Promisesem să nu mai scriu despre piraterie şi licenţe, chiar mă seacă subiectul şi nu-mi face plăcere să-l dezbat. Dar cum am un VisUrât în reader şi omul ţine neapărat să scrie articole ca ăsta sau ca ăsta, nu poci să nu reacţionez.

Deci.

Bârgău zice clar că “nimic nu-i gratis”, da? Şi recunoaşte cu 3 mâini că reclamele îl ajută să-şi ţină blogul, da? La fel ca orice alt pro-blogger din România, da? Bun. Notat.

Acu’ să trecem la justificarea pirateriei.

Eu dacă îmi răpesc 30 de minute din viaţă şi-i ţin locul Mariei de la brutărie ţin să fiu plătit pentru acele 30 de minute. Nu le primesc înapoi de niciunde. Dacă îmi cumpăr un mp3-player vreau să am încrederea că nu îmi va fi furat, tocmai pentru că a cumpăra alt player mă costă. În general pun preţ pe chestiile care valorează ceva real. Tehnic vorbind, poţi “fura” doar obiecte ce există într-o singură copie.

O melodie dacă o copiez îi rămâne şi proprietarului. Un film dacă îl copiez îi rămâne şi proprietarului. Un soft la fel. Nu am prejudiciat pe nimeni de vreun bun al său. Ok, poate l-am prejudiciat de veniturile potenţiale? Achtung! Dacă ai magazin şi ţi-l vizitează 500 de oameni zilnic dar numai 10 cumpără ceva nu înseamnă că ai pierdut fix 400 de clienţi. Înseamnă doar că aceia erau potenţiali clienţi, şi că n-ai făcut totul să-i convingi să cumpere.

Dacă am un bar cu 2000 de clienţi pe zi, fiecare consumând o singură bere, înseamnă că am pierdut în vânzări alte 2000 de beri fiindcă nu i-am convins să bea mai mult? Nu ştiu. Prostia asta cu potenţial cumpărător şi cu venituri potenţiale îmi întoarce stomacul pe dos. Sigur, nişte manageri leşinaţi de foame se plângeau că citim ziarul de la vecinul şi nu îl cumpărăm noi – asta până au băgat reclame şi a început să le convină că mai multe perechi de ochi pargurg paginile.

Instinctul natural al omului este să împărtăşească, să dea altora, să se înfrupte din ce au alţii. Câcat, păi radioul e de-a dreptul comunist, la inventarea lui zbierau copilaşii de la casele de discuri ca din gură de şarpe că drăcia va ucide vânzările la muzică. Uite că nu le-a ucis, ba chiar dimpotrivă. Multiplicarea în masă a oricărui produs nu face decât să îi aducă expunere şi în final cumpărători care altfel nu ar fi auzit de el. Ce preferi, să cânţi pentru 15 prieteni şi să sugi pula la casa de discuri să te scoată şi pe tine? Şi dacă eşti băiat? Nu-i mai simplu să te pui pe Youtube şi să laşi lumea să decidă? Aşa cum face Viktoria, o ucraineancă inteligentă, şi căreia i-am cumpărat albumul de classical doar pentru că mi-a plăcut enorm ce cântă ea. Impulse buy.

Hai să numărăm, bă pizdelor. Hai să încercăm să ghicim câte ore nedormite au adunat toţi calculatoriştii din lume la începuturile internetului. Hai, idioţilor, încercaţi să estimaţi măcar valoarea timpului acelor oameni care de bună voie şi nesiliţi de nimeni au folosit reţeaua, au scris software pentru ea, au vânat vulnerabilităţi în software şi în protocoale. Hai, estimaţi puţin cât ar fi durat o implementare comercială a internetului dacă nişte hackeri cu coaie mari n-ar fi pierdut zile în şir jucându-se cu securitatea unix, încercând şi reuşind să spargă metode de protecţie ale serverelor, phreakeri care au obligat giganţi ca AT&T să îşi repare găurile din reţeua de telefonie. Încercaţi măcar 10 minute să căutaţi pe interneţi, bă proaste leşinate ce sunteţi, cam cât ar fi costat expertiza pusă de aceşti oameni în spatele protocoalelor TCP/IP, câte teste s-au făcut pentru a securiza cât de cât un rahat de SMTP, câte nopţi nedormite au acei geeks care au studiat maţele primelor firewall pentru a se asigura că sunt impenetrabile.

Aţi numărat? Unde eram fără munca voluntară a lor? Să vă ajut? E simplu: în noroi, că cine ar fi ghicit potenţialul internetului în 1990? Cine ar fi plătit sume consistente pentru testarea securităţii? Firefox e open-source. Wordpress e open-source. MySql a fost open-source până l-a cumpărat Sun. Linux e open-source. Proiectele fundaţiei Apache sunt open. Unde eram, bă, fără ele? Între gifuri animate care au fost cutting-edge în 1995? Cu Internet Exploder şi gaşca de troieni ataşaţi? De unde aţi fi avut voi bandă să downloadaţi filme cu 5 mb/s sau să vă uitaţi la lolcats pe Youtube? Aud? Ce ISP ar fi investit dacă nu exista o piaţă de consumatori?

Dacă tot am dat-o exemplu pe Vika, hai că vă mai dau unul drag inimii mele: QuestionableContent. Benzi desenate online, tipu’ are vechime de vreo 6 ani şi de vreo 2 sau 3 face comics full-time. Din ce trăieşte? Merchandise, mărunţişuri, just visit his TopatoCo store. Şi dacă sunteţi pe TopatoCo, ia, aşa o privire rapidă, câţi web cartoonists câştigă un ban cinstit din ce fac ei acolo? Aud? Ce era de preferat, să pună parolă pe site şi doar ăia care plătesc să intre? Păi a doua zi ar fi fost piratate materialele, iar în 3 luni se lăsa omu’ de meserie. Nu vă seamănă cu argumentaţia lui Sebi? Mie-mi pare că se calcă singur pe picioare, dar fie.

Aşa că, bă oameni stupizi ce sunteţi, apărătorii noţiunii de FURT dincolo de limitele raţionalului, înţelegeţi că nu există vreo limită fizică sau morală pentru copierea materialelor. Avatar a făcut încasări căcălău, pentru că a putut. Reeditările lui Elvis Presley fac încasări căcălău, chiar dacă absolut toată discografia regelui se găseşte şi online. Pentru că omul plăteşte pentru calitate, PERIOD. Ah, că nu mai acceptă nimeni să plătească pentru albume proaste pe care abia le-a ascultat 10 minute în magazinul de discuri … nu-mi pare rău. Deloc.

În lumea asta există legi fizice, imuabile. Ca biletul la cinema, spre exemplu. Acolo nu pot şi nu vreau să trişez, plătesc pentru un ecran gigantic şi pentru o calitate superioară celei de pe ecranul de acasă. Nu pot şi nu vreau să sar gardul la concertele preferate, pentru că artistul ăla dă totul pe scenă pentru mine.  Plătesc găzduire pentru blog pentru că cineva consumă nişte resurse special pentru mine. Aş plăti un joc făcut extrem da’ extrem de bine, ceva care să merite să-l joc cu săptămânile sau cu lunile, nu vreun shooter pe care-l termin în 5 zile. Sau ceva joc cu modul superb de reţea. Mda, dezavantajul lumii moderne, chiar testăm înainte să cumpărăm, nu mai merge să faci valuri de marketing şi să aştepţi fraierii să-ţi umple conturile …

Însă în rest, cine face ceva digital pleacă de la premisa că “opera” lui va fi disponibilă lumii întregi. Chiar dacă nu-mi convine, viitor programator fiind. Ar trebui să fiu primul care să îmbrăţişeze legea în speranţa protejării veniturilor mele, la fel cum fotografii profesionişti au ţipat din toţi bojocii când au apărut primele saituri de stock photography. Mă mai apucă din când în când câte o nostalgie d-asta, dar îmi ajunge să-mi amintesc fericirea oamenilor care s-au înregistrat cântând şi care apoi urmăreau încântaţi câţi vizitatori are acea înregistrare. Yup, vanitatea înaintea veniturilor potenţiale, sharing before greed, all that stuff. Nevoile oamenilor înaintea nevoilor banilor.

