Eu nu mă ocup cu compusul de poezie deloc, da’ am un amic ce se*. Ocupă. Care mi-a şi dat o mostră spre înscrierea în concurs şi critica de către oricine.

Poesyo – Cuvinte şi lumină

În lumina din cuvinte
E tăcerea din adânc,
Ce-şi împrăştie trupul
Sfârtecat de şoapte
Dându-şi duhul în cuvânt.

Buzele adie-n dulci fiori
La urechea unui orb,
Un văzduh plin de culori
Care-i scaldă ochii
În lumina din Tabor.

Liniştea coboară-n templul
Unei lacrimi rătăcite,
Care-şi varsă strălucirea
Picurând cu reci scântei
Noaptea… ce a crescut,
În ochii mei.

Neprihănite, moi atingeri
Îmbracă trupul cu lumina
Unui singur adevăr,
Ce descoperă în necuvinte
Frigul neputinţei noastre
De a putea vedea-n ascuns
Lumina lumii
Prin ochii Lui Iisus.

~~~

Eu personal îi urez succes lui ca participant şi mie ca .. impresar? În lipsă de alt termen.

~~~

* acelaşi amic care o mai trimis texte şi pentru alte concursuri ale lui Serafim, de altfel

E pur şi simplu cea mai maiestuoasă şi plină de bucurie bucăţică de muzică ce-am ascultat-o vreodată. Întreaga simfonie este de altfel densă şi tensionată bine, ca o bobină pusă sub tensiunea maximă suportată. Ca o maşinărie ce funcţionează la capătul limitelor sale, umplând spaţiul posibilităţilor. Executată bine, partea finală a simfoniei e o bună imitaţie a încercării omului de a-şi depăşi limitele, de a pune măcar jumătate din degetul de la picior în spaţiul zeilor.

De ce ţin să precizez partea cu “executată bine”? Pentru că în aceşti ani de la prima audiţie am auzit mai multe versiuni, incluzând desigur o orchestraţie cu Karajan dirijor. Dar absolut tot ce-am ascultat mi s-a părut şters, fără gust, cu secţiunile orchestrei nesincronizate sau cu solişti care nu depun tot efortul pe care l-ar putea depune. Pur şi simplu nu se compară nici una din versiuni cu ce a reuşit Bernstein, în umila mea opinie:

Nu îndrăznesc să am prea multă încredere în gusturile mele proprii, totuşi. De aceea voi profita de faptul că am blog – sunt curios, chiar curios, să-mi spuneţi dacă aţi auzit vreo orchestraţie care să sune mai bine decât cea a lui Leonard Bernstein din 1989. Cu anticipate mulţumiri ..

ACTA este un tratat international secret care oficial e legat de contrafacere. In realitate e legat de drepturi de autor, inclusiv pe Internet.

E un tratat atit de secret, incit doar o mina de oameni au cunostinta de continutul lui. (cei care au acces au fost obligati sa semneze un acord de confidentialitate). Mai mult decit atit – documentul care a fost distribuit pe hartie reprezentantilor tarilor a fost marcat (watermarked) diferit pentru fiecare tara, astfel incit daca se scurge vreo informatie sa stie de la cine.

Evident ca textul a ajuns si pe mainile altora (vezi Michael Geist – Canada, Electronic Frontier Foundation – SUA) Si textul scurs ne demonstreaza de ce trebuie sa ne temem de lipsa de transparenta. Pentru ca textul prevede masuri de tipul celor 3 lovituri la nivelul tuturor statelor semnatare, de majoriare a responsbilitatilor tertilor (ISP, gazduire, etc.).

Concluzia e ca lobby-ul anumitor interese (hai ghiciti-le !) se vad la toate nivelurile.

(legi-internet.ro)

Pe scurt, dacă mizeria de ACTA este adoptată ne ştergem pe bot de dreptate. Măsurile pe care ACTA le propune vin deasupra instanţelor civile, şi îngăduie diverşilor deţinători de copyright să ceară scoaterea de pe internet a oricărui om sau site după 3 avertizări. Practic se aboleşte dreptul la justiţie, dacă înţeleg eu bine. Susţinătorii acordului sunt mulţi – S.U.A., Comunitatea Europeană, Elveţia, Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă, Mexic, Iordania, Maroc, Singapore, Emiratele Arabe Unite și Canada (conform Wikipedia, la ora scrierii articolului).

În atare condiţii, în Parlamentul European s-a luat în discuţie o rezoluţie privind ACTA – pentru a cere diverse lucruri de bun simţ, spre exemplu publicarea termenilor acordului către public, oprirea idioţeniei cu “three strikes” (trei avertizări), etc. Haideţi să cităm câteva părţi mai importante:

European Parliament resolution of 24 November 2010 on the Anti-Counterfeiting Trade Agreement (ACTA)

The European Parliament,

- having regard to (un număr de alte acte, legi, decizii şi drepturi deja-existente)

1.  Welcomes the release of the 2 October 2010 draft of the Anti-Counterfeiting Trade Agreement following the Tokyo negotiating round and expects the Commission to release to Parliament and the public the finalised ACTA text following the technical negotiation meeting in Sydney from 30 November to 3 December 2010;î

4.  Welcomes the Commission’s repeated statements that enforcement of the ACTA provisions – especially those on copyright enforcement procedures in the digital environment – will be fully in line with the acquis communautaire and that neither personal searches nor the so-called ‘three strikes’ procedure will be introduced by this agreement; points out that no ACTA signatory, and particularly not the EU, may be mandated by the agreement to introduce a ‘three strikes’ or similar regime;

6. Emphasises that ACTA will not change the EU acquis in terms of IPR enforcement, because EU law is already considerably more advanced than the current international standards

11.  Welcomes the fact that the parties agreed, following EU insistence, that the criminalisation of ‘camcording’ should be merely optional (Articles 2.14.3 and 2.15);

14.  Calls on the Commission to confirm that ACTA’s implementation will have no impact on fundamental rights and data protection, on the ongoing EU efforts to harmonise IPR enforcement measures, or on e-commerce;

(europarl.europa.eu)

Textul a fost adoptat între timp, deci putem răsufla uşuraţi temporar. Totuşi, de curiozitate, voi nota dinjos lista celor ce le pasă de mizeria ACTA, votând deci “Pro” rezoluţie, dintre europarlamentarii români; respectiv lista celor pe care-i doare în cur de drepturile oamenilor pe care-i reprezintă, votând deci “Contra” rezoluţiei.

PRO

Cristian Silviu Buşoi (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
George Sabin Cutaş (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Vasilica Viorica Dăncilă (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Ioan Enciu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Cătălin Sorin Ivan (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Ramona Nicole Mănescu (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
Ioan Mircea Paşcu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Rovana Plumb (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Daciana Sârbu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Adrian Severin (independent)
Claudiu Tănăsescu (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Silvia-Adriana Ţicău (Grupul Partidului Socialistilor Europeni – PES)
Corneliu Vadim Tudor (independent)
Adina-Ioana Vălean(Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)
Renate Weber (Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa – ALDE)

CONTRA

Elena Oana Antonescu (Partidul Popular European)
Elena Băsescu (Partidul Popular European)
Sebastian Bodu (Partidul Popular European)
Petru Luhan (Partidul Popular European)
Monica Macovei (Partidul Popular European)
Marian-Jean Marinescu (Partidul Popular European)
Iosif Matula (Partidului Popular European)
Rareş Niculescu (Partidul Popular European)
Cristian Preda (Partidul Popular European)
Csaba Sogor (Partidul Popular European)
Theodor Stolojan (Partidul Popular European)
Laszlo Tokes (Partidul Popular European)
Traian Ungureanu (Partidul Popular European)
Iuliu Winkler (Partidul Popular European)

(adevarul.ro)

Reţineţi numele celor ce au votat contra. Reţineţi-le persoanele, şi face-ţi-le să-şi amintească de greşeala asta când mai trec prin oraşul dumneavoastră. Reţineţi-le voi numele, uita-l-ar istoria.

A, şi dacă tot suntem la faza aceasta, mai am o propunere. Scrieţi-le prin e-mail celor ce-au votat Pro. Mulţumiţi-le, cereţi să continue lupta. Scrieţi-le celor ce-au votat Contra. Să ştie că nu reprezintă saci de cartofi, totuşi.  Invitaţi-i să se ducă dracului. Scrieţi şi celor ce au fost absenţi sau s-au abţinut, poate data viitoare vor fi mai vioi. Iată lista lor de e-mail, sortată ca cea dinsus:

(via obisnuit.eu)

ABSENT
“george.becali@europarl.europa.eu” ; “victor.bostinaru@europarl.europa.eu” ;

ABŢINERE
“corina.cretu@europarl.europa.eu” ; “norica.nicolai@europarl.europa.eu” ;

PRO
“cristiansilviu.busoi@europarl.europa.eu” ; “georgesabin.cutas@europarl.europa.eu” ; “vasilicaviorica.dancila@europarl.europa.eu” ; “ioan.enciu@europarl.europa.eu” ;
“catalin-sorin.ivan@europarl.europa.eu” ; “ramonanicole.manescu@europarl.europa.eu” ; “ioanmircea.pascu@europarl.europa.eu” ; “rovana.plumb@europarl.europa.eu” ; “dacianaoctavia.sarbu@europarl.europa.eu” ; “adrian.severin@europarl.europa.eu” ; “claudiuciprian.tanasescu@europarl.europa.eu” ; “silviaadriana.ticau@europarl.europa.eu” ; “tudorcorneliu.vadim@europarl.europa.eu” ; “adinaioana.valean@europarl.europa.eu” ; “renate.weber@europarl.europa.eu” ;

CONTRA
“oana.antonescu@europarl.europa.eu” ; “elena.basescu@europarl.europa.eu” ; “sebastianvalentin.bodu@europarl.europa.eu” ; “petru.luhan@europarl.europa.eu” ; “monica.macovei@europarl.europa.eu” ; “marian-jean.marinescu@europarl.europa.eu” ; “iosif.matula@europarl.europa.eu” ; “rares-lucian.niculescu@europarl.europa.eu” ; “cristiandan.preda@europarl.europa.eu” ; “csaba.sogor@europarl.europa.eu” ; “theodordumitru.stolojan@europarl.europa.eu” ; “laszlo.tokes@europarl.europa.eu” ; “traian.ungureanu@europarl.europa.eu” ; “iuliu.winkler@europarl.europa.eu” ;

Durează aproximativ 5 minute să concepeţi un e-mail şi să-i adăugaţi lista destinatarilor. Atâta zic. Cinci minute.

Prima dată citesc despre cum întârzie trenurile în Gara Nord:

Altă dată neîncăpătoare, joi, prin Gara Timişoara Nord bătea vântul… şi frigul.

Băteau, la plural. Plus topica ciudată, parcă i-ar lipsi un verb.

” Ca urmare vremii nefavorabile din în zona sudică şi estică a ţării, s-au produs modificări în circulaţia unor trenuri de călători (…) “

Urmare a vremii, posesie, chestii grele de şcoală generală. Şi vremea e din zona sudică sau în zona sudică? Sau zonele, că-s şi sudică şi estică? Articolul este semnat de un curajos M.S., căruia îi urăm pe această cale mult succes în carieră.

Noi mergem mai departe şi aflăm despre un incediu provocat de un boschetar:

Pompierii au intervenit joi seara pentru stinge un incendiu la o clădire parăsită de pe strada Timiș din Timișoara

Părăsită, cu două litere “ă” dacă tot faci efortul să bagi diacritice. Îi urăm şi unui anume D.B. succes în cariera de jurnalist.

Trecem la un om ce-a murit în tramvai:

Bărbatul care avea în jur de 50 de ani i s-a făcut rău în timp ce se deplasa cu tramvaiul 4.

