~*~

Primul este numitul “to acknowledge”. Nu prea avem cuvinte potrivite pentru el, deşi Google Translate îmi oferă o listă de paleative:

confirma, recunoaşte, admite, accepta, mărturisi, aproba, adeveri, certifica, fi recunoscător, mulţumi, răspunde la, omologa

I wanted to take a moment to recognize her excellent work.

I just want to recognize her, as she is always so (helpful | cheerful | professional | useful | hard-working).

La imboldul lui Mircea, m-am apucat şi-am şi înregistrat o bucăţică de text, dintr-o mai lungă epistolă a lui George Bernard Shaw. Textul, precât şi rezultatul în format audio le aveţi dinjos, întru veşnica amuzare de halu’ în care pronunţ.

G.B. Shaw on Don Juan (.mp3)

But what did you want? Owing to your unfortunate habit—you now, I hope, feel its inconvenience—of not explaining yourself, I have had to discover this for myself. First, then, I have had to ask myself, what is a Don Juan? Vulgarly, a libertine. But your dislike of vulgarity is pushed to the length of a defect (universality of character is impossible without a share of vulgarity); and even if you could acquire the taste, you would find yourself overfed from ordinary sources without troubling me. So I took it that you demanded a Don Juan in the philosophic sense.

Philosophically, Don Juan is a man who, though gifted enough to be exceptionally capable of distinguishing between good and evil, follows his own instincts without regard to the common, statute, or canon law; and therefore, whilst gaining the ardent sympathy of our rebellious instincts (which are flattered by the brilliancies with which Don Juan associates them) finds himself in mortal conflict with existing institutions, and defends himself by fraud and force as unscrupulously as a farmer defends his crops by the same means against vermin. The prototypic Don Juan, invented early in the XVI century by a Spanish monk, was presented, according to the ideas of that time, as the enemy of God, the approach of whose vengeance is felt throughout the drama, growing in menace from minute to minute. No anxiety is caused on Don Juan’s account by any minor antagonist: he easily eludes the police, temporal and spiritual; and when an indignant father seeks private redress with the sword, Don Juan kills him without an effort. Not until the slain father returns from heaven as the agent of God, in the form of his own statue, does he prevail against his slayer and cast him into hell. The moral is a monkish one: repent and reform now; for tomorrow it may be too late. This is really the only point on which Don Juan is sceptical; for he is a devout believer in an ultimate hell, and risks damnation only because, as he is young, it seems so far off that repentance can be postponed until he has amused himself to his heart’s content.

Mnoa, când terminaţi de râs, poate încercaţi şi dumneavoastră? Trimitem leapşă către următorii netizeni: Tony (zis şi Porcu de York), Adriana Lazar (zisă şi adizzy) şi Dana (zisă şi Abisuri). Desigur, un paragraf-două acolo ajung, nu-i cazul de tot textu’.

Să vedem ce iese :)

Sorin Grumăzescu, cetăţean al oraşului Vaslui, vede o servietă diplomat abandonată. Omul face ce-o văzut că “se face” prin filme, adică sună la 112. Se intervine, se dovedeşte că nu era nici un pericol acolo, toată lumea e mulţumită. Presa reacţionează ca într-un orăşel de provincie, hăhăind la prostu’ ăla cu simţ civic. Aveţi şi capturi de ecran în articolul omului, dacă aveţi chef să râdeţi de dobitoci. Altfel, omu’ a făcut ce trebuia să facă. De lăudat. Chit că România nu are precedente moderne de atentat cu bombă.

Mno, şi acu’ dincolo de aceste considerente mai degrabă teoretice, în practică să vă povestesc ce-am făcut când am avut de trimis cuiva obiecte de mici dimensiuni: le-am pus într-un plic, am înmânat plicul unui mecanic de locomotivă împreună cu 5 lei, plicul a ajuns la destinaţie fără excepţie. Mii şi zeci de mii de studenţi ai ţării ăsteia primesc prin mecanici de locomotivă pachet de acasă – sacoşe, plase, genţi, trollere, geamantane. Vine trenul doldora de bunătăţuri în centrele universitare, şi uite că nici dracu’ n-a păţit nimic, nimeni nu dă afară pe nimeni pe tema asta.

Păi vă daţi seama câte atentate potenţiale se întâmplă semestrial? De generaţii întregi?

~*~

Mnoa, şi uite c-am ajuns la miezul problemei. Românii n-au încredere în politicieni, ceea ce până la un punct e chiar o atitudine sănătoasă. N-au încredere completă în popă, că-l văd dacă-i beţiv sau curvar. N-au încredere ei în poliţişti, doctori sau judecători, da’ uite că mecanicul de locomotivă a rămas peste ani o instituţie. Trenul în sine a rămas un simbol.

Sigur, au proliferat autocarele. Au proliferat maşinile. Au început să muşte din calea ferată. Da’ uite că la 20 de ani distanţă de Marea Eliberare, deşi C.F.R. a fost devalizat în moduri brutale şi futut în toate găurile, omu’ are încă încredere în el. Nu în curieri, nu în instituţia căii ferate şi a vagonului de poştă, ci în omul de la locomotivă. Ăla simplu, care ocupat cu toate ale lui, tot îşi găseşte timp să mai facă şi livrări pe lângă. Pentru 5-10 lei, mecanicul îţi face un serviciu ce altundeva ar costa infinit mai mult. Şi fără să stai la coadă.

Dacă mâine îmi trimite o firmă din Bucureşti un bun oarecare (nu contează: cameră foto, carte, monitor), nu mi-e clar când va ajunge acesta. Poate peste două zile. Poate peste trei. Vuieşte blogosfera de diverse experienţe neplăcute cu serviciile curierilor. În timpul ăsta, fata mamii primeşte un telefon că “ţi-am pus pacheţel la trenu’ de 15″, fetiţa se prezintă în gară şi desigur la ora 15 pachetul e acolo. Nu ştiu în ce cuvinte mai clare să reprezint turnul de încredere şi de seriozitate pe care stă cocoţat mecanicul de locomotivă faţă de orice alternativă. Chiar dacă întârzie trenul 30 de minute.

Dacă am de călătorit mâine în afara oraşului, o să iau trenul. Chit că risc să aibă mecanicul o bombă într-unul din pachetele din cabină. Acelaşi risc îl am şi-n autocar. Da’ trenul va deraia doar fără locomotivă, în timp ce autocarul se face scrum cu totul. Trenul va rezista.

~*~

Aşa că am şi eu o jalbă ce-o trimit internetului: nu mai futeţi în gură Căile Ferate Române, trece-v-ar prin inimă o şină de tren. Adresaţi-o voi cui trebuie.

Nu s-a întâmplat nimic atunci. Da’ am văzut scena asta repetată de zeci şi sute de ori, până la exasperare. De câteva ori mi s-a întâmplat şi mie, din postura pietonului.

În mod normal pietonul e inviolabil pe trecerea de pietoni, da? Dacă nu vine vreo maşină de intervenţie cu semnalele acustice/luminoase pornite, nu este nici un motiv să trebuiască a privi în altă direcţie decât înainte. Faptul că trecerea de pietoni e destinată pietonilor impune şoferilor să conducă în aşa fel încât să evite orice incident. Nimic complicat de înţeles în aceste cuvinte, sper: dacă e polei, şoferul are a conduce mai încet, nu am eu a mă asigura de 3 ori înainte de a traversa. Dacă plouă, şoferul va fi prudent. Dacă e soare la apus şi-i dă în ochi, şoferul se va adapta. Dacă el conduce într-un cartier rezidenţial, are a merge cu o viteză minimă pentru a proteja eventualii copii ce pot sări pe şosea de pe trotuar., ş.a.m.d.

Starea de normalitate descrisă dinsus e însă utopică. Învăţăm destul de repede că trebuie “să te asiguri din ambele direcţii” (chiar dacă e stradă cu sens unic), să fii atent chiar dacă ai verde, în principiu dacă s-ar putea ar fi bine să fii într-o alertă continuă, că “nu ştii ce nebuni sunt la volan“. Ceea ce îi destul de trist, dacă ne gândim bine.

Creierul are o putere de procesare finită, în special dacă vorbim despre procesarea în timp real. Mie cel puţin îmi pare absurd ca odată ce am pus piciorul pe un drum public, să trebuiască să mă comport ca şi cum aş fi în război cu lumea din jur.

Am întâlnit, spre exemplu, o serie de minim 10 canale cu capac lipsă; pe un drum de-a lungul apei, pe care ar trebui să poţi merge visător ca la promenadă, stăteam şi admiram riscurile de-a cădea în hazna. În diverse zone mărginaşe ale oraşului, noaptea e o adevărată aventură să te deplasezi pe jos, fiind străzile pline cu câini comunitari; ba chiar în zonele de case, unii stăpâni îşi lasă javrele afară din curte, iar ele apără trotuarul din faţa casei ca şi cum ar fi tot al lor. Diverse trotuare ale oraşului sunt betonate inegal, astfel că-i incredibil de uşor să-şi luxezi gleznele dacă nu eşti atent tot timpul; am păţit-o eu, cum au păţit-o şi prieteni de-ai mei; mergi, şi datorită unei diferenţe de nivel de 1-2cm ajungi să calci strâmb. Unele trotuare de la mine din zonă sunt făcute strâmb, cu o mică pantă înspre şosea; lucrul ăsta nu-l simţim vara, însă iarna când se face polei devine dificil să meargă omu’ pe lângă case, alunecând mereu spre şosea. Şoferii au setul lor propriu de cazne – de la drumuri şi intersecţii nesemnalizate, la gropi pe care unii ajung să le memoreze de-a lungul anilor.

Asta e doar o listă scurtă a problemelor date de mediul înconjurător. Dacă-ţi trebuie restul exact la cumpărături, fiind prea sărac să-ţi permiţi să-l laşi, apăi atunci tre’ să stai cu ochii în 4 şi să numeri fiecare bănuţ. În aglomeraţie e o idee bună să te temi de hoţi. Tot în aglomeraţie e o idee bună să te dai din calea diverşilor grăbiţi ce bagă umărul fără jenă la înaintare. Ca şofer trebuie să fii atent tu la diverşi alţi neatenţi ce se apucă de manevre periculoase – viraje fără semnalizare, schimbat banda deşi nu-i spaţiu destul, există o listă bogată de idioţenii făcute de oameni.

Zeci şi sute de astfel de detalii minore, ce se adună în subconştient. Noa, şi spuneţi voi, ar trebui sau n-ar trebui românii să fie un popor de stresaţi? Că asta cic-ar fi prima impresie a tuturor străinilor ce calcă pe-aici, cum c-am fi stresaţi şi înnouraţi şi roşi de griji.

Ăsta e şi motivul pentru care contractul social există, iar instituţiile statului trebuie să funcţioneze fără întrerupere, corect: fiecare om când iese din casă are de îndeplinit un număr de sarcini şi doar pe alea. Eu ca pieton trebuie doar să nu traversez prin loc nemarcat – sau dacă o fac, preferabil să o fac când e strada complet goală. Şoferul trebuie să dea atenţie pietonilor în locurile unde-i nevoie, iar în rest trebuie doar să-şi semneleze intenţiile – nu însă să stea încordat, aşteptându-se la alţi şoferi să facă tâmpenii. Călătorul cu tramvaiul are doar a da un telefon către Poliţie dacă doreşte ca un boschetar împuţit să fie dat jos. Poliţistul are a da amenzile astfel încât ele să nu fie anulabile în instanţă. Şi aşa mai departe.

Atenţia costă. Nu ştim ce idei bune de cercetare a pierdut un profesor universitar mergând pe jos astăzi. Nu ştim ce idei de extindere a firmei a pierdut antreprenorul ce mergea cu taxi şi era să fie lovit de un SUV. Şi .. e foarte important ca lucrurile astea să nu se mai întâmple.

Mnoa, limba noastră cere o plasare orizontală în spaţiu: în mod normal, magazinul se află pe stradă sau pe bulevard. Mă întreb dacă-i influenţa limbii engleze sau a vreo alteia. Sau doar o greşeală.

În altă ordine de idei, anunţul dinjos l-am cules de pe uşa unui restaurant central, cu specific italienesc. Cineva n-a parcurs toată lista cu sufixe a limbii. Pe de altă parte, parcă mi-ar plăcea o limbă ceva mai .. regulată. Zic şi eu.

Domnul avocat mă-ntreb cum de nu şi-a schimba numele încă. Nu de alta da’ chiar e jenant să ai ca nume un termen derogatoriu.

Dincolo de prescurtarea inutilă “P-ţa” – de parcă încă 2 centimetri de tablă făceau gaură-n buget, aş fi curios de ce au folosit diacriticele corecte la litera Ţ (virgulă dedesupt) însă nu şi la litera Ş (sedilă). Serios, ce pula de imprimerie îi aia care livrează aşa ceva? Şi mai ales, ce pula de oameni îs ăia care nu verifică?

Nu-i exact chestie datorită căreia mor oamenii, desigur. Da’ parcă totuşi pică prost când vezi produsul a cel puţin 3 indolenţi..

Indicatorul ăsta e la 3 metri de cel dinsus. Şi e scris corect Ş-ul. Da’ ca să fie treaba oablă, e plasat prost pe stâlp. Cam ca să vă faceţi o idee despre competenţa administraţiei locale.

La vreo 50 de metri distanţă am găsit totuşi şi o plăcuţă suficient de lată pentru a scăpa de prescurtări, respectiv suficient de modernă cât să fie scrisă corect. Minune.

De curiozitate, număraţi sedilele. Să nu uităm cumva c-am fost sub stăpânire turcească.

Gata, ultimele plăcuţe. Avem spre comparaţie vechiul şi noul. Cine-i acest “E. de Savoya” de care face vorbire plăcuţa nouă de jos?

Undeva, într-un cimitir oarecare, Maica Domnului se holbează la trecători. Pe bune c-o să am coşmaruri cu imaginea asta :/

Chestia dinjos e pe-un mormânt al unui creştin. Explicaţi-mi ce mama dracului reprezintă, că io-s pierdut.

Cam atât momentan. Mă aflu în concediu şi ca atare mă preocup intens de bătut oraşul în lung şi-n lat.

a) Ce reprezintă această operă (post)modernă? Am descoperit-o prin centrul istoric al oraşului, pe lângă Piaţa Unirii.

b) Cam cât 0% este procentul de creativitate al celor ce-au denumit astfel o terasă din Gara Nord?

c) Dacă dă dracu’ şi iau foc Arhivele Banatului, alea sfinţite cu popă şi toate alea, înseamnă c-o fost popa incompetent?

d) Nu există nici o autoritate care să pedepsească aşa hal de “adrese”? Nu-i vizibil ce dracu scrie acolo decât dacă ştii unde să te uiţi şi te chiorăşti bine. A, şi-i lumină afară.

e) Când va fi dat afară şeful ce teoretic conduce Gara Nord Timişoara? Vagoanele alea au ars cândva anul trecut, în toamnă sau iarnă. De atunci au fost lăsate în mijlocul liniilor, vizibile oricui vine sau pleacă de la tren, pradă ruginei. Primul contact cu oraşul, dincolo de urâţenia gării, sunt şi obiectele astea.

