societate, ar trebui să ne pregătească pentru ceea ce urmează, viaţa de adult. Nu să ne teleporteze acolo dintr-o dată şi să ne lase să ne prindem cu ce se mănâncă amalgamul ăsta complicat din mers!

.. şi alte chestii evidente pentru unii şi S.F. pentru alţii.

Pe mine unul m-a dat pe spate replica, şi anume:

Nu mi-a spus nimeni cum sa fac un sex oral si totusi, ma descurc.
Nu inteleg ce nu ai invatat tu sau ce nu ai fost invatata.

Discutaţi

În general, salvarea se face individual. Predica se face în public, dar iluminarea este personală, fiecare pentru el. Or actul de cultură, fie că-i interpretarea unei piese clasice fie că-i o dramă, este la fel de personal. Exact, personal. Nu vorbim aici de teatrul de comedie sau alte chestii mai uşoare. Vorbim despre piese care-ţi ascut simţurile prin referinţele lor şi prin dramatismul personajelor.

Eu unul, şi sunt convins că nu sunt singurul, eu unul merg într-o asemenea instituţie (teatru, operă) pentru a petrece un ceas sau două în compania mea, pus faţă în faţă cu nişte lucruri la care nu mă gândeam până atunci. Cu nişte opţiuni pe care nu le conştientizam. De asta urăsc până la roşu muiştii care vorbesc la telefon în timpul unei piese. Brusc înţeleg enervarea unora de a auzi în timpul unei piese clămpănitul unui aparat foto SLR lângă.

Pe firul ăsta, consider o idee proastă reducerea preţurilor la biletele de teatru, filarmonică sau orice ar fi. Nu, considerentul că “trebuie să aibă acces şi cei care nu-şi permit” nu-şi are rostul. Bun, pui preţuri minuscule pentru elevi sau bătrâni, că ăştia oricum nu ar avea bani. Dar pentru restul lumii, faptul că ai dus preţul de la 20 la 10 lei şi pe chestia asta au mai intrat 50 de vite în sală nu mă impresionează. Sunt dispus să plătesc 60 de lei pe o carte, io fi dispus să scot şi vreo 20-30 pentru un spectacol – dacă asta înseamnă că merg într-o audienţă selectată; este mult mai preferabil decât să dau 10 dar să fie tâmpiţi în sală. La anumite evenimente publicul contează poate chiar la fel de mult precum prestaţia scenică.

Cine vrea teatru ieftin merge la alea studenţeşti, la alea zonale, la alea de estradă. Echivalentul Diviziei C la capitolul “cultură”, pot juca şi persoane de 40 de ani în piese d-astea. Tâmpenia sinistră cu preţurile mici o văd şi la cărţi; or fi ele ieftine, dar dacă preţul plătit este ascuns în greşeli de traducere sau în erori tipografice .. lasă. Recunosc, eu unul nu sunt cumpărător de carte avid, însă ştiu câţiva. Şi -ghici ce?- scăzând preţurile câştigi o audienţă relativ incultă şi care-i în majoritate one-time buyer, în schimb pierzi oamenii interesaţi, ăia care ar fi în stare să susţină ecosistemul tău. Şi-i alungi.

Nu-i păcat?

Da’ pot spune cu mâna pe inimă că eu unul n-am ştiut niciodată ce vreau să fac. Când am fost -copil fiind- în vizită la Liceul CFR, mi-a plăcut câte ştia să facă strungul. Apoi m-am jucat cu nişte roţi de vagoane, şi-mi plăcea mecanica lor, urmăream arcurile, prostii d-astea. Mai stăteam şi între muncitori la o tablă, şi aşa mai departe. Cum să alegi între a te face strungar şi cartofor? Imposibil.

Apoi am învăţat să citesc şi să adun, şi-am vrut să mă fac învăţat. Nu ştiam io prea bine ce-s ăia învăţaţii, da’ era clar că se holbează foarte mulţi colegi (eram 40 la o singură învăţătoare), şi-mi plăcea de mutrele lor plouate când dădeam vreo rezolvare de problemă pe loc.

Ş-apoi am descoperit bibliotecile şi şahul pe computer. Am trecut şi printr-o perioadă de misticism tembel indus de rude aflate  într-o fază de denial, mai ziceam cu juma’ de gură că “vreau să devin preot” deşi undeva sub pelicula conştientului pâlpâia luminiţa lui NU, scris mare şi lat. Au fost şi-au trecut. Mai ziceam altă dată că vreau să fac “informatician”, deşi la vremea aia habar n-aveam cu ce se mănâncă – noroc că nici adulţii nu prea ştiau, doar priveau cu respect şi tăceau dracului. La fel cum, plictisit de ironiile profului de mate, în clasa a XII i-am zis că dau la Litere numai ca să mă lase în pace cu aluziile lui de meditaţii.

Realizez acum că sincer nu ştiu ce vreau să fac. N-am ştiut niciodată. Lumea e mare şi bogată, şi-mi place să sorb pe îndelete dar apoi să mă mişc mai departe. De fapt, chiar dacă sunt mai degrabă sedentar, cred că asta e singura preocupare pe care aş putea-o avea constant: de călător. Să urc în tren, avion sau maşină, şi peste 2-3-10 ore să fiu la câteva meridiane şi fusuri orare distanţă. Sigur, susţinut de alte activităţi, freelance programmer, virtual assistant, chestii care până la urmă cer un laptop şi interneţi.

Eu şi o carte, eu şi o un laptop, eu şi o cameră închiriată. Atât.

Sunt de meserie fugitiv.

Spre exemplu, AnalogTV dau chifle interesante:

subiect, complement, virgula

typo, desigur

relaţii în frază; it's a science

adresele se scriu cu virgulă, da

No, dar ei nu sunt singurii, Renaşterea Bănăţeană au şi ei momentul lor de glorie.

virgule neamuleeee

titlu: Maşina ucigaşă

#mno. Presa, acest educator.

Later edit:

De unde-a pornit chestia? Eu în general merg pe ideea că-i neproductiv să stăm la vânătoare, dar (!) după ce Alina a pus articolele ei, văd pe Twitter următoarea chestie spusă fără adresă:

ni se vânează greșelile de pe site? i-am vâna și noi pe vânători, doar că nu îi citim… (ZdV)

Chestie care m-a făcut să-mi sară puţin muştarul: în primul rând pentru că după ce dai chifle atitudinea îi să bagi capul în nisip, nu să răspunzi arogant; şi-n al doilea rând că “vânătoarea” e şi ea pe Twitter, deci aroganţă double time. Răspunsul a fost oarecum călduţ, şi anume

@ZiuadeVest irony not appreciated. (eu)

@daimonz de ce nu? ironia nu-i o crimă (ZdV)

Bun, persistă în atitudinea băţului în fund, în mod normal nu mi-ar păsa, nu-s în cauză. Însă continuarea e din alt film:

E trist când nu se gustă glumele şi nu se recunosc greşelile… (Alina)

@alisim_tm greșelile se recunosc, dar glumele sunt tare nesărate… (ZdV)

Nu ştiu cine scrie de pe contul lor, dar le face imaginea praf. Încă n-au înţeles că “bun, am făcut o chiftea, încasăm lovitura şi mergem mai departe”.

Ah da, după articolul de faţă a ieşit şi a treia interacţiune S.F.:

@ZiuadeVest dacă vă face să vă simţiţi mai bine: http://daimon.me/blog/2010-06-18/la-vanatoare-de-chichite/

@daimonz nu incalzeste pe nimeni, dar mai bine ai adauga și explicațiile greșelilor. altfel e cam ridicolă treaba…

Băi frate, ăştia se fac că nu văd, sau ce? Reţinem, e articol cu greşelile altora, nu ale lor, îs chestii evidente din subliniere, etc. În fine, aveam şi eu de făcut o corectură la prima imagine, se rezolvă, şi avem finalul cu “pupat Piaţa Universităţii”

@ZiuadeVest editat, mersi. Then again, greşeala e tot acolo, şi despre asta era discuţia. Despre unele articole aruncate din furcă (me)

@daimonz da… doar că într-o redacție totul se face în viteză. unele greșeli mai scapă corecturii. dar na… nu e o scuză, știu (ZdV)

Păi nu mai bine taci şi înghiţi din prima? Hai că aici nu mai aveau ce scrie, s-a închis discuţia, dar ei persistă pe toate filierele. La ora când scriu asta ei încă n-au înţeles că tot imaginea proprie şi-o şifonează, şi daunele colaterale le încasează presa în generalul ei

@alisim_tm ba da, foarte civilizat. doar cam urât. dar na… toţi mai suferim de lipsă de inspiraţie şi trebuie să ne umplem blogurile cumva (ZdV)

I rest my case.