I s-a făcut rău cuiva, cui? Bărbatului. Chestiune de şcoala generală.

Medicii care au sosit de urgență nu au mai putut face nimic pentru bărbat, (…)

Nu atât o chestiune de gramatică cât de stilistică: există medici de ambulanţă care NU vin de urgenţă? Că-i cam clişeistică faza.

Rezultatul autopsiei va arăta motivul pentru care a murit bărbatul.

Motivul din care, scopul pentru care – nu aşa funcţiona limba română? Acelaşi misterios domn D.B. semnează şi aici.

Mai citim şi despre o doamnă care face accidente prin oraş:

Nicoleta O. M., de 42 de ani, din Timişoara, se deplasa cu maşina pe strada Republicii din municipiu

Strada aia-i bulevard, şi aşa se şi numeşte: Bulevardul Republicii.

din neatenţie, i-a lovit pe C. D. M. şi C. D., ambii în vârstă de 16 ani, care traversau pe strada pe zebră.

Fie “traversau strada” fie traversau “pe stradă“, cu litera “ă”.

Şoferita neatentă a rămas fără permis de conducere

Şoferiţă cu “ţ”. Succese nebănuite sub semnătura D.B., cu care deja ne-am obişnuit.

~~~

Cam atât, record într-o singură seară, în 15 minute petrecute pe sait. Un corector când vă angajaţi?

P.S. Apropo, dacă tot i-am văzut numele pe lista celor din redacţie, s-o tragem de urechi pe Alexandra Pleşa puţin.

Google’s autonomous cars have demonstrated that self-driving vehicles are now largely workable

În traducere, maşinile autonome ale Google dovedesc conceptul ca fiind unul viabil. Cu nişte obiecţii, bineînţeles -

‘Why would you even put money into developing it?’ says Gary E. Marchant, director of the Center for Law, Science and Innovation at the Arizona State University law school. ‘I see this as a huge barrier to this technology unless there are some policy ways around it.’

Între timp răsar întrebări evidente precum “de ce ai băga banii dacă nu există un cadru legal pentru aşa ceva”.

Întrebările sunt chiar bune, de altfel. Un vehicul autonom elimină conceptul de şofer, practic toţi oamenii dinauntrul său devenind simpli pasageri. În cazul unui accident în care se dovedeşte că software-ul maşinii a fost de vină, cine plăteşte pagubele? Pasagerii nu au de ce, asiguratorii ar trebui să se îndrepte împotriva .. producătorului, probabil. E complicat, într-adevăr.

Dar.

Astfel de maşini sunt viitorul. Poate nu vrei să plăteşti un taxi ca să te întorci de la o petrecere, ba chiar vrei să şi bei ceva. Poate vrei să parcurgi o distanţă lungă dar ţi-e cam somn. Poate ai 3 copilaşi în maşină şi te sâcâie groaznic vocile lor, distrăgându-ţi atenţia. Poate vrei până ajungi la lucru să citeşti ziarul (sau să joci Angry Birds). Există literalmente sute şi mii de utilizări pentru o maşină care se ştie conduce singură, chiar dacă ar merge cu un maxim de 30 km/h.

Din momentul în care există o piaţă potenţială de mari dimensiuni, să te apuci să te întrebi “why wouly you put money into it” e tâmpit. Legea nu-i un CE dat din cer, nemodificabil. Legea se adaptează chestiilor noi care apar – iar dacă nu se adaptează, chestiile noi tot intră în folosinţă. C-aşa-i capitalismul, aşa funcţionează viaţa – ce-i bun se exploatează. Nimeni n-a cerut voie înainte să inventeze internetul, sau partajarea fişierelor, sau Skype. Se vor vinde maşini autonome cândva în viitor, şi politicienii aleşi vor avea a-şi bate capul să cocioplească legi funcţionale. Doar ăsta-i rolul lor.

Poate e de reţinut exemplul şi pentru alte ocazii. Viaţa bate legea.

Chestia asta se face la Administraţia Pompelor Funebre (sau cum dracu se numeşte instituţia morţilor mă-sii). Sediul lor e plasat în zona Pieţei Traian, în Fabric. Te cari până la dracu-n praznic răbduriu, ştiind că măcar nu trebuie să mergi prea des la ei. Ajungi. Şi afli că! Nu poţi să plăteşti direct, cunoscând doar numele mortului. Ci!

Trebuie să mergi la administratorul cimitirului unde ai mortăciunea, să-ţi dea o fiţuică pe care scrie localizarea exactă a mormântului (rând, parcelă, etc) – şi probabil să se asigure că n-a fugit cadavrul între timp. Cu fiţuica asta te întorci la Administraţia Pizdii, şi acum poţi plăti. A, bonus, doar proprietarul mormântului poate plăti, deci îţi trebuie şi BI/CI al proprietarului. Nu-i ca şi cum tu vrei să le dai bani, şi ar trebui să ţi-i ia cu două mâini, indiferent cum te cheamă pe tine.

~~~

Mnoa, şi acu’ ziceţi voi cât ar fi de greu să instalezi două calculatoare (Pentium III chiar), să le legi la internet şi să comunice între ele administraţiile astea două. În loc să pui pe drumuri oamenii între Fabric şi, ca de exemplu, Calea Şagului.

Da’ nah, timpul trece, leafa merge, noi cu drag stăteam. Culmea e că administratorul din Şagului era progresist de felul lui, perfect de acord că “ce simplu s-ar rezolva aşa“. Da’ cu un singur om …

Tocmai ce-am şters de pe disc aproximativ 100GB de informaţii. Pentru că arareori se găseşte omu’ să aibă o asemenea cantitate de date la care să poată renunţa fără să măcar clipească, am să notez şi aici în ce a constat anomalia:

1. O largă serie de cărţi din Biblioteca ANR (Asociaţia pentru nevăzători din România). Primisem un pachet gigantic, literalmente câteva sute de cărţi în format .mp3, frumos aranjate alfabetic. Planul meu era să le scriu pe discuri şi apoi să le ascult în tihnă pe rând. Însă prospectul de a scrie aproximativ 25 de discuri DVD nu-i de colea prin prisma timpului cerut, aşa că am tot amânat. Şi amânând, am realizat că totuşi … în toate lunile cât am avut fişierele la îndemână n-am ascultat decât 2-3 poezii din ele.

Şi mi-am dat seama că frate, eu N-AM RĂBDARE şi n-am avut niciodată răbdare să-mi citească cineva o carte (poveştile din copilărie ale mamei nu se pun, bine?). Ascultat pasiv nu merită, pierd imediat şirul la ce se vorbeşte. Ascultat activ merge prea lent, mai bine pun mâna pe carte şi o citesc eu. Aşa că .. shift+delete, am reţinut doar poeziile recitate, că-s mai scurte şi mai pretabile citirii în orice caz.

2. O largă serie de albume ROIO, pe româneşte înregistrări de amatori. Am descoperit câteva trackere care doar cu asta se ocupă, bootlegs complet legale. Aşa că m-am apucat conştiincios să scot Pink Floyd şi Led Zeppelin cu ghiotura, ba chiar şi David Bowie, Jimi Hendrix şi alţii pe lângă. Am ascultat aproximativ o zecime din albumele astfel descărcate, şi am şezut pe concluzii până astăzi – când am decis că nu-mi pasă de istorie.

Chiar nu sunt suficient de fan al vreunei formaţii încât să vreau să aud micile variaţii ale pieselor de la un concert la altul. Mă doare fix în pulă cum îi suna chitara lui David Gilmour sau lui Roger Waters în 1977 comparativ cu 1978. Înţeleg de ce ar putea pasiona pe cineva detalii de acest gen, e o pasiune de colecţionar ca oricare alta; doar că nu-i şi a mea. Ca argument secundar, înregistrările de acest gen se pun online în format .flac, pentru a atinge cea mai mare fidelitate posibilă faţă de sunetul original; preţul plătit este, desigur, spaţiul. Cum eu nu am nici pasiune de colecţionar de muzică nici spaţiu prea mult, am procedat la un amplu hârşti! printre albumele descărcate.

~~~

Bineînţeles, spaţiul astfel reobţinut va fi prompt umplut cu alte fişiere. V-aş spune şi ce, însă dup-aia stric supriza cuiva :D

Să spicuim de pe blog (notând din mers observaţiile) din articolul “Reading novels … or not this one?“:

Imagine yourself starting reading a novel.

Starting to read, poate? Gerunziul excesiv poate dăuna grav sănătăţii.

The first 10 page go smoothly.

Pages, plural, alea alea. O fi typo.

The book is neither bad, neither very promising. Around page 25 you remember that the novel got some award for literature.

Poate vorbim de literary award? Sau award in literature?

The book does not catch you, but it gets some nice reviews.

Gets .. cum ar suna “although it did get good reviews“? În forma citată pare cam ESL, zic eu.

You continue reading, but it does not go as smooth anymore. Few days later you’re stuck around page 35.

Nu era cu being stuck at page X? Iar pentru aproximări you’re stuck at about page 35. Cred.

Then, after getting asleep two times at page 40, you have fewer hopes, have many critical thoughts, and start getting annoyed by the mismatch between what you read about the book and what you find in the book.

One does not get asleep, but falls asleep.

Asta pe lângă formularea cam contorsionată, da’ asupra căreia nu insist.

The message is banal, you feel like being able of better writing, even if you do not call yourself an author, the message is actually missing, or there much better books which do it better.

You feel like you would be able. Ce fras face gerunziul (being)  în constructele ipotetice?

De asemenea: there are much better books. Elipsă neintenţionată, bănuiesc.

Nu mai zic de legarea a 2-3 fraze într-una singură şi cum sună rezultatul (sugestie: ca ceapa).

A stop would mean that I would double thought about spending money and time on another novel of the same author, and that I would give credit to the jury that awarded the book.

Ziceţi-mi ce înţelegeţi voi de aici. Deci dacă se opreşte din citit înseamnă că o să se gândească de două ori înainte să mai cumpere ceva de acel autor – dar şi că juriul care a premiat cartea avea dreptate ?!

A, şi forma corectă a ce cred că încearcă omul să exprime ar fi că I would think twice about (yadda yadda). Să ai double-thoughts nu prea e în uz, second thoughts e complet altceva, deci ..

~~~

N-am citat integral articolul, având el suficiente porţiuni scrise corect. Însă cantitatea asta de erori într-un text de nici 600 de cuvinte spune ceva. De altfel puteţi, pentru plăcerea proprie, să vânaţi erorile din seria From Corfu to Wien sau din textul Two castels and … a toilet.

Aş băga şi-o concluzie, da’ n-am. Poate una de-aia simplă cu “nu vă avântaţi în chestiuni pe care nu le stăpâniţi” – deşi e atât de generică replica încât poate secera lejer jumătate din textele blogosferei.

.. avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă?

„Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. … Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu.

Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. … Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?

Nu-s de acord. Îmi pare o interpretare  voit tendenţioasă a textului ce-l avem în faţă – pe lângă o interpretare voit ciuntită a posibilelor ramificaţii ale textului.

Dar să purcedem la o mică analiză proprie, în nici un caz completă:

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!

Somnul acela este unul spiritual-cultural sau legat de acţiunile noastre militare? Textul nu spune. E, în fond, neimportant. Neamul românesc de la fărâmiţarea imperiului roman şi până la constituirea statului România a fost vânturat de turme întregi de barbari şi cuceritori. Fie c-am fost asupriţi, tâmpiţi sau amândouă, un lucru e cert: există o somnolenţă istorică. Nu-mi pare rău că e subliniată şi de imn. Chiar şi ambiguu.