Semne ale nepăsării care domneşte la CFR, cel puţin filiala locală. Pe bune de nu-mi vine a crede că o alipire a Regionalei Timiş la Regionala Craiova ar aduce îmbunătăţiri.

f) Cândva, magazinul onlain Damfis avea şi un filtru cu adevărat util: “Stoc”. Aflai astfel dacă un anume produs se află sau nu în stocul magazinului, în stocul depozitului lor local sau doar al furnizorului. O astfel de posibilitate de a prevedea când ai putea beneficia de un produs din momentul când îl comanzi este însă anti-românească, îmi pare, aşa că a fost pe drept scoasă.

Nu-i aşa că filtrul de culoare era cel mai important?

În practică ..

Mi-am petrecut câteva ceasuri săptămâna asta parcurgând saitul Zelist şi copiind în format text lista lor de bloguri aşa cum se găsea ea pe 9 Aprilie 2012*. După care am trecut la a sorta rezultatele în diverse feluri pentru a-mi face o idee despre blogosfera românească văzută prin ochii TreeWorks.

Spre exemplu, am sortat cele ~60’000 de adrese după lungimea domeniului şi apoi alfabetic, curios fiind care-s oamenii ce-or reuşit să fie primii în acest sens. Doar e răspândită teoria că un nume scurt de domeniu înseamnă şanse mai mari de succes, eh?

Vom parcurge acea listă de acolo de unde începe ea, de la domeniile din două caractere. Nu există blog românesc cu domeniul dintr-un singur caracter. Vom nota că un blog e “părăsit” dacă ultimul articol e mai vechi de un rotund 1 Februarie 2012. Zic eu că o inactivitate de două luni este suficientă pentru a nu avea aşteptări. Să purcedem.

~*~

5c.ro : Chiar dacă e generalist şi cam nesărat prin numărul de ştiri date, măcar e blog.

April 11, 2012 / Stiri : Pusca de Asalt Romaneasca – calibru 5,56 X 45 milimetri
April 9, 2012 / Stiri : Youtuberi Romani, din ce in ce mai multi
April 6, 2012 / Emisiuni : Despre Noroc – Tu cum te consideri?
April 6, 2012 / Stiri : 2 Probe la examenul de Licenta – Ordinul 3271 din 14 februarie 2012

8o.ro : Nu e blog. Zice în subtitlu cum că

Contine un director de tip web, bancuri, anunturi, stiri nationale, curs valutar, jocuri, vremea, horoscop, programul TV, interviuri, reportaje si retete!

f0.ro : Blog părăsit.

<title>Blog Personal GHICI – Iosub Robert</title>
GHICI // 14 Apr, 2010 : VODAFONE se foloseste de BISERICA

i3.ro : Nu e blog, e un fel de platformă colectivă; chiar şi dacă am vrea să-l luăm în considerare, totuşi e părăsit ..

Wednesday, March 9, 2011 14:37 : Pregatitiva de concurs

lp.ro : Probabil o fi fost cândva blog românesc, însă lista de articole de pe prima pagină transmite altceva.

April 12th, 2012 : Quel était le surnom du roi Henry IV ?
April 11th, 2012 : A quelle ville de Californie appartiennent les initiales L.A.?
April 9th, 2012 : En quelle année eurent lieu les premiers Jeux Olympiques dans la ville de Paris ?
April 8th, 2012 : Quelle est la capitale de l’Argentine ?

rf.ro : Cu puţină indulgenţă, saitul “Rich & Famous” trece drept blog, deşi complet depersonalizat. Platforma cel puţin e de blog, şi articolele în româneşte. Cam greu de luat cu copy-paste câteva titluri spre exemplificare, rulează JS (jQuery) din greu.

Cum nu există publicate vizibil indicaţii privind data postării articolelor, am recurs la a verifica în codul sursă al unui articol. Într-un final, succes!

wp-content/uploads/2012/04/Gabi-Urdă-7-150×186.jpg

<meta name=”generator” content=”WordPress 3.0.4” />

s2.ro : Nu ştim ce-a fost şi de ce se afla în lista Zelist. Cum informaţiile sunt valabile timp de o săptămână, iar eu am extras topul 3-10 Aprilie, o fi existat o scurtă perioadă când chiar a mers saitul?

Ping request could not find host s2.ro. Please check the name and try again.

w2.ro : Cred că e un fel de blog, deşi iarăşi complet impersonal. Subtitlul zice “Comert online in Romania”, iar ultimele articole ..

6 April 2012 : Orice afacere ai, PayPal te ajuta sa iti incasezi banii
5 April 2012 : Ce este Vodafone Power Deals?
27 March 2012 : eMag si cifrele primei zile din “Crazy Days”
21 March 2012 : PC Garage sustine sistemul educational din Romania

<meta name=”generator” content=”WordPress 3.2.1” />

zp.ro : Un fel de ziar personal al lui Octavian Andronic, zis şi ANDO. Rulează un CMS neuzual, PostNuke. Ultima însemnare fiind de acum 4 luni, nu îl voi considera activ.

Iluminatia electorala 30. 12. 2011 / Nr: 3431

050.ro : Un blog plin-ochi cu embed-uri youtube, părăsit se pare. Cea mai recentă informaţie este din vara lui 2011.

Sportul – Dinamo 0-2 etapa a 4a : August 22nd, 2011

073.ro : Habar n-avem ce se ascundea cândva aici. La data când scriu, ne întâmpină logo-ul Joomla şi mesajul

Se lucreaza la site. Revenim in curand.

0am.ro : Se vrea a fi un sait de ştiri IT. Prezenţa folderelor /wp-uploads/ îmi indică un CMS de bloging. Din păcate pentru ei, ultimele ştiri au o vechime de peste un an.

Raspunsul Yahoo la Google instant: “Search direct” : March 24, 2011

273.ro : Nu mai există sait/blog, e un simplu script ce redirectează vizitatorul pe pagina de facebook a saitului sau ce-o fi el.

http://www.facebook.com/273.ro

433.ro : E blog fără putinţă de îndoială, cu footer WordPress şi toate cele. Îl vom număra ca activ la momentul scrierii, deşi pe prima pagină tronează anunţul mortuar:

ANUNT IMPORTANT: 433.ro isi suspenda activitatea
Scris de admin la 13 martie 2012

665.ro : Mort la datorie

Ping request could not find host 665.ro. Please check the name and try again.

777.ro : Devine din ce în ce mai amuzant, şi trist în acelaşi timp.

Default website page
If you feel you have reached this page in error, please contact the web site owner:
webmaster@777.ro
It may be possible to restore access to this site by following these instructions for clearing your dns cache.

9pm.ro : E funcţional, e pe o platformă WordPress chiar dacă numa’ blog nu-i, başca are articole recente. Trăiască!

<title>Evenimente Bucuresti, ghidul serilor tale</title>
Sambata: New Generation Easter Saturday @ Old City : Posted by admin On April – 10 – 2012

a50.ro : Nu mi-e evidentă platforma, însă-mi sare în ochi data ultimelor articole. Mort şi îngropat deja.

A50 Manifesto. Why are architects so important? : Postat de Rachad El Jisr  Data 04.12.2008
Arhitectura si puterea : Postat de Raluca Antonescu  Data 16.12.2008

blg.ro : Ultimul articol e din 2009. Fie-i ţărâna uşoară.

Copyright în fotografie și coperți fictive de albume : March 7th, 2009

boo.ro : Autorul de pe acest blog se află în călătorie prin lume, şi n-are timp să aştearnă nimic în scris. Din păcate, cum n-a adăugat nimic în ultimele două luni, îl voi considera şi pe acest blog ca fiind abandonat.

Inca traiesc ….
Posted by Tim on Nov 7, 2011

~*~

Un fulminant total de 5 bloguri active, din 20 numărate. Altfel spus, 75% dintre saiturile vizitate nu au avut nimic proaspăt de oferit.

O întrebare se impune pentru TreeWorks: intenţionează vreodată să reducă din rezultatele oferite? Un “top” îşi pierde înţelesul dacă e gol de conţinut noţional. Nu există 63.000 de bloguri în limba română, nu ierarhizabile până la ultimul. De altfel chiar pagina lor proprie vorbeşte de un număr mai mic de 7.000 de bloguri active, ceea ce înseamnă că un top ce alege 10% are loc pentru maxim 700 de oameni. Şi deja e prea mult, în opinia mea.

Vreau să văd butoane de pus în sidebar, “Sunt prea puţin semnificativ cât să contez în vreun fel”.

O întrebare se impune pentru RoTLD: intenţionează vreodată să introducă taxă anuală pentru deţinătorii de domenii .ro, aşa cum procedează ţările civilizate? Nu am nevoie de nici măcar o jumătate de argument în plus pe lângă lista ruşinii aflată dinsus. Pur şi simplu RoTLD acţionează în contra spiritului internetului prin atitudinea curentă. A permite stagnarea e crimă.

Cam atât. Fişierul cu domeniile extrase l-am făcut disponibil şi la mine pe server (link), a se deschide blogs-zelist.txt. Caveat lector : am procesat fără atenţie rezultatele brute, ştergând nediscriminatoriu textul “www.” – ca atare, câteva adrese din listă sunt invalide. Spre exemplu “http://aro” ar fi trebuit să fie “http://awww.ro“, ş.a.m.d.

Şi cam atât pentru moment.

~*~

* evident, nu am scris manual zeci de mii de adrese; o listă sumară de unelte pentru automatizare se poate consulta aici

Ce vedeţi ilustrată este catedrala, privind înspre nord (Opera Română et al). Şoseaua “spre stânga” din imagine, corespunzătoare direcţiei NV pe o hartă este dorită de şoferi pentru că prin ea se ajunge în partea de nord a oraşului – Iulius Mall, zone de birouri, cartiere întregi, să nu menţionăm Gara Nord.

Mai aveţi marcate şi 3 puncte de interes pentru această discuţie, 3 treceri de pietoni.

Trecerea [1] se află peste Bulevardul Regele Ferdinand, care are sens unic dinspre dreapta – maşinile vin dinspre două bulevarde foarte circulate: C.D. Loga şi 20 Decembrie. Există trafic pietonal intens, având în vedere că lângă Catedrală se află o staţie de transport în comun (linia 33, cel mai folosit autobuz) – iar spre dreapta-jos se află Parcul Rozelor, Filarmonica precum şi alte obiective de relativ interes. Ca atare, un mare număr de maşini venind dinspre dreapta se opresc şi au a aştepta după largi fluxuri de pietoni.

Trecerea [2] este la rândul ei intens folosită. Bulevardul ce vine dinspre sud se numeşte 16 Decembrie; pe acel bulevard avem o staţie de tramvai (în imagine e aproape ascunsă de copaci) – ce deserveşte cel puţin 3 linii. Ca atare, e mereu un dute-vino de pietoni între tramvai şi Piaţa Victoriei. La asta se adaugă pietonii venind pe picioarele lor dinspre Calea Şagului / Iosefin pe bulevard, plus pietonii ce vin din Parcul Central (latura stângă a pozei). Maşinile venind de pe 16 Decembrie pot coti în ambele direcţii, şi sunt destui cei care doresc să meargă la stânga – adăugându-se astfel celor mulţi ce, ne amintim, vin dinspre Loga.

Trecerea [3] este compusă din două bucăţi, întreruptă fiind de o “insulă” aparţinând şi ea unei staţii de tramvai. Pietonii coborând din tramvai aveau astfel opţiunea fie să meargă spre Parcul Central / Bd. 16 Decembrie, fie să meargă spre Piaţa Victoriei. Inutil să menţionez, dar şi această trecere de pietoni beneficia cândva de un însemnat trafic pietonal, din motive evidente.

Descrierea problemei

Acum un număr de ani, administraţia oraşului a decis că ar fi o idee bună instalarea de semafoare în acestă zonă centrală. Nu voi să îi contrazic neapărat pe această temă, poate chiar au avut date suficiente şi motive întemeiate să considere că era nevoie de aşa ceva.

S-a dovedit însă problematic fluxul imens de maşini circulând pe Regele Ferdinand înspre NV. Maşinile opreau prima dată la semaforul [1], aşteptând nenumăraţi pietoni să treacă. Apoi după 50 de metri opreau iarăşi pentru alţi nenumăraţi pietoni să treacă la semaforul [2]. Nici 10 metri mai în faţă, opreau iarăşi pentru semaforul [3]. Lucrul acesta crea ambuteiaje destul de greu de descris în cuvinte, cu nişte timpi de aşteptare care scoteau din răbdări pe vasta majoritate a şoferilor. Mie unuia ca pieton nu prea mi-a păsat în vreun fel, ba chiar speram ca această “experienţă” să determine renunţarea la semafoare.

Soluţia administraţiei locale a fost însă alta: au îngrădit din opţiunile de deplasare pentru pietoni. Şi anume, s-a renunţat la semaforul [3], şi s-au pus garduri de metal pentru a împiedica traversarea pietonilor până în Piaţa Operei; în ziua de azi se poate traversa doar între staţie şi colţul cu Parcul Central. Pietonilor ce totuşi doresc să ajungă în centru le rămâne să traverseze 16 Decembrie şi să folosească semaforul [2], iar şoferii ce merg spre NV pe Ferdinand respiră uşuraţi.

(am marcat cu dungă roşie lungimea aproximativă ce-o are peronul staţiei de tramvai)

Odată cu închiderea opţiunii de a traversa pe la [3], un număr de cetăţeni ce doresc să ajungă în staţia de tramvai sau în Parcul Central renunţă la a ocoli traversând “regulamentar” pe la [2]. În schimb, ei se asigură pe cât de bine pot, şi apoi pornesc a traversa prin mijlocul străzii, oriunde între punctele [3] şi [4]. Ar fi fost utilă încă de mult o trecere de pietoni care să taie Regele Ferdinand la colţul de stradă vizibil în poză lângă [4] – însă probabil n-a fost făcută pentru a nu da bătăi de cap tramvaielor ce trec pe acolo în ambele sensuri.

Citesc lunar, dacă nu mai des, ştiri de acest gen:

O femeie și-a pierdut viața, miercuri, după ce a fost lovită de un tramvai în centrul Timișoarei. Accidentul s-a produs în apropierea Catedralei Mitropolitane. Victima a încercat să traverseze prin loc nepermis, spun polițiștii.

„Pe bulevardul Regele Ferdinand din Timișoara, la intersecția cu strada Piatra Craiului, o persoană de sex feminin, dorind să traverseze strada printr-un loc nepermis, a fost acroșată de un tramvai care circula regulamentar”, a declarat Alexandru Crucică, unul dintre polițiștii care au sosit la locul accidentului.

(TiON)

Îmi este clar pe de-o parte că este plăcut pentru şoferi să nu stea la cozi interminabile; de altfel, ultimul lucru pe care mi-l doresc este să văd pe-aici nebunia din trafic a Bucureştiului, spre exemplu. Pe de altă parte, starea de pieton este prima şi cea mai naturală a omului, iar a o îngrădi în favoarea unor maşini nu-i exact ceva pe placul meu.

Pe de-o parte, ca pieton mă interesează fix zero de nevoile şi caznele şoferilor. Pe de altă parte, ca utilizator ocazional de transport în comun şi taxi, am nevoi fix inverse. Între aceste două deziderate opuse trebuie găsită cumva o soluţie pe care eu unul nu mi-o imaginez. Până atunci, oamenii continuă să traverseze cum apucă, şi nu am inima să-i condamn; când nevoia se iveşte, fac şi eu exact acelaşi lucru.

