• Alţi 35% (dintre români) cred că virusul HIV poate fi luat dacă beau apă după o persoană infectată
• Soarele se învârte în jurul Pământului – 42% cred că da, 7% nu ştiu sau nu răspund;
• Cine nu are noroc în dragoste are noroc la cărţi – 14% au răspuns “bine”, 3% “foarte bine”;
• Uneori, ceea ce spune Biserica este greşit – 36% s-au situat în dezacord total, iar 25% în dezacord, faţă de 23% în acord şi 10% acord total;
• Ştiinţa greşeşte când contrazice scrierile sfinte – 9% dezacord total, 20% dezacord, 27% acord, 28% acord total.

Teoretic eşantionul ar trebui să fie reprezentativ: 1161 de respondenţi, vârsta peste 18 ani. Nu se specifică modul de alegere, educaţia sau locul de trai (urban, rural), dar până la urmă nici nu contează aceste lucruri. Există posibilitatea vagă ca aceste rezultate să fi fost obţinute printr-o alegere atentă a ţintei. Sigur, ea există, a mai existat un chestionar celebru care scotea că un procent enorm dintre bărbaţi au avut experienţe gay – doar că acel chestionar fusese aplicat în majoritate unor foşti deţinuţi.

De ce nu contează? Pentru că nu putem nega realitatea. Orice familie, oricât de modernă ar părea, îşi botează copilul. Aşa, “să fie”, “nu strică”, “să nu supărăm rudele”. Câţi oameni ştiţi că se uită pe Discovery în loc să se uite la Poveştiri adevărate? Exemplele pot continua până vă sucesc gâtul şi priviţi realitatea.

Chestia este însă alta: acum aproximativ 100 de ani existau oameni. În România. Oameni care aveau fix, da’ fix aceleaşi probleme cu astea ale noastre. Şi anume aveau Satul Românesc cu tradiţiile lui superbe care meritau conservate, şi aveau oraşele moderne care reprezentau viitorul. Cum să modernizezi satul fără să-i ştirbeşti din potenţa tradiţiei? Cum să produci orăşeni contemporani dacă majoritatea au rude la ţară şi dacă o bună parte din populaţie rămâne influenţată de tradiţiile ţărăneşti?

Pe scurt, România a trăit în ultima  sută de ani o seamă de rupturi. Nu în teritoriu, fizic, ci în substanţa spirituală, în spaţiul cultural. Ruralul este anistoric şi produce o cultură minoră, în vreme ce urbanul produce o cultură cât de cât conectată, încercări de cultură majoră. Chiar şi sub comunişti am trăit drama rupturii, drama dezrădăcinării ţăranilor, a nimicirii tradiţiei lor şi a impunerii unei tradiţii sterpe şi importate. Pentru ca după 1990 să ne rămână a ne sincroniza cumva pulsul cu cel al Europei şi chiar al lumii, căutând cumva să transformăm ţăranul în fermier şi orăşeanul în maşinărie multifuncţională.

Ne iese? Nu prea.

E hilar să ai 7 milioane de români cu internet şi alte câteva milioane de români fără apă curentă. E hilar să ai o medie a vitezei de internet în topul european dar să ai un consum ruşinos de săpun per capita, anual. E ciudat să vezi că aceste două sfere de modernitate şi tradiţie nici măcar nu par a dori să se atingă, darmite să se unească. Sigur, vine tehnologia şi penetrează în toate casele, dar …

Nu ştiu. Parcă mai era ceva.

Parcă simt brusc România ca pe un cearşaf prea mare, prea întins, cu ţesătura vag rărită pe alocuri. Şi mă întreb cine va lua foarfeca spre a decupa nişte excelente ştergare de aici.

Să citim împreună din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru câteva gânduri apărute după ce un gardian comunist îl pusese să spele celula:

Îmi amintesc, din trecutul mai recent, de unele evenimente ce păreau istorice contemporanilor şi presei. “Întâlnirea istorică din Bermude.” Cine mai ţine minte asta? S-a întâlnit acolo Churchill cu nu ştiu ce preşedinte american, iar nu ştiu ce preşedinte de consiliu francez n-a putut veni la întâlnire fiindcă avea guturai. Ce istorică ar fi fost întâlnirea dacă acesta din urmă n-avea guturai …

A face ordine şi curăţenie în jurul tău are un sens pozitiv şi pentru tine şi pentru societate, pe când unele mari evenimente pot fi un simplu bâlbâit al istoriei.

Citatul ăsta mi-a amintit (şi mi-a întors stomacul pe dos totodată, dar să nu divagăm) de alegerile din Decembrie 2009. Cât tam-tam! Câtă zvârcolire! Câte întrebări încuietoare pentru alegători, câtă zarvă, câte drame petrecându-se în fiecare ceas!

Şi pentru ce? Guvernul actual acţionează aproape de stânga, refuzând cu obstinaţie să taie din aparatul de stat sau din cheltuieli. Când a reuşit să taie i s-a dat peste nas cu neconstituţionalitatea măsurilor. Bre, şi dacă ar fi venit Geoană şi PSD la putere ce s-ar fi întâmplat? Ghiciţi? Vă spun eu dacă nu: acelaşi lucru. Exact acelaşi lucru. Poate vreo 2-3 dosariade în plus.

Ăsta-i adevărul crunt al alegerilor politice: că sistemele propuse nu interesează pe nimeni. Că promisiunile nu interesează pe nimeni, s-au întrecut în promisiuni şi majoritatea au făcut fix PULA. Ba chiar au şi lustruit-o, în derâdere. E irelevant ce promite un hoţ versat în faţa poliţistului, un poliţist experimentat va sta cu ochii pe el ca pe butelie, ştiind că lupu-şi schimbă doar părul. Ce ar fi putut păţi România dacă ieşea Vadim preşedinte în 2000? Uite-l în Parlamentul European, bine-mersi, încă nu l-au dat afară în şuturi. Şi totuşi, ce drame s-au petrecut şi atunci la alegeri. Istoria uită, şi uită chiar foarte repede.

Valoarea morală a omului cântăreşte în politică mult mai mult decât oricâte diplome sau certificări: dacă le foloseşte rău, e degeaba. Nu degeaba sugera plin de mânie Mugur Isărescu să-şi ia miniştrii consilieri de aritmetică: pentru că-s nişte lepre care nu mai ştiu pe unde să scoată cămaşa, şi au încercat prin urmare să se înfrupte direct din rezerva BNR. Credeţi că e cazul, că astea-s zile negre? Întrebaţi-i pe greci despre asta. L-aţi mai văzut pe Isărescu obosit şi adresându-se audienţei ca unor copii debili, cu ironie nedisimulată? Nici eu. Omul ăsta a epuizat absolut toate căile discursului raţional, şi deşi clasa politică pare a avea studii ele sunt degeaba; un om de pe stradă ar fi ascultat de vocea şefului BNR, recunoscând instinctiv onestitatea acestuia.

Un ministru cinstit poate avea în jurul lui câţi consilieri corupţi se poate: ei pot fi înlocuiţi, deciziile luate pe baza sfaturilor lor rău-voitoare pot fi localizate şi efectele lor minimalizate. Dar totul depinde de faptul că ministrul este onest şi capabil să reacţioneze la feedbackul primit. Un om hârşâit în rele degeaba este sfătuit bine dacă decizia lui se bazează în final pe o şpagă cu cârnaţi.

Ce-i criza asta pentru noi? O bâlbâ a istoriei.

Dar soluţia nu stă în politică. Avem de făcut alegeri din 5 în 5 ani, locale şi naţionale, şi trăim cu ele. Soluţia nu este să alegem dintr-un set de oameni înrăiţi. Asta facem de două ori pe decadă. Jocurile olimpice au loc din 4 în 4 ani, şi nu vrei să priveşti mofluz cum gimnastele sunt toate mediocre. Nu vrei să urmăreşti jocurile paralimpice în timp ce restul lumii e încântată de Cupa Mondială.

Curăţenie în jurul nostru. Spunea cineva că în 1989 revoluţia a durat 7 zile, iar în 2010 revoluţia durează câteva clipe, având loc odată cu alegerile fiecăruia în viaţă. Nu-mi reprezentam pe atunci câtă dreptate avea omul ăla.

Observi brusc, de cum intri într-un loc, ce fel de oameni trăiesc acolo. Bogaţi sau săraci, eficienţi sau nu, atenţi sau nepăsători. Pur şi simplu dacă mergi legat la ochi vei şti dacă eşti pe culoarele unui liceu de elită sau într-o şcoală de arte şi meserii din Cuca Măcăii. Oamenii fac locul, alegerile lor construiesc sistemul de reprezentare. Nu degeaba am ales şcolile: un liceu de top poate are şi elevi delăsători care mai dau câte o şpagă, dar în medie cel mai probabil elevii li sunt în totalitate muncitori şi oneşti. La fel cum statistic este irelevant dacă în Şcoala de Arte nr.5 apare o gimnastă de excepţie: restul colegilor tot loaze rămân.

E greu de digerat, dar să privim cu curaj: ne construim mediul înconjurător. Prin tăcere sau resemnare, prin absenţă sau privind în altă parte. Aşa se fute un loc: acceptând din postura de şoferi de autobuz să urce şicălătorii fără bilet. Acceptând ca poliţişti comunitari că 3 ţigani par să fi furat nişte portmonee, fără să zicem nimic. Acceptând ca angajaţi de supermarket ca şeful să ia mită de la Oriflame pentru a le cumpăra produsele, deşi sunt ca dracu de scumpe şi nu se vând. Futem meciul tuturor când din postul de paznici acceptăm ca angajaţii să intre în depozit şi să se servească cu marfă “că şi-aşa nu se vede”.

Fiecare e pion. Fiecare are rolul său în angrenaj. Fiecare construieşte după puterile lui România de mâine. Încep cu mine dar vă ofer oglinda şi vouă: sunteţi mândri de ceea ce faceţi în fiecare moment al vieţii? Eu nu. O spun sincer şi o spun cu teamă aproape; astăzi încă mai deschid gura şi încă mai scriu, mâine poate voi tăcea şi vor rămâne faptele să vorbească pentru mine. Daţi totul, chiar dacă vorbind sau acţionând v-aţi face duşmani? Eu nu.