This is our world. Get used to it.

Cam atât, for now.

Oarecum pe dinafară, dar ţin musai să menţionez că reclamele de la început au fost total neinspirate, plus de o rezoluţie care pe mine unul m-a lăsat prost; erau bune la TV între două calupuri de publicitate la detergenţi, dar ..

Intriga filmului e bine aleasă, Tim Burton reuşeşte să mixeze două idei ale lui Lewis Caroll şi să facă un film pop bunicel. Ritmicitatea poeziei Jabberwocky se imprimă pe creier şi dă un sens şi o finalitate filmului, deşi asta se încadrează şi la bile negre. Practic tot filmul aştepţi deznodământul, aştepţi finalul, ştii că vei ajunge acolo, nu te surprinde cu adevărat nimic din film; or, pentru o adaptare a două chestii marca Lewis Caroll, poate fi dezamăgitor. No, e pentru copii, e 3D, ăsta e un risc pe care orice regizor de acum înainte va trebui să şi-l asume: ori se chinuie să facă personajele credibile şi să introducă semnificaţie în acţiune, ori bagă nişte frişcă vizuală şi a terminat discuţia. Mă îndoiesc să îi mai reuşeacă cuiva după ce Cameron ne-a frecat ridichea cu Avatarul lui.

În rol de Alice e o tipă cvasi-necunoscută, Mia Wasikowska. Honestly, mi-a plăcut enorm de ea la începutul filmului, e aşa aspră şi încruntată şi foarte puţin feminină .. ca orice personaj ieşit din comun de la cate te aştepţi să “explodeze” mai încolo. Până la ieşirea din realitate şi intrarea în imaginar, e absolut ok. Apoi însă intervine intriga care spune că ea ar trebui să-şi reamintească măcar puţin de locurile prin care trece, să-şi reamintească Wonderland, măcar să simtă fiorul .. nimic. Lemn şi tămâie, stană de piatră. Nici un semn măcar că personalitatea ei libertină ar vrea să iasă la iveală, până la capăt merge pe aţă întinsă. Meh.

Pălărierul nebun are un rol puţin extins faţă de original, totuşi insuficient pentru a-i da spaţiul necesar lui Johnny Depp să fie el însuşi. Pur şi simplu are câteva replici ingenue şi nişte giumbuşlucuri interesante, but .. it leaves for more to be desired.

Un singur personaj cred că ar mai merita să fie menţionat: caracterul animat Regina de Cupă, supposedly evil. Pur şi simplu uneori are o moacă de căţel abătut, are şi o replică oftată cum că “it’s better to be feared than loved”, practic aproape orice adult identifică trăirea asta cu ceva ce a simţit şi el în vreun moment mai gri-negricios al vieţii lui. În schimb Regina Cea Bună e horror, plată la expresie, fadă în mişcări şi cu nişte sprâncene absolut groteşti. Singurul twist din tot filmul, dacă te aştepţi la zâne şi roz te înşeli.

Bonus points, se pare că inspiraţia lui Tim Burton vine dintr-un joc obscur pentru PC, de acum câţiva ani. Aici o să am nevoie de detalii, n-am reţinut exact care-s similitudinile şi cum se numea jocul ..

Sumarul e simplu: te duci, te uiţi ca un copil la nişte chestii animate care se tot mişcă pe ecran timp de 2 ore (noi nu am reuşit să realizăm când a trecut timpul), dai jos ochelarii şi revii la lumea normală. E ok ca petrecere a timpului liber, I guess ..

Articolul de faţă este născut dintr-o asemenea visare lucidă. E doar o bucată, un ciot, însă prefer să-l “scuip” în lume aşa cum este el; completările rămân pe seama cetitorului.

–

Probabil aţi văzut deja bannere de susţinere a campaniei “Fii mai neamţ!“. Dacă nu aţi văzut, zic că n-aţi pierdut nimic. Dezideratele ei sunt aproape banale, şi nu-mi pare a fi apanajul germanilor de a fi politicoşi în interacţiuni, rezervaţi în public şi serioşi în general. Chiar nu mi se pare. Mai degrabă, ce mi se pare că ne atrage la ei este perfecţiunea maşinăriei sociale, aceea care permite funcţionarea societăţii în orice condiţii.

Pe de altă parte, vă invit să vizionaţi şi un scurt film, Brutalitat in Stein. Discuţia începută în alt articol poate continua şi cu argumente din Al doilea război mondial. Spre exemplu, despre ruşi “se ştie” că sunt brutali la răzbel, şi că au mers la sacrificiu de multe ori. Dar dacă ar fi să comparăm atrocităţile comise de ruşi sau de nemţi, cred că am descoperim un lowest point apropiat. Pur şi simplu, ambele neamuri au făcut destule crime oribile încât tot ce putem face este să fluierăm a pagubă şi să zicem “cadavera vero innumera”. Şi totuşi, deşi ştim că la punctul minim neamurile sunt la fel de urâte, totuşi traiectoria lor post-war este diferită. De ce?

Din orice societate aparent lustruită la suprafaţă răsar din când în când nişte deviaţi, nişte rebuturi sociale cum ar veni. Cel mai rapid îmi vine în minte nenea ăla austriac ce-şi ţinuse fiica şi soţia închise în pivniţă, şi întreţinea relaţii sexuale cu ele. Maşinăria socială perfect reglată a nemţilor a dat foarte uşor şi foarte rapid în overdrive pe timp de răzbel, nu le-a luat mult să li se fixeze un slogan pe care să marşeze. Încă aştept să văd care-i faza cu elveţienii, îs prea perfecţi, probabil ăştia fut jderi prin pivniţe.

–

În unele triburi de eschimoşi, când doi oameni aveau ceva de împărţit (judecat), tribul se strângea iar combatanţii se întreceau în insulte aruncate unul altuia; câştiga cel care reuşea să aibă suflu mai lung şi să câştige simpatia publicului. Până în ziua de azi, aspectul sportiv al judecăţii se păstrează, avocaţii întrecându-se în a găsi chichiţe în sistem sau în a demonstra prin orice mijloace că al lor client are dreptate.

Spaţiul public este un spaţiu al jocului, come to think about it. Ce sunt bunele maniere, dacă nu un set de reguli pe care trebuie să le respecţi? De asta atitudinea de rebel are sens doar într-o societate în care există etichetă socială, şi de asta puştii de 7 ani care se salută cu vecinii de 50 folosind un “ciao nenea” vor ajunge hipsteri; e nevoie de o balanţă, de un joc căruia să i te poţi opune. Ce este arhitectura dacă nu arta de a ascunde simboluri în locuri vizibile, arta de a vorbi şi pe limba omului needucat dar şi a oferi food for thought omului educat? Meseria de cerşetor apare în prezenţa bogaţilor dar se păstrează şi când sărăcia este lucie, a fi cerşetor e mai degrabă o stare de spirit decât o stare materială, iar exemplele pot continua la nesfârşit ..

–

Un sistem cum poate fi adus la perfecţiune? Păi rulând multe materiale prin el (input), şi reglând procesele interne astfel încât procesarea lor, drumul până la produsul finit (output) să fie eficient, optim şi cât mai puţin stresant pentru mediu. Omenirea a reuşit în 150 de ani să inventeze mai multe jucării tehnice decât a făcut-o în anteriorii 5000. Avantajul unui sistem cu un set finit de intrări este că se poate adapta lor complet, în timp ce un sistem ce procesează un set infinit trebuie să fie capabil să dea peste un element neprocesabil.