Doreşte cineva să încerce a tăia nodul gordian astfel creat?

~*~

Ocazional, deşi ştiu că nu-i o idee bună, arunc o privire peste discuţiile ce se ţin asupra textelor mele, să văd care-i atmosfera generală, poate am făcut vreo eroare grosolană pe care nimeni n-a catadicsit să mi-o semnaleze. Cele mai suprinzătoare comentarii au fost cele despre viteza cu care mi se încarcă saitul, şi anume că majoritatea paginilor implică doar două cereri (n.t. către server) – fişierul HTML şi fişierul CSS – un total mai mic de 10 kb, lucru considerat impresionant.

O contribuţie la această viteză o are şi norocul. Folosesc găzduire shared, şi nu am control peste ceea ce fac alte saituri de pe serverul meu.

Pe de altă parte însă, am o imagine clară a modului cum interacţionează oamenii cu un blog: îl citesc. Persoana mea e singura excepţie – tot ce fac ceilalţi oameni cu saitul este să ceară fişiere şi să le citească. Nu e nimic magic în a servi fişiere simple şi statice. Ce-i surprinzător este că majoritatea celor ce implementează software pentru bloging încearcă să rezolve problema greşită.

O bază de date SQL în care să ţii articole şi pe care să le aduci la cerere pentru a le potrivi în temă? Asta e o soluţie ce rezolvă problemele administratorilor de bloguri, nu pe ale cititorilor – şi totuşi cititorii plătesc preţul printr-o pagină ce se încarcă mai încet sau chiar nu se încarcă deloc ( spre exemplu, după ce primeşte o menţiune pe un sait important).

Cândva, Sita lui Eratostene (un algoritm ce găseşte numerele prime până la o limită superioară) era populară pentru a compara limbaje de programare ca performanţe. Algoritmul era bun dacă dispuneai de puterea de calcul necesară – dar să presupunem că îţi trebuiau primele 8000 de numere, pentru o aplicaţie în care timpul e un factor important. Te-ai mai chinui să efectuezi calculele la fiecare rulare? Bineînţeles că nu. Deja le ştii. Ajunge să rulezi programul o dată în timpul dezvoltării aplicaţiei, şi cu asta basta (n.t. o dată obţinută lista de numere, ea poate fi consultată într-un fişier static).

Cookies pentru a urmări vizitatorii? Scripturi Google Analytics? Ele rezolvă o problemă ce-i complet a deţinătorului de sait: “Cum fac să ştiu exact cât trafic primesc”. Cititorilor nu le pasă.

Butoane pentru Google+ şi Twitter şi Facebook? Nu rezolvă problemele nicicui. Poţi să tweetui cu uşurinţă şi fără un buton special. Saiturile de agregare precum Google Reader (ba chiar până şi motorul de căutare Google) au echivalentul unor butoane “like”, de ce să te apuci să duplici funcţionalitate? Important este că doar o mică porţiune din cititori îşi bat capul să folosească astfel de butoane, însă toate imaginile şi tot codul de scripting asociat cu ele încetinesc pagina pentru toată lumea.

~*~

Am tradus articolul pentru că-mi pare a exprima o viziune aproape absentă între internauţii români – indiferent de care parte a panoului de control se află. Simplitate şi eleganţă ca filosofie de design, când aţi văzut aşa ceva ultima oară în practică?

O fată ce-şi spune Chaika istoriseşte cum au muşcat-o nişte câini de-ăştia fără stăpân: ea pe bicicletă prin Bucureşti, fără vină. Iese muşcată, se adună lumea ca la urs, ba chiar unii o mai şi apostrofează pe victimă:

- E vina ta. Trebuia să știi că ăla e teritoriul câinilor.

Fraţii mei albi, mie mi-o sărit muştarul în momentul ăla, complet. Urmăriţi cu mine firul logic şi spuneţi-mi dacă greşesc undeva.

Oraşele există conceptual de câteva milenii, dacă nu mă înşeală sursa – cam cu începere de la mesopotamieni. Milenii, da? De pe vremea când oamenii erau mai puţin protejaţi, mai puţin dotaţi tehnic, şi mai puţin îngăduitori. De pe vremuri când întâlnirea cu un animal sălbatic sau agresiv trebuia să se termine fie prin fuga ta -puţin probabilă, îmi pare- fie prin moartea sau rănirea gravă a animalului.

Oamenii trăiesc în oraşe, şi vor trăi în oraşe indiferent ce animale domesticim, indiferent ce specii de jivine apar sau dispar. Comerţul e motorul acestui trai, şi nu întrevăd să se schimbe lucrul acesta curând. Poate doar dacă reuşim cumva să inventăm transport pe energii complet regenerabile, reducem populaţia cu un ordin de mărime şi ne mutăm cu toţii în case spaţioase pentru că ne permitem. Dar aici discutăm ce este, nu ce ar putea fi.

Cum oraşele sunt destinate oamenilor şi obiectelor lor, existenţa unor fiinţe care primejduiesc oamenii este inacceptabilă. Contra altor oameni rău-intenţionaţi avem legi şi poliţie. Poate nu complet funcţionale, însă existente. Contra fiarelor sălbatice avem minimă protecţie – un lup scăpat în oraş va ridica imediat alarma pe un perimetru însemnat. Totuşi, prin ceva gândire obtuză, câinii fără stăpân nu sunt consideraţi pe un picior de egalitate. Ei nu-s pe o listă de animale periculoase, nu ridică semne de întrebare, nu reclamă acţiuni urgente din partea nicicui.

Şi asta trebuie să se schimbe.

~*~

Propun: se consideră “câine liber de stăpân” orice animal ce nu poate fi prin el însuşi atribuit unui om – tatuaj, microcip, scanarea retinei, instrumentul exact nu contează. Orice persoană care găseşte un câine liber şi ajută în mod tangibil la prinderea lui primeşte recompensă. Idem orice persoană care produce dovezi că un alt cetăţean identificabil a abandonat câini fără semne de identificare (înregistrări video de suficientă calitate, etc).

Exemplarele găsite se trec în proprietatea administraţiei şi se marchează corespunzător – apoi e la alegerea autorităţilor locale dacă doresc să îi ţină într-un adăpost propriu sau să-i lase pe străzi (obligatoriu castrându-i înainte) – însă trebuie să existe un catalog accesibil online cu animalele fără stăpân şi situaţia lor (în custodie / libere).

Un oraş păstrează acest statut atâta vreme cât populaţia de câini liberi se menţine sub 100 de exemplare*. La depăşirea ei oraşul respectiv este avertizat să reducă populaţia în maxim 30 de zile calendaristice; în caz de nereuşită, oraşul respectiv pierde statutul cu ocazia primelor alegeri administrative (reducându-i-se deci aparatul administrativ incompetent). Chiar şi caz de reuşită, oraşul respectiv va primi un termen înjumătăţit la prima repetare a problemei, până la diviziunea cu 0 (practic: 30, 15, 8, 4, 2, 1) – după 6 încălcări, oraşul pierde statutul indiferent de alte considerente la primele alegeri.

Desigur, se modifică precum e necesar legile ce contravin acesteia în discuţie, astfel încât o administraţie să poată eutanasia un câine în maxim 0 zi de la găsirea acestuia. Dacă un om îşi pierde câinele are la dispoziţie maxim o zi pentru a da telefoane şi a-şi anunţa autorităţile că animalul lui este pierdut.

~*~

Bine, tot ce-am spus eu sunt fabulaţiile unei dimineţi de primăvară, probabil argumente demontabile unul câte unul. Şi totusi! Îmi pare că ideea mea ar aduce certe îmbunătăţiri situaţiei actuale.

În primul rând, la nivel de administraţie: există date certe despre populaţia de câini abandonaţi. Este ruşinos să nu ştii, ca administrator de oraş, ce pericole îi pândesc pe cetăţeni. Şi da, animalele fără stăpân şi fără adăpost sunt în primul rând judecate după pericolul lor, nu pufoşenie sau dramă sau alte chestiuni. De asta facem administraţii, să fie ele reci şi calculate în contraponderea oamenilor de rând ce-s mai blânzi şi îngăduitori şi inimoşi.

Apoi, ONGurile: ele au a acţiona. Ăsta e rolul lor, de a produce o schimbare tangibilă acolo unde guvernul nu are instrumente să ajungă sau nu are interesul. Deci – vrea un ONG să salveze câini? Foarte bine, îi ia de pe stradă şi îi distribuie propriilor membri. Sau învaţă să fie chiar convingători şi îi plasează unor oameni care vor câine – şi animalul fiind tatuat noul stăpân îl abandonează strict pe riscul lui de a primi amendă. Dacă se apucă ONGurile să organizeze pânde pentru a-i surprinde pe cei ce abandonează, bravo lor.

Şi în final, cetăţeanul: pionul care-i suficient de nesimţit încât să arunce câini pe stradă. Respectiv pionul care-i suficient de prost încât să nu vâneze câinii fără stăpân contra unei recompense. Mai devreme sau mai târziu se vor găsi şi oameni ce fie de nervi, fie de frica, fie din nevoie de bani vor pune mâna şi vor ajuta hingherii. În cel mai rău caz, aflăm fără putinţă de tăgadă dacă oamenii chiar iubesc câinii atât de tare precât pretind.

Şi da, o astfel de lege dată brusc ar însemna masacru în masă. De-aia nu-i nici practică toată treaba asta.

~*~

* Eventual un procent din populaţia oraşului, în loc de număr fix. Spre exemplu, 1/5’000 este perfect rezonabil. Într-un oraş de talia Recaşului, proaspăt-promovat de la statutul de comună, un singur câine fără stăpân are voie să existe. Pe de altă parte, Bucureştiul ar scăpa cu o populaţie canină de 400. Acceptabil?

First they told us we needed to write. Anything, just write.
Then they told us we have to write every day.
Then they told us we have to use a strategy.
Then they told us we have to enter all other Social Media.
Then they told us we should not get involved into campaigns.
Then they told us how to get involved into campaigns.
Then they told us we suck for making money off the blog.
Then they told us the content is not what they expected. To meet their expectations, we need to get more involved, take the pulse of the street, write stuff that really makes a difference (whatever that means) and produce operas that would outlast us.

Well let us tell you something: some of us (most of us) have day jobs and perhaps a family, and the blog is sucking off most of what’s left of our energy. So it’s a bit unfair. And you can’t sustain a living by writing Dilema Veche stuff, ’cause nobody gives a crap about Dilema (ever heard of this magazine?).

Chestia asta pică într-un anume fel. Da’ prima dată să traducem:

Prima dată ne-au spus că trebuie să scriem. Orice, doar să scriem.
Apoi ne-au zis că trebuie să scriem zilnic.
Apoi ne-au zis că trebuie să avem o strategie.
Apoi ne-au zis că trebuie să ne băgăm pe Social Media.
Apoi ne-au zis că n-ar trebui să ne băgăm în campanii.
Apoi ne-au zis cum să ne băgăm în campanii.
Apoi ne-au zis că suntem naşpa pentru că facem bani pe urma blogului.
Apoi ne-au spus că ce scriem nu-i la ce se aşteptau ei. Ca să ne ridicăm la pretenţiile lor trebuia să fim mai implicaţi, să luăm pulsul străzii, să scriem chestii care fac diferenţa (ce-o mai fi însemnând şi asta) şi să producem opere care să ne supravieţuiască.

Da’ hai să-ţi zicem (noi) o chestie: unii dintre noi (majoritatea dintre noi) au slujbe şi probabil o familie, iar blogul suge din energia ce ne rămâne. Aşa că-i puţin nedrept. Nu poţi supravieţui scriind ca pentru Dilema Veche, pentru că nimeni nu dă doi bani pe aşa ceva (măcar ai auzit de revista aia?).

Mno: avem deci clar, lămurit şi înscris în piatră istoricul blogosferei cu naivităţile lui trecute la pachet. Da, în anul de graţie 2005 poate ajungea doar să scrii pe un blog, având în vedere că mai toată lumea îşi izidea efortul pe forumuri, în folosul unei terţe părţi. Ajungea să scrii, pentru că era începutul. Ajungea, cândva, să scrii relativ des ca să îţi formezi o audienţă, indiferent ce scriai. Dup-aia lucrurile au evoluat, a învăţat lumea din greşeli că poate nu-i dă mâna oricui să scrie despre orice. Apoi cei interesaţi de bani sau cititori au învăţat că-i cazul să se promoveze. Apoi când doar promovarea singură n-a mers, a venit şi lecţia că poate trebuie ceva calitate, materiale durabile, lucruri care să rămână recitibile după luni şi ani.

A trecut timpul ca un fum prin “blogosfera” românească. A trecut şi a cernut.

Ce se cere unui om în anul de graţie 2012? Unuia ce ar vrea să înceapă a scrie pe un blog ce să devină cât de cât cunoscut? Păi .. fix ce spune Radu Băzăvan dinsus, şi anume toate chestiile de pe listă. Să scrie. Des. Chestii de calitate. Să nu se vândă, minţind pentru bani. Să aibă o viziune, să ştie care i-s punctele tari şi slabe. Să-şi lucreze punctele slabe, nu să se prefacă că ele nu există.

Unii vor alege să scrie rar, da’ bine ¹. Unii vor alege să scrie des da’ slab ². Unii vor încerca să caute o piatră sub care să se ascundă – o nişă, un spaţiu îngust de competenţă, ceva care să permită a nu-şi etala lipsa de viziune globală ³. Unii vor alege să bage pumnul în gură celor ce le semnalează că au găuri ⁴. Unii vor alege să nu le pese de “standarde”, eventual le vor lua în derâdere, pe motivul că “fac bani, ce contează că-mi vând urma de credibilitate ca persoană“⁵.

Desigur, e greu să scrii bine, e greu în primul rând să defineşti “bine” ăla ⁶. Asta-i o bună definiţie, zic eu: să scrii cursiv fără a maneliza şi simplifica până în derizoriu. Să scrii şezând pe experienţă, nu pe opinii nefundamentate. Chestie care implică să fi citit mult înainte de a scrie. Să se adune apele lăuntrice înainte de a împărtăşi ceva altora. Să ai o cunoaştere atât a culturii lumii cât şi a unui domeniu serios din care să poţi extrage învăţăminte diverse *. Dacă ştiţi câte ceva despre cultura titanică a lui Mircea Eliade la 25 de ani, aveţi o idee încotro ar trebui să tindeţi. Şi nici măcar el nu avea experienţă de viaţă, livrescă, ci chestiuni mai degrabă cărturăreşti; nu, avea, iată, “totul”.

E tare greu să faci totul. Da’ nici succesul nu e pentru to(n)ţi.

Am scris textul nu pentru a da lecţii altora – nu am autoritatea asta – ci pentru a avea eu o oglindă în care să privesc din când în când.
Eventual una în care să mă oglindească publicul fără voia mea, ca pe internet.

