Să citim împreună din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru câteva gânduri apărute după ce un gardian comunist îl pusese să spele celula:

Îmi amintesc, din trecutul mai recent, de unele evenimente ce păreau istorice contemporanilor şi presei. “Întâlnirea istorică din Bermude.” Cine mai ţine minte asta? S-a întâlnit acolo Churchill cu nu ştiu ce preşedinte american, iar nu ştiu ce preşedinte de consiliu francez n-a putut veni la întâlnire fiindcă avea guturai. Ce istorică ar fi fost întâlnirea dacă acesta din urmă n-avea guturai …

A face ordine şi curăţenie în jurul tău are un sens pozitiv şi pentru tine şi pentru societate, pe când unele mari evenimente pot fi un simplu bâlbâit al istoriei.

Citatul ăsta mi-a amintit (şi mi-a întors stomacul pe dos totodată, dar să nu divagăm) de alegerile din Decembrie 2009. Cât tam-tam! Câtă zvârcolire! Câte întrebări încuietoare pentru alegători, câtă zarvă, câte drame petrecându-se în fiecare ceas!

Şi pentru ce? Guvernul actual acţionează aproape de stânga, refuzând cu obstinaţie să taie din aparatul de stat sau din cheltuieli. Când a reuşit să taie i s-a dat peste nas cu neconstituţionalitatea măsurilor. Bre, şi dacă ar fi venit Geoană şi PSD la putere ce s-ar fi întâmplat? Ghiciţi? Vă spun eu dacă nu: acelaşi lucru. Exact acelaşi lucru. Poate vreo 2-3 dosariade în plus.

Ăsta-i adevărul crunt al alegerilor politice: că sistemele propuse nu interesează pe nimeni. Că promisiunile nu interesează pe nimeni, s-au întrecut în promisiuni şi majoritatea au făcut fix PULA. Ba chiar au şi lustruit-o, în derâdere. E irelevant ce promite un hoţ versat în faţa poliţistului, un poliţist experimentat va sta cu ochii pe el ca pe butelie, ştiind că lupu-şi schimbă doar părul. Ce ar fi putut păţi România dacă ieşea Vadim preşedinte în 2000? Uite-l în Parlamentul European, bine-mersi, încă nu l-au dat afară în şuturi. Şi totuşi, ce drame s-au petrecut şi atunci la alegeri. Istoria uită, şi uită chiar foarte repede.

Valoarea morală a omului cântăreşte în politică mult mai mult decât oricâte diplome sau certificări: dacă le foloseşte rău, e degeaba. Nu degeaba sugera plin de mânie Mugur Isărescu să-şi ia miniştrii consilieri de aritmetică: pentru că-s nişte lepre care nu mai ştiu pe unde să scoată cămaşa, şi au încercat prin urmare să se înfrupte direct din rezerva BNR. Credeţi că e cazul, că astea-s zile negre? Întrebaţi-i pe greci despre asta. L-aţi mai văzut pe Isărescu obosit şi adresându-se audienţei ca unor copii debili, cu ironie nedisimulată? Nici eu. Omul ăsta a epuizat absolut toate căile discursului raţional, şi deşi clasa politică pare a avea studii ele sunt degeaba; un om de pe stradă ar fi ascultat de vocea şefului BNR, recunoscând instinctiv onestitatea acestuia.

Un ministru cinstit poate avea în jurul lui câţi consilieri corupţi se poate: ei pot fi înlocuiţi, deciziile luate pe baza sfaturilor lor rău-voitoare pot fi localizate şi efectele lor minimalizate. Dar totul depinde de faptul că ministrul este onest şi capabil să reacţioneze la feedbackul primit. Un om hârşâit în rele degeaba este sfătuit bine dacă decizia lui se bazează în final pe o şpagă cu cârnaţi.

Ce-i criza asta pentru noi? O bâlbâ a istoriei.

Dar soluţia nu stă în politică. Avem de făcut alegeri din 5 în 5 ani, locale şi naţionale, şi trăim cu ele. Soluţia nu este să alegem dintr-un set de oameni înrăiţi. Asta facem de două ori pe decadă. Jocurile olimpice au loc din 4 în 4 ani, şi nu vrei să priveşti mofluz cum gimnastele sunt toate mediocre. Nu vrei să urmăreşti jocurile paralimpice în timp ce restul lumii e încântată de Cupa Mondială.