Pentru că imnul e fix invers de ce zice Pleşu: zice să “Trezirea!”. Zice să, iată, avem responsabilitatea unor locuitori şi să luăm contact cu cultura şi (de ce nu?) cu armele. Ce-i rău în asta? A, că lui Pleşu i-ar place să pretindem că noi de fapt am fost dintotdeauna buricul târgului … scuze, n-am fost. Da’ putem deveni. Avem curajul cioranean să recunoaştem cinstit că nu suntem nimic, dar putem deveni ceva? Avantajele tinereţii, deh.

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Iarăşi: am fost blegi, indiscutabil. Să fim în continuare blegi sau să chiar facem ceva? Imnul zice să facem ceva. Apropo, imnul este foarte apropiat de vorba aia a noastră cu “fă azi, nu lăsa pe mâine”. Azi, acum, cu 5 secunde în urmă. Aşa se face acţiunea de către cei care chiar intreprind ceva.

E drept, e puţin apocaliptică exprimarea cu “ori niciodată”, da’ cum ziceam, o ocazie ratată e o ocazie ratată, ce n-ai făcut azi e o oportunitate pierdută, şi-aşa-mai-departe. Imn 1, Pleşu-intelectualul-leneş 0.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

E cu strămoşi. Sincer acuma, eu mă bucur că străbunicul meu a fost mecanic de locomotivă, om muncitor care s-a străduit să nu trăiască în glod. Mă bucur că bunicul meu a fost militar – şi anume pompier, salvând vieţile altora. Sigur, existenţa lor nu spune c-aş fi eu bun de ceva: dar eu mă bucur că am un model înspre care să privesc.

Poporul nostru are un model bun spre care să se uite. Spre deosebire de unguri (spre exemplu), care nici măcar nu ştiu prea bine din cine se trag. Serios, versurile alea spun să privim înspre modelul nostru bun şi să ne orientăm. A, că indirect zice despre noi c-am fi răi, laşi şi puturoşi? Păi poate chiar suntem în comparaţie cu străbunii. Vreţi sinceritate sau minciună? Ce pula calului am făcut în comparaţie cu romanii? Că până una-alta preceptele lor legale se găsesc incluse până astăzi în sistemele legislative, gramatica lor funcţionează pentru multe alte limbi, cuceririle lor nu le putem compara cu ale noastre din motivul evident că noi n-avem deloc. Poate că avem şi noi specialiştii noştri la nivel înalt, însă privind spre masa populară mai e mult până departe.

Bonus, imnul nu specifică când să ne oprim. Nu e o listă exhaustivă de dovezi pe care le aducem şi gata. Fiecare om, fiecare generaţie trăieşte cu versul ars pe frunte, cu îndemnul acelaşi de a clădi neamul întru plăcerea şi lauda strămoşilor. Fiecare îşi poate pune întrebarea “dacă astăzi trăiau romanii oare cât ar fi cucerit?“. Nu ştim, deci ia hai înapoi la treabă că e din plin. Mie-mi pare un principiu sănătos.

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Chiar n-am idee de ce ar obiecta cineva aici. Eu îs mândru că mă cheamă Alexandru ca pe străbunicu-meu (chit că ştiu mai puţină matematică decât ştia el la 23 de ani). Chestia asta funcţionează ca un motor de tracţiune, dom’le mă cheamă aşa deci trebuie să realizez chestiile alea.

Noi ca popor de ce n-am fi mândri că Traian? A, pentru că n-avem de ce ne făli. Păi io ce să zic, botu’ jos şi revedeţi punctele de dinainte. La muncă nu la pupat singuri în cur!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Chiar mobilizatoare secţiunea asta. Există nişte oameni care s-or străduit în vremea lor să nu fim futuţi în gură, pe cât pot or putut ei. Foarte bine, mai vreau d-ăştia s-avem. Mi se pare că Ungaria arată cam mare şi Serbia i-a răpit României o bucată bună din Banat, când îi futem în gură? Să nu mai zic că Bulgaria ne datorează un Cadrilater, parcă.

Deşteptu’ de Pleşu nu vede ditamai halca de surâs igienic (cuvintele lui!) – iată, noi vrem să ne mândrim în faţa celor ce-au fost. Chiar dacă nu ne iese şi suntem viermi şi am putea mai mult şi ne întrec sârbii, totuşi  insistăm să aibă Umbrele încredere în noi. Încredere că vom putea. Tinereţe, haine grele.

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Se simte vizat cine vrea. Unii (ca Pleşu) cârâie că românii de fapt îs incapabili, că-s inapţi istoric, că-s nu-ştiu-cum. În timpul ăsta, alţii fac parte din servicii speciale româneşti şi dau lecţii altor servicii speciale străine. Hai să-l credem pe Ţuţea 5 minute: dacă România îşi pune în cap, mâine anexează Ungaria. Ceauşescu o cam dat cu tifla Moscovei prin anumite părţi, unele esenţiale. Dacă vrem, putem. Surâs igienic de încredere oarbă în noi.

Noi nu plecăm, noi nu murim!

..

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!

Realitatea istorică e pământul de sub picioare nu-i al nicicui. Au scurmat în ţărână dacii, şi ce s-a ales de ei? Oamenii de deasupra trebuie să lupte, altfel cei ce-s mai bine pregătiţi şi mai bine echipaţi pentru viaţă vin şi cuceresc. Ăsta-i mersul natural al istoriei, şi nu e nimic sumbru în asta. Neplăcut, bineînţeles că da. Însă prefer stoicismul imnului în dauna unor vorbe altfel goale.

Nu pretind c-am demonstrat ceva în sensul amplu-sforăitor Pleşuian. Da’ zic că ajunge de-o gustare, cât de-o fulgurantă atingere a subiectului – aşa că dom’le, io mă opresc aici şi I rest my case.

Despre ce-i vorba? Despre lipsa completă a unei chei de interpretare a termenilor şi opţiunilor unui sondaj.

Citeam articolul lui Vintilă Mihăilescu despre un recent studiu făcut asupra românilor în privinţa imaginii lor asupra lor înşişi iar separat asupra celorlalţi români. Zice pe la finele articolului cum că

Şi mai există un consens, statistic puternic, chiar dacă nu se află în primele rînduri ale trăsăturilor definitorii. El este alcătuit din următoarele caracteristici ale „românului“, cu care mai toţi par a fi de acord, fie că e vorba despre ei înşişi, fie că se referă la cei din jur. Românul este astfel imprevizibil, intuitiv şi emoţional, critic, cu perspective de viaţă pe termen scurt şi bun improvizator. Toate acestea se află undeva pe la mijlocul listei de trăsături definitorii. Aurea mediocritas…

Iar obiecţia mea din tot fiindul este fix lipsa definiţiilor. Nu există doi oameni care să interpreteze cuvintele fix la fel. Limba română fiind ea şi tânără şi mai degrabă preocupată cu oralitatea decât cu scrisul, reuşeşte să fie suficient de imprecisă încât să îmburde în şanţ şi cele mai bune intenţii de studiu. De altfel, ca o paranteză, aţi remarcat vreodată cât de inutil este dicţionarul explicativ al limbii? El poate fi înlocuit într-o suficient de mare proporţie cu un simplu dicţionar de sinonime, chestiune îngrijorătoare prin prisma lipsei de seriozitate; or fi având anumiţi termeni trăsături comune, o fi duioşenia blândeţe şi tandreţe şi emoţie şi delicateţe, însă parcă i-ar prinde bine o definiţie a ei proprie.

Mno, citând din articol, vă invit să vă definiţi în minte ce înseamnă “critic” şi a fi critic, să vă răspundeţi la întrebarea dacă sunteţi astfel, iar apoi să repetaţi procesul cu două-trei persoane din anturajul dumneavoastră. Rezultatele pariez că vor fi surprinzătoare. Similar, să vă definiţi ce-i aia “emoţional” – apropo de chestie, nu trebuia să fie emotiv-adjectiv?- şi apoi să vedeţi dacă un bărbat şi-o femeie au aceeaşi definiţie asupra termenului.

Desigur – realitatea tristă a sondorului de opinii -sper că există cuvântul, iar dacă nu, el trebuia inventat- este că nu se poate lungi la vorbe prea mult, din pricină că i se plictiseşte subiectul şi apoi rămâne fără obiectul muncii. Pe de altă parte însă îmi pare o insultă să pretinzi că cele prezentate dinsus oferă vreo urmă de precizie, când 3 oameni ar da 3 definiţii diferite. Pur şi simplu există mai multe Românii în acest sens, mici bucăţele de realitate în care “a fi critic” înseamnă lucruri total diferite, de la fata de cartier trecând pe la tânăra controloare de bilete şi terminând cu membra importantă de partid. Sunt convins că nu doar noi românii ne confruntăm cu aceste probleme – însă situaţia particulară a educaţiei româneşti şi a realităţii sociale româneşti nu fac decât să indice, de mulţi ani încoace, fine rupturi în ţesătura păturilor sociale.

În principal există cuvinte care sunt evidente prin ele însele. Dacă ne apucăm să întrebăm oamenii despre numărul de obezi din cercul lor de prieteni atunci şansele-s destul de mari ca rezultatele să fie corecte, având în vedere că e de obicei cea mai gravă definiţie a greutăţii persoanei (dincolo de gras, grăsuţ, grăscior, bine făcut etc). Însă o întrebare despre imprevizibilitatea persoanei nu dă rezultate corecte, din motivul evident că cine pula vrea să spună că-i un plicticos previzibil? În principal chestiunea asta se poate identifica prin uneltele statisticii, spre exemplu văzând dacă respondenţii se împrăştie sau nu pe o curbă (Gauss spre exemplu). Da’ mai simplu ar fi dacă fiecare sondaj de acest fel ar include şi o mini-cheie, cuvinte care să ajute respondentul să identifice corect unde dracu’ se încadrează el.

Doar zic.