Îmi pare că asaltul industrial se dă şi asupra omului de vreo 50-60 de ani încoace. Vă amintiţi albumul The Wall de la Pink Floyd? Ei vorbeau exact despre asta, despre zidurile pe care le ridicăm între noi şi lume pentru a nu fi răniţi. Mai mult decât atât, o societate care vrea să funcţioneze fără cusur are nevoie de un subset de oameni, are nevoie de elemente care pot fi procesate uşor. De asta, când admiraţi eficienţa poliţiei germane sau a celei americane, nu uitaţi că are această forţă tocmai pentru a reprima caracterele rebele, şi că uneori maşinăria însăşi are elemente defecte. La fel stau lucrurile în sistemul de justiţie, legea trebuie să aibă zone gri, zone tampon în care să se exprime umanitatea, iar prin acele găuri scapă uneori şi criminalii. Deşi medicina ar trebui să fie accesibilă oricui, mecanizarea ei duce la medici incapabili să trateze pacienţii pentru că sunt costurile prea mari.

–

Pentru a putea face toate astea, trebuie să fii capabil să te iei în serios pe tine însuţi. Oricât de impersonal şi rece sună, trebuie să fii capabil să te vezi pe tine însuţi pe ca o unealtă. Când eşti la job nu mai eşti tu, Gheorghe Amăriucăi cu problemele tale şi cu visele tale, eşti pur şi simplu un Gheorghe îndeplinind o funcţie, exact ca un tractor, exact ca un negru pe plantaţie, exact ca un calculator. Sigur, e greu, e inuman, e oribil, şi până la urmă chiar suge; it still beats living in the wild and hunting deer, doesn’t it? Până la urmă, de aici vin şi dramele existenţiale ale omului postmodern. La slujbă eşti lipsit de suflet sau imaginaţie, în societate respecţi eticheta, în familie respecţie bunele maniere, câte ceasuri pe zi îţi rămân să te scarpini în cur şi să visezi la nori? Două pe zi, plus o lună de vacanţă pe an?

Practic, ăsta e sentimentul românesc al fiinţei: sentimentul că noi suntem, că reprezentăm ceva valoros sau posibil valoros, că fiecare om în sinea lui face sau poate face ceva interesant, util sau distractiv-artistic pentru ceilalţi. De asta nu avem poliţie, pentru că standardul de maşinărie nu funcţionează, iar contravenientul poate sta la discuţii cu agentul. De asta nu avem justiţie care să dea verdicte în timpi rezonabili, în condiţiile în care maşinăria nu are destui judecători iar cei care sunt trebuie să trateze fiecare caz ca şi cum ar fi unic. Fiecare babă vrea leac special, iar cercetările medicale nu sunt făcute astfel încât să folosească altora; vreau să văd un studiu de caz pe bolile specifice Câmpiei Banatului, spre exemplu, eu ca neofit pot spune că afecţiunile la picioare sunt ceva comun pe-aici, doar privind la oamenii de pe stradă. Primăriile nu învaţă unele de la altele, mai degrabă jucăm jocuri stupide de-a “ce oraş e mai mare”.

–

Se plângea Titu Maiorescu de “celula românească”, în referire la filosofie. Putem extinde asta la orice domeniu al vieţii doriţi. Românul nu rezistă unei munci de travaliu, nu are la dispoziţie sculele sau mentalitatea necesare pentru a duce la bun sfârşit o intreprindere laborioasă peste un anumit nivel.

Vrem scriitori dar nu avem nici biblioteci pentru ei nici reviste în care să poată publica şi să primească feedback. Vrem muzicieni dar nu avem nici parte de străini care să ne cânte live (ok, there IS mtv, thank you; e ca şi cum ai spune că Adi Hădean învaţă de pe Rai Uno), nici turnee ale artiştilor, nici concerte live. Vrem politicieni buni, dar nu avem dezbateri adevărate în spaţiul public, şi prin dezbateri adevărate mă refer la dezbateri accesibile oricărui om care-şi permite să le susţină, cultural vorbind (ce făceam noi în liceu este uneori peste nivelul unor dezbateri televizate). Vrem medicină, dar nu avem laboratoare de cercetare. Ce avem într-adevăr – IT, poate şi pentru că aici investiţiile în tehnologie sunt oarecum mai mici.

Practic, România este spaţiul perfect al eternei reîntoarceri. Al eternei reîntoarceri în lutul originar, să ne înţelegem, al revenirii la baze, spaţiul în care un sistem pe jumătate construit nu este susţinut pentru terminare ci mai degrabă dărâmat, spaţiul în care ajung bătrânii la 80 de ani să joace table prin parcuri fiindcă se plictisesc, spaţiul în care orice Dorel s-a născut poet şi leneş, spaţiul în care Mioriţa moare pentru că s-a plictisit să behăie la stele.

Românul este posibilitatea încarnată. Sigur, am putea fi un neam de matematicieni. Sau un neam de literaţi. Sau un neam de industriaşi, ne-a demonstrat Ceauşescul că putem construi sonde petroliere şi uzine, if only he lived like 20 more years, aşa cât să prindem şi noi efectele de după Perestroika dar să avem un nenea care să ne pună la muncă. E ca o magie, ia un român care acasă este pierde-vară dar are potenţial, şi du-l în orice ţară străină vrei; prins în angrenaj, descoperi brusc cum românul acela începe să producă rezultate, iar odată întors acasă, el revine la starea flască, exact ca un ceas mecanic pe care nu-l mai tragi.

–

Vezi, de asta nu vreau eu să fim nemţi. Nu putem emula o societate care are alt genotip geografic şi istoric, ar ieşi o grefă oribilă, o operaţie estetică pe suflet deschis, nevindecabilă. De ce să vrem să fim polished ca nemţii sau tăcuţi ca finlandezii între fiorduri? Hai să ne propunem ceva mai la îndemână. Hai să visăm să fim spanioli sau italieni, sunt fraţii noştri latini, am avea ce învăţa de la ei. Ne lăudăm că avem coaie şi suntem tari, să dăm şi noi drumul taurilor pe străzi, aşa din joacă. Hai să facem în loc de Catedrala Mântuirii Neamului un Turn Eiffel, chiar mai mic. Hai să mergem toţi pe munte, să documentăm ţara în lung şi în lat, să descoperim şi să ne-o vizităm.

Cam ăsta este destinul României, singura dorinţă care îmi pare că ar putea atrage după ea tot restul bunătăţilor: să ne luăm în serios. La persoana a IIIa. Ca nişte negri pe plantaţie.

Să naştem o Românie sub specie ludi.

Putem?

E un sistem atât de bun, încât pe lângă roboţei ţine departe şi oamenii. Soluţia corectă era, evident, cea fără diacritice. Se-aude, Ovi Sirb?

Secondly, una bucată blogger A-list sau cum le-o zice.

Deci, lipsă semn de punctuaţie, typo, dezacord între subiect şi predicat, alt semn de punctuaţie lipsă. Full menu, only at Arhi. Parcă Petcu îşi făcuse obicei zilele astea să tragă de urechi ziariştii pentru virgule puse aiurea şi chestii din aceeaşi categorie, ba chiar şi nişte blogeraşi mai micuţi. Nu-i bai, avem şi noi restul ochi

[ offtopic : vacanţă! sau, enfin, vacanţă pentru cine nu mai are restanţe, which is not me ... ]

Raspuns solicitare pe www.primariatm.ro – numarul WW2009-000064/20.01.2009

Stimate domn,
După cum aţi ibservat, pe tronsonul şi direcţia de mers dinspre Piaţa
Maria spre Ady Endre, au fost montate borne pt protecţia trotuarului, în
vederea împiedicării parcării autovehiculelor pe acestea, urmând să se
realizeze şi pe celălelt sens de mers.
Vă mulţumim pentru colaborare.

Intocmit: Consilier
Truţa Sorin

Cererea iniţială era parcă de a monta stâlpi în borduri pentru a împiedica parcarea maşinilor între Sinaia (Piaţa Al. Mocioni) şi Maria, trotuarul fiind îngust.