~*~

¹ Darius Groza ; abjectu’
² Cetin Ametcea ; Sebastian Bârgău
³ Ionuţ Oprea (clickio.ro)
⁴ tehnica Vali “eşti-retardel-dacă-nu-zici-ca-mine” Petcu
⁵ Perfu
⁶ Eu în special nu-s exact în poziţia să vorbesc, neîndeplinind o bună parte din criterii, începând cu chiar primele două. Scriu rar. Când o fac, e greu să fiu urmărit, folosesc un stil întortocheat – o văd din reacţiile celor ce binevoiesc totuşi să-şi arunce ochii pe-aici.
* asta exclude tinerii de la a scrie, da; încercările literare adolescentine n-au trecut niciodată drept literatură viabilă, şi nu vor începe să treacă drept aşa ceva decât prin infantilizarea întregii populaţii; apropo, “tinerii” îi definim prin vârsta lor mentală, nu cea fizică

Am participat, am transpirat, am făcut febră musculară futu-i, am pus rotiţele în mişcare. Per total o experienţă folositoare, dacă nu neapărat şi culturală.

~*~

„Criză de identitate”, Cristopher Durang
Thespis

O piesă scurtuţă, 45 de minute pe ceas. Despre o fată ce are impresia că-i nebună. O mamă ce-i faimoasă pentru inventarea brânzei în Franţa – de fapt mama se cacă invenţii, dacă-i s-o credem. Un bunic ce-i în acelaşi timp soţul mamei şi fratele fetei. Psihologul de serviciu care-i de fapt soţia psihologului, schimbându-şi sexul pe parcurs. La final aflăm că de fapt fata-i chiar bolândă de cap, ceva dramă nedigerată de la dispariţia tatălui. Finiş, aplauze.

Pe bune dac-am înţeles de ce-am aplaudat. Din obişnuinţă.

Sigur, se râde. Ăsta-i motto-ul nescris al ediţiei ăsteia, îmi pare mie – sau doar atâta mai înţelege publicul spectator.

(Notă: o piesă n-ar trebui să înceapă până nu-i uşa închisă la sală şi nu-i clar că toată lumea poate vedea ce se întâmplă pe scenă. Pe de altă parte, de asta-i teatru studenţesc, să fie şi probleme.)

~*~

„Art of Magic” spectacol de iluzionism
magicianul Decova

Omu’ are sait, însă-i în Flash şi nu-i dezvăluie numele adevărat. Fie, Decova îi zicem.

A prestat omu’ un ceas şi ceva, chestiuni banale pentru orice iluzionist ce se respectă. Alegerea de către public unei cărţi de joc, ştiind el deja ce carte va ieşi. Scosul unui porumbel din hârtii. Băgatul unui porumbel şi scoaterea unui iepure în loc, din cutie. Deplasarea unei măsuţe prin telekinezie. Mersul pe cioburi de sticlă. Înghiţit de flăcări. Cum ziceam, manualul standard.

Pentru a petrece un ceas merge. Mai respiri de la atâta cultură ce-ai inhalat.

~*~

„Căsătoria” de N.V. Gogol
Thespis

 Aici n-am ce mă plânge. Se respectă în mare parte reţeta originală, doar că-n loc de patru pretendenţi la mâna fetei sunt doar trei (a, şi lipseşte mătuşa fetei, doar peţitoarea rămâne). Altfel totu-i la locul lui, şi se desfăşoară ca la buche.

Piesa-i uşurică de felul ei – avem reţetă standard cu un burlac tânăr ce-i indecis (Podkolyosin), un burlac din armată ce face pe prostu’ sau chiar e prost (a la Mr. Bean), al treilea burlac ce-i mai interesat de zestre decât de vită (soţie, zic). Podko-ăla nu prea vrea să se-nsoare, simţindu-se bine ca mânz liber. Da’ de-aia are peţitor, să-l convingă pe el că de fapt vrea şi pe fată că şi ea idem. Nu? Aşa că ajunge s-o cunoască pe domnişoara Agafya.

Mno, peţitorul din partea lui Podkolyosin reuşeşte cumva să-i alunge pe ceilalţi doi pretendenţi, jucându-se cu prejudecăţile lor – unu’ pleacă convins că fata-i urâtă şi al doilea că-i săracă. Se urgentează căsătoria, în chiar aceeaşi zi desigur. Pus astfel la zid, clientul fuge pe geam ca un armăsar tânăr şi curajos ce este el. Şi totu’ se încheie într-o notă tristă.

Am auzit râsete cam mânzeşti din audienţă, ceea ce-mi semnalează că oricât de destrăbălaţi şi tâmpiţi şi nepăsători ar părea studenţii moderni, totuşi tematica o’ atins la corazon pe destul de mulţi (şi multe). Una-i să vezi chestia dramatizată cu frişcă la TV şi prin telenovele, şi alta-i s-o vezi pe viu.

Prea multe nu-s de zis. O piesă bine executată, pe cât se poate cere unui teatru studenţesc cu recuzită minimală şi actori departe de-a fi atins echilibrul maturităţii.

~*~

Spectacol de improvizaţie
Noi2 Arad
* 3 cu tot cu omul de la clape

Trebuie să încep cu lucrul cel mai important de zis: oamenii ăştia or furat lumina reflectoarelor. Pur şi simplu, la un festival de teatru organizat de timişoreni, cea mai buna prezentare or avut-o arădenii. (ceea ce de altfel ridică întrebări despre cum ar fi oraşul ăsta o suburbie a Aradului, însă asta-i o altă discuţie de avut altă dată)

Poate-i nedrept să comparăm teatrul cu improvizaţia? Eu spun că nu, ambele fac parte din marea familie a actoriei – dacă te mişcă în felul lor se cheamă că şi-or atins scopul. Cum la Noi2 am râs sincer de la început la final fără a mă opri, însă la 4 piese de teatru diferite am rămas cu un gust maxim acceptabil, se cheamă că avem învingătorul. Nu, serios, ultima oară când am ieşit făcut fărâmiţe de la o piesă Thespis s-o întâmplat în 2009.

După cum spune şi numele actului, Noi2 se ocupă cu aleatoriul pe scenă. Culegând din public bucăţele ce şi le înfig în .. creaţie, ţes în direct un melanj extrem de amuzant prin ritmul lui susţinut şi credibilitatea lui. Desigur, lăsăm şi noi la intrare spiritul critic pe “domol” şi mai activăm oleacă nişte suspension of disbelief. Nu le scade însă meritele aleatoriul, căci pentru a nu cădea în penibil îmi pare că e nevoie de sute de repetiţii şi mai ales de o cunoaştere suficient de adâncă a culturii umane – cum altfel să poţi schimba contextul, tonul, tema şi abordarea de 5 ori într-un minut?

Practic filmul mediu de acţiune conţine tot atâta ficţiune şi logică precât şi reprezentaţia tinerilor din Noi2. Ba chiar mai puţin, pentru că ei lucrează cu mâinile goală şi mimă, în timp ce un film are la dispoziţie recuzite şi alte marafeturi. Desigur, astfel de acte au efect în doze mici şi rare.

În orice caz, un sănătos “Să mai veniţi pe la noi” le urez.

~*~

Arta pârţului – Conferinţa Daliniană a contelui De La Trompette, după Salvador Dalí
one man show Kocsardi Levente (Teatrul Maghiar & Auăleu)

Teoretic piesa asta trebuia să închidă seara. Mă bucur că n-a făcut-o.

Amicii cu care-am fost zic că le-a plăcut. Şi anume totul – de altfel Levente ştie clar ce face. De altfel nici eu nu pot critica în vreun fel execuţia piesei, e de-o soliditate şi naturaleţe dezarmante. Discută omu’ cu maximă seriozitate despre tipurile de aere, explică cum ele trebuie degustate lipind o pipă pe anusul celui ce le emite, ba chiar face distincţii între pârţuri şi băşini. După care cântă cu mâna şi gura lui, la orgă şi voce. Ba ne arată şi poze – din păcate a lipsit imaginea cea mai potrivită în context (Goatse), însă altfel cururi din plin. Şi totul făcut cu o seriozitate frapantă, în completarea moacei şi machiajului de nebun inofensiv.

Am tot stat întorcând chestiunea pe toate feţele, ajungând într-un final la mici concluzii.

În primu’ rând teatrul e chestie de-aia Înaltă, artă sau cultură (o distincţie ce până acum câteva secole a lipsit), nu mi-e clar. Prin urmare subiectul e trivial prin această prismă – complet trivial. E drept însă că dacă acceptăm să numim muzică sunetele produse la conservă .. ei, vă desfid să ziceţi că asta-i Muzică:

Never guess where I just came from – I had sex!
If I had to describe the feeling: it was the best!
When I had the sex man my penis felt great!
And I called my parents right after I was done

Oh hey, didn’t see you there. Guess what I just did?
Had sex, undressed- saw her boobies and the rest

Mnoa, dacă “I Just Had Sex” e muzică atunci e şi ăsta teatru. Altfel nu.

Am vrut să suspectez că-s io pudibond, însă nu-i cazul. Dacă pot auzi şi chiar rosti de câteva zeci de ori pe zi cuvinte ca pulă, pizdă şi muie nu m-o deranja să aud pe scenă că se zice sfincter sau anus. Oricum, în fond, viaţa toată e o scenă, eh? Toţi actori, alea. Nu vulgarul e problema.

Coborârea termenului de “artă” în stradă implică şi ridicarea la rang de digerabil a vieţii imunde a omului complet plicticos. Piesa e, în sensul ăsta, o foarte bună marcă a timpurilor ei. Eu sunt defect însă prin aceea că am fumat deja goatse, 4chan, eFukt, poze cu masturbare pe păpuşi, pagina Offended de pe Encyclopedia Dramatica, cele mai scabroase glume ale internetului, am văzut batjocorite toate valorile posibil umane sau considerate mai presus de om. Nu pretind că am epuizat tot ce e mai josnic, dar consider că am văzut cu un ordin de mărime mai mult decât alţii de vârsta mea sau mai bătrâni. Pe această fundaţie, să vii cu artă postmodernă ce-şi extrage valoarea din şocarea audienţei … nene, lasă-mă. Se cheltuie un număr de minute ce altfel ar putea fi folosit la o plimbare sub clar de lună sau dând la labă, cu efecte net mai plăcute decât ascultatul unor însăilări de locuri comune şi glume triste pe tema băşinilor. Serios, nu cred că-s singurul ce-a mai auzit-o pe aia cu don’t hold your farts in, they travel to the brain and that’s where the shitty ideas come from.

Pe acest calapod, hai să discutăm pe scenă la ediţia viitoare futerea în cur a copilaşilor de 12 ani, sau orice viitor utopic în care se întâmplă ceva ce considerăm acum ca deviaţie sexuală. Ei, de-astea vi-ar fi confortabil să vedeţi dramatizat? Mnoa, artă postmodernă, fără restricţii, fără durere, totu-i posibil – când văd o piesă despre incest? Pentru că iată, băşinile sunt ok, suntem pe drumul cel bun aud că. De Sade când dramatizăm?

Mnoa, şi acu’ lăsând încrâncenarea deoparte: am râs de câteva ori puţin forţat, m-am prefăcut că aud unele glume prima oară, cântatul e chiar amuzant şi rimează. Sala râde, amuzată. Probabil publicul căruia piesa se adresează se află fix la nivelul ăla, şi deci piesa merită.

~*~

„Norway.Today” de Igor Bauersima
Gaudeamus Cluj-Napoca

Piesa asta s-a jucat de două ori – o dată concomitent cu spectacolul celor de la Noi2, şi a doua oară pentru cei ce-au lipsit din acest motiv. Practic, ea a închis seara.

Povestea-i simplă, de altfel: doi sinucigaşi tineri se întâlnesc pe net şi se decid să moară deodată, împreună, undeva în munţi. Tonul e unul amuzant, chiar dacă subiectul e de-ăla Grav. El îi mai pişat pe el oleacă, nu-i e clar de ce vrea să facă toată chestia – ea-i aia hotărâtă (şi-şi joacă rolul ăsta cu o mină extrem de serioasă – te-ai aştepta să sară pe geam dacă aşa cere scenariul). Doar că ajunşi pe munte o lălăie oleacă, în faţa Alegerii Definitive li se taie puţin picioarele, chestii din manualul de bază al sinucigaşului amator. Dacă tot îs singuri acolo sus se apucă să se cunoască şi trupeşte, un lucru foarte sănătos de altfel. Şi-şi declamă ei problemele în camera video, şi sunt brusc importanţi prin acest ultim mesaj ce-l vor lăsa lumii, şi uite cum printr-o experienţă de-asta găsesc că de fapt nu-s singuri sau neînţeleşi ci se au unul pe altul. Mnoa, şi le ies bărgăunii din cap şi se lasă de sportul ăsta cu sinuciderea, aşa că Finiş. Nu reţin dacă se şi căsătoresc.

Per total piesa merită văzută prin tematica şi abordarea ei – sinuciderea ca atitudine sănătoasă. E o problemă ce trebuie luată în considerare, preferabil însă nu cu abordări tâmp-pozitiviste gen “viaţa merită trăită”, aplicate cât mai devreme cu putinţă. Doar dacă stai pe marginea prăpastiei, la un centimetru distanţă de moarte, abia atunci ştii dacă merită să te întorci sau nu. M-a dus puţin cu gândul la Cioran, la ideea lui că cel ce-a stat şi-a contemplat moartea în faţă se va sinucide mai greu, fiind el deja obişnuit cu ideea. E ceva de învăţat din gândurile lor, puse pe scenă pentru a urni şi gândurile spectatorului.Pentru că nu spui în fiecare zi

Mâine o să murim. Sunt aşa de fericită.

după o partidă de sex. Nu stai în fiecare zi pe marginea prăpastiei gândindu-te la ce-o să-ţi treacă prin cap în ultimele 10 secunde ale tale. Realizezi poate că e nevoie să te aşeze cineva cu spatele la zid pentru a vedea cu claritate viaţa. Chestii de-astea.

Per total, o interpretare zic eu reuşită în contextul în care decorul a fost minimalist.

~*~

Cam asta-i, pe scurt. Au cântat în pauze Cârli cu Sonatic, probabil o fi fost şi open-stage ca de obicei. Nu degust folkul prea tare, aşa că am sărit peste. La final de tot a cântat şi trupa Phaser, care mi-a plăcut prin instrumentalul bine închegat, organizat clar pentru susţinerea vocalistei; fată care, de altfel, se străduie ea .. da’ cade cam plat. Mă rog, trupa abordează un fel de blues-rock, mai au timp să crească. Mi-a părut rău că a măcelărit I Love Rock&Roll de la Joan Jett.

Cât despre calitatea actului artistic din sala de teatru .. nu ştiu ce să spun, sincer. Am anumite idei, pe care însă nu vreau să le emit acum din teama că lipsite de carne vor cădea flasce. Părerea faţă de fiecare piesă în parte o aveţi dinsus, şi per total aş spune că nu-s încântat de ce-am văzut. Rămâne să stabilesc dacă-i vina mea sau nu.

<Jolt_Rogue> Long, tech explanation,
<Jolt_Rogue> or short simple one?
<Star_Ringer> medium, layman’s terms one for someone who sort of knows what you’re talking about but not intimately as you
<Jolt_Rogue> So, I’m explaining sex to someone who’s seen a lot of porn. Gotcha.

Mno, bucăţica asta luminează o jumătate din cultura livrescă română, îmi pare mie.