Sunt în perioada examenelor, prin urmare stau pe interneţi. Logic. Deschid readerul şi termin în aproximativ un ceas tot ce s-a scris nou în ultimele 24 de ore. Urmăresc cam vreo 300 de surse din care aproximativ 100 active. Pe lângă asta mai urmăresc şi ce scrie lumea pe Twitter, ceea ce mai adaugă un strat de OCD şi de procesare paralelă. Scriu pe Twitter, ceea ce ia iarăşi timp. Mai las uneori şi comentarii altora.

Cu toate astea, nu simt ca şi cum aş face ceva profund. Sigur, informaţie relevantă există, că nu urmăresc orice Pintic sau Tudor Chirilă (chiar, omu’ e #1 în Zelist la ora asta). Dar nu mă coafează, nu mă pasionează, nu este stârnit acel fior lăuntric care se zburleşte de obicei la orice atingere mai esoterică. I feel everything like a grind, sau cu vorbe româneşti: simt banal.

De obicei când mi se întâmplă asta iau la purecat blogrolluri şi agregatoare, în căutare de carne proaspătă şi idei noi. Sar din însemnare-n însemnare, doar-doar oi găsi ceva fain. Nici măcar atâta n-am energia să fac. Găsesc câte ceva scris cât de cât ok, privesc a lehamite şi realizez că mai am în reader încă 3-4 oameni cu aceeaşi calitate. Pur şi simplu vreau geniu sau nimic.

Sigur, asta nu înseamnă c-aş fi eu vreun mare consumator de text şi nu mai are lumea cu ce să mă încânte. Mă poţi trimite oricând la clasicii ruşi sau la filosofii germani, n-am parcurs nimic din zona aia. Da’ mi-e legamite. Şi de-aia e blog, să pierdeţi voi 4 minute din viaţă citind despre lehamitea mea.

În principiu, da, sunt enervante. În principiu, da, ar putea fi interzise pentru că scot oamenii din minţi. Personal chiar îmi place sunetul pe care-l scot în grup, seamănă cu un roi de albine de undeva din fundul unei grădini .. dar divaghez.

Ce nu pot digera (can’t stomach) sunt însă opiniile astea:

South African people are a DISGRACE, ruining the football for everyone else, ok if it’s an African team, if not fuck off and die, i was glad they got the World cup, big regret.SA will NEVER EVER HOST AGAIN, useless. Worst World cup ever, killing the atmosphere, rude,thick obnoxious dummies.

Deci. Când au câştigat cupa mondială au fost faini, a fost drăguţ să ne prefacem că suntem corecţi politic şi că ne bucurăm pentru ei.

Da’ când mergem la ei în casă nu mai e fain. Nici un oficial FIFA nu avea idee cum sună un stadion african plin de trompetele astea. No way. N-ar fi avut cum, nu-i aşa? Deloc.

And about being “tradition”, they’re made of fuckin plastic so can’t be that much traditional.

Ha ha, mda, cine le-o fi vândut chestii din plastic? Cumva nişte europeni ageri? Nu?

Too bad the poor man’s horn is spoiling the rich man’s games.

Măcar unu’ sincer: noi avem pâinea şi cuţitul, mergem în Africa să ne batem joc de sărăcia lor. So cool. So hip. Go die in a fire.

I think it should only be played when South Africa is playing. I mean we can’t just ban something that is cultural for them, so we should keep that in place, but that in no way means that the vuvuzelas have the right to just block out other cultural sounds like the korean and brazilian drums, european boos, and Argentinian trumpets

Ahahaha deci am descoperit stupefiaţi că ăştia îs mai tari ca noi. Că au un instrument cu care pot să acopere ORICE ALTCEVA. E vine lor, bineînţeles, cine se cred ei să demonstreze că europenii nu ştiu nici măcar să scoată sunete? Let alone that white men can’t jump, either.

but the germany match somehow make me ignore it because the germans were simply epic that match and made me look at the game more than hear it

Uite o opinie cât de cât faină. Dacă urmăreşti fotbalul nu-ţi mai pasă de alte chestii. Wait, what? Vrei să spui că toţi hipstării care se uită la meciuri doar ca să aibă subiect de conversaţie ar trebui să se abţină?!

An important piece of tradition that has been around for less than 20 years? A TRADITION is the ‘handing over’ or ‘passing on’ of customs or practices. Therefore it is absolute impossible for a tradition to be defined in one generation.

Bine, nu-i tradiţie, e obicei local. Cum era, local custom. Repeat after me: mergem în Africa pe stadioanele lor şi le spunem cum să se comporte. Sună foarte logic.

Alternativa, exprimată prin glorioasele cuvinte ale unui oarecare comentator de pe Youtube:

Get some earplugs and some tissues for your tears. Fucking soccer fans.

Exact.

Aşa că voi scrie mai puţin pe-aici. Vreau să spun, mai puţin decât de obicei. Probabil va sta şi feed readerul necitit timp de 24-48 de ore. Twitter îl tot închid în ultima vreme de bună voie.

So .. cam asta-i tot. Ne citim din Iulie încolo

Mi-e scârbă de oamenii care fac o chestie doar pentru imagine. Care merg la #CăcatTweetMeet doar ca să aibă o ocazie să-şi pună mecla pe interneţi apoi.

Mi-e scârbă de oamenii care bat sute de kilometri până la Sibiu pentru un festival de teatru, dar când teatrul studenţesc Thespis organizează ceva asemănător .. nimic. Înţeleg să mergi şi să nu-ţi placă. Nu înţeleg să nici nu încerci măcar. Da, ştiu, #Fits2010 e culeanu, merg toţi acolo, normal că semnaţi condica de prezenţă. Bine, nu mergeţi la Thespis, când aţi fost ultima oară la Teatrul Naţional? Aud? Poate la cel maghiar? German? Nimic-nimic?

Mi-e scârbă de oamenii care bag drumul până la TIFF dar nu ar face acelaşi lucru pentru festivalul Tres Courts de acasă de la ei; sau nu merg la TimiShort; sau când sunt proiecţii de film la UVT, la Adam Muller, unde pula mea vreţi voi. Dacă avem ceva, apoi filmele îs. Mergeţi la dracu la Cluj şi daţi-vă foc acolo.

Mi-e scârbă de oamenii care întreabă pe Twitter şi pe mess înainte să meargă la un concert, să se asigure că nu merg singuri. If a tree falls down in the forest but there’s no one to retweet it … mereţi de-aici.

Sigur că da, fac 2 trupe cvasi-cunoscute şi abia înfiinţate concerte şi toţi îs buluc la ele. Vine un DJ de renume mondial pe Setup … blogerii fac nani. Vin Trooper în Daos, blogerii sunt acasă şi se uită la seriale. Eject.

Favorita mea, mi-e greaţă de poserii care fac “lecturi urbane”, prin asta înţelegând să stea la pozat un ceas în Piaţa Unirii şi apoi acasă. Când am citit ultima dată un review de carte pe un blog, mă? În afară de Richie şi Tomata, în rest bate vântul, bate cu forţă chiar. Că-i gol prin capete şi inimi .. gol tare, gol de la ultima atingere. Când aţi citit ceva care n-a fost pop şi n-a fost la modă?

Nu-mi place să lovesc în timişoreni, dar toate astea s-au adunat ca o grămadă mare de rahat. Sper să nu vă simţiţi vizaţi prea tare. Attention whores.

(P.S. Nu am absolut nimic împotriva evenimentelor în sine, ştiu că-s glamour şi că atrag; zic doar că uneori îmi vine să vă dau foc la poză)

(Later edit: Sper să lăsaţi în pace şi de acum încolo Gărâna. Dojo se străduieşte de ani buni ca voluntar, acolo n-o ajută nimeni, nu e cool. Nici de acum încolo nu e nevoie de poseri. Idem pentru Plai.)

În principiu, şi eu sunt adeptul vorbei că “şansele să te dovedeşti prost se măresc pe măsură ce continui să faci afirmaţii categorice”. Translatată, vorba asta are efect în domeniile empirice chiar foarte bine: nu spune chestii precise dacă nu vrei să îţi nărui soclul pe care te-ai urcat. Urmând principiul, nu cred deloc în mizeriile de zodiace create special pentru momentul X în timp; nu, nu eşti Taur şi de asta vei avea un accident de muncă, o să-ţi tai degetele doar pentru că eşti prost tu. Nu, faptul că te naşti Fecioară nu înseamnă că jobul tău perfect e de bibliotecar. Descrierile din zodiace sunt în majoritate puerile şi neadevărate.