Curăţenie în jurul nostru. Spunea cineva că în 1989 revoluţia a durat 7 zile, iar în 2010 revoluţia durează câteva clipe, având loc odată cu alegerile fiecăruia în viaţă. Nu-mi reprezentam pe atunci câtă dreptate avea omul ăla.

Observi brusc, de cum intri într-un loc, ce fel de oameni trăiesc acolo. Bogaţi sau săraci, eficienţi sau nu, atenţi sau nepăsători. Pur şi simplu dacă mergi legat la ochi vei şti dacă eşti pe culoarele unui liceu de elită sau într-o şcoală de arte şi meserii din Cuca Măcăii. Oamenii fac locul, alegerile lor construiesc sistemul de reprezentare. Nu degeaba am ales şcolile: un liceu de top poate are şi elevi delăsători care mai dau câte o şpagă, dar în medie cel mai probabil elevii li sunt în totalitate muncitori şi oneşti. La fel cum statistic este irelevant dacă în Şcoala de Arte nr.5 apare o gimnastă de excepţie: restul colegilor tot loaze rămân.

E greu de digerat, dar să privim cu curaj: ne construim mediul înconjurător. Prin tăcere sau resemnare, prin absenţă sau privind în altă parte. Aşa se fute un loc: acceptând din postura de şoferi de autobuz să urce şicălătorii fără bilet. Acceptând ca poliţişti comunitari că 3 ţigani par să fi furat nişte portmonee, fără să zicem nimic. Acceptând ca angajaţi de supermarket ca şeful să ia mită de la Oriflame pentru a le cumpăra produsele, deşi sunt ca dracu de scumpe şi nu se vând. Futem meciul tuturor când din postul de paznici acceptăm ca angajaţii să intre în depozit şi să se servească cu marfă “că şi-aşa nu se vede”.

Fiecare e pion. Fiecare are rolul său în angrenaj. Fiecare construieşte după puterile lui România de mâine. Încep cu mine dar vă ofer oglinda şi vouă: sunteţi mândri de ceea ce faceţi în fiecare moment al vieţii? Eu nu. O spun sincer şi o spun cu teamă aproape; astăzi încă mai deschid gura şi încă mai scriu, mâine poate voi tăcea şi vor rămâne faptele să vorbească pentru mine. Daţi totul, chiar dacă vorbind sau acţionând v-aţi face duşmani? Eu nu.

V-am mai povestit despre spiritul gregar? V-am arătat atunci cum o mulţime poate transforma lucrurile. Vă amintiţi cum în 1995 era o ruşine fără seamăn să vă strige cineva că “domnu’ v-a scăpat hârtia pe jos”? Ăla e spirit gregar, privirile ucigătoare pe care pe primeaţi de la trecători. De ruşinea lor aţi fi ridicat hârtia, şi a doua oară aţi fi preferat să o căraţi 5 kilometri până la coş. Vă amintiţi cum era mai mare ruşinea să te roage mai strident o bătrânică să-i laşi locul pe scaun? De ce n-ai observat tu însuţi că a urcat? Ăla e spirit gregar, presiunea grupului, privirile ucigătoare ale tuturor din acel autobuz.

Ştiu, veţi spune că spiritul ăsta ne-a adus şi în poziţia de faţă, în care pare o normalitate să fii strident, incult şi măcar în aparenţe bănos. E adevărat. Dar asta nu înseamnă decât că undeva, în adâncul foarte multor oameni, ceva e putred. Asta ne arată doar că avem de muncă. Multă, multă muncă. Începând cu mine înşine

Nu doar atât. Putem spune, fără urmă de îndoială, că generaţiile de la Cuza încoace au trăit cu un ideal. Prima dată au vrut independenţă şi unire: le-au făcut pe amândouă, în ’77 şi în ’18. Apoi au avut de construit România modernă în interbelic, au avut de vorbit oamenilor, de răspândit flacăra cunoaşterii, de luminat satele. Au avut de muncă, şi au făcut munca aceea privind intens spre viitor, făcându-şi până la urmă simpla meserie de intelectuali.