(tot ca răspuns pentru Cosmin Maricari)

~~~

Articolul lui Cosmin, menţionat în antet, este mai degrabă pamfletist (după cum sper că aţi aflat dând clic pe linkul omului). Discută relativ ironic despre proiectul B.O.R. de a construi Catedrala Mântuirii Neamului sau cum s-o fi chemând minunăţia.

Am tot intenţionat să scriu eu însumi un text pe marginea subiectului, însă nu reuşeşte să mă atragă suficient cât să merite. Având însă în vedere că tonul şi punctul de vedere al omului îmi pare apropiate de al meu, mă voi folosi de ocazie ca să strecor şi eu opinia mea pe internet. Prin urmare, cu citate ca la oamenii educaţi (*ahem*), zice omul că BOR nu are dreptate în argumentaţia pentru construirea edificiului. Marcajele cu maro aparţin BOR, restul citatului sunt notiţele lui Cosmin:

Din „necesitate liturgică”. Cică actuala Mitropolie este prea mică. E sindromul câştigătorului la Loto: se mută de la garsonieră în casă de druglord, cu 200 de camere şi turnuleţe.

.. argumentul nu se susţine: cu banii ăştia se puteau face o grămadă de biserici mai mici, cu o capacitate totală mult mai mare. Deci NU

În primul rând, hai să ne înţelegem: în statul român, B.O.R. chiar este câştigătorul la loto, de sute bune de ani. Chiar şi-n constituţie scrie că ajutăm cultele, chiar dacă statul e laic. Prin urmare, dacă organizaţia religioasă B.O.R., care reprezintă mult peste 50% din populaţie, doreşte să construiască o biserică-monument, foarte bine. A, că-i o scuză ieftină, că se pot face multe biserici mai mici? Neimportant, şi nu suntem noi păstoriţii cei capabili să judecăm necesităţile bisericii-mamă, aşa cum frunzele nu pot judeca independent pădurea. De altfel însuşi Patriarhul Daniel s-a adresat pe un ton similar unui mirean care l-a interpelat pe tema asta.

Eventual putem judeca “la rece”, laic, ca simpli cetăţeni – caz în care ne revine să precizăm dinainte că nu aparţinem de confesiunea respectivă. Altfel, dacă aparţinem, suntem ipocriţi şi comitem un păcat. Eu mă voi refugia în scuza că oi fi ortodox cu numele, însă nu şi în trăirea religioasă, de ani de zile. Sunt curios ce precizări aduce Cosmin.

Din „necesitate publică”. O necesitate publică sunt toaletele, nu o catedrală.

Zice BOR că aici vor avea loc manifestări „naţionale”. Cu alte cuvinte, ortodox = român. Muicăăă, cred că-s american… Şi totuşi, NU.

O problemă spinoasă, destul de greu de tranşat totuşi. Un grup are nevoie de simboluri, şi tot aşa cum suporterii de fotbal se mândresc cu echipa locală tot aşa s-ar putea toţi românii mândri cu biserica lor cea grandioasă; în fond Casa Poporului, oricât de urâtă ar fi, tot unicat european este. Nu există simbol corect politic şi care să reprezinte toată populaţia. Mă gândesc că dacă aş căuta bine, aş găsi şi vreo feministă deranjată de forma falică a turnului Eiffel.

Şi, da, “român” este egal cu “ortodox” până la proba contrarie, adică până vorbeşti cu o persoană anume. Statistica zice aşa, că vorbind cu un român sunt şanse de 80% să fie ortodox. Mă întreb dacă cei ce nu-s microbişti refuză să numească stadionul nou din Bucureşti “Arena Naţională”. În fond dacă mie nu-mi place fotbalul atunci sportul ăla nu mai e naţional, nu? Hai să păstrăm capul pe umeri totuşi, zic.

Desigur, nu există necesitate publică de ordin practic, şi aici Cosmin are dreptate. Toţi cei ce nu-s ortodocşi practicanţi pot folosi Catedrala Neamului doar ca să se pişe pe la colţuri (sau să-i admire arhitectura din ani în paşti).

Va fi un „simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii”. Lucrarea socială a Bisericii se traduce aici prin: luăm bani de săraci şi orfani şi construim o mega-discotecă în Centru. Cică o să fie acolo o cantină şi un cămin. Dar nu pentru toată lumea, ci pentru pelerini.

Exact ce zice meşterul. Lucrarea spirituală a Bisericii s-ar vedea mai bine dacă iarna ar umbla popii să ia oamenii de pe stradă şi să-i adăpostească noaptea în biserici. Cantină şi cămin lângă Lansatoru’ de Rachete – astea-s detalii accesorii, acoperite de grandomania clădirii principale.

E uşor să spui că un lucru va fi simbol, problema este că simbolul trebuie investit cu semnificaţie de către practicanţi, în cazul de faţă suflarea ortodoxă română. Iar semnalele ce vin chiar din sânul bisericii indică o oareşce fricţiune în acest sens. Foarte puţini simt că ditamai lăcaşul de cult va fi folositor sau măcar ar putea fi folositor, iar destul de multă lume comentează pe tema costurilor uriaşe de construcţie.

Sper să nu-mi ridicaţi o problemă de ^{[necesită citare]} pe tema numerelor exacte.

Va fi un „simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor de pretutindeni”. Asta chiar n-o înţeleg. Facem un simbol al românilor de pretutindeni în Bucureşti, deşi am putea să facem mii de simboluri ale românilor, pretutindeni.

Simbol al unităţii … vorbe goale ca să sune frumos. Ironia face că a devenit mai degrabă un simbol al disensiunii şi discordanţei încă înainte de a fi construit, vezi dinsus cu un paragraf.

În plus, generaţiile chiar nu-s unite. Poate ai’ bătrâni să tacă şi să accepte, însă bag de seamă că generaţia mai tânără se manifestă zgomotos pe interneţi. Ditamai hăul între generaţii, trebuie să te numeşti B.O.R. ca să minţi pe faţă despre o presupusă unitate.

Va fi un „simbol al demnităţii naţionale”. Ăsta-i foarte adevărat. Ce alt simbol mai bun pentru „demnitatea” noastră dacă nu un loc în care toţi românii să îngenuncheze?

Asta-i o glumă la fel de bună ca aia despre curajul armatelor franceze. Pe bune, am râs. Demnitate naţională, identificată şi personificată de biserică. Au uitat de popii lor informatori la Securitate, convenient lucru, şi ăsta-i începutul acuzelor ce am a le aduce. Obstinaţia cu care B.O.R. s-a opus studierii dosarelor preoţilor de către CNSAS arată cât de adâncă este rana şi ce pagube de imagine ar suferi chiar ei, chiar la capitolul demnitate.

Iar dacă va fi construită Catedrala, va fi fix un simbol al futerii în gură a mirenilor ce n-au fost de acord cu ea. Dulce ironie.

Va fi „complementară şcolilor şi spitalelor din România”. Asta-i chiar nesimţire. Înseamnă că au manualul de biologie deschis la evoluţionism în altar? Truse de prim ajutor în pronaos? Preoţi specializaţi în chirurgie de urgenţă şi măicuţe căutând bosonul lui Higgs cu lupa? A se scuti.

Subscriu, cu adăugirea să se mai ducă şi-n paştele mamii lor, tot clerul. Nu există complementaritate între două lucruri care-s chiar utile (educaţia şi medicina) şi unul care-i bazat pe promisiuni (religia). Pur şi simplu e o infatuare a popilor ce poate fi pedepsită prin biciuire într-o piaţă publică.

Desigur, nu cerem preoţimii să poată fi capabilă de prim ajutor sau să poată preda biologie. În schimb însă, le cerem să nu-şi aroge merite pe care nu le au şi nu le pot avea; un medic salvează vieţi şi repară trupuri, un educator schimbă vieţi şi destine, lucruri certe dacă apelezi la ei. Preotul însă .. dar despre ce vorbim? Salvarea sufletelor, când ele nu-i clar că există?

~~~

Cam asta-i. Biserica în anul de graţie 2012 este anacronică şi desuetă – în Evul Mediu n-ar fi avut nevoie să facă o listă publică prin care pretinde că-i o necesitate să construiască ceva. Pur şi simplu ar fi spoliat săracii sau ar fi cerut bani de la monarh, care desigur tot prin spolierea poporului îi avea. Acu’ nu mai merge aşa, religia încet-încet se relocă pe locul ei, şi anume de aspect al culturii universale – aspect relativ minor, în nici un caz principal. Biserica, şi în subsidiar Biserica Ortodoxă Română, nu mai poate pretinde că ea întruchipează morala, adevărul sau că este singură deţinătoare a vreunei valoari umane – şi pe cale de consecinţă constată că nu mai are trecere la cererile ei megalomanice *.

Din partea mea sunt liberi să facă ce vor ca reprezentanţi ai credinţei intime a enoriaşilor activi, însă din banii lor proprii ai organizaţiei lor. Iar dacă restul oilor tac în pasivitate, atunci oile vor fi reprezentate cum consideră soborul de popi cu lanţuri de aur la gât. Pe scurt … facă-se voia ta, Mulţime :) .