Atitudinea descrisă e fix cea a melteanului care vede o Dacie oprită pe marginea drumului şi deja ştie el ce-are biata maşină. Ştie pentru că discută cu băeţii despre maşini toată ziua, şi mai citeşte şi pe net uneori. Ştie cam despre ce-i vorba la subiectul “maşini”, însă n-a reparat una cu mâna lui dincolo de a schimba cauciucuri sau uleiul sau eventual de-a porni maşina altcuiva de la bateria lui. Ferească Sfântu’ să fi pus pâna să ajute într-un atelier de reparaţii adevărat, însă asta nu-l împiedică să aibă păreri despre chestiuni complicate. Probabil Dacia de pe marginea drumului are nevoie să-i fie reglat debitul de carburant.

Asta e, pe scurt, o atitudine de şcoală generală (sau liceu industrial, poftim). Toată lumea ştie câte ceva, că aşa-i făcută modernitatea – avem internet şi TV şi ziare şi medii de informare mai active ca noi. Toţi am văzut câteva documentare pe cele mai diverse teme, sau am citit despre ceva asemănător cu tema discuţiei, sau am auzit cândva o pseudo-informaţie aplicabilă, sau ştim noi de la şcoală nişte-informaţii-ce-par-adecvate-contextului. Ca şi cum ai şti “de ce au loc alunecări de teren” – ai auzit la geografie că copacii trebuie să existe, e clar deci că hoţii au tăiat copacii din zona afectată. Nu ştii însă a discuta media precipitaţiilor în zonă, tipul de teren sau trăinicia fundaţiilor.

Asta e, de altfel, o marcă apăsată a culturii române orale, care iată îşi vădeşte tarele: 1) cunoaşterea aproximativă 2) a unor informaţii reţinute incomplet 3) care sunt aplicate unor probleme dintr-un supra-set mai mare. Lucru care îi face pe oamenii competenţi să devină sastisiţi după o vreme¹, iar pe oamenii mediocri să-şi găsească infinit de uşor alţi oameni care-s fix la acelaşi nivel cu ei. De aici rezultă internauţi medii care nu-s deloc capabili să articuleze opinii dincolo de tipicul “patru picioare bun, două picioare rău“. Iar încercarea de bloging a aceloraşi internauţi rezultă într-o bălteală de opinii prefabricate.

Uneori internetul românesc pare a fi un mare liceu industrial. Fără pedepse pentru lipsuri.

¹ Diana Coman, “Bloguri cu repetiţie“

Am primit scrisorică de la Name.com, care anunţă că au reduceri masive la domeniile .EU, şi anume preţul fulminant de $1 dacă folosiţi codul “GOEURO” când înregistraţi un domeniu. Dacă vă tentează, de aici puteţi începe căutarea:

https://manage.name.com/name

Cum unui sait îi trebuie pe lângă nume şi un server care să-l găzduiască, Ramona Iftode oferă prin firma ei Dojo Design un pachet minimal la preţul de $12 per an. Mai ieftin de atât şi să aveţi încredere că deţineţi controlul nu cred că puteţi ieşi. Saitul ei:

http://dojo-design.com/services

Practic, din banii de bere vă puteţi îndepărta de limitările vreunui serviciu “gratuit”, renunţând la conglomeratele blogu.lu, wordpress.com sau blogspot. Problema principală e de-acum disponibilitatea la efort. Banii au ieşit din ecuaţie.

Eu le urez doritorilor succes :)

Am fo’ ieri să arunc un ochi împrejur. Teoretic cu 100 de lei în buzunar disponibili, da’ cu preferinţa să nu-i cheltui pe toţi. Nici n-am avut ocazia, de altfel.

Pentru că – fraţii mei! Editurile ţin să moară de gât cu preţurile înalte, şi au încă figuri despre disponibilitatea românilor de a cumpăra carte. Mai exact, funcţionează pe sistemul clasic de “îi futem în gură pe ăia care chiar vor să cumpere”. Practic vorbind vânzarea de carte e o nişă în România.

Cel mai corect stand a fost cel cu .. materiale în engleză. E drept că ţinea un număr de dicţionare şi materiale de pregătire CAE la preţuri piperate, însă la alea e normal. Pe de altă parte aveau şi clasici ai literaturii engleze, în editarea Penguin, la nici 10 RON. Aşa se vine de-acasă, futu-i, prin urmare am plecat cu nişte Poe şi Brontë. Polirom a avut o ofertă faină cu Fraţii Karamazov la 25 RON, un mamut de ~1000 de pagini, e drept că-i corpul literelor cam aşchilopat .. mno, nu-i uşor să înghesui aşa text. A, a fost prezentă şi Editura Universităţii Bucureşti, de la care am luat Categoria cazului, de Camelia Stan – chestiuni gramaticale cam complexe pentru mine, da’ le-oi descifra cumva.

Şi cam atât am de zis. Humanitas are nişte preţuri de-ţi pică faţa. Curtea Veche s-o prezentat numai cu porcărioare de self-help şi NLP. Nu-reţin-care-editură s-o prezentat cu o vastă colecţie de .. Coelho. Mă rog, nu acuz, poate alea s-or fi vânzând măcar. A, preţurile la CDuri cu muzică clasică îs în continuare nesimţite; mă întreb catalogul meu complet BWV (peste 3000 de lucrări) cât m-ar costa? Retoric, desigur. Cât timp există “prieteni” pe net, prieteni a căror faţă n-am văzut-o vreodată dar care-mi sunt mult mai prieteni decât mulţi alţii .. mno, muriţi cu tot cu discurile voastre.

Succes la următoarele ediţii le urez organizatorilor, desigur.

~*~

În primul rând, e de ştiut că romanul face parte dintr-o trilogie, fiind chiar prima carte. Să povestim puţin despre firul epic.

Personajul principal e Marcus, un tânăr de viţă nobilă (ba chiar multiple viţe, nu-i clar tatăl). Ar putea fi chiar a arhanghelului Mihail sămânţa, dacă ar fi să dăm crezare tuturor zvonurilor listate de autor. De la el ne aşteptăm deci la fapte măreţe.

Suntem în vremea imperiului roman, aproximativ în anul 400 d.Hr, în orice caz secolul V. Firul epic se desfăşoară din momentul când acest tânăr înzestrat şi virtuos e trimis în slujba împăratului Honorius. Care împărat e, bineînţeles, antagonistul lui Marcus: rău, laş, fricos, tot ce-i trebuie unui personaj negativ. Şi care împărat îl retrimite cu promptitudine pe Marcus ca “ambasador” către vizigoţi, pentru a îndepărta contrastul de lângă el. Marcus decade din plăcut lui Alaric în disgraţiat,în final prizonier al vizigoţilor, întorcându-se în Roma alături de cuceritorii ei. Nu va sta însă mult acolo.

Pe lângă firul epic principal, avem şi un număr de elemente cel puţin bizare. Spre exemplu, chiar la început – în călătoria spre Honorius, Marcus şi trupa lui (un preot, un paj şi-un grec ce să aibă grijă de cai) nimeresc de-a dreptul în oniric: găsesc un altar păgân într-o pădure, sunt prinşi de nişte oameni înarmaţi, li se oferă mâncare (pe care Marcus o refuză), o fată i se oferă trupeşte lui Marcus pentru a-şi salva tatăl muribund (iar acesta refuză din nou); apoi se trezesc cutoţii din vis. Astfel de episoade suprarealiste au loc la mai tot pasul prin carte – probabil or fi alegorice, da’ personal le-am găsit cam disparate pentru a putea forma un tot coerent. Ce-i drept, nici n-am terminat lectura.

Altfel, din bruma mea de cunoştinţe latiniste descrierile imperiului îmi par ca fiind destul de corecte – şi starea lui de decădere (Honorius fiind un exponent), şi locurile; chiar şi moartea lui Alaric (plus îngroparea lui) respectă buchea istorică. Istoria-i însăşi interesantă în acea perioadă, merită citită cartea şi doar pentru firul epic, fără a căuta alte chei. Da’ nu strică să cunoaşteţi nişte urme de mitologie greacă, răsar zeii şi referinţele “păgâne” de peste tot, lucru care măreşte plăcerea lecturii.

Ce nu cade bine în context e stilul prea cursiv, mult prea “pe faţă” şi la subiect, prea uşor de urmărit ce se întâmplă – chiar dacă nu-i clar de ce se întâmplă. În sensul ăsta cred că-i oarecum anacronism, manuscrisul fiind “declarat” ca fiind din Evul Mediu – o perioadă cu o exprimare ceva mai greoaie. Nu că m-aş plânge. Per total cartea e ceea ce numesc englezii “an absorbing read”.

Atitudinea generală pe care-o insuflă e una corespunzătoare lumii tuturor posibilităţilor – în faţa decăderii, stabilitatea morală a personajului îi oferă şansa extraordinară de a fi azvârlit în tumultul evenimentelor mai înalte ca el, fără a ieşi însă prea zgâriat din ele. Indiferent că acţiunea se mută din Roma în Grecia, sau în Bizanţ. Marcus se poate lupta astfel cu ruptura dintre lumi, stând pe muchia dintre ele: cea veche, Imperiul, şi cea nouă, a creştinătăţii. Mai ales că şi creştinătatea era-n perioada ei incipientă, cu multe grupări acuzându-se una pe alta de “erezie”. Mai ales că imperiul e întins ca o pânză rarefiată, gata să se rupă.

Dacă îngăduiţi, voi a şi cita oleacă din carte, de pe la începuturi. Un oarece eunuc ce-l întovărăşeşte pe Marcus în tabăra vizigotă are o viziune asupra lumii care ar face de ruşine pe mulţi alţii mult mai moderni ca el:

Din nou, eunucul zâmbi.

- Nu neg că există adevăr în mesajul lui Hristos, îi răspunse el. Dar am călătorit până în India şi am cutreierat întregul Imperiu Persan şi am auzit înţelepţi din diferite zone cum exagerează şi transformă realitatea. Aşa stând lucrurile, cum pot crede eu că există un singur adevăr de necontestat, care i-a fost refuzat omenirii, până când s-a revelat acum câteva sute de ani unei mâini de evrei dintr-un colţ îndepărtat al Iudeii, care şi ea este un simplu punct în măreţia Creaţiei?

Cam atât. Pe mine personal m-a prins Fiul Arhanghelului Mihail, poate şi pe voi vă va.

~*~

¹ Motivul din care n-am apucat să citesc toată cartea este unul simplu: colaboratorii editurii sunt neserioşi. Eu am scris mailul de cerere pe data de 30 ianuarie, Loredana Modoran (coordonator online al grupului editorial) răspunzând prompt că o va trimite. A trecut timpul, au trecut zăpezile groaznice din acea perioadă – după 3 săptămâni, pe 21 februarie, Loredana mă informează că “cartea ta din vALLuntar s-a intors la sediu” şi că “cei de la curier spun ca adresa este gresita si nr. de telefon invalid”. Datele pe care le trimisesem erau corecte, desigur, aşa că suspectez curierul de burtologie, lucru pe care i-l comunic şi Loredanei.

Într-un final a ajuns la mine cartea prin Sprint Curier, pe 5 martie. Eu deja îmi luasem gândul că o să mai particip la campanie. Pur şi simplu se lihozeşte cheful după o fază de-asta. Ce-am citit din ea s-a întâmplat într-un loc ce-l vizităm de obicei în alte scopuri.

Ce nu-mi este clar: oare tot Sprint au fost şi la încercarea eşuată de livrare?

The views of a video on Youtube includes all the showings over an extended period of time. The ratings for SharkTank or any tv show all happened during the 1 hour the show was on the air. Which is exactly why TV is still a much more valuable advertising medium. Would you rather have your ad seen by the audience all within one hour, or over some unknown extended period ? Who knows how long it will take for your online video to reach 8mm unique viewers ? It will certainly be more than 1 hour.

Să încerc a traduce:

Numărul de vizualizări ale unui videoclip pe Youtube include totul pe o periadă extinsă de timp. Ratingurile pentru SharkTank sau orice altă emisiune TV se măsoară pentru acel ceas cât emisiunea este difuzată. Exact de asta televiziunea rămâne mediul de publicitate mai valoros. Ai vrea ca reclama ta să fie văzută de audienţă într-o singură oră, sau într-o perioadă de timp nu-i-clar-cât-de-lungă? Cine ştie cât poate dura online să atingi 8’000’000 de vizualizări? Este cert că va dura mai mult de o oră.

Mno, un argument rotund, este? Solid. De altfel tot articolul este solid, s-ar putea să vă intereseze, chiar ca simpli consumatori.

Şi cred că tocmai aţi aflat de ce nu-i un motiv bun să priveşti la TV. Rolul televiziunii ce câştigă bani din publicitate este să vă ţină prizonieri timp de un număr de minute, pentru a vă putea turna publicitatea pe gât la finele lor. Bărbaţii ce se uită la meciul Petrolul – Întorsătura Buzăului nu au nici o şansă să evite reclamele la Ceresit intercalate în meci. Gospodinele ce se uită la telenovela preferată, chiar dacă fac efortul să se ridice de la TV în timpul pauzei, tot lasă sonorul să meargă. Timpul tău e valoros pentru cel ce face reclamă.

Întrebarea mea este însă: cât de valoros peste timpul tău pentru tine? Cât de dispus eşti să-ţi petreci o oră la TV, forţat să consumi ce ţi se oferă? Şi mai ales: cât de dispus eşti să-ţi spună altcineva care oră o dedici televiziunii?

Spre exemplu, eu în ultima oră petrecută pe internet am vizitat 13 saituri. Pe 3 din ele am petrecut cam 10 minute citind multiple pagini, iar pe celelalte în medie cam 3 minute, citind câte un articol. În secunda în care m-am plictisit de un anumit sait, am închis fila (tab) şi am citit altceva. Utilizatorul mediu de TV are la dispoziţie aproximativ 100 de canale, ca ordin de mărime. Eu am mii doar în limba română, şi probabil zeci de mii dacă număr şi saiturile în limba engleză. Pur şi simplu nu se compară. Iar cel mai mare avantaj strategic pe care-l am eu, alături de orice utilizator de internet, este că pot să aleg momentul când interacţionez cu un sait: sunt ocupat timp de 8 ore la muncă? Nu-i problemă, când ies de la muncă am timpul meu liber să citesc/vizionez exact ce vreau, spre deosebire de privitorul la TV care-i limitat la ceea ce se difuzează când are el timp.

Cam asta-i, pe scurt, povestea. La TV vezi ce evaluează oamenii de publicitate (advertiserii) că va plăcea maselor. Pe internet vezi ce-ţi place ţie. La TV vezi când vor alţii. Pe ‘net vezi când alegi tu. Şi diferenţa asta se adânceşte cu fiecare zi ce trece, înspre libertatea ultimului mediu.

Mark Cuban pariază în articolul lui pe dominaţia TVului, ca funcţie a advertiserilor şi ca mediu care finanţează entertainmentul. O fi aşa, nu bag mâna-n foc. Însă Primăvara Arabă n-a început la TV, eh?

~*~

Acu’ 5 ani mă durea-n cot de fotbal. N-am fost niciodată genul care să iasă afară “la o miuţă” cu băieţii, iar când am făcut-o am stat de obicei portar. Ca atare n-am dezvoltat niciodată interesul pentru sportul ăsta, şi de altfel privindu-l la televizor l-am urmărit din curiozitatea plictisită a celui căruia-i pasă mai mult de încărcătura emoţională decât de detaliile intime ale jocului. Asta însemnând “când juca naţionala”.