Poate asta o fi fiind şi salvarea României moderne, cine ştie? Poate ce ne trebuie este acest spirit mesianic, această impresie idioată dar binefăcătoare că avem o sarcină măreaţă. Sarcina curăţării morale a ţării. Nu ne revine doar a ne comporta corect şi cinstit, ci şi de a vorbi despre asta.

Degeaba tu între cei 4 pereţi de acasă şi cei 4 pereţi de la birou faci corect ce faci: trebuie să arăţi şi altora că ce faci este bine. Demonstraţia practică trebuie însoţită de una teoretică, suficient de des cât să işte o dezbatere publică. E cazul să începem să-i pălmuim pe cei care-şi lasă gunoaiele în urma campingului, să-i pălmuim pe ziariştii care scriu rahaturi injuste doar pentru a face rating, dacă e nevoie trecem la critica cu public a mincinoşilor şi a celor ce fac false promisiuni. Sunt în lumea asta foarte puţini oameni închistaţi în gândiri bolnave. Majoritatea oamenilor îşi fac cum pot şi ei datoria de a trăi, mai mult sau mai puţin ascunşi de lumina soarelui. La ei trebuie ajuns, ei trebuie convinşi să încerce a trăi cu onoare şi demnitate. Ei. Masa critică. Alegătorul mediu.

Spre deosebire de restul rahaturilor pasiv-agresive care au mereu un mesaj dar mai rar nişte exponenţi, eu propun ceva concret. Propun sarcina activă de a avea ţinută morală suficient de înaltă încât orice politician să pălească pe lângă. Prea greu? Mă gândeam eu. Mai comand vreo 3 mici. Vedeţi să daţi pe twitter articolul ăsta, sigur ajută. Sigur-sigur. Vrea cineva o bere? …

Domne, a merge la vot e ca şi cum ai vrea să votezi cu o acriţă superbă, da’ ea nu există. În schimb poţi alege între 2 homosexuali păroşi care nu doar că te vor fute în cur (indiferent pe care îl alegi), dar pe lângă asta îţi vor şi râde în faţă că “i-ai ales de bună voie”.

Prezentată în lumina asta, evident că votarea nu e foarte atractivă. Doar că există un schepsis.

Există o alternativă la vot, şi anume împuşcarea candidaţilor. Sau nu alegi nici un candidat, mna, se formează temporar un consiliu de administraţie din oamenii care par mai de încredere. Lucrul acesta nici nu este atât de rar pe cât se crede, până la urmă cum funcţionează o firmă cotată la bursă? Tot cu consiliu de administraţie, etc.

În practică însă nu-i rentabil (fezabil) să tot schimbi sistemul de vot la fiecare 5 ani. Monarhia a funcţionat sute de ani până să se trezească francezii să-şi tragă Republica. Comunismul a ţinut câteva decade din care cel puţin una cu foamete, frig şi fără opţiuni.

Faptul că există posibilitatea reală ca însuşi modul de alegere al clasei conducătoare să fie chestionat (challenged) arată o nemulţumire profundă a oamenilor, la toate nivelurile. În realitate, chiar dacă lucrurile merg extrem de rău, totuşi simplul vot aduce de obicei o schimbare perceptibilă suficientă cât să păstreze calmul maselor.

Ajunşi în acest punct să ne tragem sufletul şi să mai privim odată la constatarea făcută mai sus: votul e singura armă a cetăţeanului, în vasta majoritate a cazurilor. În afara excepţiilor când lucrurile au ieşit de sub control suficient cât să fie eliminaţi fizic politicieni, singura posibilitate este de a vota. Ce implică asta?

Spre exemplu, sistemul electoral al nostru nu implică penalităţi pentru scoruri prea mici. Da, partidele care obţin sub 5 procente sau pe-acolo nu intră în Parlament, dar nu le împiedică nimeni ca peste 4 ani să încerce din nou a obţine locuri în Parlament, folosind exact aceeaşi oameni. Similar, sesiunile de votare la care nu s-a adunat o masă critică nu sunt anulate: dacă mâine ar fi alegeri prezidenţiale şi din România s-ar prezenta doar 3000 de oameni care aleg candidatul A, iar pe lângă ei se mai adună 5000 de oameni care aleg candidatul B, păi B este preşedinte. Chiar dacă raportat la masa totală de potenţiali alegători aceşti 8000 de oameni sunt irelevanţi.