Pe bune, cine nu iese măcar cu o pancartă în oraşul lui propriu nu are dreptul să facă gât după ce se construieşte catedrala aia. Da’ pancartă în viaţa reală, nu scris pe un blog, eh?

~~~

* cuvântul nu există, însă nici nu găsesc unul mai bun

Cum poate fi o carte şi recomandabilă şi detestabilă? Cam în acelaşi fel în care-i Adevărul şi atrăgător şi respingător: trebuie nervi de oţel şi spirit pentru a-l înfrunta. Şi după înfruntare nu-i sigur că vei ieşi complet întreg; câştigat, mai mult ca sigur – dar nu neapărat acelaşi.

În primul rând, acţiunea cărţii.

Ea nu există în adevăratul sens al cuvântului decât pe ultima pagină, unde personajul principal moare “ca un câine”. Se întâmplă lucruri, desigur, însă ele sunt banale şi imunde şi absolut plictisitoare încât putem spune că ele nu-s chiar acolo. Aspectul ăsta are darul să respingă cam orice cititor ce derivă plăcerea lecturii din firul epic; e ca şi cum ai viziona un film de Tarkovski în care iarăşi “nu se întâmplă nimic“, mori încet lângă ecran.

Nu e o acuză la adresa cititorului, de altfel: cu toţii am început astfel. De altfel recenzia Laurei-Elena, mai degrabă naivă, o pun pe seama acestui mic blocaj. E enervant să nu se întâmple nimic, şi neputinţa personajului în faţa unui sistem absurd e de-un patetic rar. Practic te apucă durerile de stomac, alternând între simple momente de cringe şi vârfuri de groan. Mno, şi dacă dincolo de absurdul situaţiei nu găseşti plăcere în acurateţea descrierii, mare lucru nu-ţi rămâne din carte.

Să ne referim şi puţin la titlu.

El este în original Der Prozess, ceea ce se traduce în româneşte corect Procesul dar în engleză The Trial, pierzând un joc de sensuri. Posibil să mă înşel, însă în germană şi română titlul are dublu sens, un proces scos din contextul juridic fiind doar o colecţie de proceduri mecanice făcute pentru a obţine un rezultat. Vă apucă durerile de cap când vă gândiţi la procesul de producţie dintr-o fabrică, cât de repetitiv şi complet decerebrat se desfăşoară? Dacă nu, n-aţi lucrat niciodată ca simplu muncitor într-o fabrică, şi probabil v-ar folosi experienţa. Doar zic.

Ei bine, viaţa tuturor personajelor din carte nu-i altceva decât un proces industrial. Până şi felul tipizat în care vorbesc oamenii e de o banalitate cruntă. E depresivă atenţia detaliată ce o acordă ei fiecărui aspect al conversaţiei vieţii, aplatizând absolut totul prin despicarea firului în 4 fără a discrimina importanţa celor discutate. Ar fi în stare să discute cu aceeaşi mină meciul de fotbal din weekend şi executarea publică a Papei. În lumea în care se desfăşoară Procesul nu-i loc de vioiciune, creativitate sau ceva surprinzător, din acelaşi motiv pentru care o hală de producţie nu are prea multe ferestre: deranjează subiecţii de la Chestiunile Importante De Făcut. Ei trăiesc fără să chiar trăiască, depersonalizaţi. Să citeşti despre aşa ceva este la fel de epuizant ca şi cititul cărţii de telefoane timp de mai mult de 10 minute. Dacă-mi permiteţi încă o speculaţie, aş spune că autorul s-a distrat redând efectele psihologice ale Revoluţiei Industriale, oarecum.

Viaţa reală aşa cum este ea.

Partea cea mai amuzantă în toată cartea este cât de fin şi elegant glisează pe realitate. Nu în acţiunea principală, care oricum e singura parte ficţională; un prost moare, asta nu se întâmplă în fiecare zi. Dar avem viaţa în chiar inima cărţii, în detaliile puse unul peste altul, în oamenii care discută formal unii cu alţii fără să chiar discute, fără să îi intereseze cu adevărat ce are celălalt de zis. Ei există, citesc Click şi CanCan şi sunt idioţii pământului.  Ei sunt băbuţele care cresc pisici şi cărora tot ce le-a rămas în viaţă este să le salute copilaşii din bloc respectuos cu Săru’-mâna. Oamenii ce speră să fie importanţi şi băgaţi în seamă, pentru asta jumulind penele de pe felul cum se îmbracă şi comportă oamenii cu adevărat importanţi; corporatiştii care trimit bancuri de 3 linii, urmate de alte 5 linii de semnătură în care tronează titlul de Goblin Liaisons Bullshiting Manager. Sper că nu sunteţi destul de aroganţi încât să credeţi că doar românii au proşti de-ăştia. Ei sunt universali, precum gândacii sau râia.

Realitatea se află şi în spatele legalezei, limba oficială a judecătoriilor şi care pare o limbă străină oricui la primul contact. Avocatul care mereu lucrează la un document pe care oricum nu l-ai înţelege. Sistemul care funcţionează neclar şi ale cărui componente nu-i niciodată evident în ce fel interacţionează. Judecătoria prăfuită unde toţi muncesc cu nasul în pământ şi portarul ţine oamenii să moară la uşă. Sistemul unde pictorii se laudă că au pile şi pot rezolva treburi. Procedurizarea şi compartimentarea şi lipsa de informare a pionilor despre cadrul general. E înnebunitor să citeşti despre aşa ceva? Ia întrebaţi-i pe cei ce au trecut prin primul lor proces ce au simţit.

Sigur, în lumea reală există modalităţi de a te documenta şi a înţelege şi a te lupta cu caracatiţa, însă efectul suprarealist nu s-ar fi produs dacă ele chiar existau şi în carte. Într-o lume a oilor este foarte credibil că ele percep lucrurile acestea ca pe un carusel în care urci forţat şi din care cobori ameţit, eventual futut pe la spate în timp ce te ţineai de burtă să nu vomiţi.

De final ..

Vom adăuga şi incorpora prin referinţă şi recenzia făcută pe blogul Netliterar, fiind ea făcută bine şi suficient de detaliat, glosând pe chestiuni ce eu nu le-am atins. Puţin cam generalizantă pentru gustul meu, în stilul didacticist al culegerilor de comentarii. Nu, serios, cum vă sună asta?

Aparatul ultra-birocratic în care am ajuns să ne închidem singuri, ne transformă în nişte damnaţi de la început, nu avem altă sansă de a fi altfel decât vrea lumea să fim.

.. romanul ironizează absurditatea instituţionalizată prin care ne prigonim până la urmă doar pe noi înşine.

E cam arogant să credem că autorul oricărei bucăţele de literatură  s-a gândit la noi, Specialii. Da’ fix la noi. E drept, literatura de calitate are darul că redă cu acurateţe tipologii umane şi situaţii şi interacţiuni, descriind fidel umanitatea dincolo de particularul unei anume epoci. Curajul lui Ulise în a înfrunta sirenele este a-temporal, desigur. Absurdul vieţii lui Joseph K. este în aceeaşi măsură al tuturor tâmpiţilor hrăniţi intelectual cu carton presat, da, clar. Totuşi procedăm barbaric când ne apucăm să constatăm pe post de comentariu evidentul că, da, literatura bună chiar ni se aplică.

To wrap it up, vorba englezului, Procesul e o chestie executată bine, care descrie în detaliu un aspect al trăirii în societate, un fel de a trăi al unei clase de oameni. Execuţia e greoaie şi plicticoasă, însă realitatea descrisă merită să fie cunoscută, digerată, observată în compoziţia ei. Pentru că după ce terminaţi lectura veţi fi fie bucuroşi că viaţa voastră nu-i la fel, fie bucuroşi că v-a futut un pumn în bărbie cartea. Cartea vă aplică un tatuaj mental, arzând acolo pentru totdeauna imaginea plicticosului Joseph K. ce trăieşte cu bucile tremurând de frică şi moare ca un câine fără să ştie nici măcar de ce. Îl veţi recunoaşte pe Joseph de la 5 kilometri fără greşeală.

Cam atât. Adăugirile şi corecturile sunt binevenite prin comentarii.

CP: prea te loluiesti
CP: :D
CP: dude razi deschide branhiile si razi daca ai nevoie daca nu, nu rade
CP: :P
CP: lol e sec
CP: lol e nesocial
CP: lol e emo
CP: lol e scurt
CP: lol e singur
CP: lol looks like a man with 2 dicks

Mnoa, cred că autoarea citatului a rezumat destul de bine problema în discuţie. Anume, reprezentarea în scris a unor emoţii este invers proporţional utilă şi deasă frecventă.

Am fost şi eu prins de moda Yahoo Messenger acum câţiva ani, petrecând în faţa lui mult mai multe ceasuri decât mi-ar plăcea să recunosc. Şi ce pot spune că-mi amintesc clar este că, la fel cu expresiile care intră şi ies din graţiile publicului, emoticoanele petrec vieţi similare. Uneori sunt pupiceii, în cârduri de câte minim 5. Uneori sunt limbuţele şmechere, puse după absolut orice: “Am fost la budă :P” diferă substanţial de banalul “Am fost la budă“, s-ar părea. Idem, rânjetele au avut şi ele perioada lor de glorie, orice remarcă oricât de plată fiind urmată de dezgolirea virtuală a dinţilor. Şi mai sunt şi îmbrăţişări, oftaturi, lovituri peste frunte, râsete, o pleiadă întreagă de ele.

Nu vreau să mă joc de-a căpitanul evident, aşa că nu mă apuc să vă dau sfaturi. Da’ e de remarcat totuşi şi de reţinut într-un colţişor al minţii că tot aşa cum “Gen, frate” oboseşte, tot aşa cum “pula mea, frate” oboseşte, tot aşa şi limbuţele îşi pierd farmecul după o vreme. Cam atât.

Bineînţeles, ca orice leneş sadea am şezut pe sugestiile primite din public până am uitat de ele luându-mă cu alte chestiuni mai presante.

Ei bine, cu scuzele de rigoare pentru întârziere, am să încerc a-i răspunde lui Cosmin la articolul său Ro-politică. )

~~

Cosmin identifică două forme de politică în România, numindu-le politică-religie şi politică-ştiinţă. Ele fiind doar două le găseşte desigur a fi în completă opoziţie şi omul procedează în a ni le descrie; după cum vă probabil închipuiţi datorită denumirilor, P-Re întruchipează şamanismul combinat cu populismul ieftin, pe când P-Şt ar trebui să fie bazată pe unelte şi procedeea raţionale, uneori în contra voinţei populare. După chiar spusele autorului, P-Şt nu există în România.

Problema mea cu această abordare este lipsa ei de elasticitate. În orice formă de clasificare încercăm, există mereu necesitatea de a alege granularitatea cu care separăm elementele setului. Pentru a putea alege granularitatea trebuie să alegem nişte calităţi /atribute măsurabile ale elementelor măsurate. Populismul este, într-adevăr, un atribut ce poate fi folosit în măsurători, însă e greu de cuantificat. Cum determini dacă PNL sau PDL e mai populist? Discursul bi-color al unui partid e iarăşi uşor de identificat, însă greu de cuantificat; orice politician este obligat la un moment dat să-şi critice adversarul – cum diferenţiem instanţele când o face “pe drept” de cele când o face “pentru imagine”? Întrebări, întrebări.

Cum Cosmin nu-şi intenţionează articolul să fie exhaustiv, nici eu nu voi insista prea mult. De altfel participarea mea politică se rezumă la a vota preşedintele şi senatorii/parlamentarii, plus primarul şi consilierii locali. Întru alegerea acestora folosesc însă un set de criterii ceva mai extins. Mă interesează la un candidat (pe orice funcţie) competenţa, ceea ce implică minime studii; 8 clase nu-i clar că-s suficiente, însă între a avea liceu sau master nu văd o distanţă mare. Eventual puncte-bonus dacă omul are studii doctorale în străinătate. Onestitatea este al doilea factor, pentru că în fond mai bine unu’ care fură dar face ceva decât unu’ care nu fură nimic dar nici nu face nimic. Defectele se judecă în funcţie de caz, toţi având aşa ceva. Şi-n general nu-mi sparg prea mult capul, eu fiind doar o bucăţică mică din marea masă.

Hai să luăm şi un studiu de caz, ca să nu vorbim în gol. Daniel Funeriu este un ministru al educaţiei ce -spre deosebire de predecesorii lui- a luat o măsură clară şi radicală împotriva furtului intelectual la examenul de Bacalaureat. Deşi măsura luată de el a avut un impact măsurabil asupra rezultatelor examenului, diferenţiindu-le drastic de anii trecuţi, nu a binevoit să folosească datele strânse pentru o abordare statistică a rezultatelor, iar Ministerul Învăţământului nu a publicat nici un studiu în urma sintetizării datelor respective. Politica făcută de Funeriu nu poate fi deci inclusă în sistemul Cosminmaricarianesc nici în categoria P-Re (pentru că-i direct antipopulistă) nici în P-Şt (pentru că metoda folosită nu este dusă până la capăt). Iar cum un exemplu clar şi răspicat ne ajunge pentru a demonta eşafodajul …

Pe scurt, articolul în discuţie serveşte drept anecdotă în întâlniri relaxate cu prietenii, maxim ca metodă grosieră de evaluare. Prea grosieră totuşi pentru a servi la ceva util, îmi pare mie. Sorry.

Mdeci, vii cu tramvaiul şi cobori la o staţie după Prefectură. De ce la Poşta Mare şi nu la BNR, spre exemplu? Venind din sens invers, de ce la Poşta Mare şi nu la Continental, ceea ce reprezintă cu acurateţe locul? Venind cu autobuzul tot în spatele BNR ajungi, dacă e să fim chiţibuşari. Doar troleibuzele opresc fix în spatele clădirii poştei. Sau simplu, de ce nu ziceţi “în staţia Grozăvescu” dacă tot trebuie să precizăm unde ne aflăm?

Nu am o problemă anume cu instituţia poştei sau cu clădirea sau cu denumirea. Înţeleg perfect nevoia de localizare în spaţiu şi faptul că o denumire poate supravieţui chiar şi obiectului fizic desemnat. Dar asta nu face lucrurile mai puţin ilogice. Înţeleg că Poşta (aia Mare!) era un lucru oarecum important în viaţa noastră acum 20 de ani, poate încă şi acum 10 ani (nu). Dar nu mai este. În cultura comună a merge la poştă nu mai decât o excepţie, iar a merge la Poşta Mare pentru că ai o treabă în clădirea respectivă e chiar excepţional. Treburile se rezolvă prin internet, prin telefon, prin fax, de acasă, din mers, de pe budă. Poşta e un obiect ce pentru a supravieţui începe să aglutineze alte servicii (plăţi impozite şi facturi) pentru a supravieţui.

Dincolo de aceste considerente teoretice, “la Poşta Mare” e imprecis. Unde vii, în faţă, pe trotuarul îngust unde greu discerni persoanele ce-s la mai mult de 3 metri distanţă? În staţia de tramvai? În spate, în staţiile de transport? Pe una din laturi? Niciodată nu-i sigur dacă nu precizezi. În schimb aş propune clădirea BNR ca punct de referinţă. E clar ce-i BNR, iar dacă nu ţi-e clar la orice oră nu meriţi să fii cetăţean. Dacă nu ştii unde-i clădirea eşti poate 5/6 de cetăţean, în nici un caz unul întreg. Conveninent, clădirea respectivă are un colţ fix în intersecţie, iar a-ţi da întâlnire pe colţ oferă vizibilitate din toate direcţiile, pornirea către destinaţie e mai rapidă, etc. Dacă vii din orice direcţie în afară de Prefectură, a da întâlnire pe colţul BNR reprezintă o alegere mai bună decât poşta.

Atrasă fiindu-mi atenţia la un articol precedent, ţin să precizez clar şi apăsat: ăsta nu-i articol de-ăla de acţiune, hai să facem ceva, hai să schimbăm lumea. Nu-i chestiune de împărţit fluturaşi. E chestiune de atras atenţia şi gândit şi fiecare cu pizda mă-sii decide pe cont propriu cum îi mai bine. Io zic într-un fel, treaba fiecăruia cum judecă.

Acestea ziind fise, mulţam de atenţie, mai treceţi pe aici pentru disecarea unor probleme neimportante.

Motivul Unu’

Au cele mai lente programe de instalare din lumea asta. Mai bine aş alege să mi se tragă cu o săgeată în genunchi decât să instalez Reader X. Sau Photoshop. Sau After Effects. Din fericire există Foxit Reader şi programe care permit editare foto minimală, ceea ce mă scuteşte de primele două mizerii din listă.

Bonus, uite ce soluţii sugerează ei pentru faptul că instalarea merge greu la ceva: 1) copiază fişierele de pe discul optic pe cel fix 2) mai opreşte din programele ce pornesc odată cu Windowsul. Unde-i opţiunea 3) în care ei înghit o pulă de cal şi recunosc că problema e la ei şi nu la utilizator? Auzi, opreşte din programele de startup. Ce amuzanţi sunt ei.

Motivul Doi

Fut produse existente deja. Spre exemplu au cumpărat Macromedia şi au futut Dreamweaver, un program relativ acceptabil pentru design WYSIWYG de pagini HTML. După ce Macromedia Dreamweaver a devenit Adobe Dreamweaver acesta s-a îngrăşat, punând în el o tonă de căcaturi nefolositoare şi consumând o tonă de memorie şi procesor pentru .. nimic nou şi util.

Dar cel mai important lucru pe care l-au futut şi pentru care n-o să-i iert în veci este Flash Player. Înainte de Adobe acesta era un program mic, simplu şi performant care permitea o groază de chestii animate/video. De când a devenit Adobe Flash Player a devenit un căcat în continuare relativ mic dar incredibil de prost, lent, numa’ bun să-l interzici pe orice pagină îl întâlneşti. În special partea de redare video e incredibil de proastă, indiferent că vorbim de Youtube, Vimeo, Wimp.com sau orice alt sait. Pur şi simplu Flash Player e copilul tălâmb din grup.

Asta ca să nu numărăm de câte ori au emis câte un update ce pur şi simplu futea redarea complet, spre exemplu lăsând ecranul negru când treceai videoclipul pe tot ecranul. Pur şi simplu produsul ăsta trebuie scos din mâinile lor şi lăsat cu sursa deschisă. Ajunge dacă apoi e îngheţată dezvoltarea la el până nu apar nevoi clare de adăugiri (spre exemplu procesoare noi), odată ce există o versiune ce funcţionează.