Am intrat oarecum în chestiune după ce-am nimerit pe la meciurile echipei de handbal, tot a clubului Politehnica ca şi echipa de fotbal. M-a convins galeria că-i unită şi pasională şi închegată şi rezistentă şi alte alea, da’ nu suficient cât să-mi petrec timpul ieşind din casă şi frecând ore-ntregi pe stadionul de fotbal. Am urmărit din 2008 până-n 2011 un număr de meciuri ale Poli Timişoara pe net, am mai scris pe-aici când mă bucuram că pierde sau câştigă, da’ n-o fost nimic care să facă clic în adâncime. M-am lăsat de privit la meciuri în vara lui 2011, imediat după încheierea campionatului.

Nu se pune problema a fi suporter-de-rezultat eu, nefiind suporter în primul rând. Da’ constat oarecum mirat că nu-s nici fan, mai bine spus nu posed materialul pentru a fi fan al unei echipe.

~*~

M-a surprins un coleg de muncă de la Real,- pe vremea când lucram acolo; văzându-l cu şapcă violetă, am presupus că-i fan al lui Poli. Întrebându-l, omu’ o dat cu lehamite din mână şi mi-o răspuns în doi peri c-o fost el, cândva, cu mers pe stadion şi alte alea, da’ s-o lăsat. Pentru că mai dă-o în pizda mă-sii de fotbal trucat şi de Iancu scandalagiu şi de jucători care fut meciuri şi de Divizie A oribilă. … Ce poţi zice în faţa acestei avalanşe de argumente? Era anul de graţie 2008, când echipa era oarecum pe val, în creştere.

Timea Laslavic mi-a povestit ceva similar. Pentu ea, fotbalul o fost o mare pasiune câţiva ani – s-o dus la meciuri nelipsind nici măcar de la unul, îndurând prin ploi şi frig, scriindu-şi chiar şi lucrare de licenţă pe tema echipei locale – însă brusc reducând turaţia doar cât să se intereseze de vreun rezultat, “din patriotism local”. Ea crede că-i vina ei, apucându-se ea de diverse chestiuni şi lăsându-le apoi baltă. Da’ sincer, eu nu cred în coincidenţe, nu când există şi explicaţii raţionale. Uite că de jurnalism nu s-o lăsat, însă ştiu io 3 oameni care de fotbal s-or. Poate c-o fi vina fotbalului.

Îmi amintesc clar c-am întrebat-o pe Timea care-i dom’le faza, de ce se blazează lumea. Era un fenomen atunci, şi nu s-a schimbat deloc între timp. Spectatorul român de fotbal e o specie cu numărul de exemplare în picaj liber.

~*~

Problema aş zice că începe de la modelul fandom. Există două entităţi distincte, conţinutul (produsul) şi separat producătorul lui. În timp ce orice persoană raţională admiră şi laudă produsul, fanul admiră producătorul. Fanul trupei Queen e în stare să te eviscereze dacă spui că primele două albume sug ouă clocite, pentru simplul motiv că el a ales să considere plăcute toate producţiile trupei. Fanul unui regizor e-n stare să-ţi dea cu ceva-n cap dacă spui că n-ai înţeles nimic din ultima producţie a preferatului său; el a ales să-i placă. Fanul echipei de fotbal Cutare îţi va spune că eşti un ratat dacă nu ţii cu echipa ta locală (care se întâmplă să fie Cutare).

Starea fanului îmi pare că-i cel mai descrisă prin disonanţă cognitivă. Alegerea iraţională şi apoi căutarea de argumente raţionale creează o tensiune, de cele mai multe ori rezolvându-se de la sine o dată cu vârsta şi înţelegerea fostei prostii proprii.

~*~

Îmi pare că disonanţa vine în principal de la lipsa fructificării presupusei “pasiuni”. Cu exemple: ţie-ţi place cum sună Pink Floyd, în special chitara lui Roger Waters; îţi revine să i te oferi ca sclav, indiferent ce înseamnă asta, doar a-ţi face favorul să-l auzi la repetiţii sau cu alte ocazii. A, şi indiferent de gen. Dacă nu eşti dispus la aşa ceva atunci nu eşti fan. Idem, dacă-ţi place fotbalul îţi revine să te apuci şi tu de fotbal, preferabil să joci câteva ceasuri pe zi; e acceptabil să nu ajungi superstar, e chiar ok să joci doar în Divizia C – da’ dacă nu te apuci să-ţi împlineşti pasiunea, nu eşti fan fotbal. Idem, dacă ţie-ţi pare că oraşul tău trebuie musai reprezentat prin echipa locală de fotbal, atunci faci totul ca să-i încurajezi, dincolo de ce consideri tu că-i posibil; au nevoie băieţii de o relaxare înainte de meci? Ştii ce-i de făcut, nu repet. Nu eşti dispus să? Nu eşti suporter.

Cuvântul “fan” vine de la “fanatic”, să nu uităm asta. Unii-s fani Real Madrid şi alţii-s fani Allah, tot acolo ne aflăm din punct de vedere al raţionalităţii subiecţilor. Dacă nu eşti dispus să treci de raţiune şi bun simţ şi bariere, nu eşti fan. Iar fanaticul ce nu-şi satisface pofta crescândă se veştejeşte după o vreme.

~*~

Evident, obiectul adoraţiei tale s-ar putea să nu merite. De fapt, cam asta-i şi dilema celor din jur, că nu-ţi pot atrage atenţia cu blândeţe asupra ochelarilor tăi de cal. O echipă de fotbal nu merită să-ţi cheltui banii pe ea, în deplasări şi pe fumigene şi pe alte prostii. O trupă nu merită urmărită din concert în concert, să auzi diferenţe insignifiante şi neintenţionate între sound-ul chitării de azi, comparativ cu săptămâna trecută.

Iar la scară, un petic de pământ ocupat de proşti s-ar putea să nu merite să-ţi dai viaţa ca să-l aperi. Vremea oraşelor-cetăţi, când toţi bărbaţii erau soldaţi şi vrednici a trecut. Vremea târgurilor, când oraşul merita să-l aperi pentru că era sursa ta de bunăstare e apusă. Vremea statului însuşi, ca şi concept, e posibil să fie apusă. Între miliarde de oameni pe glob, în era când călătoriile-s ieftine şi inteligenţa scumpă, singurul trib care merită apărat este acela care te menţine tânăr spiritual. Umanitatea-i interconectată, iar ce înţelegeam ieri prin “bun simţ” se loveşte de practicile altor triburi; din izbirea acestor credinţe contradictorii înţelegem că vremea fanaticilor a trecut.

Viitorul rămâne al celor lucizi, în special faţă de ei înşişi.

Nu ştiu aprecia muzica clasică.

~~*~~

Ca să fim siguri că în rândurile ce urmează discutăm despre aceleaşi lucruri, să explic puţin. În primu’ rând n-am o definiţie clară despre ce-i aia muzică clasică. E drept că-i şi greu s-o defineşti, precât e greu să şi defineşti jazzul (sau să desparţi rocku’ de blues, dar alea-s câmpii pe care voi alerga altă dată). Mi-e clar că pentru a fi clasică, muzica trebuie să aibă instrumente ce existau la 1900, precât şi că-i preferabil să fie cât de cât complexă. De fapt, dacă privim peste toate celelalte detalii care definesc compoziţiile toate clasice, firul roşu definitoriu spune că muzica asta e căutată şi dorită şi lăudată pentru că “e complexă dom’le”. Nu-i cu bumtzi-bumtzi ca moderneala de club.

Ca să fie treaba oablă, nu mi-e clar cum funcţionează diversele compoziţii. Spre exemplu, o simfonie cică trebuie să fie frumos împărţită în 4 – sonată în deschidere (allegro), ceva adagio, un menuet şi iar ceva mai allegro (sonată). Sau pe-acolo, v-am zis că nu mi-i clar. Ştiu că un studiu e o bucăţică de muzică ce foloseşte în particular executantului (nu neapărat auditorului), prin dificultatea tehnică; nu mi-e clar de ce aş asculta aşa ceva, da’ presupun că e acelaşi mecanism care oferă plăcere când asculţi 4-5 straturi de instrumental electric la vreo trupă rock. N-am priceput prea bine cum funcţionează o fugă. N-am fost încă la operă.

Şi atunci de ce ascult? Păi .. pentru că-mi place. Diferenţa subtilă dintre a şti cum funcţionează o maşină în cele mai mici amănunte şi a o conduce. Nu înţeleg cum funcţionează maşinăria.

~~*~~

Acum să atacăm problema şi din alte direcţii, preferabil ale altora.

Am senzaţia că cel mai mare deserviciu pe care l-a putut face comunismul omenirii (şi în particular românilor, că pe ei am avut ocazia să-i observ) a fost să le reteze vârfurile, iar apoi să umple cu paie un set de păpuşi şi să le maimuţărească “spre beneficiul publicului” bineînţeles. Prin aplatizarea valorilor şi ciuntirea simţămintelor, sistemul de stat creează o minciună; lucrul ăsta o fi în folosul cetăţeanului o perioadă, anume câtă vreme oamenii acceptă să nu privească dincolo de minciună. Să luăm ca exemplu muzica.

Nicu Covaci insistă în biografia trupei Phoenix pe tema folclorului – anume că la momentul propice X, Sistemul a virat cerinţele şi a încurajat cum ştia el mai bine muzicienii să vireze înspre motive populare; m-am tot întrebat care au fost efectele acestei decizii. Ţinta clară a fost stimularea mândriei naţionale, exploatarea unui filon pre-existent de patriotism şi crearea artificială a unei unităţi ce în practică nu prea exista. Însă rezultatul a avut, ca orice rezultat al unei acţiuni de asemenea anvergură, şi un număr de efecte laterale.

Unul din efectele în discuţie îl consider a fi izgonirea intelectului din sfera de creaţie. Fără să vreau a insulta muzica populară sau manifestările etnografice, ele îmi par a fi nişte ieşiri să zicem decerebrate, în “armonie cu natura” şi de o rusticalitate agresivă. Adăugând aici şi stratul aproape complet oral al culturii române de dinaintea secolului XX, precum şi împletirea etnografiei cu religia, obţinem un concoct aparent stufos, însă în esenţă searbăd.

Viaţa tipică a creatorului de cultură rurală (ţăranul) este arondată stăpânului său, boierului. Ţăranul nu are libertate asupra chestiunilor importante ale vieţii sale – spiritual îl controlează preotul, fizic boierul. Lipsa de libertate se traduce printr-o lipsă a posibilităţii de a avea curaj, în afara cazului că omul îşi neagă aservirea complet şi pleacă în lume (unde? spre a fi servitor altcuiva?). Religia nu şi-a reneagă mai nimeni, eventual o ignoră cu graţie pe cea oficială şi dezvoltă alte credinţe (moroi, strigoi, toată colecţia). Cinstea nu-i clar cât de preţăluită e. Emanciparea sigur nu-i, că nu-şi are rost. Poţi extrage diverse sensibilităţi din manifestările etnografice, desigur, însă …

~~*~~

Ca să faci artă tre’ să visezi, chiar la propriu. Dup-aia ai nevoie de cineva cult care să interpreteze şi să decidă că merită (aici nu funcţionează crowd-sourcing-ul). Dup-aia ai nevoie de libertatea de a-ţi arăta creaţia lumii. Mnoa, şi acum să recapitulăm: comunismul închide graniţele şi retează elitele, transformând o ţară de ţărani rurali în ţărani orăşeni. N-ai oameni care să creeze chestii, neavând ei orizont; iar dacă-l au, li se retează aripile când vorbesc prea tare despre “libertate” şi alte concepte interzise. Dup-aia se iau produsele astfel plafonate şi se mestecă de către o critică cel mult aservită, cel puţin incompetentă. Iar produsul astfel regurgitat se serveşte unor mase care-s castrate ideologic şi civil, care de frica repercusiunilor fizice refuză să gândească; ele înghit pe nemestecate orice, absolut orice.

Am auzit de cel puţin 5 ori expresia tălâmbă “a culturaliza pe cineva”, folosită cu precădere când forţezi persoana să asculte muzică clasică. Problema evidentă fiind că pentru a ajunge la a-ţi plăcea o chestie, trebuie să-ţi placă acea chestie. Vorba lui Noica – nu-i bai dacă nu-ţi place muzica clasică şi nu-l suporţi pe Bach, că-i prea complex; dacă-ţi place calitatea, vei descoperi cândva şi muzica clasică, ea fiind nemuritoare precum toate Chestiile Cu Adevărat Importante. Să “culturalizezi pe cineva” e echivalentul cu a ataşa eleroane unei Dacii, cu toporu’. Nu merge.

~~*~~

Da’ apropo de muzica populară – ştiţi cine mai “simte”? Manelistul. Manele-nenea simte o dragoste neţărmuită pentru o piranda, şi o va avea indiferent peste câte cadavre de duşmani va călca sau câte ghiuluri de aur va trebui să vândă pentru a-i îmbuna inima alesei. Iar la final va face petrecere mare cu toţi amicii lui, ba chiar ca un adevărat şef de trib va face sacrificul potlatch şi va arunca cu banii “fără număr”, că doar are destui cât pentru 3 vieţi şi încă o petrecere chiar mai mare ca asta. Viaţa e destul de polarizată pentru omul acesta, şi decidem că-i cam tristă, petrecută mereu între două extreme. Lipseşte orizontul dincolo de familiarul banilor, fanilor şi duşmanilor.

Da’ orizontul nu se construieşte cu ciocanul, hei-rup ca la ocnă. El se smulge, se sfâşie, se zboară spre el când ai înnebunit între pirande şi manelişti, când salţi dincolo de coliba proprie în care trăiai. Cultura-i exact povestea asta, a liberării de imediat, povestea voinţei de a şti şi de a dezghioca lumea şi de a afla ceva nou. Desigur, odată ce ai aflat ceva nou tre’ să te lupţi să impui noul peste îmbâcseala tribului, da’ asta e deja etapa a doua.

Maneaua e consubstanţială românului, am mai spus asta pe-aici. Da’ nu e o stare naturală, un “ce” venit din ceruri şi imprimat în ADNul neamului; aşa ceva e absurd să crezi. E un construct, un rezultat al stării ţărănimii de la 1907, precum şi de la 1920, precum şi de la 1960, proaspăt mutată la oraş. Un construct din beton şi sânge vărsat, o crustă de granit peste viaţa altfel pulsândă. Să ne înarmăm cu târnacop şi pick-hammer, zic.

~~*~~

Poate vă e cunoscută povestea lui Icar, tâmpitu’ ăla căruia taică-su i-o dat aripi şi el nici măcar să le folosească după instrucţiuni n-o ştiut, aşa c-o picat ca bolovanu’. Mnoa, ăsta-i rezonu’ pentru care ciocănesc io pe la poarta muzicilor, deşi în majoritatea timpului nu pricep nimic din ele: aş prefera totuşi varianta lui Icar decât varianta minotaurului închis în labirint.

Chit că ..