Cererea a fost satisfăcută parţial încă de acum câteva luni, dar parcă termenul legal era de 30 de zile. Eu dacă scad datele îmi iese ceva mai mult de un an. Un an întreg, aparat administrativ de 5 stele, nu?

Ladies and gentlemen, behold!

A băgat nea’ Ametcea un tweet şi-un articol despre ardeleni. Având în vedere că am tot discutat şi răsdiscutat chestiunea on- şi off- line cu diverşi, zic să notez şi rezultatele mele pe undeva.

În primul rând, sunt un susţinător al teoriei lui Blaga cum că geografia şi mediul cresc neamul. De asta nemţii şi elveţienii -crescuţi între copaci şi munţi- au simţul punctualităţii dezvoltat iar nemţii o pasiune nesănătoasă pentru supunere şi armate; de asta mediteraneeni precum spaniolii sunt ospitalieri, la fel ca anotimpurile lor calde şi dulci. It’s that simple. De asta mexicanii au altă atitudine faţă de viaţă prin comparaţie cu canadienii, de asta în orice ţară provinciile din sudul geografic sunt mai puţin dezvoltate decât cele din nord, de asta muntenii sunt mai tăioşi la vorbă decât cei de la câmpie. Sigur, e discutabil, e relativ, dar există nenumărate cazuri ilustrative pentru ceea ce spun aici. At least for me, this stuff is obvious.

Tot la capitolul geografic, când judeci un loc şi pe oamenii lui trebuie să-i judeci potenţialul. Un oraş în care se întâlnesc peste 4 etnii diferite şi care se învecinează la mai puţin de 100 de kilometri cu alte 2 ţări este logic să fie un oraş în care şansele toleranţei să fie mai mari decât în Vălenii de Munte. E o simplă matematică socială, într-o metropolă sau într-o capitală de judeţ cu 500.000 de oameni nu există nici timpul nici disponibilitatea intransigenţei. În schimb ia mergi în Cuca Măcăii şi spune tare în mijlocul drumului că eşti gay satanist, în următoarele 5 minute este chemat popa să-ţi cânte, asta dacă nu eşti rugat mai cu frumosul mai cu furca să pleci. Desigur, şi aici există excepţii, statul Texas e cunoscut ca fiind plin de rednecks (citiţi: oameni cu ochelari de cal), la fel cum există provincii întregi profund bisericoase şi în U.S. şi în Europa. Dar statistica rămâne.

Al treilea factor: cel economic. O ţară săracă în resurse şi lipsită de vecini este legată de coaie. Vezi Dubai, oraşul născut din nisip şi mare, oraşul unde o scădere a turismului este dramatic resimţită. Şi să-i comparăm cu orice ţară mică europeană, unde resursele sunt drămuite şi manufactura oferă o şansă economică? Factorul economic mai înseamnă ceva: timpul este valorificat în funcţie de economia zonei. Ia un oraş de munte unde ai toată viaţa înainte, şi ia un oraş aglomerat unde pierzi timp în tranzit, la cumpărături şi la cozi.

Hai să revenim acum la România.

Toţi factorii pe care i-am enumerat mai sus sunt reali. Ţiganii fură pentru că-s săraci şi pentru că aşa e legea la ei. Da, unii ţigani nu fură. Da, negrii când au fost scoşi de sub robie erau la fel de hoţi şi la fel de needucaţi. Acum nu mai sunt, ceea ce face ca vorba “he’s a black man” să nu mai fie denigratoare. We assume a black man is just as good as a white one.

Revenind la România, eu spun că există justificări pentru stereotipurile existente. Poate mai degrabă istorice decât punctuale, dar ele există. Cum ar fi faptul că în Moldova iernile sunt grele şi gradul de industrializare cam mic, loc propice pentru un Eminescu să viseze. Păcat că restul curvelor care au fugit în Europa nu-i împărtăşeau viziunea, şi au plecat de foame pe tărâmuri mai bune. Başca muiştii de est, cunoscuţi în vorbirea comună drept “ruşi”, tâmpiţii ăia care mai degrabă ştiu să ia decât să dea.

Foamete e şi prin zona de sud a ţării, pe la copiii soarelui cunoscuţi ca olteni, unde pasiunea pentru chilipiruri şi lipsa de complexitate sunt proverbiale. Normal că pe-acolo timpul e ignorat, doar ei trăiesc în afara realităţii. În schimb prin Dobrogea şi pe litoral ţi se poate spune totul despre valenţele realităţii, oamenii ăia trăind din mare şi din turism, aşa că se dezvoltă două adevăruri paralele: imaginea vândută celorlalţi, şi imaginea realităţii din spatele cortinei. Aici pot jura cu mâna pe inimă: toate interacţiunile pe care le-am avut cu persoane din zona aia a ţării au fost presărate de suspiciune şi de priviri piezişe.

Nu mai rămân multe, nu? Muntenia e România prin excelenţă, o chestie sumbră şi atât. Piteşti, Bucureşti, Târgovişte, când mă gândesc la locuitorii lor îmi vine în minte un chip tăiat în piatră şi cu dinţii strânşi, braţe vânjoase şi pumni încleştaţi. Nici aici realitatea nu m-a contrazis, iar din câte ştiu industria ţării prin zona asta e concentrată. Sigur, relativitatea morală nu are absolut nici o legătură cu stăpânirea fanariotă şi cu gândirea imprimată încă de atunci.

Ardeal, febleţea mea. Aici apăsarea istorică îşi spune cuvântul. Întreaga Transilvanie putem spune că a fost construită de unguri, sau măcar într-o măsură atât de mare încât este de neignorat – şi cui i-ar plăcea să se laude că neamul lui a fost cotropit? Apăsarea istorică a ungurilor (maghiari le zic ăia care-s gay, da?) nu e ceva rău în sine, altfel poate ar fi fost Ardealul doar o altă Muntenie, faţa dinspre nord. Ba chiar le pot mulţumi maghiarilor că le-au ţinut istoria, există documente încă înainte de 1100, destul de bogate. Gândirea înceată? Semn clar al faptului că-s munteni şi că mai demult trebuiau să gândească de 3 ori înainte să rostească ceva ce i-ar putea supăra pe stăpâni. Iar după ce am aflat că la Aiud a fost una din cele mai mari închisori ale regimului comunist, mi-a trecut ideea că ar fi Transilvania vreo zonă de imaculaţi spiritual. Îs doar nişte oameni mai hotărâţi.

Banat. În afară de punctele mari ale istoriei, gen cucerirea romană, incursiunile lui Iancu de Hunedoara şi încă vreo două chestii, nu ştim mare lucru. În 1552 ceva turcalete o cucerit cetatea Timişoara, şi timp de 160 de ani nu avem istorie locală, că doar ăştia nu era fani ai scrisului. Noroc cu Savoya că a avut coaie în 1712 şi a redat oraşul civilizaţiei, mă rog, unei alte stăpâniri, dar măcar asta era iluministă. Dacă problema cea mai stringentă a ardelenilor este să fie români şi latini, problema bănăţenilor este să fie. Pur şi simplu istoria de aici începe cu 1712, şi a durat doar 200 de ani până au început nebunii să se bată în războaie mondiale iar apoi ne-am ales cu un cizmar, aşa că un bănăţean nu are “spate”, de unde şi pasiunea bolnavă pentru tot ce-i nou. Bănăţenii au de toate, şi câmpie şi deal şi un început de munte, au vecini mulţi, economie bună şi oportunităţi câte vrei. Ce le lipseşte cel mai mult? Viziunea. Capacitatea de a privi dincolo de fenomenul istoric imediat. Comerţul ucide copilăria, la fel cum industrializarea ucide naturaleţea. Oameni născuţi bătrâni …

To sum it up.