V-am mai povestit despre spiritul gregar? V-am arătat atunci cum o mulţime poate transforma lucrurile. Vă amintiţi cum în 1995 era o ruşine fără seamăn să vă strige cineva că “domnu’ v-a scăpat hârtia pe jos”? Ăla e spirit gregar, privirile ucigătoare pe care pe primeaţi de la trecători. De ruşinea lor aţi fi ridicat hârtia, şi a doua oară aţi fi preferat să o căraţi 5 kilometri până la coş. Vă amintiţi cum era mai mare ruşinea să te roage mai strident o bătrânică să-i laşi locul pe scaun? De ce n-ai observat tu însuţi că a urcat? Ăla e spirit gregar, presiunea grupului, privirile ucigătoare ale tuturor din acel autobuz.

Ştiu, veţi spune că spiritul ăsta ne-a adus şi în poziţia de faţă, în care pare o normalitate să fii strident, incult şi măcar în aparenţe bănos. E adevărat. Dar asta nu înseamnă decât că undeva, în adâncul foarte multor oameni, ceva e putred. Asta ne arată doar că avem de muncă. Multă, multă muncă. Începând cu mine înşine

Nu doar atât. Putem spune, fără urmă de îndoială, că generaţiile de la Cuza încoace au trăit cu un ideal. Prima dată au vrut independenţă şi unire: le-au făcut pe amândouă, în ’77 şi în ’18. Apoi au avut de construit România modernă în interbelic, au avut de vorbit oamenilor, de răspândit flacăra cunoaşterii, de luminat satele. Au avut de muncă, şi au făcut munca aceea privind intens spre viitor, făcându-şi până la urmă simpla meserie de intelectuali.

Poate asta o fi fiind şi salvarea României moderne, cine ştie? Poate ce ne trebuie este acest spirit mesianic, această impresie idioată dar binefăcătoare că avem o sarcină măreaţă. Sarcina curăţării morale a ţării. Nu ne revine doar a ne comporta corect şi cinstit, ci şi de a vorbi despre asta.

Degeaba tu între cei 4 pereţi de acasă şi cei 4 pereţi de la birou faci corect ce faci: trebuie să arăţi şi altora că ce faci este bine. Demonstraţia practică trebuie însoţită de una teoretică, suficient de des cât să işte o dezbatere publică. E cazul să începem să-i pălmuim pe cei care-şi lasă gunoaiele în urma campingului, să-i pălmuim pe ziariştii care scriu rahaturi injuste doar pentru a face rating, dacă e nevoie trecem la critica cu public a mincinoşilor şi a celor ce fac false promisiuni. Sunt în lumea asta foarte puţini oameni închistaţi în gândiri bolnave. Majoritatea oamenilor îşi fac cum pot şi ei datoria de a trăi, mai mult sau mai puţin ascunşi de lumina soarelui. La ei trebuie ajuns, ei trebuie convinşi să încerce a trăi cu onoare şi demnitate. Ei. Masa critică. Alegătorul mediu.

Spre deosebire de restul rahaturilor pasiv-agresive care au mereu un mesaj dar mai rar nişte exponenţi, eu propun ceva concret. Propun sarcina activă de a avea ţinută morală suficient de înaltă încât orice politician să pălească pe lângă. Prea greu? Mă gândeam eu. Mai comand vreo 3 mici. Vedeţi să daţi pe twitter articolul ăsta, sigur ajută. Sigur-sigur. Vrea cineva o bere? …

E ca si cum ai aduce 1000 de somalezi flamanzi, ii bagi intr-un supermagazin doldora de mancare si un batranel care e “paznic” de rafturi alearga dupa ei sa incerce sa-i opreasca…cam asa de ridicola a ajuns situatia.

Exact aşa.

Liniile de demarcaţie dintre PI (proprietate intelectuală) şi restricţie-inutilă sunt foarte vagi. Instinctul omului este să fure, să aibă, să cunoască. Nu intrăm în detalii pentru că nu are rost.

Dar ideea rămâne. E greu şi implică riscuri să furi mobila din casa cuiva, iar dacă eşti găsit cu ea la tine în cameră furtul este dovedit foarte uşor. Dar dacă eu am cumpărat ieri ultimul disc Paraziţii iar astăzi trag varianta mp3 de pe net fiindcă mi-e lene … no, cum stăm? De ce să cheltuiască statul sume relativ importante pentru a mă pune pe mine în situaţia să-mi dovedesc nevinovăţia?

Costuri.

It’s that simple. Pirateria există fiindcă este la îndemână. Sistemul judiciar este o resursă limitată, la fel ca cel poliţinesc. Este contraproductiv să plătească statul salariile poliţailor care monitorizează DC, este total anti-economic ca statul să plătească un judecător pentru a analiza zeci de dosare de genul ăsta.

Ştiu, nu-i etic. Dar nici extrem de dăunător nu este, punct. Dacă te apuci de construit scaune nu te plângi că arunci o bună parte din lemn în urmă tăierii/cioplirii. La fel, dacă te apuci de antreprenoriat pe muzică .. ar fi ideal să nu te plângi că ai pierderi din piraterie. Sau cel puţin să nu plângi ca o pizdă.

Înţelegem prin “începător” un bloger care scrie de mai puţin de 4 luni, more or less.

Deci:

1. Scrie. Scrie un articol pe zi, maxim unul la 2 zile. Prin articol vom înţelege o bucată de text de minim 500 de cuvinte, chestie care îţi va ocupa nici 3 paragrafe. Ştiu, ţi se pare mult şi crezi că n-o să ai idei. Exact asta-i şi faza, dacă după 4 luni mai ai despre ce scrie se cheamă că ai stofă de scriitor, altfel nu. Poţi după 4 luni să iei piciorul de pe pedala de acceleraţie dacă doreşti.
2. Citeşte. Dacă tot te plângi că nu ai idei, uite cum te poţi inspira: urmăreşti 20 de bloguri care produc conţinut zilnic. Plus 2-3 ziare locale sau naţionale. Aloci o jumătate de oră sau chiar o oră sarcinii de a parcurge text, zilnic. Parcurgerea unui text include şi verificarea referinţelor, e foarte uşor să cauţi pe Google deschizând un tab nou (filă nouă). Alternativa la a urmări aceleaşi bloguri este de a urmări un agregator.
3. Subiecte. Vei refuza să abordezi meta-subiectele, şi prin urmare nu vei scrie un articol despre cum ai schimbat tema blogului, cum ai introdus buton de search şi cum ai băgat nu-ştiu-ce-plugin. Sarcina ta de începător este să înveţi să scrii, nu interesează pe nimeni bucătăria ta internă. Pe absolut nimeni. Subiectele alese pot să fie din orice domeniu, bineînţeles. De evitat subiectele de genul “azi am făcut pipi, am păpat fulgi de porumb şi am mers la job”. Poţi scrie aşa ceva dacă încerci să fii distractiv (funny), să scoţi în evidenţă ceva ieşit din comun. Altfel, trântind articole banale nu obţii nimic.
4. Interacţiune. Trebuie să laşi comentarii pe alte bloguri, în funcţie de timpul tău disponibil. Aproximativ 5-10 este minimul. Ideal ar fi să comentezi pe bloguri diverse, nu la aceiaşi oameni mereu. La fel, ideal ar fi ca după ce ai introdus un comentariu să păstrezi bookmark (semn de carte) timp de 24 de ore pentru a vedea dacă acel autor doreşte să interacţioneze mai departe cu tine. Ca idee, nu-ţi lăsa linkul către blog direct în comentarii, există câmpul URL  (Website) dedicat. Dacă laşi linkuri se cheamă că faci spam.
5. Promovare. Uită de Google. În aceste prime 3 luni, sarcina ta este de a scrie bine şi de a atrage atenţia oamenilor asupra ta; a te chinui să atragi atenţia maşinii este o sarcină care-ţi va răpi din timpul dedicat scrisului. Te promovezi fie prin comentarii (vezi punctul 4), fie prin prezenţa în agregatoare (avemblog, fain, cică, şmen etc). Nu vei introduce absolut toate articolele tale, ci vei alege maxim unul sau două la finele săptămânii. Nu fă flood.
6. Feedback. Încurajează comentariile, nu ţine în moderare, nu pune necesitatea să aprobi tu manual totul. Mai bine să-ţi treacă 2-3 spamuri decât să aştepte un om real să-şi vadă comentariul. În general, nu ai dreptul să comentezi la critici: dacă ele sunt fondate şi la obiect (ţi se atrage atenţia că nu ştii gramatică) – repari problema şi spui “mulţumesc”; dacă par fondate dar vagi (“ai spus o tâmpenie despre Napoleon” – reiei studiul, vezi dacă eşti dezinformat, ceri ajutor de la comentatorul acela să-ţi dea detalii; dacă sunt comentarii direct atacatoare (“eşti prost, bă” – nu e destul de coerent pentru a extrage vreun beneficiu; fie ignori fie ceri clarificare. Ideal ar fi să nu ştergi comentarii decât dacă autorul lor revine obsesiv şi este în afara subiectului constant. Altfel, mai bine să fii criticat la tine decât la alţii.
7. Scrie. Am mai spus-o la punctul 1, dar e important. Scriind te forţezi pe tine însuţi să dai ce ai mai bun, respectiv le oferi eventualilor vizitatori material de critică. Blogul e cel mai bun instrument de autoperfecţionare.

Dacă după 4 luni mai ai despre ce scrie şi ai reuşit să convingi câţiva cititori inteligenţi să revină, eşti pe drumul cel bun. Multe dintre chestiile de mai sus le-am comis şi eu când eram mai “tânăr”

Timişoara, ediţia a doua Lecturi Urbane

Întreabă Petre Nicoară pe Twitter:

#lecturiurbane #timisoara #fail ?