În schimb pot încerca să văd anumite modele (patterns) în firea oamenilor în funcţie de momentul naşterii lor; cred într-un fel de predestinare, anume în puterea scripturilor imprimate în primii ani de viaţă.

Un exemplu foarte vag ar fi că oamenii din zodia Gemeni sunt foarte volubili, exteriorizaţi ş.c.l. pentru că se nasc fix într-o perioadă a anului când natura este în plină expansiune; creierul de bebe fiind foarte impresionabil … La fel cum zodia Peştilor se naşte în mijlocul iernii, în lunile apăsătoare dinainte primăverii, când îs ale mai ale dracu frigurile şi ninsorile – iar chestia asta se traduce printr-o viaţă interioară foarte bogată, exteriorizată arareori. Evident, da, ştiu, există un milion de excepţii şi nu poţi cataloga oamenii “din condei”. Da’ ce să fac dacă statistica personală îmi dă dreptate?

Ăsta-i zodiacul “clasic”, numit şi “european” doar după ce bătrânul continent a descoperit uimit că există viaţă dincolo de Ocean. Şi dacă zodiacul european are problema că vrea să categorisească indivizii după luna naşterii (folosind deci intervale prea scurte pentru delimitare, un ciclu încheindu-se după 12 luni) – zic deci că la polul opus se află zodiacul chinezesc, chestie care foloseşte ca unitate de măsură anul. Eşti în zodia Y la chinezi doar dacă te-ai născut în anul K+p , unde p este periodic, 12. Zodiacul chinezesc se repetă odată la 12 ani, ba chiar la 60 dacă iei în considerare şi elementele folosite ca modificatori.

Statistica personală îmi confirmă şi aici că “ceva” e la mijloc. Luând 2 persoane care teoretic ar avea aceeaşi zodie în European, totuşi diferenţele dintre ele pot fi subliniate chiar bine prin zodia chineză. Exemplul meu clasic sunt doi membri ai zodiei Peştilor, unul născut în Tigru şi celălalt în Şarpe. Ambii sunt retraşi în sine şi mai degrabă folosiţi ca asini de povară, însă primul îşi impune punctul de vedere cu forţa în timp ce al doilea mai degrabă lasă lucrurile să meargă de la sine şi intervine în momente-cheie. Uneori e fascinant, uneori observaţia dă rateuri.

Spre exemplu, şi ajung şi la problema de la care pornisem întreg articolul:

Eu teoretic sunt în zodia Dragonului, la fel cu întreaga generaţie ’88. Prin urmare am mers la şcoala primară-generală-liceu-facultate cu mulţi alţi membri ai zodiei Dragon. Acu’, despre noi se spune că suntem genul de oameni oarecum distanţi şi oarecum mai fortoşi spiritual decât alţii; se spune că un Dragon devine lider de-facto în comunitatea lui, că are capacitatea şi chiar dorinţa/plăcerea de a fi stâlp de sprijin. Şi că, bineînţeles, as any dragon, they don’t die gracefully. Sigur, orice copil Dragon este un simplu şobolan gri căruia trebuie să-i crească aripile.

Noa, aici intervine dilema mea. Din 12+3 ani de şcoli, n-am reuşit să găsesc vreun lider veritabil. Ba chiar, şi aici zace mirarea mea, generaţia mea a fost denumită ca fiind una prea leneşă şi prea nepăsătoare pentru vremea ei; uneori chiar necoaptă. În timp ce noi în clasa a XIIa ne fofilam, colegii din clasele mai mici jucau teatru, scoteau revista şcolii şi multe alte chestii care pur şi simplu nu reuşeau să ne intereseze. În vreme ce noi chiuleam de la facultate, colegii din anul II au deja un consilier studenţesc între ei, se implică în proiecte europene şi tot restul tacâmului. Sincer, din generaţia mea cunosc doar un singur vârf, un programator bun care ajuns de vreo 3 ori în timpul liceului în finala Cupei Siveco şi care după un an de facultate şi-a băgat picioare în UPT pentru a pleca în Scoţia la studii.

Întrebarea mea ar fi aşa: suntem încă şobolani gri? Cunoaşteţi persoane născute în 1988 şi care să fie mai sus decât media? Sau care măcar să pară mai capabile decât media, să aibă acolo un potenţial? Arunc la gunoi teoriile cu zodiile sau doar trebuie să mai aştept să le crească unora aripi? Metaforic vorbind, desigur.

Mulţam fain.

Îs treaz pentru că ieri seară am mâncat de la McDonalds după un timp foarte (da’ foarte) lung [edit: CBO]. Concluziile, în ordinea importanţei:

1. Stomacul meu nu se înţelege cu mâncarea lor, punct. De pe la 6 îs treaz şi-s prieten cu un lighean. You get it. Deşi am mâncat mai multe chestii ieri, doar ale lor au rămas nedigerate. În special cartofii.

2. Acelaşi stomac s-a grăbit foarte tare la partea cu tranzitul intestinal, aşa că pe tablou se adaugă şi vizite-fulger la baie din oră în oră. Yeah, sorry for the poop jokes, da’ sunteţi pe un blog, you knew this was coming one day

3. Fără legătură prea mare cu restul chestiilor, da’ ţin să precizez că o pleşkaviţa bine făcută dă clasă oricărui meniu McD. Pentru că are gust de ceva real, spre deosebire de mizeriile sintetice ale ăstora. Ca să nu intru în detalii precum cartofii prăjiţi, că nu există termen de comparaţie. Şi lângă pleska intră lejer kebabul. Şi shaorma.

Bleah, never eating there again. Ever. Stau treaz pe o vreme numa’ bună de somn

Îşi mai aminteşte cineva ce puritani eram încă şi-n 2000? Cum roşea lumea dacă auzea versuri de la B.U.G. Mafia prin centrul oraşelor? Take this: Jim Morisson, 1969, Miami. Urcă pe scenă şi aproape îşi arată „cocoşelul”. E drept, pe vremea când America îşi spărgea inhibiţiile noi construiam voioşi socialismul, but still, point stands. Cred că cel mai explicit vers românesc de la o trupă mai cunoscută e ăla cu „al tău sân îmi mângâie mâna”, Vama Veche. C’mon.

Rămânând oarecum în zonă: a fost odată un gagiu numit Phil Donahue. Ăsta şi-a făcut carieră din a sparge inhibiţii la televizor, tot prin 1970. Anume, odată cu revoluţia sexuală a Americii omu’ a făcut emisiuni exact pe temele controversate ale momentului: a discutat probleme de cuplu, a discutat despre masturbare, a adus în emisiune homosexuali, dacă nu mă înşel chiar şi travestiţi. Totul făcut cu profesionalism încât să nu poată fi cenzurat; zicea că „Problema televiziunii nu este controversa, ci amabilitatea”. Poate avem şi noi de învăţat o lecţie de media de aici. Poate ar fi timpul să lăsăm senzaţionalul pe seama Click şi Cancan, iar pe ele să le împingem la marginea societăţii. Şi noi să dezbatem chestiile pe bune.

N-am terminat încă. Pe tema inhibiţiilor, dacă tot am înjurat-o un întreg popor pe Madona că e deraiată şi nu-ştiu-cum, să vă servesc un citat de-al ei din anii ’80, despre Biserică: „Câte milioane de catolici fac terapie pentru a scăpa de ideea păcatului originar? Ştiţi cum este să ţi se spună din prima zi de şcoală că eşti un păcătos, că aşa te-ai născut?”. Tipa asta a făcut ceva, a spart bariere, s-a luat în piept cu Biserica. Noi, comentatorii, on the other hand … meh. Când faceţi primul videoclip considerat blasfemiator şi ajunge în topuri, anunţaţi-ne.

Last but not least on my list: violenţa. Se discută pe bloguri despre violenţa asupra copiilor şi despre cea casnică, se discută cu o ciclicitate demnă de cauze mai bune. Pur şi simplu când credem că s-au stins ecourile ultimei discuţii, începe alta, bazată pe alte fapte. Şi cum în vasta majoritate a cazurilor se discută despre violenţa fizică, I want to make a stand.

Anume: violenţa fizică nu mă interesează. Cea psihică trebuie să ne facă atenţi şi să ne pună în alertă. De fiecare dată se vorbeşte despre femeile agresate şi se scoate în faţă faptul că „nu am avut curajul să merg la Poliţie”, sau „îl iubeam prea mult”. Nu mi se pare o vorbă care să le facă cinste, ba dimpotrivă, dacă eşti destul de slab(ă) încât să te complaci într-o relaţie pasiv-agresivă, e problema ta. Sigur, braţul legii va pedepsi fapta lui, dar nu poţi cere compensaţii morale şi umeri de plâns pe ei pentru că tu ai stat capră. Relaţiile cu psihoticii se exclud, of course.