Interacţiunea se petrece om la om. Când văd un moldovean, primul meu gând este “văd un moldovean”, nu “văd un nespălat”. Când văd un ţigan, primul gând este “văd un ţigan”, nu “văd un  ciorditor”. It’s that simple. Generalizările pe care le-am făcut mai sus sunt nişte simple supoziţii, parţial validate de istorie, parţial invalidate de practică. Privirea trebuie să stea spre viitor şi nu spre trecut.

Dar să negi cu obstinaţie că există diferenţe specifice, să spui că toţi suntem egali şi la fel … nu ştiu dacă merge. Pur şi simplu aceste diferenţe sunt un fel de genotip al istoriei, white men can’t jump, and african guys actually do run faster than us.

Principalul este să reuşim să tratăm aceste tare în noi înşine, şi apoi în ceilalţi.

Băi frate, în liceu aveam ore non-stop de la 8 şi nu ne păsa, acuma dacă e în orar un curs de la 9 ne uităm lung la el … ne întoarcem pe partea aialaltă … “Cum dracu să mă trezesc aşa de devreme ??”

Word.

Due to past issues, tre’ să mă duc la sediul RATT de pe Doinei ca să-mi schimb cardul. Of horse, mi-e lene. Aşa că am circulat astea 3 zile cum am apucat, cu bilet şi cu blatul. Bad choice, m-a prins controlul şi era să-mi dea şi amendă. Nu-s exact mândru că am scăpat cu şpagă (btw, au mărit ăştia tarifele .. pentru evitarea poliţistului comunitar tre să scoţi 10-15 lei), dar măcar am scăpat. Mai am o amendă dată de un bou (pe care nu intenţionez să o plătesc), mai una pe bune îmi lipsea de la fericire.

Din ciclul “există şi taximetrişti de treabă”: cursă Aurora-UVT, l-am rugat să meargă prin Bălcescu în loc de 16 Decembrie, n-a comentat nimic, iar când a ajuns la intersecţia M. Viteazu cu V. Babeş, a făcut de bună voie dreapta pe lângă Park Place şi Fac. de Construcţii. Eu unul dacă aş avea maşină nu mi-aş rupe-o în gropanele de pe strada aia. Cost final cursă, 6,5 lei, în vreme ce cu alţii mergi până în 9

Parcă aş mai vrea să ningă odată în draci, des, greu şi din plin, data trecută când s-a întâmplat mi-au ieşit nişte imagini absolut ok.

And .. that’s all folks.

Ultimul articol al lui Sebi se înscrie frumos în serie, şi se intitulează bombastic “Oare doar profesorii sunt vinovaţi?“. E exact aceeaşi reţetă: se remarcă un aspect (elevii care filmează ce vor ei) şi se discută pe tema lipsei de balanţă (dar de ce nu filmează şi profesorii??). Ce uită Sebi să menţioneze este că au apărut destule filmuleţe şi cu ce doreşte el. La repezeală îmi amintesc de un film cu o dirigintă ameninţată pentru absenţe, de o profesoară ameninţată fizic şi fugărită prin clasă, de alt profesor cu pantalonii în vine … lista poate continua. Sunt destui elevi exmatriculaţi din vina prostiei lor, dar omul se face că nu-i vede.

Ok, now that I’ve cooled off (nu, chiar mă calcă pe nervi însemnările cu flame) hai să povestesc care-i opinia mea pe temă.

Am intrat în şcoală în ‘95, deci se poate spune că am văzut sistemul de la cap la coadă. Ce ignorăm noi -în cam toate dezbaterile- este că România s-a schimbat în aceşti 20 de ani. Sigur, nu ne mai amintim mare lucru, dar hai să încercăm. În 1989 oamenii credeau în libertate. În 1990 oamenii credeau în politică. În 1990 oamenii credeau în presă. În 1990 oamenii credeau pe bune că învăţând şi făcând şcoală, poţi ajunge. Oamenii credeau multe în 1990, România era mai naivă şi mai curată, oarecum. Aceşti 20 de ani au adus deci o murdărire a apelor, România a crescut cu internetul, acum avem social media şi un canal prin care toate scursurile se pot scoate la lumină.

Da, în 1995 elevii erau “mai cuminţi” – pentru că nu ştiau altceva! În 1995 cea mai perversă chestie pe care i-o spuneam unei fete era “pot să-ţi văd sub fustiţă?”, and I really mean că era pervers. În 1999 România avea deja lanţuri de hypermarketuri şi dospea o Generaţie Pro. În 2002 era moda la mine în şcoala de cartier să dai palme la fund fetelor şi să le prinzi pe drumul spre casă ca să le mozoleşti – şi, culmea, nu se îmbrăcau ca nişte curve! Primeau palme chiar şi urâtele, chiar şi alea mediocre erau harrassed. În 2007 deja veneau pizdele la şcoală direct de la all-night party, cu cearcăne şi cu botinele de pe dance floor, şi se lingeau pe coridoare cu tipii din clasele superioare.

My point is : fleoşc. Înainte să facem pe virginele imaculate, hai să ne înţelegem asupra unui lucru fundamental: rolul şcolii. Italienii spre exemplu îşi dau copiii la şcoală pentru că-i obligă statul, oricum tradiţional este ca la maturitate copilul să moştenească afacerea famigliei. Colegele care au venit de la schimbul de experienţă de acolo povesteau încântate că jumătate din elevi stau şi chatuiesc în spatele clasei, iar cine este interesat de materie merge în faţă şi încearcă să audă ce zice profesorul. Până la urmă, există loc în România pentru câteva mii de avocaţi noi, anual, tops. Şi pentru câteva sute de ingineri noi, maxim. Pur şi simplu meseriile care să ceară o calificare înaltă nu sunt la toate colţurile străzii.

Rolul educaţiei este fix acesta: să scoată un absolvent care poate trăi în societate chiar dacă este perfect mediocru. You know, să poată vorbi şi scrie corect, să poată rezolva probleme relativ uşoare de matematică, să se poată organiza şi să poată socializa. Limba română nu o mai tratăm din punct de vedere tehnic încă din clasa a IXa. Matematica de clasa a VIIIa deja implică sisteme de ecuaţii cu două necunoscute, probleme de geometrie precum aria trunchiului de piramidă şamd. În schimb orele de dirigenţie sunt o glumă bună, iar despre organizarea gândirii sau sistematizarea ei nu se suflă o vorbuliţă. Bine că avem în schimb educaţie civică la care se predau referate, dar nu se discută cum cred viitorii cetăţeni că ar trebui să arate patria.

Ştiu eu? Poate sunt ipocrit, în fond am făcut şi liceul şi facultate, dar în continuare sunt convins că grosul meseriilor din lumea de astăzi nu necesită calificare teoretică de nivel liceal sau universitar. Nici măcar eu la jobul actual nu am nevoie de mai mult de liceu. Dojo repetă şi cred că s-a plictisit şi ea spunând-o – familia a împins-o şi a convins-o să se educe, i-a oferit modele şi motive, nu simpla prezenţă a şcolii. Nimeni nu face nimic de bună voie, să fim serioşi. Angajaţii din toată lumea se cacă pe ei când vine vorba de training, când se schimbă ceva sau când trebuie să înveţe o chichiţă oricât de mică. Dar elevii sunt de vină, sigur, copiii care într-o lume PSP şi Xbox şi Youporn şi mp3 şi ProTV nu găsesc lăbăreala numită “şcoală” interesantă. Totdeauna ei sunt de vină că nu-i ascultă pe adulţii care ştiu mai bine.

Am o altă propunere!