Io întreb care-i faza, din răspuns omu’ pare a avea o problemă cu organizarea:

petrenicoara daimonz unul din organizatori nici macar nu e in oras / cc @bleau http://bit.ly/cWtldG

Atrag atenţia că .. bine da’  organizatorul a spus-o dinainte că nu poate ajunge la eveniment, Petre insistă, Alex Bleau intră pe fir:

petrenicoara @daimonz stii cum e, nu eu am scris http://bit.ly/9lprsQ

Bleau @petrenicoara @daimonz Da, nu am ajuns la eveniment. Asta nu inseamna ca eu si restul echipei nu ne-am ocupat de organizare.

petrenicoara @Bleau am intrebat, n-am spus! tinand cont de CV-urile restului echipei, era normala, cred .. zi-mi un proiect reusit de ceilalti din echipa

În fine, de aici e cearta lor şi nu m-am băgat. Dar dincolo de asta, Nebuloasa şi Bloo se simt cumva lovite în orgoliu de faptul că cineva şi-a permis să critice executarea acestei ediţii. Să cităm cât de-un râs maxim doi râşi:

Acum, eu vă întreb sincer, cum poţi măsura cu adevărat succesul unui eveniment? Da, nu a fost deloc o idee inspirată să citim în tramvai pe temperaturi extrem de ridicate, sunt de acord.

… Dar faptul că s-a strâns totuşi ceva lume (în jur de 20 şi ceva de cititori), în ciuda condiţiilor vitrege, ca să zic aşa, şi că s-au împărţit cărţi călătorilor interesaţi, e un lucru lăudabil, zic eu.

Confuzia nu-i nouă, de altfel: pe praful din România, orice încercare este văzută ca un succes. Orice chestie cât de mică ce dă semne că se mişcă înainte trebuie îngrijită şi lăudată ca nu cumva să se ofilească. Mda.

Totuşi este o diferenţă fundamentală: succesul este măsurabil, încercările nu. Nu am bold suficient de mare cât să să scoată ochii. Un eveniment se măsoară prin numărul de participanţi, greutatea participanţilor, media coverage, care mai sunteţi piarişti ar trebui să ştiţi deja asta. Succes este un concert Ac/Dc la care merg cu 10-spre-20 de MII de oameni mai mult ca la un miting contra guvernului. Mitingul e prin comparaţie o încercare ratată, un FAIL aproape epic. Succes e când se adună MII de oameni pe o insulă din America şi ascultă toţi în căşti instrucţiunile unui necunoscut care le spune ce să facă. Ratare este un flash mob în România, unde din 150 de oameni prezenţi 100 sunt participanţi şi 50 sunt de la presă.

Îmi pare rău Bloo/Nebu, dar să aduni 20 22 de oameni e ratare dacă nu e vorba despre Adunarea Generală a Colecţionarilor de Mărci Filatelice Uruguayene. În schimb Mircea Badea face succes adunând 5000 de oameni la o alergare în parc. Voi aţi face succes dacă aţi strânge de la 100 -200 de oameni în sus şi aţi reuşi cumva (magic) să convingeţi o persoană publică să ia parte ca role-model; nu un Pleşu, că despre ăla ştie toată lumea că citeşte, hai poate un director de fabrică, un antreprenor local, oameni care ar părea că învârt banii şi nu le trebuie literatură. Aş risca să zic de Emil Cristescu dacă populaţia oraşului nu şi-ar aminti de nişte episoade de tristă amintire legate de personaj.

I-am transmis lui Richie la comentarii chestia cu temperatura, da’ văd că s-a ignorat cu graţie la sursă; era evident pentru oricine care a călcat măcar de 5 ori într-un tramvai că vara e irespirabil, indiferent câte geamuri sunt deschise sau dacă este aer condiţionat (din câte ştiu nu este pe nici un vagon). Ceea ce, pare rău, mă duce la 2 ipoteze de lucru foarte puţin măgulitoare:

Una ar fi că organizatorii nu aveau habar deloc despre condiţii, ceea ce ar însemna că .. I don’t know, cum numim a organiza ceva fără să cunoşti deloc terenul? eh? A doua ipoteză ar fi că dimpotrivă ştiau şi undeva în colţul minţii lor aveau măcar vaga impresie că n-o să fie prea mulţi oameni încântaţi să participe; şi atunci cum numeşti promovarea făcută aproape exclusiv online? haideţi, sunteţi onlineri, ar trebui să fi aflat deja că discuţiile pe Twitter au şanse de a genera acţiune mai mici decât un copy-writing, adică sub 1% conversie în realitate. Nu sunt deloc dat pe spate pentru că aţi obţinut un oarece număr de RTuri de la timişoreni, we’re talking herd instincts. V-aţi bazat cumva că răspunde bloggerimea la apel, aceiaşi oameni care-s mereu prezenţi indiferent ce se întâmplă? Sau cum, că nu pricep .. nu era un eveniment la care să participe oricine are o carte şi nişte timp liber? Hai cu cifrele, care-a fost reachul către cei care n-au blog şi twitter? Spre 0?

În fine, v-a făcut Petre treaba încă o dată, v-a zis cum v-aţi fi putut promova mai eficient (1, 2), m-aş bucura dacă aţi reuşi să nu mai acţionaţi ca ceata lui Piţigoi. Nu după douăzecişidoi de oameni. O tură a tramvaiului 4 durează peste 30 de minute dacă-mi amintesc eu bine. Minunea de trupă organizatoare a oferit măcar evantaie? O apă plată acolo cât să nu turbeze de cald participanţii? Foarte bine, orice încercare trebuie încurajată, dar orice încercare făcută fără o minimă documentare trebuie oprită. Mai bine cresc buruieni acolo decât să ne batem pe spate cu proiecte d-astea.

Eu unul am prezentat fapte, de parte cealaltă se prezintă cocoşisme de genul “data viitoare să organizaţi voi doi“. How about no. Nu-i treaba mea şi n-ar fi ajuns niciodată discuţia aici dacă nu s-ar fi simţit toată lumea lezată de nişte fapte. Fiţi siguri că o să-mi cânt singur viorile când o să fie cazul.

Sper că realizează măcar 2-3 oameni: în condiţiile de ceata lui Piţigoi nu se poate construi nimic, niciodată. Am mai dat exemplul, da’ îl mai dau până se înţelege. A fost odată un grup foto numit parcă FotoVest, şi care se strângeau săptămânal la un suc prin oraş, discutând diverse chestii ca între prieteni. Doar că într-o zi a venit un om pe forumul lor şi-a întrebat (culmea impertinenţei) care-s dom’le realizările? Vârfurile? Unde-s pozele? Expoziţiile? Ce fel de grup foto e ăla dacă nu produce fotografii de calitate? Sau măcar 3-4 poze bune de control, de la fiecare membru? Needless to say, a fost măcelărit cu replici că “nu înţelege”, că ar trebui să fie prezent la întâlniri ca să-şi dea cu părerea, că dacă s-ar evalua fotografiile prea strict dup-aia s-ar strica coeziunea grupului ş.a.m.d. Evident, de FotoVest nu s-a auzit încă prea mare lucru, iar străinii care ar avea ceva de zis îşi văd de treaba lor, lăsându-i pe copii să se joace mai departe cu întâlniri la un suc.

Acu’ că am terminat furtuna din pahar, să încerc şi generalizarea. Sper că nu mă prinde dimineaţa aici.

Ideologia Oraşul Citeşte

Uite, să nu spuneţi că inventez lucruri, hai să citim împreună pe site-ul oficial:

Lecturi Urbane este un proiect de implicare socială ce are drept obiectiv principal încurajarea lecturii în spaţiile publice şi crearea unui nou model de a contribui la binele comunităţii.

Credem că România se poate transforma prin lectură şi vom face toate eforturile în lungul maraton Lecturi Urbane pentru a creşte numărul celor care citesc şi a trezi interesul pentru carte în rândul tinerilor.

Campania este iniţiată de voluntarii Civika.ro şi face parte dintr-o demers de îmblânzire a spaţiilor publice prin crearea de poveşti.

Spre comparaţie, vreţi să aflaţi ce făcea o anume tanti Ramona când era copilă? Păi.. citea, citea pentru că era oră de linişte şi nu avea altceva de făcut, citea pentru Limba Română, citeşte din adolescenţă şi încă nu s-a lăsat de meserie; îi place să facă asta. Eu unul recunosc păcatul, n-am fost fan literatură, dar am digerat-o când mi s-a ivit în cale. Prin clasa a Va mă înscriam la Biblioteca pt Copii şi prin clasa a VIIIa la cea de adulţi pentru că cea de kinderi nu era de ajuns. Citeam -oroare!- prin parcuri. În mers. În autobuz. Coborând din autobuz. În pat, pe coate. La birou, că n-aveam calculator pe el pe-atunci. In a multi-verse setting, io eram trend-setter, eh?

Ştiţi de ce citeşte lumea? Pentru că are nevoie. Pentru că e acolo o gheruţă care râcâie şi cere cu insistenţă cuvântul scris, ceva nou, ceva interesant, ceva care te scoate din cotidian şi te aruncă în angoasă existenţială. Nu pentru că-i trendy. Nu pentru că aveam noi vreun model, vreo bunicuţă care citea prin parcuri şi o imitam. Da’ chiar, dacă vedeţi un om citind ostentativ un ziar nu vi face vouă ruşine de ruşinea lui? Cum, bă, te prefaci educat cu cearşaful de Ziarul Financiar în metrou? Marş.

Look, nu c-ar fi Radu Alexandru (Pitici Gratis) modelul meu în viaţă, dar acu’ serios, cereţi-i părerea pe tema asta. Începeţi cu articolul despre hipsteri, poate recunoaştem nişte lume. Nişte lume care jupoaie pielea de pe un act (cititul) pentru a părea cool. Bre, într-o bibliotecă universitară se perindă într-o zi leneşă de vară mai mult de 50 de studenţi, şi ăia chiar citesc atent, studiază, extrag esenţe. Într-o zi oarecare de primăvară se perindă printr-o bibliotecă publică mai mulţi oameni decât aţi spera voi în cele mai ude vise să aveţi la vreo întâlnire Lecturi Urbane.