~~~

Mno, cam atât. Sărbători fericite, că tot e sezonul.

Distincţia îmi pare importantă: ar fi oare posibil ca mema în discuţie să fie complet goală de orice conţinut, şi pe fond un simplu construct al minţii unor oameni ce caută un ţap ispăşitor pentru neputinţa lor proprie? Am un amic, omu’ a terminat recent facultatea – teologie didactică ortodoxă, o specializare complet ne-necesară lumii acesteia. De vreo 4-5 luni îşi caută de lucru, şi anume muncă de birou, fiind sub demnitatea lui să accepte să lucreze cot la cot cu restu’ pulimii în vreo fabrică. Singura diferenţă fiind desigur că muncitorul din fabrică contribuie timp şi puţinele lui cunoştinţe pentru a aduce lumii produse tangibile şi vandabile, în timp ce absolventul nostru .. păi are o facultate, nu? E, iată şi ăsta un crez. Am facultate deci. Deci sunt. Ce? Păi..

Ia să cităm dintr-un film drag mie datorită tematicii:

And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn’t there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who’s to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you’re looking for the guilty, you need only look into a mirror.

I-auzi, sună într-un anume fel asta. Ca s-o zicem pe cea dreaptă, dacă ce cauţi tu sunt vinovaţii, ajunge să priveşti într-o oglindă.

Probabil sună gol de conţinut când vorbeşti de responsabilitate personală. Şi chiar este gol în noţiune dacă nu o umpli cu ce chiar trebuie: înţelegerea responsabilităţii.

Ce înseamnă faptul că trăiesc 5 câini de talie mare, vagabonzi, pe ruinele unei foste clădiri de lângă blocul unde stau? Aţi zice că înseamnă multe – că există babe proaste care-i hrănesc, că primăria nu-şi face treaba, că ecarisajul ia banii de pomană, toate alea. Iar ele chiar sunt, probleme existente şi scăderi ale societăţii. Dar ele sunt secundare, fiind vorba despre lucruri externe mie. Primul lucru care-l transmite existenţa acelor câini este că pe mine nu mă deranjează suficient încât să-i omor cu mâna mea. Nu mă deranjează suficient încât să le pun otravă în mâncare. Nu mă deranjează încât să sun la ecarisaj. Dacă m-ar fi deranjat cu adevărat, nici lipsa ecarisajului nici nepăsarea primăriei nici prezenţa babelor nu m-ar fi oprit. Dacă m-ar fi deranjat că mă latră la 3 noaptea şi nu eram un laş încât să-i distrug eu.

În confruntare cu lumea exterioară, iată, omul face enunţuri zilnic.

Face enunţuri, spre exemplu “nu mă deranjează gunoiul de pe străzi” sau “nu mă interesează gropile din asfalt“. Ah, da, în teorie ne. Interesează. Din vorbe. Dar în confruntarea cu faptul existent, cu imundul unei banale gropi, ce facem? Boscorodim şi ne trece. Ne smiorcăim, oh, ne smiorcăim cu lacrimi de copilaşi neajutoraţi. Dar facem ceva?

Dar ce-am putea face? – aţi întreba. Dragii mei, am două-trei femei în vârstă ce toamna îşi fac de lucru şi mătură curte blocului de frunzele ce-au căzut. Ceilalţi vecini sunt mult prea .. evoluaţi pentru astfel de activităţi. Ce puteţi face, mă întrebaţi? Măturaţi dracului frunzele.

Luaţi primarul de guler, legaţi-l fedeleş, puneţi-l într-un portbagaj de Dacia 1300 şi plimbaţi-l prin toate gropile. Apoi puneţi-l să semneze că ori se rezolvă problema ori mai face o călătorie de-aia, zilnic. Iar dacă chiar trebuie să facă 5-6 astfel de călătorii mai bine-i cereţi demisia decât să staţi cu ochii-n 4 după ce face el. Şi chiar nu plecaţi de acolo până nu-şi semnează demisia.

Aud oameni ce lucrează în firme cu sute şi mii de angajaţi că “nu putem comenta faţă de condiţiile inumane de lucru, altfel am fi daţi afară”. Icter fac. Băi, dacă ies 50 de oameni în acţiune, în 8 ore nu rămâne nimic din directorul general, adjunct, familiile lor şi bunurile lor materiale. Dacă se apucă serios, 100 de oameni îi pot face viaţa un calvar fiecărui şef şi şefuleţ din firma respectivă, până pleacă ăia hăulind. Cum era vorba cu râul, ramul care ţin cu asupritul? E doar o vorbă goală pentru voi? Păi atunci ia daţi o tură pe la Eminescu şi daţi-i un şut în cur pentru că vorbea pe nas. Ori el ori românii, cineva e prostul în discuţia asta.

Nu degeaba am vorbit în articolul precedent despre vânătăile care-s ale noastre, proprii, rezultate ale răspunderii proprii. Dacă înveţi să te aperi nu ţi se fac vânătăi. Dacă înveţi să-ţi ceri drepturile nu te calcă mai nimeni în picioare. Problema, desigur, este că într-un fel noi trăim în echivalentul unei vidanje. Fără să fi cerut asta la naştere, iată, soarta potrivnică ne-a dat un şut în muie şi ne-a făcut ditamai vânătaia – lăsându-ne să ne naştem români într-un neam defetist şi fix după urmele unui sistem mincinos. Dar vânătaia-i a noastră, după cum am stabilit deja. Trăim în vidanjă, singura cale înainte este să devenim vidanjori de ocazie. N-o vor face nici FMI, nici guvernul, nici o formă de autoritate. Nimeni.

~~~

Ei, acum revenim la valoarea lor şi pensia noastră. Poate generaţia nouă e chiar retardată. Poate lor chiar le place Lady Gaga şi le place dubstep şi le place Farmville şi nu mai învaţă ca cei de-pe-vremea-mea. Dar nu mă simt în stare să-i critic nici măcar în trecere. Dacă nu voi avea pensie va fi fix vina mea, nu a lor. Dacă vreau să am pretenţia că nu sunt sclav atunci nu statul (prin reprezentaţii lui viitori) va trebui să-mi dea pensia.

Trăiesc 3 generaţii ale trecutului în România, şi una a viitorului. Aia  bunicilor mei ştiu ce a făcut, a băgat râtu’ în pământ şi a făcut bancuri cu Ceauşescu pe la colţuri, în timp ce Securitatea le lua rudele din pat. Aia a părinţilor mei ştiu ce a făcut, l-a lăsat pe Iliescu de 3 ori la caşcaval şi a privit impasibilă la mineri. Aia a mea aşteaptă neroadă să vină Altcineva să ne scape de probleme. Halal.

Cei ce vin după noi vor purta bandaje şi vor avea oase rupte de bunul simţ românesc. Vor purta platoşă, ferindu-se de nesimţirea şi indolenţa semenilor lor. Copiii de azi învaţă că părinţii lor au fost laşi şi nehaliţi, că părinţii lor au luat credite doar cu buletinul şi că au copiat la Bac timp de multe promoţii înainte de Funeriu. Copiii ştiu că normalitatea ni se pare o excepţie, ştiu că suntem nişte simpli purtători de disonanţă cognitivă, în mintea cărora există mereu conflictul între “eu, sclavul, ştiu ce trebuie făcut” şi “eu sunt prea superior să fac ce trebuie făcut“. Copiii ştiu că trăim într-o vidanjă, învaţă asta de la primul contact cu strada, şi mai învaţă că e un lucru chiar ok să trăieşti acolo.

Nu, ei nu ne datorează nimic nouă. Noi lor da, începând de cel puţin ieri. Noi datorăm ceva lumii în care trăim. Şi anume, totul.

~~~

edit: Pe teme similare aveţi şi articolul cetăţeanului care-şi spune Porcul de York, intitulat Smiorcăiala.

Nu ai dreptul sa te smiorcai pentru ceea ce nu ai. Ceea ce nu ai sunt cele pentru care nu ai fost dispus sa lupti. Comoditatea te impiedica sa ai.

Sa nu ne smiorcaim pentru cele care ne sunt departe, doar pentru ca asteptam ca ele sa faca picioare si sa ne raspunda la fluieraturi. E culmea lipsei de educatie.