Acu’, bineînţeles, la copii e altă discuţie având în vedere că-s neputincioşi în faţa unui părinte hotărât să le fută meciu’. Oarecum. De pe la adolescenţă încep să se cearnă grâul de neghină, cei tari de cei slabi, viitoarele slugi de viitorii lideri. Parcă am dat un exemplu mai de mult pe-aici. În orice caz, violenţa psihică e cea care merită urmărită, şi e de obicei mai uşor de observat. Ăsta-i avantajul interacţiunii, odată pus în aceeaşi cameră cu victima şi agresorul poţi observa relaţia lor chiar şi doar din context, nici n-ai nevoie de cuvinte. Iar alteori chiar din descriere. Keep in mind, keep watch. Keep safe.

Bun, pornind de la observaţia asta, am o idee.

New media e o unealtă foarte puternică dacă e folosită cum trebuie. Avem o rată de piraterie foarte mare, să nu ne ascundem după deget. Avem prin urmare un număr enorm de oameni care stau cu pula în sus zilnic şi se uită pe torenţi după filme şi seriale noi, plictisiţi de televizor. Avem ţeavă să scoatem (download) discografii întregi în decursul unei singure zile. Cu 500 ron pot cumpăra un server linux fără monitor şi pot găzdui bloguri pentru toate clasele din şcoală, să facă recenzii publice.

Cum poţi folosi new media? Simplu. Singura notă “tradiţională” rămâne teza semestrială. În rest, elevului i se cere să vizioneze filmul X, cum poate el, închiriere, download, nu e treaba profului. Şi nota se dă pe review făcut filmului, cerinţe punctuale, gen “descrieţi procesul de erodare a conştiinţei personajului principal din filmul Stalker” sau “faceţi o listă cu metaforele cinemafografice din filmul Romeo şi Julieta (ediţia din anul cutare)”.

Sau chiar teme mai grele: ascultaţi piesa Blue Train a lui John Coltrane şi explicaţi. Ce “simţiţi”. Ce evocă artistul. Ce fraze muzicale îi sunt specifice? Cărui stil aparţine? De ce nu cântă Johnny Răducanu la fel? Nu este nevoie de educaţie muzicală complexă pe tema asta, este nevoie de Google, wikipedia şi puţin bun-simţ în interpretare. Dac-aş fi profesor de limba română, să mor dacă n-aş da o temă de-asta şi n-aş acorda nota 9-10 oricui e în stare să explice în cuvintele lui şi să scoată o compunere mai lungă de 800 de cuvinte despre ce se “întâmplă” într-o piesă de jazz. Sau despre un album, fie, 1500 de cuvinte.

Limba română se învaţă folosind-o. Citind şi scriind. Rescriind şi citind din nou. Adaptând. Forţând “organul” limbii să se deschidă, să se despice, să curgă. Traducând. Forţând sensuri noi. Întrebând. Rescriind. Citind. Discutând. Folosind.

Ca profesor, le-aş pune în clasă filme, cu temă de casă să facă recenzie. Şi aş puncta doar bogăţia limbajului dacă este folosit corect. Le-aş recita o bucată din Shakespeare în original, apoi le-aş da copii după traducere şi i-aş pune să-mi explice unde traducerea nu poate acoperi golurile lingvistice (falls short). Sau traduceri din franceză, dacă asta fac la clasă.

Sigur, ar termina liceul şi n-ar şti la Bacalaureat ce-i ăla curent clasicist. Sau post-modernist. Poate n-ar şti tâmpeniile despre cum clasificăm comunicarea în formală şi informală, sau alte 1000 de criterii irelevante.

Hmm .. chiar crezi că n-ar şti? Le-ar şti, informal. Ca să poţi face o recenzie (review) ca lumea, trebuie să pui în funcţiune organul. Să faci compartimentele să colaboreze. Să observi influenţe. Să cauţi referinţe. Scrie-mi o recenzie a unui album Tupac, atingând următoarele aspecte: compoziţie muzicală, influenţa mediului asupra individului, contextul istoric. Dacă nu ştii, te ajut, îţi pun în braţe istoria Americii şi a ghetourilor, un studiu comparativ între West-side şi East-side, câteva referinţe critice despre muzica rap la începuturi. Mno, compilează. Cu exemple din cartieru’ tău dacă se poate.

Sau vorbeşte-mi despre albumul Secret of the Runes al trupei Therion, ce referinţe la mitologia norvegiană sunt acolo? Care este piesa cu mitul fondator? Ce personaj? Bun, nu-ţi place rockul simfonic. Zi-mi din pop-rock. Zi-mi ce teme universale sunt evocate în piesa One Vision de la Queen. Sau: ce eroi greci ar putea fi evocaţi în acompanierea piesei We are the champions? Enumeră-mi piesele de la Ac/Dc în care este pomenit sexul implicit sau explicit; ce context social a permis unor piese ca “The Jack” sau “Whole lotta Rosie” să fie cântate de zeci de mii de oameni? Ce context social face ca în România să nu poată exista o astfel de muzică? Argumentaţi. Pot lua orice gen de muzică, chiar şi manele, şi să-ţi dau de lucru la materia “Limba română” pornind de la el.

Vorbeşte-mi despre filmul Jeux D’Enfants. Menţionează tehnicile folosite de regizor pentru a sugera continuitatea vârstei mentale. Referă-te la mecanismul psihologic care îngăduie păstrarea unei relaţii la nivelul din copilărie. În ce fel tehnica de filmare se adaptează pentru a sugera modificările subtile din psihicul actorilor? Aceste detalii i-ar ajuta pe elevi mult mai mult decât un comentariu sec la personajul Apostol Bologa, la un roman pe care poate nici nu l-au citit. Ajută pentru că la sfârşit trebuie să poată răspunde “de ce un roman făcut după acest film NU ar fi încadrat la realism?”.

Şi stai că n-am terminat. Google. Caută pe Google în ce curent se află încadrat Picasso, caută 3 tablouri care-ţi par mai speciale şi fă o compunere despre ele. Aducem proiector sau un album dacă este nevoie, să înţeleagă şi clasa despre ce este vorba acolo. Iar apoi profesorul întreabă despre sensul fiecărui cuvânt care pare a fi aruncat doar de dragul de a “da bine”. Hai, explică-mi de ce consideri că Picasso este avangardist. De ce este pionierul cubismului? Ce “colegi” de generaţie are? Sigur, nu-i întrebare de “limba română” în sensul tehnic, dar e mult mai interesant decât orice se face acum la clasă.

Am zis de pictură? Sculptura ce are? Găsim pe internet modele 3D ale marilor opere, copiilor nu le rămâne decât să zboare acasă şi să încingă modemul cautând aceste modele pentru a putea scrie despre ele. Să nu uit teatrul. Căutaţi şi priviţi 5 înregistrări ale lui Toma Caragiu şi explicaţi tehnicile dramatice folosite pentru impresionarea spectatorului. Enunţaţi tehnica folosită pentru a da ritmicitate cascadei de înjurături din filmul Asfalt Tango. Explicaţi tehnica gradaţiei din baletul Lacul Lebedelor. Enumeraţi motivele literare din piesa “Cum traversează Barbie criza mondială” – piesă din repertoriul local.

A nu se înţelege că exclud literatura. Ea rămâne izvorul, sursa şi locul eternei reîntoarceri. Însă am convingerea fermă că înţelegerea marilor opere ale lumii rămâne pentru vârsta adultă, rămâne pentru oamenii maturi şi cu oarece experienţă, este destinată celor care sunt dăruiţi cu răbdarea şi interesul să se aplece asupra slovelor. Puştanilor şi puştoaicelor de liceu nu le dai aşa ceva, că încep să se uite la porno pe telefonul mobil sau să citească zodiacul la oră. Lor dă-le muzică, dă-le vizual, dă-le artă, dă-le spaţiu creativ şi lasă-le spiritul ludic să se manifeste. Chiar dacă cu greşeli, chiar dacă eronat, chiar dacă în primii 3 ani vor spune doar tâmpenii. Important este să muncească, să caute, să se documenteze, să vadă măcar o dată în viaţă un concept în practică. Le va fi mult mai folositor, vocabularul mai bogat şi universul mai fericit.

….