Pentru că aşa e normal, cititul este un act intim, la fel ca rugăciunea, la fel ca ascultatul muzicii clasice. Fiecare pentru sine, extrăgând esenţe, cultivând, analizând, înţelegând. Puteam când eram copil să citesc pe stradă, absorbit, lovindu-mă de oameni; acum n-aş mai putea-o face. Acum dacă vreau să citesc ceva şi să reţin am nevoie de un loc ferit unde nu se întâmplă mare lucru; până şi o bancă din parc este neadecvată, ajungând 2 secunde de relaxare cât să-mi fugă atenţia din carte la trecători. Explicaţi-mi mie că tâmpenia asta sinistră vă produce vreun folos, că în alea 30 de minute de citit în public aţi digerat măcar la fel de multe înţelesuri cât aţi fi făcut-o dacă stăteaţi acasă. A, dar nu este despre noi ci despre “să dăm exemplu”. Sigur.

Putem să ne ascundem cu toţii în spatele unor cuvinte mari ca “România creşte prin lectură”. Sună bine, avem scopuri măreţe. Dar concret, acest lucru este imposibil. Singurul mod de a încuraja cultura este acela de a demonstra în orice clipă că inculţii sunt neaveniţi. Când am auzit ultima referinţă la vreun roman celebru? Când am auzit ultima comparaţie cu vreun personaj celebru? Fără referinţe la Pristanda sau alte nume intrate în circuitul public; începeţi de la Dostoievski, nu-mi veniţi cu Romeo şi Julieta din Shakespeare.

Exact. Realitatea cruntă este că omul nu are nevoie în viaţa de zi cu zi de lectură. Îi ajunge chinul de la şcoală (job) şi chinul de a se menţine informat citind 3-4 bloguri şi ziare online. Orice pas peste această limită este unul enorm şi care merită o strângere de mână din toată inima. Realitatea cruntă este că dacă oamenii ar fi măcar de teapa consătenilor lui Moromete, adunându-se din când în când să discute presa, asta deja ar fi o chestie vitală. Adunarea oamenilor şi împărtăşirea informaţiilor, reglarea opiniilor, în orice grup există oameni mai creduli şi oameni mai informaţi. Orăşeanul nostru cul în schimb face o dată pe lună Lecturi Urbane şi în rest bere în pub. Nu merge aşa.

Am avut în şcoala generală un profesor de biologie care venise la catedră cu un scop: “io-l întrec în popularitate pe ăla de istorie”. Poser, gen. Tot ce făcea era calculat în termeni de imagine. Oricât mi-aş desconsidera colegii de pe atunci, totuşi aveau acel fler al omului simplu: bă, ăsta ne minte, ăsta are un scop ascuns. Şi s-a dus dracu’ şandramaua. Asta nu pare să înţeleagă nimeni – că adolescentul sau studentul ăla căruia te adresezi poate e needucat, poate e mai messengerist sau haihaivist, da’ prost bâtă nu e. Te vede că tu faci o paradă special pentru el, şi brusc sună alarma anti-aeriană cu “ce vrea ăsta de la mine?”. Exact, ce vreţi bre? Să crească România? Mai bine donaţi cărţi bibliotecilor şi chiar mai bine cumpăraţi cărţi noi pe care să le donaţi bibliotecilor (sau să donaţi presă muzeului din Jimbolia, no). Ca dacă sugerez să puneţi mână de la mână să duceţi nişte copii săraci la teatru o să ziceţi că nu ştiu cât de grea e viaţa. Ca să nu mai sugerez să faceţi chetă pentru a plăti profesorii de română, statul nefiind obligat să stea cu jandarm lângă elev să citească Ion.

Îmi pare rău, există posibilitatea ca voi (organizatori şi participanţi alike) să aveţi intenţii bune în fond. Dar modul de execuţie este absolut oribil prin efectele pe care le produce în chiar mintea targetului. Inverse. Perverse. Citim ca să nimic.

Domne, a merge la vot e ca şi cum ai vrea să votezi cu o acriţă superbă, da’ ea nu există. În schimb poţi alege între 2 homosexuali păroşi care nu doar că te vor fute în cur (indiferent pe care îl alegi), dar pe lângă asta îţi vor şi râde în faţă că “i-ai ales de bună voie”.

Prezentată în lumina asta, evident că votarea nu e foarte atractivă. Doar că există un schepsis.

Există o alternativă la vot, şi anume împuşcarea candidaţilor. Sau nu alegi nici un candidat, mna, se formează temporar un consiliu de administraţie din oamenii care par mai de încredere. Lucrul acesta nici nu este atât de rar pe cât se crede, până la urmă cum funcţionează o firmă cotată la bursă? Tot cu consiliu de administraţie, etc.

În practică însă nu-i rentabil (fezabil) să tot schimbi sistemul de vot la fiecare 5 ani. Monarhia a funcţionat sute de ani până să se trezească francezii să-şi tragă Republica. Comunismul a ţinut câteva decade din care cel puţin una cu foamete, frig şi fără opţiuni.

Faptul că există posibilitatea reală ca însuşi modul de alegere al clasei conducătoare să fie chestionat (challenged) arată o nemulţumire profundă a oamenilor, la toate nivelurile. În realitate, chiar dacă lucrurile merg extrem de rău, totuşi simplul vot aduce de obicei o schimbare perceptibilă suficientă cât să păstreze calmul maselor.

Ajunşi în acest punct să ne tragem sufletul şi să mai privim odată la constatarea făcută mai sus: votul e singura armă a cetăţeanului, în vasta majoritate a cazurilor. În afara excepţiilor când lucrurile au ieşit de sub control suficient cât să fie eliminaţi fizic politicieni, singura posibilitate este de a vota. Ce implică asta?

Spre exemplu, sistemul electoral al nostru nu implică penalităţi pentru scoruri prea mici. Da, partidele care obţin sub 5 procente sau pe-acolo nu intră în Parlament, dar nu le împiedică nimeni ca peste 4 ani să încerce din nou a obţine locuri în Parlament, folosind exact aceeaşi oameni. Similar, sesiunile de votare la care nu s-a adunat o masă critică nu sunt anulate: dacă mâine ar fi alegeri prezidenţiale şi din România s-ar prezenta doar 3000 de oameni care aleg candidatul A, iar pe lângă ei se mai adună 5000 de oameni care aleg candidatul B, păi B este preşedinte. Chiar dacă raportat la masa totală de potenţiali alegători aceşti 8000 de oameni sunt irelevanţi.

Revenind la exemplul cu homosexualii de mai sus: în primul trebuie să-l modificăm pentru a preciza că deşi ai de ales între ei 2, totuşi tu ai la dispoziţie un briceag oarecum tocit; la rigoare, dacă te doare prea tare poţi să scoţi briceagul şi cu el să lupţi, să-i scoţi ochii malacului, chestii d-astea. Da, o fi având statul la îndemână armată şi poliţie, da’ tot nu se compară cu câteva zeci de milioane de oameni înarmaţi cu flegme şi scaune rupte.

În al doilea rând trebuie să modificăm exemplul spre a reprezenta faptul că acei doi candidaţi la a te fute în cur sunt totuşi diferiţi: anume, primul se vede că-i plin de muşchi, trage la fiare, are ditamai chestia, şi mai e şi beat clampă; al doilea în schimb e mai efeminat, pare să aibă un complex de mărime şi pe lângă asta are şi lubrifiant la el. Parcă devine mai uşoară alegerea. După 20 de alegători care aleg cu nenea Alifie, primul candidat iese de pe scenă şi în locul lui va fi adusă o travestită ca să concureze. Caz în care vei alege travestita, ca poţi şi tu s-o fuţi pe ea. Se înţelege mecanismul prin care condiţiile devin mai bune? Ideea-i că făcând alegerile bune s-ar putea să ajungi peste 20 de sesiuni de vot în pat cu Ileana Cosânzeana. Bine, în practică asta nu se întâmplă niciodată, da’ măcar o curvă tânără şi curăţică o fi (speră alegătorul).

Şi cam asta-i. Dacă tu la prezentarea gaylor nu spui nimic, s-ar putea ca restul publicului să fie format din beţivi şi tipe sadice, iar tu la final să te tratezi de fisuri. Reţinem totuşi cele două mari opţiuni din toate timpurile: votul sau ghilotina. Votul sau răscoala. Votul sau revoluţia.

Având în vedere că suntem mult prea blegi pentru a face vreo revoluţie serioasă mai devreme de 30 de ani de la ultima, io zic să ne bazăm totuşi pe vot.

Se dă reclama următoare văzută pe Softpedia:

Cel mai tare JOB de PROGRAMATOR EVER… cu doar cateva ore de munca poti castiga o gramada de bani. Unde mai pui ca poti lucra cand vrei si de unde vrei. Detalii aici.

Link nu primesc pentru că-s tembeli. Deci,

fail 1 : Reclama apare pe aria juridică
fail 2 : Urmezi linkul şi constaţi că nu e reclamă pentru un post full-time, ci e de fapt un concurs
fail 3 : Pentru concurs tre’ să dezvolţi pluginuri de IE8, dar nu se evaluează valabilitatea lor tehnică ci trebuie să ţi le voteze lumea; dude, it’s a technical job, nu concurs de miss
fail 4 : Dacă pentru un oarecare loc din concurs este egalitate de puncte, nici măcar atunci nu se evaluează tehnic intrările concurenţilor, ci se face tragere la sorţi (!)

Acu’ încep să înţeleg ce fel de oameni construiesc Windowsurile. Cred că dacă ar lăsa programarea pe mâna unor pakistanezi ar ieşi un sistem de operare mai bun.

Over & out.

There’s a sound heard across the land
It’s heard across the sea
You’ll only hear it if you listen with your hearts
And one day hope to be free

To hear the sound of freedom many gave their lives
They fought for you and me
Those memories will always live inside us
And now it’s our time to be free

No, ce vreau de la voi e să-mi mai ziceţi piese d-astea de epic metal. No complicated stuff, just raw. Chestii bune de topit difuzoarele, că tot e vara. Chestii care nu fac altceva decât să drive the message home.

Mulţam.

Nu sunt împotriva culturii generale, dar cred că nu ne e suficientă.

Câte standuri de limonadă aţi văzut la noi? Câţi copii se pot lăuda că muncesc?