Hai să lăsăm proaspătul absolvent să-şi dezvolte cultura generală singur, exact în direcţiile în care doreşte. Lasă-l să citeacă singur, lasă-l să descopere el unde este teatrul şi unde e filarmonica, hai mai bine să construim stadioane de rugby şi săli de baschet, hai mai bine să sprijinim filmografia românească, hai mai bine să eliminăm corupţia din sistemul judiciar şi să asfaltăm drumurile, pe scurt hai să lăsăm elevii în durerea lor şi să ne concentrăm să le oferim o societate puţin mai dezvoltată, o societate în care să merite să poţi face o referinţă la Iona sau la Mitul Eternei Reîntoarceri, hai să construim o societate care să fie ea însăşi o şcoală, hai să nu mai afirmăm că ei sunt nişte loaze şi adulţii nişte zei, hai să privim cum corupţia distruge România, hai să privim cum informaţia din şcoală nu ajută nimănui, hai să nu mai lătrăm la copacul greşit şi să ne amintim ce vânzări ar face o ediţie nouă a Shakespeare, tradusă după ultimele descoperiri în domeniu.

Da, ştiu. E al dracului de greu să faci ceva pe bune. Defapt toate relele se întâmplă fiindcă o elevă suge pula în buda Liceului Textil nr.2 din Adunaţii Copăceni.

În schimb îmi vin idei când studiez matematică. Asta mi s-a întâmplat şi înainte de ultimul examen (la analiză), citeam despre Fourier şi încercam să-mi desenez mental câte o funcţie derivată, şi parcă din neant începeau să curgă clădiri, case, frânturi de imagini şi şoapte, dialoguri şi şosele, ca în cel mai interesant roman nescris încă. Au rămas acolo, în imaginaţie, dar întâmplarea m-a pus pe gânduri. Nu este prima dată când mi se întâmplă, matematica şi filosofia pur şi simplu îmi comută mintea pe un modul al inventivităţii, de parcă ar fugi mintea de ordine şi de concepte. Weird.

Each time I try mathematics, mintea devine neagră, nu neagră ca o tablă de scris şi neagră precum universul. Şi parcă îl văd pe Euclid scriind cuvintele biblice, desenând fosforescent în întuneric:

La început a fost punctul. Din punct s-a făcut o dreaptă, iar acesteia i s-au dat o direcţie şi-o origine spre a fi vector. Apoi a zis Dumnezeu: Să fie planul! Şi-a fost planul. It was good.

Din intersecţia planurilor Dumnezeu a făcut formele geometrice, dreptele paralele le-a sortit pătratelor şi paralelipipedelor, iar pe celelalte le-a dat generos spre a forma triunghiuri, piramide şi alte lucruri plăcute ochiului.

Dar Dumnezeu nu se opri aici, şi făcu dreapta strâmbă, iar din arcul rezultat desenă cercul. Cercul era bun, aşa că a făcut Dumnezeu sfera şi-a definit sinusul pentru a ne vorbi despre perioade. Cum omul nu putea trăi într-o astfel de lume, Cel Bun îi frânse dreptele în bucăţele micuţe şi le numi fractali, trasă legile repetitiţiei în univers prin tot felul de numere care mai de care mai ciudate, pi şi phi şi alte funcţii care descriu viaţa, apoi îi desenă o hartă minunată pe care-o denumi Pământ, şi peste toate îi dărui omului numerele şi inteligenţa să-şi descrie lumea.

De atunci omul încearcă să refacă planul divin şi să-l întreacă pe Creator

Cum e? Merge?

Alegerile prezidenţiale au fost pe 6 Decembrie, au trecut abia 2 luni de la ele. Am menţionat atunci ce am votat şi de ce, am spus-o clar că a fost la limită şi că am ales greu. Nu mi-e ruşine să recunosc acum că am ales o trupă de perdanţi. Simplu. De la taxe pe fast-food şi la înlocuiri de cadre cum nu s-a mai văzut (vezi peripeţia eternă de la Aeroport), guvernul Boc IV nu are nici legitimitatea nici forţa să facă ceva util pentru ţara aceasta. Totul sub oblăduirea preşedintelui, of horse.

Dar ce voiam să spun: urmăresc parţial amuzat şi parţial serios comentariile de la ziarele online. De fiecare dată când apare un articol cu tentă politică sau despre vreo decizie a unui politician, apare trupa de comentatori care se împarte imediat în două: ăia care spun resemnaţi că “futu-i au fost alese nişte lepre”, respectiv ăia care repetă cu obstinaţie şi uneori cu argumente că “dar cu Geoană şi cu ăialalţi ne-ar fi fost la fel de rău”. Acest ultim semi-argument îmi pare definitor pentru politica românescă.

Practic, am impresia clară că s-a ajuns la un fel de dead-end, cul de sac şi cum vreţi să-i ziceţi. România nu a mai produs politicieni buni de multă vreme – şi când spun politicieni “buni” nu mă refer la virgine imaculate, care nu fură nu mint nu înşeală sau nu fac şperţuri. More or less asta fac toţi. Zic “politician bun” şi mă gândesc la un manager, un om care are şi cunoştinţe juridice şi de sociologie sau psihologie, care e calificat pe domeniul lui, pe scurt un om care pus în funcţie să-şi facă treaba şi nu să caute pe Google. Ultimul om de care am auzit este Dacian Cioloş, care tocmai ce-a fost votat în unanimitate pe postul de comisar european pe probleme de agricultură.

În ţară situaţia e rozalie, n-avem. N-avem nici măcar oameni charismatici, Crin Antonescu a strâns de-un 20% şi s-a pişat pe ei la câteva ore distanţă, pletosu’ de Remus Cernea e absolut irelevant pare-se, cine rămâne? Perdanţii cursei prezidenţiale au fost nişte iluştri necunoscuţi şi au rămas la fel. Am senzaţia că partidele au deci timpul să coacă în laboratorul intern o plăcintă foarte bună, dacă vor. Dincolo de jocurile de la Bucureşti, în teritoriu sunt convins că există oameni de calitate neutilizaţi. Până la următorele alegeri, fie ele parlamentare sau prezidenţiale, partidele au timp să croiască nişte oameni capabili, nişte oameni care să fie învingători încă din proiect, oameni care să fie totuşi ceva mai informaţi şi ceva mai inteligenţi decât Vanghelii care se etalează acum pe la centru.

Ăsta ar putea fi momentul zero al politicii româneşti; în timp ce PDL se năruie sub presiunea internă a organizării mafiote şi sub presiunea externă numită “criză”, restul partidelor au un minunat time-out pe care momentan îl irosesc şi pe care l-ar putea folosi pentru a creşte şi a lovi la momentul oportun.

Probabil doar visez frumos.

Pe-o lunga si aspra si stearpa sosea,
Ca toate soselele lumii.
Pe-o lunga si aspra si stearpa sosea,
Era o fantana cu ciutura grea.
Caci apa-si cladise, trecand peste ea,
In straturi, pojghitele humii.
Era o fantana cu cumpana grea,
Ca toate fantanile vietii….

Mă gândesc uneori că n-am crescut mai deloc. Încă visez la puritate, încă mă sperie lucrurile complexe şi prea tehnice, încă mi-e teamă de lupii care sfâşie doar pentru că pot ..

Imaginea din articolul despre rădăcini o am la avatar pe mess şi o am ca fundal pe ecranul computerului. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de semnificaţia pe care i-a dat-o mintea mea, instant, urgent şi degrabă. Pur şi simplu era nemaipomenit de bună ca amintire a visului, ca povestire nerostită şi ca o semnificare a imaginarului copilăros. Era atât de multe!

E interesant cum creierul funcţionează în cicluri.

Semnificaţia se erodează.

Acum privesc la aceeaşi imagine cu un dat din umeri şi cu o amintire vagă. Pot descrie ceea ce îmi stârnea, desigur, însă a rămas gol acolo. De câte ori nu rămâne gol? Ne place o carte, iubim o persoană, o melodie pare să spună atât de multe, un loc pare de-a dreptul încărcat de mitologie, şi totuşi totul se erodează,

, dispare, ca prundişul uscat acolo unde mai devreme erau valurile înspumate, ca piatra arsă unde acum câteva minute era aerul rece şi curat, viaţa o simt ca pe o înserare, ca pe un apus din care se ivesc tenebrele, simt ca o muşcătură din lemn putred în loc de fructul zemos,

, şi totuşi nu pot lăsa viaţa să se scurgă, am mai făcut asta fără să vreau, senzaţia de frecuş cu nudul universului e groaznic de neplăcută şi până la urmă nici măcar indienii nu acceptă resemnarea ca atitudine de viaţă, ei care-s maeştri în a descrie cum viaţa suge.