Revenind la exemplul cu homosexualii de mai sus: în primul trebuie să-l modificăm pentru a preciza că deşi ai de ales între ei 2, totuşi tu ai la dispoziţie un briceag oarecum tocit; la rigoare, dacă te doare prea tare poţi să scoţi briceagul şi cu el să lupţi, să-i scoţi ochii malacului, chestii d-astea. Da, o fi având statul la îndemână armată şi poliţie, da’ tot nu se compară cu câteva zeci de milioane de oameni înarmaţi cu flegme şi scaune rupte.

În al doilea rând trebuie să modificăm exemplul spre a reprezenta faptul că acei doi candidaţi la a te fute în cur sunt totuşi diferiţi: anume, primul se vede că-i plin de muşchi, trage la fiare, are ditamai chestia, şi mai e şi beat clampă; al doilea în schimb e mai efeminat, pare să aibă un complex de mărime şi pe lângă asta are şi lubrifiant la el. Parcă devine mai uşoară alegerea. După 20 de alegători care aleg cu nenea Alifie, primul candidat iese de pe scenă şi în locul lui va fi adusă o travestită ca să concureze. Caz în care vei alege travestita, ca poţi şi tu s-o fuţi pe ea. Se înţelege mecanismul prin care condiţiile devin mai bune? Ideea-i că făcând alegerile bune s-ar putea să ajungi peste 20 de sesiuni de vot în pat cu Ileana Cosânzeana. Bine, în practică asta nu se întâmplă niciodată, da’ măcar o curvă tânără şi curăţică o fi (speră alegătorul).

Şi cam asta-i. Dacă tu la prezentarea gaylor nu spui nimic, s-ar putea ca restul publicului să fie format din beţivi şi tipe sadice, iar tu la final să te tratezi de fisuri. Reţinem totuşi cele două mari opţiuni din toate timpurile: votul sau ghilotina. Votul sau răscoala. Votul sau revoluţia.

Având în vedere că suntem mult prea blegi pentru a face vreo revoluţie serioasă mai devreme de 30 de ani de la ultima, io zic să ne bazăm totuşi pe vot.

Sunt la facultate, am terminat un liceu teoretic şi o şcoală generală mai degrabă mediocră. Am internet acasă de vreo 6 ani, şi acces la el de vreo 10. Am citit, am aflat, am învăţat, m-am luptat în vorbe pe acest internet, am căştigat şi pierdut bătălii. Pot să citesc o pagină medie de carte în mai puţin de un minut cât e media, pot să-ţi fac rezumatul unui text de 1000 de semne în 2 minute şi ceva dacă nu-s termeni specializaţi. Am trecut prin 4 joburi şi am mai primit oferte clare de la alte 20 de companii când am depus CVul.

Nu mă laud – vreau doar a spune că politica nu mă interesează imediat, nu mă afectează că unii dau legi proaste. Dacă dispare compania la care lucrez, peste 30 de zile voi avea alt job. Dacă vreodată va încerca cineva să mă taxeze excesiv pentru imobiliare, mă voi muta în Ungaria (been considering that, chiar dacă nu am proprietăţi încă; e timpul). Fără frondă făţişă, însă guvernul care ia decizii proaste pentru mine va lua decizii proaste pentru el, rămânând fără banii mei din taxele de salariu sau de proprietate.

Urmăresc oarecum detaşat toată isteria politică de la noi. Sigur, e un circ şocant, delirant, un carusel sclipitor înspre care poţi privi fără încetare zilnic. Dar nu îmi reneg prietenii pentru că votează cu X sau cu Y, e dreptul lor şi opinia lor, construită pe alte premise decât a mea. Votul spune ceva despre ei, desigur, aşa cum al meu spune ceva despre mine, depinde de privitor. Pe linia asta, reacţia lui Dan mă amuză cel mult. Să tragi ditamai articolul doar pentru  a arăta muie şi a spune pe scurt că-i scoţi din blogroll pe votanţii unui oarecare .. you be the judge.