Banii si fetele
Ne mananca zilele
Ooouuuoo, banii. (x4)

Nimic grav până aici, în fond am avut majoritatea probleme .. pecuniare. Şi sentimentale.

Bani, bani, bani, totul inseamna bani
Cauti bani in viata timp de zeci de ani.
Nu stii cum sa faci, cum sa te imbogatesti
Nu stii cum sa faci, nu stii cum sa traiesti.

Hopa. Materialism din cel mai plat. Să trăieşti înseamnă să te îmbogăţeşti? Dacă n-ai bani mulţi nu eşti pe radar?

Caci sunt si fete multe, sunt si blonde si brunete
Ai vrea sa le ai pe toate, ai vrea sa te dai pe spate
Cu banii iei tot, cumperi si iubirea
Culmea e ca banii n-aduc fericirea.

Ultima replică ar trebui să fie ironică, dar nu le iese. Iese doar o construcţie în cel mai bun caz cinică, în ce mai rău caz absolut limitată. Banii-s totul în viaţă, da? Sigur nu-i manea?

Cauta in viata drumul adevarat
Cauta in viata chiar si visul nesperat
Caci nu vei stii nicodata ce se poate intampla
Sansa poate apare chiar acolo unde nu-ti sta mintea

Nu ştiu ce înţelegeţi voi din chestia de mai sus, eu unul înţeleg nimic. Un fel de joker, mesaj generalist care nu spune nimic precis. Ţine ochii căscaţi şi s-ar putea cândva să câştigi la loto. Din greşeală. Ferească-Sfântu’ să cumva muncim pentru ce primim.

Lumea este crunta, mult mai rea decat pare
Numai cei adevarati raman in picioare
Pentru baieti, fete, pustoaice si pustani
Va doresc la toti sa va umpleti de bani.

Gie. Duşmanii sunt doar subînţeleşi în piesa asta, era încă devreme.

Sincer, mi-i lene să vă caut şi alte exemple. Dar sincer, din anii ’90 ai muzicii româneşti îmi amintesc doar astea – sentimentalism plat, nevoie de bani, sclipici şi abureli. “Te iubesc, te-aş lua cu mine, da’ n-am bani de bilet”. Maxim.

Maneaua era consubstanţială românului, în acest sens: în ’90 nu aveau nimic şi nu eram nimeni, aşa că smulgeam pene de păun să ne împăunăm cu ele. Nu-i vina ţiganilor că au făcut o muzică fix pe tipologia consumatorului român. Sincer, or fost cei mai conectaţi la realitate. Singura întrebare care rămâne de pus este dacă am crescut între timp. Ce valori promovează muzica ce-o ascultă orăşeanul mediu? Dar ţăranul mediu?

Ca să nu discutăm în gol – aveţi dinjos lista, cum arăta recent prima pagină de torente din secţiunea “Muzică” a trackerului Filelist, printre cele mai cunoscute trackere româneşti. E vina lui că-i specializat, sau e vina publicului consumator că nu acceptă altceva? Iată, masele au votat, asta vrem să primim:

The Official UK Top 40 Singles Chart 04-03-2012-NoGrp
(Pop | Dance) 40     0     2012-03-04

VA – Azuli Miami 12-2012-CD-R
(House) 34     1     2012-03-04

[NUKED]Whitney Houston-The Collection-5CD-WEB-2010-NAVER
(Pop) 61     3     2012-03-04

Vlad Rusu Pres. Club Motion 31 (DI.FM)-playMUSIC
(Club House/Progressive House) [FreeLeech] 3     1     2012-03-04

VA – Viva Beats Presents Arabic Cafe-2012-CD-R
(Lo-Fi Quality 320kbpss) 19     1     2012-03-04

VA – Chill in Paradise Vol.7-2011-CD-R
(Lo-Fi Quality 320kbpss) 30     3     2012-03-04

VA-The Miami Sampler 2012-(3001)-WEB-2012-HFT
(House) 21     0     2012-03-04

VA-Ministry Of Sound One R And B-3CD-2012-BPM
(R&B) 65     1     2012-03-04

VA-Now Thats What I Call Running-3CD-2012-BPM
(Pop) 65     0     2012-03-04

Kyuss.Discography-FL[FLAC]
(Discography) 98     2     2012-03-03

Kyuss.Discography-FL
(Discography) 62     5     2012-03-03

Knife Party – 100% No Modern Talking EP 320 kbps-FL
(EP) 5     3     2012-03-03

VA – Dance Party-2012-CD-R
(Club Dance Quality 320kbpss) 69     1     2012-03-03

VA – Dance Hits Vol.235-2012-CD-R
(Club Dance Quality 320kbpss) 30     1     2012-03-03

VA – Beatport Top Club House March-2012-CD-R
(Club House Quality 320kbpss) 69     4     2012-03-03

Maarten Sikke Presents – Trance Update Episode 122-playMUSIC
(Tech-Trance / Trance / Progressive) [FreeLeech]    Download     2     2     2012-03-03

VA-Energy 2012-2CD-2012-wAx
(House) 7     2     2012-03-03

VA-Hardstyle Jumpstyle Masterz-(10037141)-WEB-2012-587
(Electronic) 63     1     2012-03-03

Adriano.Celentano.Greatest.Hits.(2CD)-[FLAC]-Dang3
(Pop) 38     5     2012-03-03

The.Kelly.Family.Very.Best.(1997)-[FLAC]-Dang3
(Dance) 21     2     2012-03-03

VA-Arabian.Hits.2011-Dang3
(Dance) 21     4     2012-03-03

VA – Viva Beats Presents Latino Cafe-2012-CD-R
(Lo-Fi Quality 320kbpss) 19     3     2012-03-03

Fedde Le Grand – Dark Light Sessions-SAT-03-02-2012-TALiON
(House) 4     0     2012-03-03

Sander van Doorn – Clubbin (SlamFM)-SAT-03-03-2012-TALiON
4     0     2012-03-03

John Digweed and The Audible Suspects-Transitions (Proton Radio)-S…
(Techno Music) 2     1     2012-03-03

Ricchi.E.Poveri.The.Collection.[FLAC]-Dang3
(Pop) 19     2     2012-03-03

VA-NRJ Music.Awards.2012-[FLAC]-Dang3
( Pop) 47     2     2012-03-03

Deci ?!

~~*~~

Spune omul printre altele că

Idealurile politice ale unui partid privesc doar o parte din cetăţeni, uneori majoritatea. Nu este suficient. Jumătate plus unul înseamnă că jumătate minus unul vor trăi obligaţi să înghită ceea ce nu-şi doresc, ceea ce nu-i reprezintă.

Staţi să ne înţelegem: în primul rând există o linie de demarcaţie între ideologie şi practică (execuţie). Idealul politic şi principiile fondatoare nu pot fi niciodată benefice unui individ anume; ele pot, desigur, fi analizate şi se poate argumenta impactul lor asupra unor grupuri de oameni într-un anume scenariu dat. Însă principiile prin ele însele nu pot fi decât corecte sau greşite, şi ne rămâne să aflăm care-s alea greşite, trăindu-le. Cezar probabil doreşte să spună că implementarea în practică a unui anume mod de a guverna este o acţiune ce nu reprezintă populaţia întreagă. Că alegerea executanţilor este deci discriminatorie faţă de cei care au votat altfel decât majoritatea. Asta-i deja altă căciulă.

Să mergem puţin în spate, în preistoria omenirii şi a regnului animal – unul dintre cele mai de succes modele de organizare este haita (ceata, grupul), condusă de un mascul alfa. Uite deci mirare, toţi se supun elitei, vânătorului cel mai capabil; cea mai rea formă de discriminare, o fi? La om femela se supune masculului, el vânând şi ea culegând. Altă supunere. După ce omul a ajuns în situaţia de a gândi suficient de complex, a apărut organizarea în consilii (de înţelepţi, de ce-or fi ei). Modelul feudal implică achiziţia pământurilor cu tot cu resursa umană de pe ele.

Teoria majorităţii nu face decât să dezbine, politica stârneşte patimi şi ambiţii personale.

Nu-i o teorie, ci aplicaţia legii dure a vieţii: supravieţuieşti sau mori. Sigur, e greu să înţelegem acest lucru în abundenţa de bunuri post-modernă, însă asta nu schimbă cu nimic datele problemei: indivizii se organizează în cete pentru a supravieţui şi-a construi, şi-n grupuri mai mari pentru a se apăra de alte grupuri şi mai mari. Politica este rezultatul bătăliei pe resurse, şi ca atare ea se supune regulilor acelui joc.

Nu există ieşire din această dilemă: fie întreg grupul acceptă o terţă parte (mascul alfa, rege) să ia deciziile, fie ele sunt luate în egalitate de membri. Dacă nu eşti tu masculul alfa sau parte a elitei nu ai de ce să presupui eronat că părerile tale ar fi superioare în vreun fel, şi nu ai de ce să te superi când propunerile tale nu sunt adoptate de majoritate. Ideea de a decanta populaţia s-a practicat sub forma votului cenzitar, da’ din ceva motiv pulimea a considerat că nu-i fain să-i discriminezi pe sărăntoci.

Să ne amintim de antichitate unde conducătorul era de descendenţă divină. Era bine aşa! Ideea de a aspira la conducere nu se putea naşte în nimeni! Conducătorul era ăla şi se termina orice discuţie pe această temă!

Era parcă piesa aia … Hamlet … de ce murise regele la începutul ei? Insolaţie?

Puterea atrage sub orice formă ar fi ea. Statutul de mascul alfa atrage. Şi-i natural să fie aşa, fără scăpare.

Puteai visa la bunăstare, la înţelepciune şi în acest fel să ajungi a face parte din sfatul poporului sau să ajungi vreun consilier la curte. Dar fără politică, fără teoria majorităţii!

Ai fi fost oare mulţumit să te naşti simplu ţăran iobag? Am ca nişte dubii.

Dacă reuşeai să fii suficient de bun trecând astfel prin sita selecţiei atunci accedeai în mod natural la anumite libertăţi.

Da, nici nu s-o auzit de intrigi şi trădări pe la curţile nobiliare, astea-s invenţii moderne. Toată lumea care putea ajungea. De fapt noi modernii am inventat corupţia, acum fix 100 de ani.

Legea! Legea trebuie să fie singura platformă a societăţii.

Legea este parte a politicii, bineînţeles. Pentru a putea face legi ai nevoie ca cineva să le dea, şi atunci ori le dă o terţă parte (mascul alfa, rege) ori le dă grupul prin reprezentanţii lui aleşi. Nu există legi bătute-n piatră şi care să nu se modifice măcar în formă dacă nu în fond.

Legi simple şi clare într-un strict acord cu morala creştină. Pentru că doar morala creştină, dealtfel comună tuturor religiilor, poate fi acceptată în unanimitate.

În primul rând lipseşte o referinţă la ce ar trebui să înţelegem prin “morala creştină”, că-i delicat între Iisus şi bătăile cu pietre ale vechiului testament.

În al doilea rând te caută Cioran să-ţi spună că nu-i de acord. Vezi cum faci să nu discriminezi opinia nihiliştilor, care-i şi ea la fel de importantă precum a majorităţii percepută drept creştină.Nu-i aşa? NU-I AŞA?

O ordine nouă unde omul să fie centrul.

Care “omul”, eu sau cel de lângă mine? Că dacă-i vorba de mine discutăm despre capitalism şi conservatorism şi-ţi dai foc la tot argumentul.

Fiecare om este important într-o societate şi de aceea omului trebuie să i se dea atenţia cuvenită.

Sună cam calp, “să se deie”. Să de deie zicem noi uşor, că doar nu dăm de la noi (iar dacă se ia de la noi urlăm).

Dacă am trăi în Arcadia sau în Sânul lui Avram, unde totu-i din plin şi nu se mai pune problema competiţiei pe resurse .. desigur, hai să ne luăm toţi de mână şi să dansăm şi să ascultăm ce are de spus Celălalt, că tot n-avem ce face cu timpul de care dispunem. Da’ momentan situaţia-i cam alta.

O orânduire axată pe valori reale… Cu legi simple şi bine păzite care să garanteze pedeapsa celor ce o calcă. Politica e minciună, politica este inumană, politica distruge!

Valorile sunt un “ce” care se discută de mii de ani, şi se vor discuta pentru alte mii de ani. Nu le vei defini tu pe Singurele Valori Reale, şi nu le vei impune altora. De altfel impunerea parcă-ţi repugna.

~~*~~

Mnoa, cam asta e. Manual de manipulare grosolană.

Pe etape: se dă o definiţie greşită conceptului de politică, amestecând voit teoria cu practica. Se alege un subset (legile) care-i promovat drept Salvator. Se ignoră cu graţie că el a mai fost folosit în trecut. Se proclamă un subset (morala creştină) ca fiind universal aplicabil. Se ignoră cu graţie că acesta a fost aplicat politic cu rezultate dezastruoase. Se lipesc cu Scuipinol conceptele, obţinând o imagine utopică în care nu mai este nevoie de dezbatere asupra legii sau moralei. Se proclamă asta drept un rezultat fain.