Ce să mai vorbim despre inteligenţă afectivă, relaţii fireşti şi deschidere sau acceptare?

Din punctul meu de vedere, un sistem educaţional, reprezentat de familie, şcoală şi societate, ar trebui să ne pregătească pentru ceea ce urmează, viaţa de adult. Nu să ne teleporteze acolo dintr-o dată şi să ne lase să ne prindem cu ce se mănâncă amalgamul ăsta complicat din mers!

.. şi alte chestii evidente pentru unii şi S.F. pentru alţii.

Pe mine unul m-a dat pe spate replica, şi anume:

Nu mi-a spus nimeni cum sa fac un sex oral si totusi, ma descurc.
Nu inteleg ce nu ai invatat tu sau ce nu ai fost invatata.

Discutaţi

A fost examenul de bacalaureat, şi spre deosebire de anii trecuţi nu s-a mai dat cu cărţile deschise, profesorii se zvoneşte că au fost mai drastici la supravegheat, etc. Lucrul ăsta trebuie corelat cu o rată de promovare oribilă, în unele judeţe aceasta fiind sub 50%. Unde-i buba?

Vine Dojo şi găseşte câteva puncte slabe foarte bine ochite. Doar că .. I don’t know, să-i dăm cuvântul:

Sistemul e de vină

.. zice ea, arătând spre oamenii care au schimbat legile la Învăţământ mai des ca pe ciorapi. Şi aşa este, legea s-a schimbat de foarte multe ori. Însă eu unul vreau să spun un lucru clar şi răspicat: legile alea au importanţa unui rahat de cal. În anul când am dat eu Bacul s-a tot modificat modificarea modificării, s-a zvonit că se scoate proba de sport, etcaetera. Ştiţi cât ne-a putut interesa pe noi elevii? Fix pix. Fiecare îşi învăţa bucăţica lui, facă mai-marii ce-or şti. Foarte bine, se modifică baremul şi dacă pentru cunoştinţele care ieri valorau 5.5 astăzi ai lua 4.5; cui îi pasă? Cine învaţă pentru 5? Elevii normali, şi prin normali vreau să spun ăia oarecum educabili, zic deci că elevii normali învaţă pentru 8-9-10. Colegii mei care dădeau proba la educaţie fizică au început să-şi pună serios problema “oare ar trebui să învăţ totuşi la vreo materie pentru proba F?” cu vreo lună înainte de prima probă. Cam asta e tot ce contează – că 30 de zile sunt suficiente pentru a învăţa lejer pentru o probă irelevantă.

Chiar nu-mi pasă că vor pica cu 10 procente mai mulţi viitori strungari datorită modificării nu-ştiu-căror-chichiţe. Chiar nu consider că se ratează destine şi alte prostii din cauza unor turbulenţe minore.

Profesorii şi directorii de şcoli

Aici sunt de acord cu Dojo până la Dumnezeu şi înapoi. Pur şi simplu nu te faci profesor cu ideea că “mă scot la meditaţii”. Nu cu ideea că “mai pică un cadou de la corigenţi”. Nu te urci la catedră pe ideea scelerată că “am de spus ceva important lumii”.

Să facem o analogie: există în orice ţară şi în orice sport Divizia A, Divizia B ş.a.m.d. Dacă joci baschet în divizia D, probabil un om de pe stradă cu puţin antrenament ar putea fi mai bun ca tine. Dacă vrei însă să joci în A, trebuie să fii bun pe 2 posturi, să fii al dracului de rezistent fizic, să fii tare cât să nu enerveze publicul ostil, să poţi juca chiar cu dureri, bla bla.

Similar, a fi antrenor la divizia C nu înseamnă mare lucru: trebuie să aduni o ceată de puştani plictisiţi şi să îi faci să colaboreze între ei. Să-i pui să alerge. Să-i laşi să paseze liber în loc să-i ţii 2 ore cu aruncări la coş. În schimb, un antrenor de divizia A trebuie să fie mai capabil, să colaboreze excelent cu preparatorul fizic, să ştie şi nişte psihologie pentru a motive jucătorii, să ştie a juca diverse roluri în funcţie de starea lotului, să înţeleagă rapid unde-s gâtuirile şi care-s personalităţile care-i pot câştiga jocul. Complex stuff.

Câte licee de elită există într-un oraş? Unul, maxim două. Avem maxim 100 de licee extrem de bune în ţară. Asta-i divizia A. Acolo “te scoţi la meditaţii”, pentru că elevii au nevoie de pregătire suplimentară şi părinţii sunt dispuşi să plătească. Acolo mai faci bani de la corigenţi, pentru că ratările sunt mai dese şi mai aspre. Acolo ai şansa de a forma caractere importante, nu la Cuca Măcăii.

Un profesor de divizia C, adică acel Average Joe care predă prin toate comunele şi prin toate liceele periferice – acel profesor are o sarcină tâmpit de simplă: aceea de a fi mai degrabă un bun coordonator. Pur şi simplu nimănui nu-i mai pasă dacă Ghiţă Mureşan mai ştie integrale, nicicui nu-i pasă dacă depanatorul maşinii ştie sensul profund al poeziei lui Blaga. Sarcina profesorului este aceea de a forma prima dată oameni – prin ţinuta lui, prin comportamentul lui, prin atitudinea lui faţă de şcoală şi viaţă. Oricine preferă un zidar cinstit unui medic şpăgar. Problema fiind că foarte puţini îşi pun problema, ca profesori, ce meta-informaţii transmit ei. Câţi Domnul Trandafir mai există?

Familia

Dojo strikes again. Am mai dat deja exemplul meu favorit, cel al Italiei, unde afacerile de familie se moştenesc din tată-n fiu şi unde şcoala e un fel de rău necesar, “să nu zică lumea că n-a făcut-o şi pe asta copilul”. Până la urmă asta e atitudinea normală, mersul lumii nu se împiedică de diplomele obţinute fraudulos de unii şi alţii, tot la coşul de gunoi îi azvârlă evenimentele. Mersul anormal al lumii începe atunci când tu vezi cu ochii tăi că odrasla ta e de un 6 indulgent, dar în loc să-l pui la teme suplimentare te duci la prof şi te rogi să dea 7 că “e păcat de viitorul lui”. Ştii cum e asta? Like pouring sand in the machine. Nu se simte pe loc, dar se gripează toată când are suficient nisip. Dovada sistemului bolnav o exprima chiar profa noastră de română, care rar dădea note de 5-6, în general primeai 8-9 pentru că “altfel vin ăia de la sat şi te întrec, şi-ar fi păcat”.

Risc aici să generalizez abuziv, dar problema la români este modul de funcţionare a familiei. Nu-i normal să laşi plodul la bunici să-l crească ei până la 4 ani – părinţii nu au nici o apropiere, nici o autoritate morală asupra copilului. Nu-i normal să plece un părinte în Italia, chiar dacă trimite de acolo lunar câteva sute bune de euro – dacă preţul este ca acel copil să crească fără un părinte. Pur şi simplu familia e o valoare prea puternică pentru a ne permite s-o erodăm, pentru că este singurul element de coeziune într-o societate în care controlul altora este foarte redus.

Bine, poate familiei nu-i pasă prea tare dacă puştiul nu ia premiul I în primul lui an la şcoală, poate nu-i pasă dacă nu ştie toţi domnitorii în clasa a IVa (încă-mi amintesc tâmpenia asta sinistră), poate le-a păsat doar ca el să scrie citeţ şi să ştie a socoti extrem de bine, poate să şi ştie câţiva munţi din ţară. Poate şi în generală nu prea le-a păsat părinţilor că vine plodul cu 5-6 prin carnet şi că mai degrabă stă la fotbal decât la teme. Nu-i nici un bai – dacă la final se trage linie şi plodul ajunge un excelent mecanic auto. Problema apare, bineînţeles, că pe măsură ce copilul creşte el devine mai greu de controlat, iar părinţii care n-au putut face un kinder în clasa a Va să facă teme sigur nu pot convinge un vlăjnar într-a 11a să înveţe că “vine Bacul şi e bine să începi devreme”… Examenul de părinte nu-l dai la 10 ani, îl dai la 18, prin clasa a XIIa când copilul este dat societăţii. Dacă tu ai creat şi întreţinut o falsitate – you fail. You fail bigtime.

Şi asta-i până la urmă ratarea părinţilor, ratarea lor monumentală: fiecare generaţie mai proastă şi mai lipită de calculator care va veni. Da, părinţii de 40-50 de ani care aţi trăit pupând dosuri prin PCR şi prin organigrama internă pentru o primă în plus care nu vă folosea. N-aţi avut spinare, nu mă aştept să iasă din voi vreo generaţie de absolvenţi pe bune până prin 2020. Cu indulgenţă.

Elevii

Aici e aici: luând partea oricui din ecuaţie rişti să fii considerat cu ochelari de cal. Dacă vrei să dai dreptate tuturor scrii un roman. O să scurtez puţin, aşa cât de-o nuvelă

În primul rând, să începem cu sentimentul de maturitate şi de “îndreptăţire” pe care-l au mulţi tineri. La unii sunt cocoşisme, şi sincer spun că nu mă interesează – cocoşismele trec de obicei după primele 10 moduri diferite în care-ţi dai cu ciocanul peste degete. Dar pe de altă parte, există suficient de mulţi tineri care sunt mult mai bine echipaţi decât părinţii lor să facă faţă erei noastre. Văd zilnic puştani pe Softpedia încercând să facă un mic business cu domenii,internet, AdSense. Văd zilnic tineri de 14 întrebând chestii serioase în locul părinţilor lor care habar n-au cu calculatorul – de la sfaturi juridice legate de firmă până la sfaturi de începere a unui business sau simple păreri de călătorie; acolo unde părinţii ar acţiona în gol, ei au cunoştinţă de cauză; acolo unde părinţii ar întreba “pe la cunoscuţi”, copiii lor ştiu să caute o ordonanţă de urgenţă şi explicaţia ei pe legi-internet. Acolo unde părinţii şi-ar da banii unei agenţii de turism ţepare, copilul deja a dat pe Google şi a găsit 3-4 cazuri similare, şi dacă-l mai laşi jumătate de oră poate face el itinerariul şi rezervările la un preţ mai mic decât ai crede. Puterea maşinii, maică.