Avem un tărâm literalmente virgin în faţă. Suntem o ţară de devoratori de filme, şi totuşi nu prea avem recenzii. Se ard serverele de la câtă muzică se transferă pe reţea, dar nu avem câteva păreri mai decente despre albumele noi. Avem teritoriul clar delimitat, avem sculele necesare să-l tranşăm şi parcelăm, avem oamenii cu care s-o facem. Sau măcar avem timpul necesar să ne pregătim o generaţie cultă, o generaţie care a experimentat şi a gustat din tot. TOT.

În schimb, în timpul ăsta elevii pierd timpul tocind despre cum mergea Ion Creangă în curu gol la scaldă. Inacceptabil. Lasă-i pe ei să descopere dacă-i interesează de cucu’ lui Ionică.

Înroşiţi cablurile şi apoi stoarceţi creierii. De aia îi aveţi.

Prima ar fi că urăsc autentificarea şi tot ce ţine de Windows Genuine Authentification. Am instalat SO pe o maşină oarecare, unde din motive tehnice am fost nevoit ieri să schimb placa video. Guess what, când să repornesc computerul şi să fac log-in primesc mesaj cum că “You cannot log in until you authentificate your copy of Windows again”; apparently faptul că sunt acelaşi procesor şi aceeaşi placă de bază nu e suficient. Apăsarea butonului Cancel l-a făcut să mă scuipe urgent înapoi la ecranul de log-in. Încercarea de a autentifica prin internet a ratat, pentru că aveam nevoie de pornirea conexiunii PPPoE de la RDS; nu, nu puteam face nimic, explorer.exe nu era pornit. Am fost nevoit să sun la Microsoft a doua oară în viaţă. Bă pulelor, ăsta e compul meu, nu al vostru, şi vreau să-l folosesc când am eu chef!

A doua chestie: pe laptop am dat disable la Simple File Sharing, asta fiind singura modalitate prin care am reuşit să forţez două computere cu Windows XP să se “vadă” între ele pe reţea. Pe computerul desktop am şi Ubuntu 10.04; guess what, din Ubuntu văd următoarele foldere pe laptop (pe lângă alea declarate specific ca shared): C$, D$, G$. Adică rădăcina (root) de la toate partiţiile, cu drepturi de read-write no less. Băi oameni-fără-cap, asta ar trebui să se întâmple după ce SO m-a întrebat de 5 ori dacă am de gând să dau share la tot, nu by some default.

Alte chestii:

Am dus în service la Depozitul de Calculatoare un monitor lcd cu pixeli morţi. Încerc să înţeleg faptul că vânzătorul n-o fi având dreptul să testeze produsul şi să mi-l înlocuiască pe loc. Încerc, deşi mi se pare o idioţenie. Ce nu înţeleg este de ce căcat au aşteptat alea 14 zile “oficiale” pentru a-mi servi răspunsul pe care-l ştiam deja, că nu se poate face nimic şi că produsul va fi înlocuit. Pula mea … prioritizare, fraţilor, ăsta e un test ce durează sub 5 minute şi poţi da un verdict tot aşa repede. Pun pariu că timp de 14 zile produsul defect a stat într-un colţ al serviceului. Lehamite.

Am ca o problemă, mănânc noaptea. Având job de noapte trebuie să fac chestia asta, pentru că indiferent cât de bogată a fost cina la 7 seara, la 3 dimineaţa tot aş mai hali ceva. Momentan încerc să mă opresc din musli şi să trec pe fructe, dar devine plictisitor. În general chestiile care s-ar putea preta la ronţăit ies din discuţie, so .. ? Dead end.

Pe interneturi am văzut o discuţie despre “a avea sens” şi “a face sens”. A doua expresie este evident împrumutată din limba engleză, unde sună “to make sense”. Nu sunt vreun disperat după importuri, dar nu pot fi nici un purist. Îmi pare că importarea expresiei schimbă subtil sensul într-o direcţie bună. Să explic: când spui despre lucruri că “au sens”, îl consideri un dat, un ceva preexistent, ceva care transcende logica individuală. Spre deosebire, când ceva “face sens” este o stare temporară, ceva subiectiv, ceva care poate fi deci challenged.

Să dau un exemplu: dacă spui despre homosexualitate că “nu are sens” ai cam închis discuţia, toată lumea va fi de acord că nu există sens pentru băgarea pulii în cur şi gata. Dacă spui despre homosexualitate că “nu face sens” lucrurile devin mai mellow, mai maleabile, eu pot să-ţi dau replică “ba deloc, din punctul meu de vedere face sens”, etc. Votez pentru folosirea în paralel a expresiilor, în funcţie de nevoile contextului.

Review-time : s-a deschis recent ceva rock pub pe nume Daos, aşa că am fost în recunoaştere. Am picat sâmbătă seara, ştiind doar adresa şi-o indicaţie, anume “pe Titulescu nr 5 în curtea Fabricii de Pălării”. Am ajuns la ţintă după ce am făcut un tur al curţii ăleia şi ne-a iluminat portarul că de fapt chestia se află pe Jiul. În fine, mi-au plăcut decorul întunecat combinat cu mesele din lemn greu şi decoraţiile tot din lemn, preţurile destul de ok la bere (5 lei o Silva neagră, parcă), muzica numa’ bună; n-am stat mult, dar am prins vreo 2 melodii de la R.E.M., ceva Placebo, câteva chestii heavy indescifrabile, all in all good shit. Would visit again.

Încă o chestie lingistică ce mă calcă pe nervi: verbul “a conştientiza” folosit cu un complement direct. “Vrem să-i conştientizăm pe cetăţeni despre abuzurile contra animalelor” pur şi simplu nu-mi sună bine. Îmi place enorm varianta clasică, gen “să-i facem pe oameni să conştientizeze”. Dacă ar fi să mă lansez iarăşi într-o diatribă legată de sensul subtil, aş spune despre conştientizare că reprezintă exact “aducerea în atenţie şi în gândirea activă a unui lucru care era perceput doar latent”. Conştientizezi ceva ce ştiai deja dar nu-ţi era în minte. De asta nu poţi să-l conştientizezi pe altul, poţi doar să-l ajuţi să conştientizeze; nu eşti marketer cu un megafon în mână, eşti doar om. Cred.

Aş vrea o părere externă despre serialul 7th Heaven. Mă uitam la el sporadic când eram copil şi am reînceput să mă uit la el de curând. Ca acţiune e banal, ca joc al actorilor e banal, singurul detaliu care-l face ieşit din comun este metoda lor de a rezolva conflicte: se discută problema, se dă fiecăruia dreptul la opinie, dacă cineva greşeşte lucrurile sunt scoase la iveală cât de curând, adulţilor li se recunoaşte dreptul de a greşi, de a nu fi perfecţi, etc. La sfârşit se îmbrăţişează şi pupă. Acu’ e clar că nu aşa arată societatea niciunde, nici în America nici în Europa, dar mi se pare că ăştia reuşesc să pună în scenă comportamentul ideal pe  care foarte multe şcoli de psihologie îl recomandă. Poate doar mi se pare?

Ultima chestie înainte să devină toată însemnarea un munte de text: cred că am o teorie proprie legată de afluenţa de audienţă pe care o suferă orice formă de media din România. Ne plângem că există bloguri unde oamenii scriu fără să discute de fapt şi unde conţinutul nu e mereu interesant sau important (e.g. Mircea Badea), şi ne întrebăm de ce. Răspunsul meu ar fi că cititorul se vrea validat prin prezenţa altora, vrea să ştie că se află în Agora şi nu discută problema cu doar 4 prieteni. La fel şi din acelaşi motiv oamenii nu privesc la televiziuni de calitate şi nu se uită la filme bune mereu: avem nevoie de validare, avem nevoie de un subiect de discuţie.

Sigur, discuţia se poate prelungi înspre dilema dacă prefer să discut o chestie inteligentă cu 5 oameni decât să mestec o idioţenie lângă alţi 50, dar despre asta într-un episod viitor.

Da’ chiar, Cetin cică e om influent şi de-alea, da? În 50 de comentarii n-am văzut pe vreunul să spună “da mă, ai dreptate, cred că totuşi ar trebui să mai încerc o dată să le folosesc”. Toţi au prezentat scuza la control şi gata, cu câteva excepţii.

Din principiu eu cred ca cele 27 de litere ale alfabetului sunt suficiente pentru a ne exprima si ne putem descurca si fara basinile romanesti de a fi mai cu mot numite diacritice.

Am picat în fund. Eu zic că putem să mai tăiem şi restul vocalelor, n-are sens, ne ajung doar consoanele. Ntlg mtl? (înţelegi matale)

Pai pana scriu eu cu diacritice se duce toata inspiratia pentru articol! Prefer sa ma concentrez pe idee decat pe niste virgulite si punctisoare!