Creierul caută semnificaţii. De-ar veni primăvara mai repede

Dormisem aproape trei ceasuri făr’ o litră, şi totuşi parc-aş mai fi dat geană-n geană oleacă. Greu, dar m-am urnit din pat la 7, spălat pe ochi, repetat formulele la analiză, plecat în grup la examen. Pe jos alunecă vag, şi ninge uşurel cât să ne intre zăpada-n ochi şi frigul în oase.

Ora 7:55, în faţa amfiteatrului. Ciopor de studenţi proaspeţi, îi vedem după cum stau cuminţi şi aşteaptă să le bată ceasul. Mă simt bătrân …

A venit şi profesoara la timp, primim subiectele. Mă uit în gol la foaie, şi parcă din ea se uită şi formulele câş la mine. Mda, se pare că nu-s de-ajuns Taylorii şi Fourierii şi dracu să-i ia pe toţi gagii care au emis la viaţa lor teoreme. Încerc totuşi, dau piept cu integralele, scot flăcări din urechi şi formulele îmi scapă printre degete .. asta e, ne vedem în primăvară, cu promisiunea că voi învăţa mai mult, mai bine, totul, da sigur ce glumă bună, când am învăţat eu totul?

Nu se face totuşi să predau lucrarea, nu încă, aşez pixul frumos pe foaie şi mă uit pe fereastră …

Ora 8 şi nu mai ştiu cât o fi. Ninge cu fulgi mari, blânzi şi pufoşi, ninge în dungă de parcă Euclid însuşi a tras dreptele cu rigla, ninge calm şi hipnotic, aud vocile celor din anul I glumind undeva în rândurile din spate, şi parcă-s iar şi eu freshman tremurând de frica lungilor coridoare tăcute. Parcă-mi amintesc vag cum eram la începuturi, venind la cursul de programare şi stând tăcut în rândurile întunecate, privind la ecranul gigantic pe care profesorul a făcut schema unor pointeri din stivă, parcă simt iarăşi mirosul greu şi ud al iernilor când ne strângeam 90 de inşi într-un amfiteatru la cursul de Logică, mirosul cafelei de la distribuitor, nectar al studenţilor somnoroşi, caietele pline de formule şi teorie pe care le umpleam sârguincioşi cu toţii, chemarea din laboratoarele anului 2, întâlnirile sporadice din MSP, cearta cu profesorul de Java, îmi revine vag cum mufam cabluri de reţea pe la Networking, toropeala serilor de vară pe care le petreceam la bibliotecă citind Chip şi istoria computerelor, nervii făcuţi la Inginerie Software, fast forward this semester, mai câteva săptămâni şi totul o să fie gata, kaput, game ofer, finish line, punem punct şi-am încheiat o etapă.

Deja?

Zumzetul se stinge încet-încet, văd neoanele amfiteatrului A02, sunt cu pixul în mână şi realizez brusc unde sunt, e examenul de analiză şi tocmai ce-am mai bifat o restanţă glorioasă pe listă, va fi interesant în primăvară, ce-s alea 4 luni pentru licenţă, şi-apoi cine o să-mi mai spună ce să fac? Oh teh glorious paradox of being free to get a job, get a wife, get a hobby and get in line. You’re free to get in line. Pick your position, it’s free for all, alege-ţi coada, mai mare sau mai mică, te definim prin prietenii de pe Facebook, nu uita să faci poze unde mergi ca să demonstrezi că ai fost acolo, de ce nu ai copii încă, unde faci Revelionul?

E ciudat cum viaţa pare doar un drum frânt, cum copilăria o pierzi inocent şi jucându-te, cum adolescenţa e doar teren de tatonare pentru cele ce urmează, cum adultul tânăr se iroseşte să-şi facă poziţie pentru ca adult cu drepturi depline să simtă cum respiraţia i se îngreunează şi cum cursa devine tot mai uzantă, bătrânul rămânând doar să tragă ultimele concluzii ale Marii Iroseli, regresând spre senilitatea şi dulcea legănare a copilăriei …

O, zi-le tu Pittiş, zi-le tu despre putrezirea care mă-mbată ca un vin, ziceţi voi ultraşilor despre studenţie şi cum aş vrea să rămân, dacă s-ar putea …

Ora 10.

Ieşit din sala examen. Frig îngheaţă ouăle. Lăsat visare pe altă dat. Căutat căldurică. Şi totuşi,

Sunt tânăr, Doamnă!

Am observat în comentarii o replică a lui Zoso, defapt două – pe care aş vrea să le analizez puţin. Prima e o chestiune minoră, anume că:

te intreb daca tu vorbesti cu un sau cu o adresa. pentru ca, daca pe mine ma cheama “zoso.ro”, pe tine te cheama “crok wordpress com”

Mi se pare un purism degeabist. Şi Iamntz cere să folosim un nume real la comentarii. Like, dudes, this is the internet. Dacă investesc timp şi energie în a-mi forma o imagine pe nickname, păi ăla e parte a identităţii mele online. Da, pe bloguri suntem online. Da, în viaţa reală oi fi tu Vali, da’ pe net eşti Zoso. Big fleoşc. Dacă voia cineva să i se spună ca pe numele real pur şi simplu ar fi comentat sub numele real. End of story.

Secondly, dintr-un comentariu mai lung de la Neamţu’:

articolele scrise de analfabeti, atunci cand sunt detectate, sunt zburate. tine de igiena oricarui site, nu poti defila cu oameni care nu pot fi coerenti.

un atfel de site functioneaza foarte bine fara bloggeri prosti. aia care vin in gasca, se voteaza intre ei, bucuroşi la traficul care le vine pe mizeriile pe care le produc. si care, atunci cand sunt prinsi si zburati, se lauda ca oricum siteul era prost

ceea ce trebuie sa inteleaga toti copilasii astia care plang, si asta vine de la un om care conduce comunitati din 20001, e ca ei sunt dispensabili.

First off, am avut ocazia să fiu supermod pe un forum relativ micuţ (gen 50k conturi registered şi vreo 200 useri activi zilnic). Asta prin 2006. Forumul pornise ca o comunitate friendly, asta a fost calitatea promovată de admin şi de asta se înscriau oamenii. E drept, discuţiile nu erau mult prea elevate, mai degrabă se scăldau într-o dulce mediocritate punctată de câţiva specialişti pe ariile lor. La un moment dat s-a rupt firul urât de tot: au intrat 3-4 oameni cu tendinţe clare de trolling şi flaming. Lucru făcut ca la carte, zâzanie pornită din nimic, replici interpretabile, lovituri sub centură, toată paleta de interacţiuni care-ţi dau dureri de cap şi coşmaruri noaptea – asta dacă eşti un control freak. Îmi amintesc clar de tot de o anumită dudă care posta pe aria de Religie. Omul interpreta totul într-o cheie atât de deranjată încât primul impuls era să-i dai cu ceva în cap. Venea şi pe un subiect despre “Dumnezeu” amintea în treacăt că Bărbosul n-a mai vorbit cu nimeni de vreo 2000 de ani. Despre “Iisus”? Păi îţi cita din Biblie la locul unde zice Pletosu’ că “Eu sunt Luceafărul dimineţii” – şi de aici reiese clar că Iisus e Antihrist, da? Şi pe un topic despre preoţie e clar că vorbea de felaţiile pe sub sutană

S-a încercat pe 2 căi: prima, şters account, ban, pe scurt măsuri împotriva persoanei. No fucking way – a doua zi apăreau din nou cu o clonă, sau eventual lăsau 4-5 zile şi când se relaxau toţi – kaboom. Având în vedere că există IP dinamic şi disposable e-mail, e aproape imposibil să ai controlul asupra utilizatorilor. Până şi Softpedia au avut problema asta la o scară suficient de mare încât să-i facă să încerce măsuri drastice (user account legat de numărul de telefon). N-au reuşit.