Sunt sute sau mii de elevi care la ora asta în loc să joace Counter Strike citesc despre Perl sau se uită la un documentar despre teoria haosului. Sunt mii de elevi cărora nu le pasă de şcoală – ştiu că pot obţine informaţia mai repede, mai eficient şi mai bine explicat decât dacă ar citi un manual. Aceştia sunt viitorul. Unii poate vor pica la Bac, şi puţin le pasă, din materialul ăsta iese un mic Bill Gates. Poate unii vor rata din prea multă încredere. Cert este că şcoala însăşi nu mai oferă o riglă clară de evaluare, ba chiar scapă nisip pe la încheieturi. Unii elevi au toate motivele să se considere adulţi.

Sigur, există şi baloanele de săpun, elevii care trag de profesori să le dea note bune, elevii care fac sluj pentru a părea faini, ăia care merg la olimpiade pentru că e cool. Irelevant. Ştiu, există elevi care s-au bazat pe copiat, şi n-au avut ce copia într-o sală de incompetenţi ca ei. Există elevi care s-au luat după grup şi s-au dus la fund împreună cu grupul, crezând că va fi uşor ca în anii trecuţi. Elevi care au dat şpagă grosolană ca să treacă. Toate astea sunt nisip în Marea Maşinărie. Nu contează acum – tocmai au învăţat o lecţie dureroasă, şi pe viitor nu va conta – ori se scutură nisipul (iar ei vor pica pe alături din nou), ori se înfundă maşinăria, vindem ţara pe bucăţi şi tragem apa peste.

Concluzie

Elevul este exact lucrul pe care-l măsoară examenul de Bacalaureat. Ştim doar că s-a picat pe capete. Asta înseamnă un singur lucru – că există elevi slab pregătiţi. De unde vin ei? Am încercat în rândurile de mai sus să reliefez câteva aspecte sociale care par să fi dus la această situaţie. Distrugerea sistemului de valori. Erodarea familiei. Nepotismul şi favoritismul flagrant de la toate nivelurile societăţii.

Substratul este unul psihologic. Nu am insistat, dar îl consider evident. Nu suntem mental capabili să înţelegem competiţia. Adulţii când se întrec de fapt încearcă să-şi tragă în jos adversarul, de la zugravi care se denigrează între ei şi până la profesori universitari care îşi neagă unul altuia titlurile academice.

Nu doar că nu suntem capabili de competiţie, dar nu suntem în stare să facem o ierarhie competentă. Bine, Ghiţă a câştigat meciul dându-i celuilalt o lovitură sub centură. Într-o lume normală, Ghiţă ar ieşi din ring huiduit. În România, el devine campion. Discursul public nu este decât o deversare de scursuri oribile, de bănuieli, de acuze, de intrigi. Onoarea nu înseamnă nimic, trecutul nepătat nu pare a conta în faţa cuiva, competenţa reală nu pare a opri lichelele din a lovi sub centură.

Şi din păcate, oamenii buni nu sunt pregătiţi psihic să lovească înapoi. Licheaua nu-ţi dă un pumn sănătos la ficat, nu, ea dă la coaie şi apoi când te vede aplecat te face knock-out cu un pumn în bărbie. Oamenii nu se împart între genii şi proşti, se împart între oneşti şi impostori, iar impostorii trebuie daţi afară cu orice preţ, devoalaţi, expuşi, arătaţi cu degetul şi huiduiţi. Or românul apleacă capul, tace şi speră “să nu fie mai rău”. Acolo unde hiena stă pe un stârv şi se uită cu teamă în jur, românul presupune alte 5 hiene şi preferă să fugă în loc să omoare carnivorul cu o lovitură.

Pur şi simplu, în marea nămoleală numită România, educaţia este doar un capitol, ba chiar unul hilar de supra-reprezentat având în vedere problemele cu care ne confruntăm. Educaţia se va ridica exact atunci când lucrurile subliniate mai sus vor dispărea. Când voi putea fi mulţumit că am luat 6, ştiind că boul de lângă mine nu a putut copia şi că el nu va avea o medie cu 2 puncte mai mare ca a mea. Sau că pot să-l fac de râsul curcilor demascându-i ruşinea. Şi că eu pot lucra în linişte la nota aia, să o fac să devină 10, fără să mă tem că alţii deja au făcut 2-3 masterate.

Pur şi simplu vreau o reprezentare corectă a realităţii.

În general, salvarea se face individual. Predica se face în public, dar iluminarea este personală, fiecare pentru el. Or actul de cultură, fie că-i interpretarea unei piese clasice fie că-i o dramă, este la fel de personal. Exact, personal. Nu vorbim aici de teatrul de comedie sau alte chestii mai uşoare. Vorbim despre piese care-ţi ascut simţurile prin referinţele lor şi prin dramatismul personajelor.

Eu unul, şi sunt convins că nu sunt singurul, eu unul merg într-o asemenea instituţie (teatru, operă) pentru a petrece un ceas sau două în compania mea, pus faţă în faţă cu nişte lucruri la care nu mă gândeam până atunci. Cu nişte opţiuni pe care nu le conştientizam. De asta urăsc până la roşu muiştii care vorbesc la telefon în timpul unei piese. Brusc înţeleg enervarea unora de a auzi în timpul unei piese clămpănitul unui aparat foto SLR lângă.

Pe firul ăsta, consider o idee proastă reducerea preţurilor la biletele de teatru, filarmonică sau orice ar fi. Nu, considerentul că “trebuie să aibă acces şi cei care nu-şi permit” nu-şi are rostul. Bun, pui preţuri minuscule pentru elevi sau bătrâni, că ăştia oricum nu ar avea bani. Dar pentru restul lumii, faptul că ai dus preţul de la 20 la 10 lei şi pe chestia asta au mai intrat 50 de vite în sală nu mă impresionează. Sunt dispus să plătesc 60 de lei pe o carte, io fi dispus să scot şi vreo 20-30 pentru un spectacol – dacă asta înseamnă că merg într-o audienţă selectată; este mult mai preferabil decât să dau 10 dar să fie tâmpiţi în sală. La anumite evenimente publicul contează poate chiar la fel de mult precum prestaţia scenică.

Cine vrea teatru ieftin merge la alea studenţeşti, la alea zonale, la alea de estradă. Echivalentul Diviziei C la capitolul “cultură”, pot juca şi persoane de 40 de ani în piese d-astea. Tâmpenia sinistră cu preţurile mici o văd şi la cărţi; or fi ele ieftine, dar dacă preţul plătit este ascuns în greşeli de traducere sau în erori tipografice .. lasă. Recunosc, eu unul nu sunt cumpărător de carte avid, însă ştiu câţiva. Şi -ghici ce?- scăzând preţurile câştigi o audienţă relativ incultă şi care-i în majoritate one-time buyer, în schimb pierzi oamenii interesaţi, ăia care ar fi în stare să susţină ecosistemul tău. Şi-i alungi.

Nu-i păcat?

Da’ pot spune cu mâna pe inimă că eu unul n-am ştiut niciodată ce vreau să fac. Când am fost -copil fiind- în vizită la Liceul CFR, mi-a plăcut câte ştia să facă strungul. Apoi m-am jucat cu nişte roţi de vagoane, şi-mi plăcea mecanica lor, urmăream arcurile, prostii d-astea. Mai stăteam şi între muncitori la o tablă, şi aşa mai departe. Cum să alegi între a te face strungar şi cartofor? Imposibil.

Apoi am învăţat să citesc şi să adun, şi-am vrut să mă fac învăţat. Nu ştiam io prea bine ce-s ăia învăţaţii, da’ era clar că se holbează foarte mulţi colegi (eram 40 la o singură învăţătoare), şi-mi plăcea de mutrele lor plouate când dădeam vreo rezolvare de problemă pe loc.

Ş-apoi am descoperit bibliotecile şi şahul pe computer. Am trecut şi printr-o perioadă de misticism tembel indus de rude aflate  într-o fază de denial, mai ziceam cu juma’ de gură că “vreau să devin preot” deşi undeva sub pelicula conştientului pâlpâia luminiţa lui NU, scris mare şi lat. Au fost şi-au trecut. Mai ziceam altă dată că vreau să fac “informatician”, deşi la vremea aia habar n-aveam cu ce se mănâncă – noroc că nici adulţii nu prea ştiau, doar priveau cu respect şi tăceau dracului. La fel cum, plictisit de ironiile profului de mate, în clasa a XII i-am zis că dau la Litere numai ca să mă lase în pace cu aluziile lui de meditaţii.

Realizez acum că sincer nu ştiu ce vreau să fac. N-am ştiut niciodată. Lumea e mare şi bogată, şi-mi place să sorb pe îndelete dar apoi să mă mişc mai departe. De fapt, chiar dacă sunt mai degrabă sedentar, cred că asta e singura preocupare pe care aş putea-o avea constant: de călător. Să urc în tren, avion sau maşină, şi peste 2-3-10 ore să fiu la câteva meridiane şi fusuri orare distanţă. Sigur, susţinut de alte activităţi, freelance programmer, virtual assistant, chestii care până la urmă cer un laptop şi interneţi.

Eu şi o carte, eu şi o un laptop, eu şi o cameră închiriată. Atât.

Sunt de meserie fugitiv.

Şi-apoi mă calmez. Ies la o plimbare, spre exemplu pe străduţele lăturalnice din centru,

totul devine mai calm. Molcom. Dârz. Trec printre jucătorii de şah din Central şi mă întreb dacă are sens să mă grăbesc undeva, dacă nu cumva cursa asta de 1000-metri educaţie are vreun sens, dacă nu ar trebui să-mi iau timpul meu personal ..

After all, we’re all just bricks in the wall

Vă las cu ecourile:

Nu exagerez, dar ăsta e unul dintre puţinele filme care m-au făcut să pun pauză nervos de vreo 2 ori. Nervos în sensul de surescitat, nu în sensul de “am draci pentru că-i o tâmpenie”. Este exact genul de film pe care l-ar face şi românii – dacă ar avea măcar o zecime din geniul cinematografic al altora. Koreea a fost şi încă este într-o bună măsură o ţară foarte tradiţionalistă, o ţară a lui stiff-upper-lip, a respectului acordat bătrânilor şi a regulilor sociale rigide. Seamănă puţin cu România societatea lor, şi am regăsit pe alocuri câteva din dramele lor personale.