Zi-i asta unui marketer, că ambalajul contează mai puţin decât conţinutul. Şi adaugă că eşti incapabil să înveţi ceva nou.

Sincer cred ca e pur si simplu chestie de Google. Din cate stiu eu, Google indexeaza si masini si maşini, dar omul cauta mereu in google masini nu maşini, deci din punct de vedere SEO e mai k fara diacritice.

I fail to understand. Deci dacă nu te penalizează nimeni pentru că scrii CU, atunci de ce n-o faci încă?

De context ai auzit? Chiar daca sunt destule cuvinte care arata la fel fara diacritice sunt extrem de rare situatiile cand chiar se poate face confuzie intre ele din cauza lipsei diacriticelor.

Şi asta am mai auzit. Cre’ că românului pur şi simplu îi place ambiguitatea, şi am terminat discuţia.

Eu am început să le folosesc de când cu vista, pentru ca imi era foarte peste mână să downloadez nu stiu ce driver de la secărică (asta de la tine de pe blog o stiu) să dau un restart si de-abia apoi să scriu normal.

Blink. Deci când instalezi Windowsu’ reporneşti de zeci de ori până îşi face update, orice mizerie de program mai complex îţi cere să reporneşti sistemul pentru a-şi înregistra câte un dll, dar acum brusc ţi-e … lene. Marş.

de ce nu folosesc diacriticele? vin peste mana (la propriu) si nu am niciun motiv intemeiat sa fac asta.

Ofer eu un motiv: eşti un loser (luzăr, bă) dacă n-o faci. Nu scrie nici unde, doar o zic eu. Şi probabil realitatea în câţiva ani.

Pentru ca layout-ul tastaturii romane e absolut idiot.

Funcţionalitatea Windows e idioată, if you ask me. Şi driverul de la Secărică arată chiar ok.

2 ca mi-e incomod
3 ca nu sunt invatat sa scriu cu ele
4 pentru ca ma enerveaza sa vad language bar-ul in bara de windows si ar trebuii sa il caut iar sa il activez

De la motivul 5 am picat iar în fund. Tre’ să-mi pun o pernă.

Pentru ca, de 18 ani, scriu si vorbesc mai mult in engleza decat in romana. Sunt obisnuita fara. Si primul motiv deriva tot de aici.

Klipp und klar.

Hai să vă spun o poveste. Am fost la Palatul Copiilor la cercul de informatică. N-am făcut noi mare lucru acolo, dar prima lecţie n-o s-o uit niciodată. Ne-a adus profa un desen asemănător cu ăsta, şi ne-a pus să plantăm lăbuţele pe tastatură şi să exersăm apăsarea coretă a tastelor cu degetele corespunzătoare.

N-am reuşit încă să fac touch-typing şi să scriu cu toate 4 degetele de la fiecare mână constant, dar folosesc 3 usually. De atunci am scris, am programat, am scris pe maşini de scris, am stat pe messaging şi pe forumuri .. Nu-i greu să faci tranziţia la diacritice dacă tu eşti obişnuit să scrii corect. Am observat însă că oamenilor nu le pasă cum scriu. Majoritatea folosesc maxim 2 degete de la fiecare mână, şi prin urmare viteza lor e scăzută. Normal că n-ai chef să înveţi chestii noi când tu habar n-ai să le foloseşti pe alea vechi.

E la fel cu un şofer care-şi face tranziţia de pe cutie automată pe manuală. Tre’ să înveţi să foloseşti noile controale, să-ţi dezvolţi automatisme şi reflexe pentru ele, şi apoi să te supui cât mai des situaţiilor de a conduce cu o astfel de cutie.

Therefore, pentru cine invocă lenea în folosirea caracterelor ăstora .. go die in a fire. Lenea nu e o scuză, nu se admite cu zâmbetul pe buze şi nu aduce premii. Ever

Want help? Vedeţi pe pagina Microsoft. Şi la Secărică. Call now

Later edit:

unii oameni, de exemplu camil de mai sus, nu prea au cu ce sa si umpke timpul liber, si de aceea folosesc diacriticele.din cauza mentalitatii unora ca ei sunt nevoita sa redactez toate actele oficiale cu diacritice.

Ce să zic, Thank God că proasta asta nu lucrează în vreo editură, că-l citeam pe Eminescu fără. Şi-ar fi păcat de chestii precum “Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l îndreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/Luceafarul asteapta.”

Cei ce rid de “lenesii” care prefera sa spurce scumpa limba romana netragind caciulita pe î-ul din i ar trebui sa stie ca oricite diacritice ar folosi, in momentul in care folosesc un singur cuvint gen “funy”, “feedback”, “friendly” sau orice alt cuvint englezesc care isi gaseste traducerea in Dex, ei aduc un deserviciu mult mai mare limbii romane

Uite aşa se joacă rugby: pasăm responsabilitatea şi comparaţia înspre altceva. Da, eu sunt urât, dar nu sunt gay. Ok , sunt gay dar doar o sug. Ok, o sug şi mă fut şi-n dos, dar măcar nu cu o travestită. Ok, cu o travestită, dar măcar .. meh.

How about this: eu îmi asum responsabilitatea de a vorbi 14 zile complet în limba română, voi vă asumaţi responsabilitatea de a scrie cu diacritice în timpul ăsta. Win-win.

Cand oi avea sh, tz samd pe tastatura voi scrie cu diacritice. Deocamdata nu stiu cum sa le folosesc. Oricum, cel care a intrebat asta e un imbecil. Ce fel de intrebare e asta? N-am vazut, pana acum, in comert, tastatura romaneasca. E ca si cum ai intreba de ce nu mergi cu bicicleta cand aceasta nu are roti.

Eu ce pot să zic, doar că io am. Şi dacă io am nimerit cumpărând la plesneală, mă gândesc că nu a fost singura. Click pentru mărire.

Discuţia porneşte de pe Trilema, de la un articol numit Vina bătrînilor. Ca să-l citez pe autor:

In general, indivizii care au astazi varsta pensiei sunt acele gunoaie care s-au complacut sa traiasca sub regimul comunist in anii 70, si-n anii 80. Putini dintre ei pot prezenta scuza (moralmente dubioasa oricum) ca si-au format opiniile despre comunism in anii 60, cand “mergea bine”.

Din punctul meu de vedere toti romanii in varsta de peste 55-60 de ani astazi sunt din principiu vinovati si din principiu ne-oameni, cvasi-oameni, aproape-oameni, nu chiar cetateni si asa mai departe.

Expecting a storm? He’s got it. Da’ nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre rafinarea parţială a definiţiilor, în urma comentariilor:

Am o singura, simpla pretentie : sa nu-mi vina astia si sa-mi zica ca de fapt totu-i la fel. Da ? Se poate, ori zici ca cer prea mult ?

Spune cinstit, dom’le, am stat cat am putut, si cand n-am mai putut n-am mai stat. Imi pare bine c-am putut cat am putut, si-mi pare rau ca n-am mai putut cand n-am mai putut, si asta este. Sa ma ierte cine-o putea, sa ma iubesca cui i-o fi de lipsa si-n rest, sanatate buna, ura si la gara.

E bine-asa ? [ştacheta e] sus pusa, ce-i drept. Da’ mai jos nu-i unde.

Odată ajunşi în punctul ăsta, eu unul mă declar mulţumit de rezultatul interacţiunii. Să explic, mergînd pe cîteva exemple din familia mea.

Străbunicii din partea mamei nu mi i-am cunoscut prea bine, el a murit de tînăr şi ea a murit pe cînd aveam eu vreo 8 ani. Ce-mi amintesc este casa bătrînească cu 2 corpuri de clădire şi 3 odăi, cu bucătăria micuţă dar curată, cu grădina în care era loc şi de cîţiva cireşi laolaltă cu ceva floarea-sorelui, cucuruz şi cîteva răsaduri bune de legume. Ei aşa or trăit la ţară, într-o localitate micuţă, şi nu cred că le-a păsat prea tare de comunişti. Pentru că înainte de comunişti dăduseră la sapă pe tarlaua popii şi a altora; vorba aia … săracul nu-şi alege jugul.Ce ştiu este că străbunica abia a aşteptat să se facă copiii mari şi să stea pe picioarele lor, chiar dacă asta a însemnat fetele să se mărite obligat-forţat şi băieţii să iasă la muncă. Comuniştii contruind oraşe au dat unor mii de oameni şansa de a-şi vedea cu ochii visul de urbanitate, chiar dac-a fost un vis repede spulberat în blocurile comuniste.