A doua cale este să ştergi ce a creat omul. Pur şi simplu iei la rând tot ce a zis şi făcut, şi dai undo. Asta implică două probleme majore: în primul rând, până determini că e clonă şi că trollează, tâmpitu’ apucă să facă focul de vreo 4-5 ori pe diverse topicuri, şi trebuie să stai să alegi şi să culegi până restabileşti ordinea, chestiune care de la un punct nu mai este deloc scalabilă, la fel cum nu este fezabil să ai poliţai la fiecare colţ de stradă, din motive similare; în al doilea rând se poate încerca paleativul “nu vorbiţi cu clonele”, însă care duce la blocarea discuţiilor; pur şi simplu utilizatori noi intră zilnic, şi simplul fapt că postează pe un subiect (topic) fierbinte e suspicios – prin urmare subiectul deşi interesant este evitat pentru că pitong.

Ne lipseşte foarte mult experienţa /b/. Trolling şi flaming duse la rang de artă pură. Pur şi simplu e o excursie în absurd, în abscons, şi ţine de viziunea asupra vieţii să poţi rezista acolo. Dacă ai curu’ uptight şi o menghină în loc de creier, probabil te opreşti din citit după aproximativ 10 minute urlând că ăia n-au nici un Dumnezeu. Practic ţi se năruie toate valorile în cap, dacă nu poţi privi lumea ca un copil neştiutor începi să simţi nevoia de a da foc serverului.

Aşa că – revenind la tema de unde am pornit – impulsul de a şterge oameni sau articole de pe Ftw sau din orice altă comunitate mi se pare sortit eşecului din start. Poţi cel mult să limitezi dezastrul, să opreşti lumea din a lucra în cerc (şi Google are problema asta cu AdSense şi click-rings), dar să elimini materiale care nu-ţi aparţin nu e deloc o soluţie. Până la urmă internetul nu-i mama noastră, e exact locul ăla negru, urât şi fioros pe care-l visam când eram mici.

Mă gândeam că dacă ţi-ai pus tagline “Tall, dark and sociopathic” ai realizat deja asta

Păcală simţea cum îl cuprinde vraja de la început, o chemare spre adânc, îngreunându-i pleoapele şi şubrezindu-i tăria picioarelor. Se lăsă peste blănuri. Răsufletul se linişti şi fuga spre adânc rămase în plutire, iar ochii închişi asupra lumii se deschiseră visului …

“Este semnul şi mărturia noastră că aici ne-am aşezat, ca să ne rostuim din vrerea Domnului şi a noastră. Şi ca unii să nu uite să-şi aducă aminte, povestind copiilor copiilor lor, întindeţi-i la pământ şi îndepliniţi datina!“. Feciorii îşi dădură jos izmenele de pânză şi se întinseră, aşteptând.

Tândală întredeschise ochii şi auzi cum lucrurile se mişcă. Focul nu murise încă în vatră. În înghionti pe Păcală, dar acesta rămase nemişcat. Doar o zbatere a pleoapelor, şi Tândală văzu în ochii larg deschişi ai lui frăţâne-său …

Se făcu noapte şi oamenii se traseră spre odihnă.
Rămaseră ei doi. Se opriseră alături de pereţii ghizdurilor, care le veneau până la brâu. Luna se ridica tocmai deasupra lor.
Jos, în adâncime, strălucea ochiul de apă neîncepută. Un suflu de apă vie venea din adânc şi apa se ridica spre feţele lor ca într-o altă poveste, rămânându-le chipurile neclintite, ca să se păstreze pentru cei care nu s-au născut şi-or să se nască; să rămână în lumină şi în apă vie, ca să fie sorbiţi şi să se răspândească într-o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte …

Asta visez. Curăţia albă a începuturilor imaculate, a pornirii drepte şi a privirii neclintite, povestea clasică a omului social care porneşte cu gând curat în minte şi munceşte drept. Undeva în mintea poporului ăsta există un arhetip străvechi pe care-l presimt, care-mi dă târcoale, un filon arhaic puternic şi nealterat, ca o vână de aur ascunsă ochiului. Uneori o simt ca pe un fior ce mă străfulgeră din cap până în spinare, o energie năvalnică ce se cere condusă, apoi mă moleşesc iarăşi revenind în cotidian.

Imaginea acestei copile îmi provoacă un astfel de fior, privirea enigmatică şi faţa luminată, întoarsă spre viitor .. nu ştiu să descriu prea bine senzaţia

Tot ce ştiu este că-mi vine în minte obsesiv melodia de la Sepultura .. Roots bloody roots

( imagine de pe 1x.com )
( citatul este din Corneliu Buzinschi – Pâcală şi Tândală, Ed. Cartea Românească, 1973 )

De ce?

Singurul motiv relevant care-mi vine în minte este protecţia anti-spam, cumva adică să poţi determina după mail dacă omul e real sau nu. Which is a big fleoşc, come to think about it. Roboţeilor de spam nu le este deloc greu să inventeze adrese false, gen sdlgjklte@mypornserver.com, sau dacă sînt hotărâţi programatorii nu-i greu de făcut un mail server pentru verificare. Deci cade ideea cu spamul.

Altă idee ar fi cea a diferenţierii: 3 comentatori cu numele “Irina” pot fi diferenţiaţi doar prin adresa de mail (şi eventual Gravatarul asociat, dacă au). Also stupid, în sensul că doar autorul blogului vede diferenţa most of the times, restul oamenilor fac şi ei ce pot. Nu e  soluţie de masă. Mai degrabă pentru Gravatar ar fi folositoare o cheie unică ce nu este vizibilă nici măcar autorului blogului, astfel reducând şi opţiunile tâmpiţilor ce te pot impersona foarte uşor.

Last but not least, cică mailul se cere ca opţiune de contact. Adică dacă vrea să te contacteze autorul, să ştie unde să te găsească. This is so stupid I’m already ROFLing. Autorii nu-s obligaţi nicidecum să facă publică vreo modalitate de contact, însă eu da. Rly? Dacă e opţiune eu în minte leg asta de cuvântul “opţional”, şi de aici rezultă ce vreau eu.

Ah, până nu uit.

Peste tot scrie că “never shared. Your email is safe with us.”. Erm, şi cine garantează? Autorul? Cât de greu îi este cuiva să facă select pe coloana corectă din database şi să obţină un dump cu adrese de mail valide? Mama m-a învăţat să nu am încredere în străini, în special cei de pe internet.

Ca un fel de corolar, eu unul o să caut o modalitate de a scoate obligativitatea adresei de e-mail de la comentarii. Nu-s sigur că este o idee bună, but still ..

Repeta în minte mereu formula diverselor săruri, în faţa ochilor îi dansa neaua mai rău ca nişte molecule bete, cafeaua de după noaptea albă cerea şi ea afară deja.

Intră pe uşă grea din lemn şi oftă cu obidă: “Dracu m-a pus să dau la Politehnică!!”.

[ textul participă la concursul de Proză Arhiscurtă organizat pe Trilema ]

Avut azi primul examen pe sesiunea asta. După toate semnele o să fie şi-o primă ratare. Bonus points pentru oamenii care au avut ideea să aducă un profesor mort şi să-l planteze cu tot cu coşciug în holul universităţii, chiar a avut efect .. moralizant Extra bonus pentru că în mijlocul examenului a început să cânte un cor “Doamne miluieşte” or something like that, de mă bufnea un râs morbid în barbă.

.. ok, astea au fost orice dar nu “scurte”. Asta e.