Să vă povestesc, totuşi, cu detalii:

Ju Yeong-jak e avocat, Eun Ho-jeong e casnică; a fost dansatoare, acum e instructoare de dans pentru a avea timp să se ocupe şi de copilul înfiat. Căsnicia lor .. ei bine, căsnicia lor nu prea merge, din exact motivele de băţoşenie pe care le întâlneşti oriunde: lipsa de comunicare.

Sigur, fiecare spune ce vrea, dar lucrurile nu se modifică. Fiecare vorbeşte în cutiuţa lui ..

Totul ar funcţiona absolut perfect .. dacă n-ar funcţiona deja în alt univers paralel. Soţul (Ju) are o amantă. Ea (Eun) e pe cale să aibă şi ea o relaţie. Spre exemplu pentru că un puţoi se îndrăgosteşte de ea:

Mi s-a reproşat că “recomand filme porno”. Mno, io ce să zic, sunt scene nude şi scene sincere. Dacă filmele româneşti excelează prin vorbe spurcate, acesta este în schimb ilustrativ pentru sex:

Sinceritate şi vorbe dureroase. Iar cum un lucru care nu funcţionează într-un context se poate totuşi să funcţioneze în altul .. cum spuneam, tipul nu-i deloc, dar deloc uşă de biserică.

Viaţa curge înainte, aparent banală, între cazuri de pledat, petrecut timp cu soţia, petrecut timp cu amanta .. Mbine, e şi-un schepsis, anume că lui Ju îi cam moare tatăl. Modul frust cum se discută problemele importante ale vieţii amintesc de modul nostru de a privi lucrurile, departe de Europa pozitivismului şi de America lui “I promise you, you won’t die”. Aici oamenii mor şi toată lumea e împăcată cu ideea .. oarecum.

Facem cunoştinţă şi cu tatăl. Ăsta-i un redneck clasic, cu idei fixe şi care o ştiut să-şi trăiască viaţa aşa cum scrie la carte – mi se pare că-i arhetipul românului, pe undeva. Chiar şi pe patul de moarte el e vesel, bea, fumează, şi în principiu nu-i pasă. În timpul ăsta, soţia lui suferă .. dar asta e altă discuţie. Deci tatăl:

Cum ziceam, viaţa curge înainte, avocatul are treburi importante, Eun face sport acasă şi se plictiseşte. Reţeta perfectă.

Sigur că da, el lucrează din greu la capitolul “deschidere”, anume învaţă să se exprime, să vorbească despre ce-l frământă, despre ce i-ar plăcea să facă, lucruri d-astea banale ..

Prima lui lecţie este de altfel destul de explicită

Nu vă povestesc cum ajunge Eun să se cunoască cu acel .. hmm .. puţoi, cert este că se înfiripă ceva şi pe frontul acesta

Meanwhile, somewhere in Korea, un beţiv apparently fără nici o legătură cu restul filmului ..

Ha ha, unde aţi mai văzut aşa ceva, cauză fără efect? Tipu’ e beat, urcă pe motor şi merge ca pişatu’ boului. Se sperie de-o maşină şi intră în şanţ. Totul ar fi perfect dacă la volan n-ar fi … Ju. Cu amanta care-i face o felaţie de toată frumuseţea.

Sigur că da, avocatul perfect nu vrea să se afle cine era pe-acolo la momentul nefericit. Fix ca-n România? Ei aş.

Sigur, toată lumea îl crede pe avocat nevinovat, şi beţivul notoriu cade de prost. Avocatul promite totuşi familiei să-i ajute cu bani.

Între timp, nea’ redneck e pe ducă, i se apropie funia de par şi asta se vede.

Ultimul stagiu, sânge nefiltrat ajunge la creier, delir, finish. Soţia e la post lângă Ju, desigur.

Cum spuneam, soţia redneckului a fost şi ea, la rândul ei, o doamnă drăguţă care nu l-a contrazis niciodată. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi din nou FIX ca-n România, dar pe lângă asta vreau să notez şi-o mutră priceless:

Între timp, tânărul nostru încearcă şi el stângaci să dea drumul zăgazului

Stângaci sau cum o fi, but he almost scores. În acest moment onoarea familiei este .. hmm .. pătată?

Dar îndeajuns despre ei doi, vă spuneam că proaspăta văduvă se simte bine. Dovada:

Toate bune şi frumoase, dar .. ce ziceam? Aşa, toate bune şi frumoase, dar atmosfera se face brusc rece. By the way, balanţa culorilor nu e mereu cea corectă, însă e folosită pentru un efect foarte dur, aproape fizic. Spre exemplu, e rece pentru că în scena de mai sus dintre Eun şi pudel, Ju aproape dă buzna peste ei.

Nimic relevant aici, dar mi-a plăcut moaca sheepish a amândurora, parc-ar fi adolescenţi pe punctul să se pupe prima dată, hi hi.

Între timp, bănuielile soţului se confirmă: tatăl pudelului îi face o vizită. Bineînţeles, stiff upper lip, Ju ascultă şi apoi îi arată omului uşa. Nu face scandal, nu promite că-şi bate soţia când ajunge acasă .. asta e prăjitura lor pe care o vor mânca singuri.

Bine, poate nu-i românesc complet, la noi s-ar fi lăsat cu ochi vineţi. Aici doar se ignoră chestiunea, fiecare are musca pe căciulă, all’s fair in love and romance.

Problema apare la bietul motorist pe care l-am mai întâlnit. Ju îi promisese marea cu sarea, dar ca orice avocat nu se ţine de cuvânt. Şi cum soarta nu stă să te întrebe ce te-ar durea mai puţin ..

Meanwhile, omul e la datorie, aburind legea mai departe.

Gwangguk în timpul ăsta şi-a ieşit din minţi.

Ăsta e un moment în care eu unul am pus pauză filmului pentru a mă enerva pe îndelete. Pur şi simplu s-au acumulat toate, una peste alta, răzbunările se cheamă între ele, căderea kinderului e un fel de eliberare. De aici încolo ai crede că lucrurile merg spre mai bine.

Ai crede că moartea copilului lor i-ar putea, hmm, apropia. Problema fiind, sigur, că Eun îl prinde pe Ju când vorbeşte la telefon cu amanta. El fiind beat.

Se acuză de insensitivitate, se bat bineînţeles. Sincer, eu unul mă aşteptam să-i dea unul din ei cu satârul în cap celuilalt, chestii d-astea. Fleoşc. Abia dacă-i rupe un deget.

După ce-o duce la spital, fiecare merge în treaba lui.

Aa, şi totuşi ea nu şi-a consumat păcatul. E timpul să. Dac-ar avea şi cu cine, bineînţeles.

Grand finale: ea rămâne însărcinată. Şi şansele să fie copilul lui Ju .. se pot ghici. Cam nule. Dezonorată de 2 ori, familia ar putea merge mai departe. Ju înghite şi se oferă s-o ajute, să-i treacă sub tăcere .. escapada.

Dar nu. Nici unul dintre ei nu mai are energia să stea într-o strânsoare care-i calcă pe nervi. Sfârşitul e simplu, ea va da divorţ, fiecare cu pizda mă-sii de acum încolo. Happy end.

Şi cam atât. Banal? Poate. Interesant? În mod sigur.

Now to the questioning:

1. Ai o porecla?

Nu. Nickname pe internet a fost, este şi probabil va fi dAImon, cu A şi I litere mari, scris mereu greşit de toţi oamenii care citesc în diagonală. Am mai avut 2 variante “necizelate” ale lui, iar în locurile unde un simplu dAImon a fost deja luat folosesc variaţii precum dAImons, dAImonz, dAImonxxx, dAImons’ etc.

Cum ziceam, singura poreclă pe care-am avut-o o fost grasu’. Şi cum e şi ea comună pentru mulţi alţii .. meh.

2. Unde locuieşti?

Într-un oraş liniştit, pe o stradă liniştită, lângă o şcoală la fel de liniştită. Serios acum, soarele bate în casă abia de la 3 după-amiaza, iar din oră în oră aud clopoţelul de la şcoală. Uneori mai huruie tramvaiul sau se aude în noapte toba unuia care se crede os de zmeu.

Nu, nu v-am dat adresa exactă, însă consider că un răspuns d-ăsta e mai semnificativ …

3. Ce inaltime ai?

Vreo 81-82 de centimetri peste metru. Atâta aveam şi la finele şcolii generale, şi acolo m-a uitat natura.

4. Ai zi onomastica?

Sf. Alexandru, plus uneori Sf. Petru după numele naşului de botez. Când îmi amintesc.

5. Cu ce te ocupi?

Sunt între trei lumi, cam la fel cum eram şi când am început prima dată să scriu pe acest blog. Pe-atunci tocmai începeam anul I de facultate şi încă mai lucram la Solectron.

Acum … acum sunt pe punctul să termin facultatea – well, pe punctul să termin cei 3 ani “regulamentari”, urmând probabil prelungiri. Acum lucrez în limba engleză şi din confortul casei mele, şi parcă halele lungi şi înghesuiala vitelor din fabrică au rămas undeva într-un colţ de memorie doar pentru comparaţie, doar pentru “nu aşa”.

Şi totuşi e o lipsă de ceva, o lipsă acută de scop, de definiţie, de ţintă. Plutesc, şi asta nu-mi place.

6. Ai fraţi sau surori?

Nu.

7. Limba maternă?

Româna.

8. Limbi vorbite?

Româna, desigur, şi engleza.

9. Colecţii?

Nu. Pur şi simplu nu am răbdare pentru aşa ceva.

10. Număr la pantofi?

Irelevant. Pot dezvălui multe altele, dar ăsta e un detaliu prea personal.

11. Şcoli absolvite

Liceul. Pus la dracu în praznic, acolo unde a înţărcat mutu iapa, şi cu orele începând de la 7:30 în loc de 8:00. Cu facultatea încă mai lupt.