Deci da. Me gusta.

~~~

În general acceptăm ca general valabil cum că există influenţe ale altora asupra noastră. Şi anume, că influenţele din copilărie ne modelează. Că influenţele şi experienţele şi trăirile şi durerile din adolescenţă de modelează. Că viaţa-ntreagă-i un lung şir de Alţii care ni se perindă şi-şi lasă urma în noi ca în plastilină, uneori mai mult, uneori mai puţin, unii deloc. Dar îşi lasă, majoritatea. Unii sunt în poziţia să apese mai des şi mai cu forţă, spre exemplu părinţii. Alţii sunt în poziţia să apese mai dureros, spre exemplu şefii sau profesorii. Unii o fac în completă bătaie de joc faţă de noi, spre exemplu oamenii violenţi sexual (sexual predators descrie mai bine).

Toate astea-s acceptate şi evidente. Dar ce credeam eu, şi presupun că destul de mulţi alţii, şi am descoperit cu uimire că-i fix invers faţă de ce credeam, e ideea că urmele le aparţin. Doar e logic, nu? Te întrebi “de ce-s eu timid” şi-ţi răspunzi repede amintindu-ţi de toate fetele ce au râs de tine şi de toţi băieţii ce nu prea te băgau în seamă şi poate de vecinii ce vorbeau admirativ de băiatul de la 4 cum învaţă el bine şi toate alea. Şi e urma lor, vina lor, piatra lor, păcatul lor că te-au făcut să fii timid (sau orice altceva ţi-au făcut alţii).

Ei bine, mnu. Să procedăm prin analogie: dacă cineva mă loveşte în braţ, vânătaia care apare e a mea. Sigur, altul m-a lovit. Dar dacă mă loveam în uşa de la bucătărie .. vânătaia tot apărea. Tot a mea era. Corpul meu nu mă întreabă cine m-a lovit, ci trimite cu exactitate de ceasornic sânge şi substanţe în zona aia astfel încât vânătaia trece în 2-3 zile. Indiferent cine, corpul sănătos se fereşte. Vânătaia e a mea şi corpul mă vindecă pe mine.

Toată călătoria cu amintirea trecutului şi a episoadelor dureroase şi a diverselor blocaje de gândire (bottlenecks) este nu pentru a şti cine ne-a făcut ce. Ăla e un aspect secundar. E ca să ne amintim ce, să constatăm că avem o vânătaie unde nu credeam, să vedem dacă nu cumva trăim constipaţi sau dacă cumva stăm în vreo relaţie nesănătoasă ca şi cum ai sta sprijinit pe piciorul propriu care-i rupt. Dar acel ce este un ceva despre tine, ceva despre întregul tău propriu. Eşti tu, într-un fel în care nu te cunoşteai. Durerea e a ta. Alegerea să te vindeci e a ta. Indiferent cine ţi-a făcut sau cât de grav ţi-a făcut, tu iei deciziile în viaţa ta şi în privinţa persoanei tale prezente şi viitoare. Poate trebuie să te îndepărtezi. Poate trebuie să lupţi şi să rupi maxilare. Poate trebuie să munceşti pentru a deveni independent înainte de a scăpa de constrângeri. Poate nu vei fi satisfăcut dacă nu-l baţi crunt pe cineva din trecutul tău. Foarte bine.

Toate astea-s alegeri. Ale persoanei proprii, în raport cu persoana. Am înţeles brusc asta şi încă nu mi-e clar dacă-i pătrund toate profunzimile: vânătaia e a ta. Nu poţi schimba pietrele, şi aşteptând ca ele să se schimbe vei tot avea vânătăi. Nu poţi schimba oamenii, poţi eventual să-i convingi să-şi schimbe comportamentul faţă de tine; dar este datoria ta, şi dacă n-o faci rana rămâna tot a ta, supurândă. Tu eşti singurul lucru important pentru tine însuţi, fiindcă eşti singurul lucru pe care-l poţi îmbunătăţi şi schimba şi vindeca. Alţii nu “trebuie să” nimic în raport cu tine. Tu trebuie să fii atât de monstruos superior încât să le poţi dicta tu altora ce trebuie. Să. Tu să fii piatra în care alţii îşi provoacă vânătăi.

Pentru a atinge asta însă, omul are datoria faţă de sine să-şi împingă limitele cât poate, indiferent de sursa lor, indiferent de natura lor. Pentru că lumea, iată, nu stă pe loc niciodată, şi pietre-s destule şi lupta-i nesfârşită. Iar vânătaia, de când apare până se vindecă, e a ta.

În filmul deşănţat ce-mi dansează în faţa ochilor închişi o să intru cu aparatul de filmat, să filmez în timp ce teatrul se desfăşoară absurd. O să fiu martor imparţial notând cu calm avocăţesc lumea şuie a viselor mele gri. O să revăd apoi cu cana de must în mâini bucăţile din mine ce nu-s chiar sigur cum au ajuns acolo, o să revăd chiar dacă n-o să şi înţeleg casa-labirint, trenul-ringhişpil, apa-cea-mâloasă în care înotam cu toţii, pereţii galben-scorojit ce mă bântuie, străzile complet tăcute de pe malul apei,

, toate înfricoşările mele de copilandru slab şi netrebnic, mic şi îngrozit de cerul prea vast şi prea albastru al dimineţii.

O să văd totul la lumina clară a zilei şi-o să râd monstruos şi-o să mai flegmez o dată pe înfiorările mele înainte de-a arunca pe foc totul cu ură şi-un zâmbet drăcesc în colţul gurii.

~~~

… voiam să fie proză arhiscurtă. Textul n-a vrut.

Personal am .. dezvoltat o oareşte pasiune acum câţiva ani pentru ceaiul verde. Majoritatea oamenilor pe care-i cunosc îl consideră câh, amar şi najpa. Iar el chiar este. Amar şi najpa. Da’ are o aromă dincolo de aceste defecte – la fel cum cafeaua cu cât e mai amară e şi mai aromată, prin urmare mai faină. Am tot experimentat de-a lungul timpului, încercând diverse combinaţii de ceai; majoritatea ies prost spre foarte prost, de-ţi vine să arunci copiii pe geam. Într-o seară am descoperit ceaiul roşu (într-un birt neuzual, Scârţ parcă) – ăsta are gust de plante uscate, pământiu aş zice. Exact ca ceaiul verde, are o aromă greu de descris, da’ care face toţi banii odată ce treci de prima impresie.

Mnoa, iar astea două combinate dau un rezultat să zicem .. neuzual. Nu aromat în sensul drăguţ şi interesant şi gâdilător de simţuri, dimpotrivă. E aşa, un gust şi-un miros de trudă, de bătătorit şi de pajişte. Hai să risc a spune rustic, în orice caz ne-citadin, pe fundal de muzică bisericească sau veche. Genial, după umila mea părere. Un plic din fiecare, ţinute în ceainic 15 minute, băut în două reprize. Călduţ, nu cald.

În altă ordine de idei, am mai încercat să amestec verde cu negru. Din păcate iese o combinaţie prea puternică chiar şi pentru gustul meu, mai ales dacă faci greşeala să-l uiţi mai mult de câteva minute; se suprapun, fiind ele aceeaşi plantă doar că în stadii de oxidare diferite. În schimb am descoperit o combinaţie interesantă, ceai negru cu mentă. Ambele sunt aromate puternic şi în loc să se încalece ele se completează reciproc. O încântare să stau cu ceaşca aburindă sub nas, după ce am lăsat câte un plic din fiecare să stea în ceainicul acoperit vreo 20 de minute. Merge şi un strop de apă cu lămâie, da’ un strop, nimic mai mult, altfel se simte lămâia mai puternic decât orice altceva. Limonadă, nu Helas. Se completează cu Bach în fundal după gust.