Bun, au trecut 3 paragrafe, hai să intru în pâine totuşi Mircea Popescu are un articol despre clasa politică românească şi despre cum o putem influenţa. În scurt, omu’ explică în ce constă apartenenţa la un partid şi cum că ar trebui să începem a deveni şi noi membri. Eu unul îs de acord, cine mă cunoaşte probabil e la curent cu căutările şi întrebările pe care le tot pun. Încă nu-s în clar unde o să merg, şi oricum e altă discuţie. O să încerc să spun mai  pe larg ce zice el pe scurt. Dar înainte …

Tot la Popescu am mai văzut o chestie care mi-a rămas în minte foarte puternic, anume articolul despre experienţa civilizării. E ceva la mintea cocoşului, ceva ce-mi tot spunea şi profesorul meu de matematică, şi-ţi zice orice maistru tâmplar sau strungar. Anume că, făcând 10.000 de încercări, vei obţine 10.000 de piese proaste, mai ales dacă eşti la începuturi. Dar ai ocazia să înveţi din 10.000 de experienţe, şi următoarele 1.000 de piese vor fi mai bune. Iar dacă stai să analizezi, citeşti, studiezi şi să lucrezi cu cap, probabil vei începe să scoţi lucrări la standard în tranşe de câte 100. Poate chiar un masterpiece, cine ştie? Însă fundamental este actul încercării, să vezi ce nu merge bine.  Chiar şi în scris sau orice altă ştiinţă umanistă, stilul se rafinează scriind zilnic ca un bezmetic, nu recitând poezii de acum 2 ani fufelor. Terapia Gestalt s-a construit pe mii de cazuri studiate, nu pe ce-a visat autorul noaptea.

Bun, cum se aplică asta în politică? Foarte simplu. Ea este reprezentativă, în sensul că votul tău este egal cu al meu şi cu al lu’ Tanti Aglaia de peste deal. Alegem reprezentanţi. Care îs de două feluri: fie adunaţi sub umbrela unui partid, fie independenţi, fără excepţie. În general ne plângem că nu avem cu cine vota, da? Ăia-s comunişti, ăia reprezintă boşorogii, ăia îs capitalişti rapace, ăia ascultă doar de şeful lor fără raţiune, e foarte simplu să găseşti defecte.

Deci, cum facem?

Mi-a plăcut titlul din NewsTimişoara : urmaşii lui Iuliu Maniu şi Coposu au dat mâna cu urmaşii lui Gheorghiu Dej, teoretic. Se arată că PNŢCD Timişoara şi FDG (Forumul Democrat German) din Timişoara şi Sibiu vor continua a-l susţine pe Geoană la preşedenţie. Anus contra naturii în timp ce fac şi sex anal? I’m running out of metaphors.

Acu’, ce mă jenează oareşcum pe mine este relevanţa istoriei. Ca importanţă istorică, partidele de acum stau corect în cutia în care le-a aşezat istoria? Dacă ar renaşte Coposu, s-ar mai înscrie el în PNŢCD? Dacă ar renaşte Brătienii, şi-ar mai găsi locul în PNL? Ce politician interbelic s-ar înscrie în PDL?

Istoria recentă ( ’89-’09) ne-a arătat că politica românească este o curvă pe absolut toate feţele ei. Indiferent de partidul de la putere şi de cel din opoziţie, alianţele s-au făcut strict pe criteriul banilor şi influenţei, transpartinic şi fără nici urmă de consideraţie pentru ideologii. În lipsa acestui reper, cum mai poţi deosebi oamenii şi scopurile? Cum poţi alege?

Am votat cu liberalii pentru doctrină dacă nu pentru program. Acum că opţiunea asta a dispărut, rămâne a răspunde la întrebare: greutatea istorică e relevantă sau nu? În principiu, România ar fi trebuit să aibă până astăzi fobie faţă de comunism şi socialism extrem, iar PSDR respectiv PSD să fie nişte partide marginale, luptând să supravieţuiască. Dacă aş lua în calcul istoria deci, opţiunea ar fi simplă: Băsescu, pentru că un candidat din partea roşiilor este inacceptabil. Dacă mă uit la istoria recentă, există mii de argumente pro şi contra fiecăruia, şi pentru o ghiceală care să mă satisfacă (educated guess) ar trebui să analizez în profunzime efectele votului pentru ambii. Şi la final risc să fie irelevant.

Noa, cum pizda mă-sii tai io nodu’ gordian? Altfel decât cu o grenadă în timpul unei dezbateri prezindeţiale?