12. Materia preferata?

Pauza. Nu glumesc, toate materiile au importanţa lor aparte, n-aş vrea să le clasific. Însă pauza e singura materie care aduce fericirea, dă timp pentru copierea următoarei teme, lasă ferestre între cursuri şi nu în ultimul rând permite mersul la budă fără să pierd din materie.

La fel cum orice ai face în viaţă, oricât de important, pauza de după e singurul moment lucid în care ai privire de ansamblu. Cum să n-o iubeşti?

13. Ce hobby-uri ai?

Păi, după cum mi s-a mai spus destul de plastic, “taking random pics”, “urmărirea tâmpită a tramvaielor prin oraş”, “cititul de nebun pe stradă”, “statul pentru perioade nesănătos de lungi în faţa computerului” .. ajunge.

14. Bani de buzunar?

Salariu. N-am avut niciodată bani de buzunar, motiv care mă şi face să fiu oarecum iresponsabil când vine vorba de cheltuieli.

15. Dorinţă?

D-apoi … dorinţa e în funcţie de ceva, într-un context. Uite, spre exemplu vreau o temă nouă pentru blog, ceva custom-made, am şi început să scriu nişte requirements pentru ea.

În rest, dorinţele sunt ale mele şi prin urmare voi tăcea versatil asupra lor. Ice-cream, anyone?

16. Vise?

Să …

17. Numar norocos?

Nu ştiu, nu cred. Am numere preferate, însă.

18. Ai vrea să revezi

Lumea copilăriei, cu ochii de acum. Uitarea doarme greu.

19. Ai animale de casă?

Avut. Nu intenţionez să mai. Oricine ţine animal fără să-i ofere ocazia unui companion timp de minim câteva ore bune mi se pare un tiran nemernic. Dacă n-ai curte sau măcar 2 animale la bloc, mai bine te laşi de sportul ăsta.

20. Sentimentul cel mai preţuit?

D-apoi … lasă, duduie, că vrei să ştii prea multe. Ce dai ca să afli?

21. Care a fost cea mai frumoasa zi din viaţa?

Încă n-a venit, şi sper sincer să nu vină vreodată. Când ştii că “cea mai frumoasă zi” e undeva în trecut, se cheamă că şti pe moarte.

Bineînţeles, vă serviţi dacă simţiţi nevoia.

]]> http://daimon.me/blog/2010-06-27/leapsa-indiscreta/feed/ 2 http://daimon.me/blog/2010-06-26/criptograma-nselatoare/ http://daimon.me/blog/2010-06-26/criptograma-nselatoare/#comments Sat, 26 Jun 2010 02:19:26 +0000 dAImon http://daimon.me/blog/?p=1100 3 silabe, titlul ar trebui să fie de-ajuns ca sugestie.

Iar pentru cei mai tech-savvy, în pagină veţi mai găsi un indiciu.

alicevoice: Multumesc @Iulyan @TheOfficialDK @AsafteiDragos @daimonz @PDorinF mai multe RT-uri decat filme nevazute

O problemă inerentă a acestor modalităţi de comunicare este încercarea unora de a-şi transfera problemele spre rezolvare. Şi anume, începând cu grupurile de discuţie pe Usenet, omu’ vine, bagă o întrebare în burta maşinăriei şi aşteaptă un răspuns. Desigur, prin Burta Maşinăriei înţelegem celălalt capăt al firului de internet, unde se află de fapt alţi oameni care-şi rup din timpul lor pentru a scrie răspunsuri.

Citeam diverse materiale de la începuturile reţelei Internet, şi dacă este un lucru comun între toţi oamenii care se conectau, ăsta ar fi: entuziasmul legat de posibilitatea de a contribui inteligenţă, de a conecta oamenii cu potenţial. Înainte de 1989 şi poate chiar înainte de dot-com bubble n-ar fi visat nimeni să caute răspunsuri pe internet dacă nu era deja bunicel la capitolul tehnic. Pur şi simplu era un mediu auto-selectiv.

Când răspunzi unei întrebări tâmpite pe un forum, în subsidiar speri că răspunsul tău va fi vizibil tuturor – şi prin urmare speri că următorii care vor avea acea nedumerire vor avea acces şi la răspuns. În realitate, cimpalacul nu are timpul sau capacitatea de a căuta informaţia deja existentă, aşa că întrebările de începători continuă mereu, ca un fel de zgomot de fond. Ajungi să-l ignori.

Şi unde se petrec cel mai uşor interacţiunile de genul ăsta? Păi … pe social media. Cel mai uşor este să intri pe Facebook sau Twitter sau un forum şi să întrebi senin tot ce vrei să afli, sperând că se găseşte un om bun milostiv fraier care să-ţi răspundă. Abordarea asta are, bineînţeles, câteva neajunsuri: ăia inteligenţi se simt bombardaţi de întrebări, prin urmare îşi bagă picioarele; respectiv, oricât de prost ai fi, totuşi nu vrei să primeşti răspunsuri de la unul mai prost ca tine. Cum pe internet îţi ia destul de mult timp să te prinzi care-i bou şi care-i Einstein, şansele ca răspunsurile la întrebările tale să fie date de un bou iar tu să nu te prinzi sunt semnificativ mai mari.

Mai mult, urmărind exemplul de la începutul articolului, constat exact acelaşi comportament ca al celor ce trimit mai departe mailuri în lanţ: atitudinea că “nişte informaţie irelevantă nu strică”. Ba strică, Ghiţă. Faptul că tu dai mass legat de un copil inexistent care primeşte nişte cenţi pentru că tu ai făcut o tâmpenie îmi răpeşte mie 3 secunde din viaţă, iar pe tine te etichetează iremediabil drept bou. Nu pentru gestul de a trimite, ci pentru că nu ai chestionat măcar 2 secunde conţinutul, pentru că eşti capabil să crezi că softul tău de messenger monitorizează ce faci. Ai merita să o facă, by the way. Faptul că tu retrimiţi un mail cu poze drăguţe (funny) de acum 5 ani te etichetează la fel drept anacronic şi mediocru.

Faptul că poţi da re-tweet (RT) unei chestii precum “găsit buletin pe numele X” e fix din aceeaşi clasă. Care-s şansele ca X să fie pe Twitter? Care-s şansele ca un mass “ofer ghetuţe ortopedice” să fie văzut de cineva interesat? Şi care-s şansele ca totuşi bietele ghetuţe să fi fost deja donate?

Sincer, da’ sincer, poate pare rece ce spun, însă … unii ar merita să lase comunicarea în masă pe seama altora. Presei, spre exemplu. Discutăm de la om la om, sigur, vorbim câte-n lună şi-n stele vrei, totul e ok. Dar cu avântul comunicării de-personalizate, spun franc că unii nu merită urmăriţi. Nu orice Gyusi cu acces la internet are ceva interesant de spus necunoscuţilor. Sorry.

Am văzut o comparaţie tare plastică: un sait care foloseşte intro în Flash este similar unui patron de magazin care te încuie afară pentru a-ţi cânta despre produsele lui minunate. Măcar pe internet e simplu, închid saitul tău de căcat şi nu revin niciodată.

Dar pe exact acelaşi calapod funcţionează anumite mizerii şi în realitate. Spre exemplu, acum ceva vreme tâmpiţii de la Romtelecom s-au hotărât să doneze cu forţa nişte asigurări. Care-i şpilu’? Păi default după 3 luni de gratuitate era să plăteşti în continuare – şi dacă voiai să renunţi (opt out) trebuia să-ţi rupi din timp pentru a le spune asta. M-am bucurat că nu le sunt client, şi eu unul aş prefera să primească firma asta o amendă gigantică.

O gafă de aceeaşi natură a făcut RDS, introducând o taxă de întreţinere (maintenance) pentru postul de telefonie fixă. Suma nu e enormă (5 lei), dar gestul e de căcat. Sigur, e modificarea unilaterală a contractului, poate omul să renunţe, dar procesul de renunţare e atât de greoi încât nu merită; dacă ăia 5 lei nu sunt enorm de importanţi pentru tine, mai degrabă îi plăteşti. Eu unul l-aş plezni pe ăla care a venit cu ideea asta tâmpă.

Zilele trecute, Orange a dat drumul unui concurs la fel de tâmp, trimiţi SMS cu răspuns la nişte întrebări şi câştigi mara cu sarea. What’s the catch? Eu unul nu am cerut să particip, nu am răspuns la nici o întrebare, nu mă interesează ideea lor. Şi totuşi de 5 zile primesc câte 10 mesaje de zi, până când am găsit pe net soluţia: mesaj la numărul 100 cu textul STOP. Băi frate, înţeleg să mă întrebi o dată, să îmi pui o întrebare de test, dacă muşc momeala you win, dacă nu muşc asta e. Oricum îţi sunt client deja.

Ce au toate mizeriile astea în comun? Ideea de opt-out mai degrabă decât cea de opt-in. Anume:

Eu plătesc pentru un lucru, un serviciu clar. Tu introduci în sistem o variablă nouă; sigur, pot să scap de ea, dar cere timp şi efort din partea mea. În politică, dacă un grup de politicieni ar da zilnic legi tâmpite ar ajunge traşi pe roată după câteva zile, că n-are nimeni timp să se uite după ce prostii fac ei. În schimb agenţii economci se simt ca pe tarlaua lor. Ce este deranjant este că pe unii (Orange!) nu-i interesează ce fel de client eşti, fie că ai abonament de 3 euro fie că ai un big family pack de vreo 30, primeşti reclamele la fel, fără discriminare.

Şi apoi se miră că mor de foame.

Am setat următoarea formă pentru linkurile de pe blog: hxxp://domeniublabla/2010-06-09/<postname>/ . Vreau să modific structura să arate aşa: hxxp://domeniu/2010/06/<postname> . Cum fac url rewrite astfel încât linkurile de forma veche să dea către forma nouă?

Eu vreau să fac url rewrite, astfel încât şi căutările din Google care veneau pe vechea structură de linkuri să fie redirectate spre varianta nouă. Să modific structura din WordPress ştiu şi eu.

Cu mulţumiri,