De străbunicii din partea tatălui n-am nici cea mai vagă idee, îs pierduţi pe undeva în zona Petroşaniului.

Pe bunicii din partea tatălui iarăşi nu-i ştiu prea bine, nu ne-am văzut nici de multă vreme .. cert este că aveau exact şi ei o casă cu grădină pe-acolo prin comună, el cu un picior beteag, ea preocupată de biserică şi bîrfe .. mno, nu cred că le-o păsat prea tare cine-o fost la conducere atîta vreme cît le-o făcut şosele şi canalizare.

În schimb pe bunicii din partea mamei îi ştiu oleacă mai bine. El a fost pompier în naiba-ştie-ce-grad; am descoperit în casa lor o colecţie întreagă a operelor lui Stalin alături de cele ale lui Ceauşescu. Mi s-a spus că trebuia să conspecteze din chestiile alea şi să recite frumos la partid, să ţină cuvîntări şi alte chestii, deh meseria cere sacrificii. Or does it?

Bunica a fost .. meh, mi-e lehamite, ştiu că nu se face să-ţi bîrfeşti neamurile, şi totuşi .. I have to say this for the sake of completeness. Ea a lucrat la Agenţia de Voiaj, şi deşi nu avea funcţie de ghişeu, totuşi reuşea să facă bine unui număr extrem de mare de cunoştinţe şi prieteni. Cerea şi primea de la casiere compartimente întregi şi cuşete întregi care rămîneau rezervate pentru grupuri de 1-2 persoane, împrumuta permisul ei altora, ba chiar cum unii controlori o ştiau trimitea lume direct pe gratis folosindu-se de formula magică “sunt verişoara/nepoata lui Cutare de la Agenţie”. Ca să nu mai spun că pentru serviciile astea primea tot felul de gratuităţi, cadouri şi oferte din partea oamenilor recunoscători. Nu şi-a pus niciodată problema că ce face este rău, imoral sau măcar risipitor de resurse. Tind să cred că nimeni din perioada aia nu-şi punea astfel de întrebări. E definitoriu, şi i-au luat anii ’80 prin surprindere.

Despre părinţii mei nu am a spune prea multe. Au fost copii în anii ’60 şi au asistat pasivi la desfăşurarea comunismului, precum s-au chinuit şi în anii tranziţiei. O fi valabilă aia cu “you only need look into a mirror”, dar pe scara vinei colective, mie-mi pare că lucrurile pică destul de jos.

Noa, şi acu’ să căutăm vinovaţii să le scoatem ochii. Cine-s?

Nu de alta dar oamenii după răzbel erau înfometaţi şi cu piciorul pe grumaz pus de către ruşi. Or lucrat de voie de nevoie ce li s-o dat. Între ’45 şi ’65 e o generaţie întreagă, şi sincer nu ştiu cum să-i acuz. Poate pe cei de după ’65, chiar dacă ar fi too close for comfort, că intră şi părinţii mei şi-ai prietenilor mei. Fiecare luat în parte a făcut mai mult sau mai puţin rău. Ce-i important este că foarte puţini au făcut bine.

Şi totuşi dacă vrem să judecăm istoria, trebuie să-i judecăm oamenii şi efectele. Eu unul nu îndrăznesc să o fac. Dacă dumneavoastră doriţi să o faceţi, mergeţi la susnumitul pe blog şi lăsaţi acolo părerea.

[ offtopic: am scris întreg articolul folosând Î acolo unde ar trebui să fie  ; sunt curios dacă i-a observat cineva lipsa acelui Â-din-A ]

Ce părere are Primăria Timişoara despre asta? Să le dăm cuvântul:

Stimate domn,

În vederea asigurării fluenţei traficului rutier prezent pe Bulevardul Liviu Rebreanu, semafoarele montate pe acest tronson de drum sunt corelate între ele prin dispozitivele speciale, asigurând astfel funcţionarea înregim de “Undă Verde”. Unul din motivele majore care au stat la baza implementării acestui sistem, a fost acela de a decongestiona bulevardul respectiv ţinând cont că acesta este destinat şi traficului rutier de mare tonaj.

În acest sens, planul de semaforizare al Bv. Liviu Rebreanu cu Calea Şagului aşa cum a fost proiectat, prevede traversarea de către pietoni a str. Calea Şagului, în două etape, cu oprirea acestora pe refugiul pietonal din zona mediană a drumului.

Mărirea timpului de verde pentru a asigura o perioadă sufiecientă traversării într-o singură etapă, ar duce în modinevitabil la blocaje rutiere în această locaţie dereglând întreg sistemul de undă verde implementat. Vă mulţumim pentru înţelegere.

Intocmit: Consilier
Truţa Sorin

Aşa-numita undă verde a dus la traversarea de către tramvaie a Bd. Rebreanu în 30 de minute, având de aşteptat la nu mai puţin de 13 semafoare. Pe lângă nervii celor care au de trecut prin intersecţia cu Şagului. Totul pentru maşini, da? Să fiu ironic şi să spun că primarul şi consilierii merg cu maşina, deci e logic să îi doară în cur de restul oamenilor? Hai c-o spun.

Şi am şi o idee mai bună: să ne sugeţi pula, idioţilor. Nouă. Tuturor celor care pierdem timp pe-acolo zilnic.

Aşe.

Moment de acu’ 30 de secunde: citesc pe internet ceva ce-mi aminteşte de o oarecare cunoştinţă. Dau s-o caut în lista de messenger, “bă, cum dracu o chema pe asta?”. În final răspunsul mi l-am dat singur când am văzut lista goală .. “n-o mai cheamă, că s-o culcat”. Mda, e abia 4 dimineaţa …

Mai sus am făcut o referinţă improprie la Yahoo Messenger – sau, în fine, eu am spus messenger şi a ieşit referinţă implicită. Pentru că de ceva vreme – cred că se împlinesc acuşica 4 luni – folosesc Trillian în locul Y!M. Apetitul mi l-a deschis Meebo cu opţiunea fantastică de a comasa conturile de gtalk şi y!m, mutarea am făcut-o efectiv atunci când clientul de la Yahoo a crăpat şi a mai refuzat să pornească.

Ce-mi place la Trillian: notificare aproape real-time la mailuri, de asemenea ştie să arate şi excerpt de pe gmail. Pentru utilizatorii de gtalk îmi arată login şi logoff al oamenilor pe care nici măcar nu-i am în listă dar cu care m-am conversat pe mail. At least cred că asta face. Altă chestie absolut bestială: îmi arată că-mi scrii înainte să apeşti [enter] la prima fază; prima săptămână a fost plină de replici “ce doreşti?” şi de supoziţii despre puterile mele paranormale. Mai ştie şi auto-accept pentru incoming file transfers, sortarea transferurilor pe foldere … ce nu ştie este photo sharing. Şi-atât că m-am întins deja prea mult.

.. ok, last feature of Trilian: se ştie conecta la contul de Twitter. Înainte foloseam Seesmic, dar cum ăla e un site pe care trebuie să intru de bună voie .. meh, uitam. Aşa, cu ciripitoru’ integrat în messenger, altfel vine treaba. Şi cum deschide o fereastră de IM pentru a tweetui sau a răspunde altora .. e ca pe mess. Uneori trebuie să mă trag de urechi ca să realizez că ce scriu NU este  o chestie privată.

Am început să citesc pe budă Pădurea Spânzuraților. O fi el roman realist şi sombru şi exact şi ce mai vreţi, dar mie îmi pare că-i un fel de Adam și Eva mai puțin relevant. Aş putea să-l rezum în câteva cuvinte astfel: “Apostol observă că viaţa-i complexă și are multe aspecte, iar năruit sub presiunea puterilor mai mari ca el alege calea uşoară a dezertării – sinucidere simbolică“. The end. No really, stilul e fix la fel, dar în vreme ce în Adam şi Eva chiar se potriveşte pentru a descrie incertitudinile personajelor şi dramele lor de metempsihoză .. în povestea asta de front mai mult îmi stă în cale. Nici Ion nu mi-a picat prea bine, btw, mă bucur că există personaje care au drame existențiale, dar nu mă afectează cu nimic, nu merge nici la inimă nici la creier.

Acreala zilei : Prima dată am borât când cei 3 corifei ai bloggingului românesc au vorbit despre Microsoft şi piraterie – acum câteva săptămâni. Ieri a fost rândul să borăsc din nou, când şleahta a zis simultan şi la unison despre Roşia Montană. Zoso a dat-o finuţ cu un videoclip, că locuri de muncă, chestii, socoteli, e încurcată. Bun. Arhi a lovit în plin cu locuri de muncă, că de fapt n-ar fi problema noastră ci strict a locuitorilor din zonă. Iar Coşmaru’ a făcut ce ştie el mai bine .. trolling cu un videoclip în care apar 3 tineri beţi şi cu un look mai nonconformist la FânFest – lovitură nu la obiect ci la sentiment.