Mnoa, combinaţiile dinsus îmi plac şi-s excelente pentru mine, am mai zis. Totuşi sunt mereu deschis la noutăţi, şi reiau curiozitatea de la început: dumneavoastră cunoaşteţi şi/sau beţi vreo combinaţie interesantă?

~~~

Vag pe subiect: apa din Timişoara e suficient de proastă încât să-mi placă mai mult fiartă decât altfel. Acu’ 10 ani era oarecum acceptabilă, astăzi nu. Şi cum ceaiul merge şi vara şi iarna … mno, aşa am ajuns să fac combinaţii. Din greşeală.

Am avut în viaţă şi cd-rom şi cd-writer, ba chiar vreo 3 seturi de dvd-writere. Mnoa, de când mă ştiu, cd-urile Verbatim trebuia să le tratez ca pe nişte Sfinte Moaşte, orice zgârietură la suprafaţa lor rezultând aproape fără excepţie în fişier necitibil pe porţiunea aia; mai ales când scriam un film pe întreg discul .. eram mai atent cu el decât aş fi fost cu dischetele. Am cumpărat cândva în tinereţe vreo două discuri reinscriptibile de la ei (CD-RW). Io-s cunoscut ca fiind capsoman şi neatent, da’ pe asta cu toată grija acordată am reuşit să le zgârii în aşa hal după 3 folosiri încât nici de audio-cd n-or mai fost bune. Trei folosiri, în condiţiile în care un disc RW trebuie să reziste la sute şi mii de rescrieri.

Pentru a avea un termen de comparaţie: am văzut cd-uri Traxdata roase de un câine şi apoi citite parţial cu un cd-rom Teac (cel mai genial la vremea lui, cap la cap cu Asus, întrecute doar de mult-mai-scumpele Plextor). Am avut cd-uri Philips, scrise cu cd-writer Philips. Am avut dvd-uri Estelle, scrise cu dvd-writer no-name. Toate au avut acelaşi comportament: perfect citibile la început, degradându-se în timp mai repede sau mai încet în funcţie de calitatea lor (normal wear&tear). Mici defecte, la început manifestându-se prin dificultăţi de citire pe perioade scurte, iar apoi citire imposibilă. E normal. Da’ singura marcă ce ori o venit defectă ori s-o dus dracului după 2-3 folosiri o fost Verbatim. Ar mai fi şi Benq pe listă, da’ măcar asupra ei a fost dintotdeuna consens că-i proastă, aşa că n-am încercat decât o dată s-o folosesc, iar atunci mi s-o confirmat că-i chiar proastă.

Ultima “aventură” cu Verbatim o fost’ acu 20 de minute, când dvd-writerul mi-a ejectat un disc ca fiind invalid deşi el e proaspăt-scos din pachet. Al doilea invalid într-o serie de 6, după ce primul a dat eroare la verificarea CRC checksum deşi n-a avut probleme de scriere iar la suprafaţă nu avea nici un fir de praf. Nu înţeleg chestia – toată lumea laudă marca pizdii, şi la mine scoate eficienţă de 66%. Cât dracu de mare poate fi sampling biasul meu de nimeresc tot produsele proaste de la ei?

Să trecem totuşi la lucruri serioase. Adriana mă întreabă ce promisiuni o să fac pentru începutul lui 2012, şi eu (presupun că) trebuie să-i răspund. Mbine. Fie.

Mă codesc în jurul întrebării din simplul motiv că .. eu nu fac promisiuni. Sau cel puţin nu fac şi de-alea pe care să le ţin. Pentru că tot am un exemplu de articol deja-scris în cel al Adrianei, pornesc de acolo şi esplic de ce nu promit io chestii. S-o cităm ce zice ea:

Sa sortez odata hainele alea!

În primu’ rând e o treabă recurentă – n-am ţoale de sortat, da’ am un birou de curăţat. Pe care se adună chestii şi pe care eu le curăţ şi în care spaţiul virginal se adună iar chestii, c-aşa-i cu timpul ăsta. Mnoa, nu promit nici picat cu ceară să fac o treabă plicticoasă care se repetă. Pentru că te saturi şi pentru că dacă n-ai chef oricum o trimiţi dracului şi o ignori.

Sa nu mai aman sa fac chestii.

Mult prea vag. Şi eu am promis la începutul lui 2011 “să călătoresc”, da’ ce înseamnă asta? N-am zis că vreau să vizitem minim X ţări străine sau minim Y oraşe din ţară, aşa că nu-i măsurabil. Sigur, în cazul meu particular este măsurabil prin aceea că n-am fost niciunde în afara Timişorii, ceea ce tranşează chestiunea. Apropo .. ce chestii nu mai amâni, fată? Fă o listă şi lipeşte-o pe frigider.

Sa dansez mai mult

“Să ies de X ori cu amicii în club” sună mai măsurabil, zic eu. Oricum, dansezi dacă-ţi vine, nu pentru că ai promis. Dacă-i obligat-forţat parcă nu mai e la fel de distractiv .. la fel cum ar fi dacă aş promite eu să joc mai mult şah sau GO, chestii care-mi plac oricum da’ care mi-ar plăcea să se întâmple mai des.

Sa ma enervez mai putin

Anger management classes, should I get you a coupon for those :D ? Mă rog, e o dorinţă legitimă, da’ sună mai bine când e formulată “să devin atât de monstruos superioară încât să nu mă mai poată enerva nimeni şi nimic“. E şi la mine pe listă, apropo.

Sa nu mai cheltui aiurea (bine am fost copil cuminte, nu am abuzat, dar se poate si mai bine)

Listă, m’dear. Io spre exemplu aş pune pe listă “să nu mai comand pizza acasă”, da’ ar fi printre primele chestii încălcate. Să nu mai cheltui suma X pentru categoria Y de obiecte în intervalul de timp K sună mai aproape de adevăr.

Sa scriu mai des pe aici

Să repet chestia cu recurenţa şi plictisul? În teorie e o idee bună, aşa verifici dacă ai stofă de bloger, scriind des şi cu un program draconic (preferabil cu promisiunea să ştergi blogul dacă ratezi 2-3 termene). În practică însă rişti să descoperi că nu te pasionează scrisul atâta, şi dup-aia ţi-o mai părea rău sau ceva.

Sa ma uit la desene – Disney, hmm cred ca e un vis sa zic la toata colectia disney.

Dacă trebuie să promiţi că te uiţi la desene animate …

Sa ajung la zi cu…dexter, fringe, true blood, csi ny. Multe ore din viata mea o sa fie pierdute aici.

Io mai degrabă aş promite să fumez iarbă şi să-mi bag droguri în venă. Măcar e mai intens, mai distractiv, mai interesant şi-mi mai şi dă subiect de blog dup-aia. Plus că nu durează atâta. Pare rău, da’ n-am reuşit niciodată să înţeleg chestia cu serialele. Adică o înţeleg în mecanism, oferă un număr de elemente cunoscute pentru confort psihic în timp ce aruncă 2-3 oscioare recogniscibile drept “ce se întâmplă nou”. Nu înţeleg cum aveţi răbdare, totuşi.

Pe de altă parte nu înţeleg prea bine nici cum am eu răbdare în faţa cititorului de fluxuri propriu, în compensare. Ar trebui să promit o limită, gen “nu mai pierd decât 30 de minute pe zi citind bloguri, şi nu ţin decât X bloguri în feed reader”. Da’ aş încălca-o şi pe asta.

Sa citesc mai mult (as in 20 carti)

Ura! În sfârşit un element măsurabil! De 3 ori ura! Dac-ar fi să fim răi ar trebui să obligăm fata să precizeze şi ce fel de cărţi, altfel scapă naibii cu Agatha Christie sau ceva.

Cititul nu mai e pe lista mea, apropo – dacă am chef o fac, dacă n-am chef n-o fac, şi e foarte bine aşa. Nu-i bună suficienţa de sine, da’ nici prin obligaţii mecanice nu se rezolvă.

Sa incerc sa ma trezesc mai devreme

… las c-am citat fata suficient până aici. Presupun că s-a înţeles ideea, oricum.

Şi ca să totuşi emit ceva inteligibil pe subiect, iată cum ar arăta o listă de-a mea:

• să vizitem minim 5 oraşe din Transilvania, locuind în ele minim 10 zile (lista scurtă ar fi Cluj, Sighişoara, Sibiu, Braşov şi Alba-Iulia, fără a fi în nici un fel definitivă)
• să obţin fie două certificări B1 pe două limbi străine fie o certificare B2 pe una singură

Nu vor fi emise ca promisiuni de revelion – prea mainstream, prea greu de verificat. Vor fi poate pariuri, pe reţeta mea proprie. Dacă le voi pune veţi probabil citi rezultatul pe-aici – fie sub forma unei dări de seamă în cazul succesului fie sub forma unei analize de proiect post-mortem. În principiu ambele sunt realizabile şi ambele sunt dezirabile, o reţetă în teorie câştigătoare. Totuşi! Primul pariu prezintă o problemă de finanţare la capitolul şedere (accomodation), ceea ce se poate rezolva dacă-mi pun mintea să lucrez dincolo de jobul ce-l am; detaliile sunt însă în ceaţă momentan. Al doilea pariu, dincolo de costurile asociate examinării, prezintă problema organizării în vederea unui scop. Ca un român clasic ce sunt nu vreau nici să dau banii pe cursuri dar nici să devin un student independent eficient; pot studia singur, însă hiatusurile sunt aşa mari încât devin piedici aproape insurmontabile.

În fine, voi presupune că nu interesează pe absolut nimeni învârtitul meu în jurul cozii şi explicaţiile despre cum “nu se poate”, aşa că trecem la clasica întrebare-de-final-pentru-cititori: dumneavoastră faceţi promisiuni de Anul Nou?

Oricât de drăguţ a fost el şi oricât de ataşaţi am devenit în 3 săptămâni, Husky (ştiu, tâmpit nume) a trebuit să plece. I s-a găsit o stăpână cu casă la marginea oraşului, chestie importantă din cel puţin două puncte de vedere. În primu’ rând că acolo va avea alţi câini cu care să se joace şi cu care să socializeze, spre deosebire de un apartament de bloc în care se cam plictisea de moarte şi lătra la uşa de la intrare. În al doilea rând, are spaţiu deschis în care să se manifeste, tot spre deosebire de 4 pereţi la bloc între care abia avea loc să alerge. La doamna respectivă va avea o curte destul de mare şi alţi 4 câini cu care să-şi petreacă zilele, ea fiind pare-se o iubitoare de animale. De altfel pe lângă câini avea şi o echipă de peste 10 pisici, toate animalele fiind îngrijite şi întreţinute corespunzător. Rar mai găseşti oameni iubitori de animale, în special pe criză nu mă aşteptam. E drept, nu eu am căutat stăpânul nou, mama s-a ocupat de chestiune.

Personal mi-ar fi plăcut să-l ţinem, da’ sincer spun că mi-s prea leneş să-i fi oferit partenerul necesar personalităţii lui – mai ales dacă urmează să crească de talie mare; veterinarul a rămas interzis când a văzut că în 3 săptămâni de stat la noi a pus pe el 3-4 kilograme, urcând de la rahiticul 2 la peste 5. Galopa în creştere, se smucea cu forţă în lesă deja, lătra cu răutate la trecători, tot tacâmul. A-l ţine la bloc nu-i face dreptate, oricât de amară e pilula asta pentru mine. Am de muncă 8 ore, am de dormit, am uneori chestiunile personale de rezolvat .. era fain să-l fi avut part-time, ca pe un obiect. Nu merge aşa.

Cam cu părere de rău despărţirea, cre’ că simţea şi el că pleacă pentru totdeauna. Şi chiar sună plat, da’ niciodată nu-ţi dai seama când a trecut timpul – nu până trebuie să laşi în urmă ceva.

Mnoa, asta e. Rămas-bun, amice :) Cristoştii mamii ei de viaţă ..

Zicea o fată pe numele ei Marinică Ştefania (pe Twitter) cum că

6 followers până la 300… :D #ff#deurmarit –> EU! :))

Pe scurt, cerea s-o mai urmărească 6 oameni pentru a ajunge la un număr rotund. Eu mă ofer galant să-i mai ofer un număr de 6 urmăritori sub formă de roboţei, ea refuză. Cum să refuzi o aşa faină ofertă ?!

Ei, şi mânat de-o subită curiozitate, deschid lista persoanelor care o urmăresc pe fată deja. Spicuind puţin, iată -

StyleCollection Great style photos from someone who knows some people

anunturi_acum anunturi-gratuite online:imobiliare,auto,prestari servicii,constructii,angajari,diverse,anticariat,electronice

theITdojo Your Dose of digital and it news

transportmutari TransportMutari.ro

FlyingCircusPUB Bringing the best indie music to the best indie people!

Minciunic Daca te inregistrezi aici , vei primi un mail in care iti da un cupon de 30 RON gratuit – Intrati aici , inregistrati-va dar si abonativa la newslatter si vei

Electra_Iasi Video and audio intercoms for all types of buildings

TopModaFemei Forum romanesc despre moda, stil de viata si nu numai. Inregistreaza-te si deschide subiectele care te intereseaza,afla pareri.Nu rata concursurile !

Unic4youro Rochii de seara office si de zi

crystalzonero Crystal Zone va ofera o gama variata de bijuterii de argint, ceasuri de firma si bijuterii swarovski la un pret acceptabil tuturor. Comercializam bratari din ar

Ăştia-s 10 din 294; care-i diferenţa între a te urmări fix ei 10 şi a te urmări 10 indieni aleşi aleator? Nici una, în opinia mea. Sunt firme sau saituri pe ai căror proprietari îi doare fix în cot ce zice Ştefania pe Twitter – sau de ce zice Alex, adică eu, dacă m-ar urmări firmele pe mine. Tot ce au în comun ei este interesul (vested interest) de a fi urmăriţi înapoi de către noi.

Bun, care-i problema? Păi că persoana nu controlează cine o urmăreşte. A avea 1000 de urmăritori din care 500 sunt firme îmi pare că e chiar mai prejos decât a avea 100 de urmăritori care chiar citesc ce scrii şi urmează linkurile pe care le dai, respectiv acţionează când le ceri să facă asta; nu poţi controla cine te urmăreşte, doar poţi spera că cine o face e chiar interesat. Pe lângă asta, exact aceeaşi discuţie se poartă şi legat de alte consideraţii numerice asupra mediilor electronice: numărul de vizitatori pe un blog este un indicator foarte slab în legătură cu calitatea articolelor de acolo, neexistând un filtru asupra vizitatorilor. Audienţa unui post TV este un slab indicator al calităţii materialelor difuzate de acesta. Să ne gândim doar că OTV este în topul televiziunilor, Click în topul ziarelor şi Zoso (sau Ametcea, same shit) în topul blogerilor; ceva-i putred.

Există, desigur, măsurători izolate pentru anumite aspecte şi care pot da rezultate. Spre exemplu putem spune că relevanţa începe de la 50 de urmăritori umani pe Twitter, numărându-i noi manual. Putem spune că relevanţa începe de la calitatea ştirilor difuzate, şi uite cum redescoperim seriozitatea TVR1. Vreţi editoriale şi investigaţii? Să scormonim până ne aminim de Gândul, spre exemplu. Plasarea unei jos-limite (low-pass filter) ne permite să-i eliminăm pe cei cărora nu le-au crescut încă tuielele virtuale. Un bloger care nu poate convinge nici 50 de oameni să intre zilnic să vadă ce-a scris el se poate considera inutil societăţii electronice.

Putem încerca a măsura responsivitatea mediului, spre exemplu cerându-le urmăritorilor noştri să dea ReTweet unui anume tweet al nostru. Putem verifica interesul cititorilor sau telespectatorilor în stilul Mircea Badea – anunţăm că ieşim la o tură de alergare în parc, vedem dacă vin 5000 de oameni. Sau anunţăm Lecturi Urbane în mijlocul verii în Timişoara şi admirăm cum tot zgomotul a fost pentru 22 de participanţi în realitate. Putem să organizăm un protest al bugetarilor, unde vin nici 40.000 de oameni din toată ţara; pentru a pune în perspectivă lucrurile, la concertul Ac/Dc desfăşurat în aceeaşi zi au participat spre 80.000 de oameni, deşi acesta nu era gratuit (avea şi filtru, deci).

Mai sunt exemple şi discuţii adiacente, da’ cred c-am adus punctul acasă: cifrele seci nu contează, statistica poate fi folosită pentru a minţi orice dorim noi. Viaţa nu-i cursă de 100-metri, e maraton; a rezista uzurii este o calitate mult mai importantă decât aceea de a atinge limitele tehnice. Blogurile, twitter sau orice altă platformă electronică sunt toate pentru oameni şi interacţiunile dintre ei. Media e despre societate şi funcţionalitatea ei, iar aspectul pecuniar (rating şi deci reclame) promovat de noua gardă este direct toxic. Nu zic acum că ratingul nu e important şi el sau că cifrele nu-s importante şi ele. Zic doar că e al dracului de important contextul. Şi că oameni suntem toţi, iar Marea Trecere prea aproape pentru a ne permite să nu ne bucurăm de peisaj.

(.. and fuck jazz, too!)