Ce m-a enervat? Dincolo de faptul că -brusc- ăştia 3 scriu despre exact acelaşi lucru (şi Coşmaru’ nu semnalează că ar fi advertorial, fereşte-mă Doamne) … deci, dincolo de asta, mă deranjează ideea vag exprimată cum că n-ar fi treaba noastră Roşia Montană, că noi orăşenii suntem nişte mişei că ne băgăm în ciorba ăstora de la munte.

Totuşi treaba cam este şi a nostră, că munţii ăia sunt în România – last time I checked, at least. Şi locuitorii din Roşia Montană sunt, cum să spun eu, trecători. E ca şi cum ai spune că ai de gând să distrugi sediul BNR, dar dacă tot o faci vei hrăni vreo 5 căţei ai străzii din banii de acolo. Fratele meu, populaţia din zonă a avut ocazia să se mute la oraş în vreo 40 de ani de comunism plus încă vreo 20 de libertate. N-au făcut-o, au stat în munţi şi sărăcie, nu i-a ţinut nimeni cu forţa, nu i-a plâns nimeni atunci, acum brusc suntem umanitari; mă leşi .. ?

Nimeni nu plânge după oraşul Ciudanoviţa unde şi-au futut sănătatea mii de oameni la scos de uraniu, nimeni nu-şi mai aminteşte de oraşele miniere Anina sau Călimani, cui îi mai pasă de Petrila? Unele zone ale ţării încă suferă grav de poluarea cu metale grele, pe asta o băgaţi sub covor destul de lejer, e uşor, nu?

Da mă, eroii neamului care sunteţi, bloggeri de opinie şi atitudine ce vă găsiţi, o să avem nişte locuri de muncă nici două decade. Şi apoi? Cine ne plăteşte pagubele? Nu ne e futută direcţia deja?

[ .. mda, cică asta a fost "scurt" ]

Speaking of! A fi blogger nu înseamnă “a scrie pe un blog”, asta bineînţeles în accepţiunea mea proprie. Faptul că scrii pe un blog te face scriitor in incipit, creator de maculatură, chestii d-astea. Dacă scrii piese bune poate eşti un scriitor bun. A fi blogger înseamnă a te putea ocupa şi de latura tehnică a acţiunii tale: anume, să ştii cum funcţionează internetul şi în speţă CMSul tău (chiar dacă e găzduit extern la Blogger sau pe WordPress), să ai idee de html, css, javascript şi restul chestiilor care intră sub capotă, să poţi modifica tu cu mâna ta detaliile mici de design, etc.

Dacă vă place o comparaţie, a conduce maşina de acasă la serviciu şi înapoi nu te face “şofer”. Sigur, şofezi ca acţiune, dar nu eşti şofer. Şofer devii când poţi schimba o roată, când ai idee de ce-ţi iese fum albastru din ţeava de eşapament, când îţi schimbi singur uleiul, ş.a.m.d. Sau pe altă comparaţie, faptul că-ţi schimbi singur caloriferul nu te face instalator. Până la urmă nici nu-i mare lucru să fii blogger, la fel cum nu-i mare lucru să fii internaut sau twitterist sau alte denumiri. Foloseşti unealta fix cât îţi trebuie, eu unul aş prefera să avem cât mai puţini bloggeri şi cât mai mulţi scriitori buni pe internet

Rămânând la bloguri şi continuând pe ideea de mai sus, putem deci discerne între două calităţi ale bloggerului: cea de creator-producător, cea de proprietar şi cea de administrator. Să le luăm în ordine inversă. Calitatea de administrator se vădeşte atunci când moderezi (sau nu) comentariile, atunci când desenezi layoutul, schimbi tema, adaugi plugins şi alte lucruri. Faptul că o mare parte dintre “bloggerii” zilelor noastre nu e deloc interesată de partea de administrare dovedeşte faptul că nu le şade bine cu titulatura asta. Partea de proprietar este o chestie destul de subtilă şi mi-a fost sugerată pare-mi-se de către [cipslim] la comentariile altui articol. Teoretic, tu ca proprietar nu ai nimic de făcut în afară de a-ţi exercita dreptul; practic, când scrii pe tarlaua altuia tu nu eşti proprietar de drept ci doar la cheremul celui care te găzduieşte; tocmai de asta responsabilitatea de proprietar este completă abia când eşti pe domeniul şi găzduirea ta, acolo unde plăteşti pentru chestia asta şi deci ai drept de viaţă şi de moarte asupra conţinutului propriu. Partea de producător de maculatură literatură conţinut este destul de clară şi evidentă, nu-i nevoie să mai trasez eu limitele; doar ca reminder, o cutie de pizza poate face şi ea blogging punând videoclipuri în loc de însemnări substanţiale. Keep in mind.

În altă ordine de idei, am văzut un videoclip drăguţ : ce cred copiii suedezi despre Dumnezeu. E ciudat să vezi un puştan de 5-7 ani care spune senin “eu nu cred în Dumnezeu”. Pe plaiurile noastre la 7 ani copilul ştie deja să-şi facă cruce când trece pe lângă biserici, să pupe icoanele din biserică şi mâna popii, ba chiar poate ştie şi vreo 3-4 rugăciuni pe de rost. La şcoală va avea ocazia să înveţe mai multe, by the way, noi spre exemplu trebuia să ştim în clasa a 8a Rugăciunea Sf. Efrem Sirul. Aruncaţi un ochi peste chestia aia şi explicaţi-mi de ce un copil sau adolescent ar avea vreun motiv să rostească o aşa rugăciune pentru notă, în clasă. “Doamne şi stăpânul vieţii mele” … eu acolo vomit.

Aa, şi fiind pe un blog ar trebui să povestesc şi ce-am-făcut-eu-azi, nu? Well, s-o luăm metodic: am lipsit de la 2 laboratoare şi nu-mi pare rău, apoi am plecat totuşi spre facultate ca să returnez nişte cărţi la bibliotecă. Paranteză: existenţa unui computer în proximitate nu-mi face bine la dorinţa de lectură. Pe vremea când aveam un banal 286 şi cel mai fain joc de pe el era ăla pe care mi-l scriam singur .. well, fuck it, mai bine ieşeam în parc. Acuma cu Twitter şi bloguri şi jocuri şi rss feeds şi site-uri cu ştiri în realtime, dracu se mai poate concentra la un singur lucru, precum la lectură. Ăsta o să fie testul meu personal, by the way. A, şi ca o paranteză-în-paranteză, mizeriile astea realtime nu mă ajută deloc să mă concentrez când vreau să lucrez; deloc!

Închid parantezele. Dacă tot eram prin oraş am vrut să trag şi câteva cadre, era o atmosferă sumbru-apăsată, fix pe placul meu. Din pură întâmplare am nimerit la Hotel Continental când trecea coloana de manifestanţi înspre Prefectură. Prima dată am observat poliţiştii de la Rutieră, săracii curcani erau cu curu’ pe ace, au dirijat circulaţia vreo 4 minute înainte de ajungerea coloanei, şi aproape le tremura mâna când făceau semn maşinilor să treacă sau nu; sunt convins că în caz de probleme reale (cum a fost cu suporterii croaţi, remember?) nu am avea pe cine să ne bazăm, poate pe Jandarmerie; poate. Anyway, am stat de curiozitate să urmăresc coloana. Singura lor manifestare audibilă au fost trompetele şi fluierele, de la Punctele Cardinale până la Prefectură n-au scandat nimic, ba chiar pancartele şi restul materialelor le ţineau pleoştit. Să fie lipsa de entuziasm dată de blazare, să fie dată de lipsa speranţei că acţiunea va schimba ceva? În orice caz, tristă şi dezolantă privelişte.

Singura chestie de care mă bucur pe ziua de astăzi este că într-o staţie de tramvai am reuşit să surprind un controlor de bilete luând şpagă. Imaginea nu-i tocmai elocventă, dar controlorul nu avea chitanţier la el şi se vede clar călătorul cotrobăind prin portofel. Poza respectivă a ajuns urgent pe adresa de reclamaţii unde trebuie, şi presupun că va fi încă unul din mailurile şterse pe loc. At least I did my part.

Şi fiindcă nu vreau să ajung la sute de cuvinte vorbind despre nimic esenţial, pun punct aici