Ce să zic .. la mai mare, dragă Cezar. Cu curaj spre noi Arcadii :)

~~~

Lemmy – Enter Sandman

Băi, motive n-am să mă leg de instrumental, e o încercare cinstită de a te ridica la înălţimea predecesorilor. Fair try, şi cu asta am încheiat. Da’ vocea .. fraţilor, vocea, o răguşeală care pe alocuri lălăie a muzică populară .. parcă aş zice nu. A, şi vocea de adolescent imberb de pe refren! Nu de copil, de adolescent. Mai mereţi ..

Aveţi link spre Youtube în titlul piesei, valabil pentru toate piesele de altfel. Aş fi introdus piesa direct aici, da’ judec că o pagină încărcând 12 videoclipuri nu-i cea mai bună alegere. Plus că-i mai simplu să înlocuiesc un link decât un cod embed în caz că dispare melodia de pe sait.

The New Black – Sad But True

Merge. Foarte închegat la chitara electrică, susţine precis vocalistul. Interpretarea vocală e altfel cadenţată faţă de cea lui a lui James Hetfield, puţin mai lentă, puţin mai dramatică.

Soloul de armonică face toţi banii, de altfel. Îmi dă o senzaţie de Sudul Profund al Americii, şi nu-mi dau seama de ce; n-am fost în America.

Devildriver – Holier Than Thou

O să fiu sincer: piesa asta nu-mi place nici în original. E o bucăţică magnifică de angst adolescentin, furie de-aia pe Lume şi Toţi Proştii Din Jur, executată cu aplombul tinereţii.

Nici varianta Devildriver nu-i cine ştie ce. Ceva mai înfundat sunetul, în special vocea, accente de urlete violente. Chiar îs curios de părerea celor cărora le place piesa originală, o comparaţie.

Dark Age – The Unforgiven

Cre’ c-or vrut să facă ceva EPIC, ceva MARE, ceva GRANDIOS. Se şi execută fain de sarcină chitara, de altfel. Da’ e şi un pic surescitată, la anumite momente (şi anume, alea esenţiale) acoperă versurile.

Iar vocea … fraţii mei, vocea … cum pană-de-cocoş să faci growling pe textul ăsta? Îmi blochează complet organul gândirii. Dacă ar fi cântat-o Dark Age prima dată în istoria rockului, ar fi ajuns o banalitate. Tre’ să ai vocea curată când spui “so i dub thee unforgiven“, nu face clic altfel. Dacă te mai acoperă şi chitara, s-a tăiat maioneza.

Callejon – Whereever I May Roam

Am apăsat pe buton şi am trecut la următoarea piesă cam după 25 de secunde de ascultare. Efectele electrice, vocea chinuită cu înălţime potrivită mai degrabă la a cânta black metal, tobele bubuite fix ca pentru black … mereţi bă. Chiar îmi pare rău de originalul măcelărit astfel, chit că-n forma de la Metallica nu-l prea ascult; tot îmi pare rău, ca de orice piesă ajunsă în zona Bătaie de Joc.

I.C.S. Vortex – Dont Tread On Me

Asta-i piesă ce în mod normal mă “gâdilă” muzical. Ce au încercat ăştia ar fi putut fi o chestie interesantă, chiar ar fi putut.

Linia melodică e respectată în majoritatea ei, ceea ce-i ok. Dar vocalistul .. pula mea, gheială pe faţă, cu accente de teatralitate, nişte Autotune, interpretare care aduce mai degrabă a Freddie Mercury decât a rock sănătos. Ideea nu-i rea, subliniez, însă post-procesarea distruge senzaţia, feelingu’. Asta e. Or belit o piesă ce-mi place.

Neaera – Through The Never

Altă sesiune de growl cu tobe-n overdrive; de fapt nu-i nici măcar growl prea adânc, numa’ un fel de corzi vocale date pe răzătoare şi băgate într-un butoi.

Mai mereţi în pulă şi râgâiţi la nunta unei verişoare, dacă vă acceptă cineva.

Doro – Nothing Else Matters

Detectez uşoare accente de pian şi o voce feminină aleasă dracului bine. Sigur, Dorothee Pesch interpretează altfel decât o face James – da’ per total duritatea şi vaga răguşeală sunt calităţi, nu defecte – chiar şi la o femeie. Interpretează cineva care-o fost hârşâit prin viaţă, nu o pizduţă de 20 de ani. Accente epice pe instrumental.

Piesa-i vag naivă din construcţie, aşa că n-am ce cere prea mult.

Motorjesus – Of Wolf And Man

Banală de la cap la coadă. Nu divaghează prea tare de la original, da’ nici n-o scoate nimic în evidenţă. E pur şi simplu puţin “altceva”, puţin altfel, fără să fie prin asta mai bună sau mai interesantă.

La o inspecţie mai atentă, cred că ştiu şi de ce. Lipseşte vlaga, mai exact dorinţa de a încarna cu fiinţa mesajul piesei. Nu-i stă paru’ ridicat vocalistului când o cântă. Are tehnică, atât.

Finntroll – The God That Failed

Trebuie aici afiş mare pentru toţi metaliştii înverşunaţi: Piesa conţine chestii mai complexe ca originalul. Strict ca execuţie, merită o ascultare – instrumentalul e chiar înverşunat de fain. Dacă considerăm că scopul unui astfel de album e să faci pe creativu’ cu piesa originală, celor de la Finntroll le-a ieşit. Puncte bonus pentru bucăţile jucăuşe, amintesc de .. anii ’50? Cred.

Doar că vocea-i futută, şi cu ea fute toată senzaţia de Metallica din ea. Râgâie de la cap la coadă fără măcar să încerce ceva feeling acolo, să transmită în paştele mă-sii un mesaj, chestii .. în fond contextul în care James a scris textul e special. Dacă aşa cânţi când moare mă-ta de cancer, nu vreau să-mi închipui cu ce durere-n cur cânţi în rest.

Borknagar – My Friend Of Misery

Asta-i altă piesă care nu mă impresionează nici măcar cândo  cântă Metallica. Execuţia celor de la Borknagar e curată, destul de aproape de original (în opinia mea umilă), aşa că dau din cap c-am ascultat şi trec mai departe. Nimic de zis aici.

Sodom – The Struggle Within

Tobaru’ cred că-şi târăşte beţele pe tobe, de bătut nu se pune problema. De unde furie şi metal, atunci? Chitara-i ceva mai înfundată ca-n original, interpretarea vocală destul de plată, fără voinţa de a se departaja în vreun fel. Întregul eşafodaj pare construit în viteză, cu metronomul în braţe şi ochii pe ceas: “hai băieţi, avem juma’ de oră să trimitem materialul”. E mai interesant cântecul stranei dintr-o mănăstire aleatorie, la Vecernie, pe bune.

~~~

Trăgând linie, cred că o să ţin albumul ăsta ca să am de ce râde când mă plictisesc. E acelaşi motiv din care ţin şi albume Van Canto, de altfel, băşcălia e o formă de umor simplu, nu-foarte-răutăcios şi per total tonifiant.

Apropo, de asta monştrii sacri sunt ei monştri sacri: nu pentru că-s faimoşi sau pentru că or vândut discuri neapărat, da’ pentru că-s intangibili. Nu poţi cânta ca ei. Adică poţi, sigur, da’ dacă o faci prea aproape de original eşti asimilat, canibalizat de faima lor. Nimeni n-a ajuns faimos pentru că picta la fel ca Picasso. Iar dacă încerci să fii un epigon creativ, ori ratezi tragic (vezi KoRn – Another Brick In The Wall) ori scoţi ceva complet diferit de original (iar atunci nu poţi zice că mai eşti ca originalul). Dacă atingi un vârf în felul propriu, vârful Monstrului Sacru rămâne şi el pe loc.

Pur şi simplu nu se mai poate crea vreo versiune de Nothing Else Matters după Metallica, tot aşa cum Pink Floyd au scris o dată pentru totdeuna Shine On You Crazy Diamond şi Deep Purple au scris Child in Time. Nu-i bai. Lumea curge, faima trece, viaţa se stinge încet-încet până şi-n cele mai fierbinţi trupuri. Temele esenţiale rămân însă aceleaşi indiferent ce straie punem pe cultură, şi caleidoscopul nu doarme. Să privim, deci, doar înainte; vor întâlni chestii Mai Bune.

Chestia asta cu mutarea îmi mănâncă energie de aproximativ o săptămână, având printre altele efectul absolut enervant că dorm pe puţin 10 ore după ce ies din tură. Lucrul acesta explică, de altfel, şi de ce nu am scris în ultima perioadă: pur şi simplu nu-s suficient de eficient când funcţionez pe un ciclu mai degrabă hibernal. Frigul de afară nu mă invită deloc să ies din casă, evident.

~~~

Din fericire, mutarea despre care discut s-a făcut pe un post oarecum similar celui anterior, cu atribuţii oarecum similare în fond (crearea de schiţe – document drafting). Evident, sunt încă în perioada de pregătire, asta însemnând că fac greşeli cu nemiluita, dar mai ales însemnând că învăţ ceva nou la fiecare pas. Am primit un fel de manual oarecum explicativ despre procesele din departament, însă nu un manual explicit cu fişa postului; am primit totuşi, ca şi pe poziţiile anterioare, o pregătire directă timp de două zile – înţelegând prin asta că m-am uitat la altcineva cum munceşte şi mi-am luat notiţe. Practic vorbind, mi-am scris manualul meu propriu, din mers. Pe undeva e mai bine, astfel am putut crea o organizare pe care o înţeleg şi pe care o pot urmări extrem de uşor.

Ce m-a încântat până dincolo de imaginabil a fost că fiecare document pe care l-am făcut mai apoi cu mâna mea a fost prompt verificat de colegii de echipă şi corectat corespunzător. Astfel am obţinut un preţios feedback, pe care l-am şi incorporat cu viteză în manualul propriu. Nu ştiu dacă vă este clar ce înseamnă asta, să fii verificat la fiecare iteraţie, la fiecare piesă produsă ca începător : a) pe de-o parte e reconfortant, ştii că greşelile tale nu costă şi nu se propagă, b) te face să lucrezi cât de atent poţi, în ideea de a minimiza efortul colegilor ce corectează după tine.

Am ca termen de comparaţie primul post ce l-am avut în firmă, unde datorită volumul mare de muncă (think firehose) şi numărului mare de angajaţi noi simultan n-a avut nimeni timp să ne verifice individual, măcar sumar. Chiar nu vreau să-mi amintesc ce greşeli făceam. Similar, nu vreau să-mi amintesc când, lucrând peste vară ca muncitor de fabrică, am introdus un număr de plăci integrate în direcţia greşită; din fericire s-au futut doar vreo 5 bucăţi până să se prindă cineva.

~~~

Toată poliloghia asta despre chestiuni în fond personale am făcut-o pentru a observa un fapt simplu în banalitatea lui: uşurinţa cu care funcţionează digitalul. După cum ziceam dinsus, mi-am scris un manual propriu de lucru – prin asta înţelegând un fişier .txt la mine în calculator, recopiat o dată pe zi şi pe serverul meu web (pentru accesibilitate şi siguranţă). Timp de 6 zile am tot operat modificări, ştergeri, mutări,adăugiri,  reorganizări de secţiuni în fişierul ăla – până la punctul în care forma originală a lui nu mai seamănă deloc cu cea curentă.

Imaginaţi-vă, dacă se poate, ce înseamnă să faci asta pe hârtie. Scrii o schiţă iniţială pe două coli A4, scheletul, ce ai prins “din zbor” în discuţia directă cu colegii. După care verifici în practică şi descoperi că ai uitat 1-2 paşi importanţi – cum adaugi fizic pe foaie? Artificii, liniuţe, săgeţi? Cum corectezi ceva ce ai înţeles greşit? Ştergi informaţia, iar săgeţi spre notaţii pe margine unde scrii cum e de fapt corect. La fiecare două-trei iteraţii de-astea încep foile să-ţi arate ca dracu şi devine imperativ să le transcrii “pe curat”. Pur şi simplu digitalul a fost aici soluţia imperativ superioară, fără drept de apel.

~~~

Dincolo de uşurinţa editării digitale, hai să luăm în veder puţin şi uşurinţa organizării digitale. Personal nu-s încă atât de anal-retentive încât să folosesc LaTeX – oricum, documentul în discuţie e totuşi scurt, câteva pagini, fără necesitatea unor formule, referinţe sau capitole. Nu folosesc din principiu un editor de texte complex (precum Ms Word sau LibreOffice Writer), urmând principiul că dacă ceva poate fi realizat şi organizat plaintext atunci nu merită adăugat un strat de complexitate degeaba. În fond, plaintext oferă compatibilitatea cea mai mare cu ORICE sistem pe care aş putea ajunge să lucrez – da, am lucrat chiar şi din Ubuntu când am avut probleme cu Windows, lucru cu care puţini colegi cred că se pot lăuda.

Folosesc totuşi editorul Notepad++, în principiu datorită faptului că e gândit pentru oamenii ce organizează textul în blocuri logice (mai exact, e gândit pentru editare de cod-sursă). Ca bonus, oferă posibilitatea de a defini marcaje proprii pentru diverse componente ale textului – numere, cuvinte-cheie, diverşi operatori precum “(” sau “ //“. E cam tot ce aş putea avea nevoie.

Nu vreau să mă lansez într-o explicaţie asupra posibilităţilor oferite, însă voi a sublinia câteva chestiuni ce-s mai uşor de făcut astfel, digital, spre deosebire de scrisul-cu-mâna:

- secţiuni care se închid/deschid la cerere; simplu spus, dacă editez la muncă un document-schiţă compus din 5 secţiuni, odată ce termin cu una pot să închid şi porţiunea corespunzătoare din manual (collapse), astfel ştiind mereu locul unde mă aflu; greu de reprodus pe hârtie

- indicaţii vizuale despre poziţia în document (visual cues), strâns legate de punctul dinsus; editorul îmi arată automat în marginea din stânga în care bloc/sub-bloc logic mă aflu; greu de reprodus pe hârtie

- comentarii marcate automat ca fiind diferite de textul uzual; pe foaie trebuie refăcute la fiecare copiere

- cifre şi alte cuvinte marcate automat ca fiind speciale; pe foaie la fiecare copie trebuie refăcute marcajele

- editări care se păstrează permanent / instrucţiuni de tabulare permanente; pe bune, care-s şansele să transcrii cu mâna un document şi să-ţi iasă fix aceleaşi aliniamente?

Probabil mai sunt alte multe argumente strict legate de Acest Program, însă nu-i scopul meu să le listez. Am adus tributul necesar.

~~~

Desigur, există un număr de lucruri care se pierd la trecerea de la scrisul cu mâna la digital, precum se pierde un număr de lucruri la trecerea de la tipăritură la digital. Ele sunt binecunoscute iar chestiunea răs-discutată – nu are rost să le reiau, nu aici şi acum, cel puţin. Eu voi rămâne un fan complet şi dedicat al tehnologiei de reprezentare curentă, însă vă invit cu plăcere să-mi demonstraţi că greşesc – dacă acest lucru este posibil.

Am primit leapşa asta de la Adriana Lazar. Îmi era clar că-i cu muzică, dar nu-mi era complet clar ce mi se cere. Să deapăn amintiri? Să zic ce piese-mi plac mai mult? Să zic ce piese urăsc? Ce piese ascult mai frecvent? Ce artişti sau albume recomand altora? Să enumăr la ce clişeuri am “aderat” de-a lungul vieţii şi ce tricouri cu trupe am purtat? Să zic cu ce muzici am crescut? *

În orice caz, remarcăm (din nota de subsol) că despre amintiri au scris femeile, dar Alex Gherghiţan s-a apucat să enumere doar ce ascultă (presupunem că în prezent). Aşa că propun să lăsăm depănatul de amintiri femeilor şi noi să ne ocupăm de consideraţii mai interesante. În fond femininul o fi el inefabil şi drăguţ şi fluturând şi efemer, însă .. cui îi pasă că te-ai futut prima dată pe o piesă de Enrique Iglesias? Şi că te-a plimbat mami în parc în timp ce vânzătorul de vată pe băţ asculta Phoenix la radio?

~~~

Unul din avantajele modernităţii este acela că permite statistici asupra individului, măsurători care acum 15 ani erau poate imposibil de efectuat. Eu folosesc serviciul Last.FM pentru a contoriza ce muzică ascult, iar Last.FM poate urmări programele Winamp şi Windows Media Player. Cum nu-s pasionat deloc de Youtube, relevanţa topurilor ţinute de acest sait îmi pare aproape de 100%. Sunt membru al saitului respectiv din 2007, însă am statistici doar pe două luni din acel an. Am revenit la el în primăvara lui 2009 şi de atunci adună date neîntrerupt; rotund vorbind, sunt cam 3 ani în total.

Spre exemplu, aşa arată Top30 al artiştilor mei favoriţi, dacă judecăm după numărul de ascultări:

Johann Sebastian Bach (1,144 plays)
Nightwish (894 plays)
Metallica (820 plays)
Pink Floyd (769 plays)
Queen (716 plays)
Thelonious Monk (562 plays)
Cargo (538 plays)
B.U.G. Mafia (535 plays)
Phoenix (496 plays)
Rammstein (485 plays) — top10
Mike Oldfield (471 plays)
Rednex (373 plays)
Manowar (360 plays)
AC/DC (329 plays)
R. Carlos Nakai (316 plays)
Duke Ellington (310 plays)
Pasarea Colibri (306 plays)
Carl Orff (283 plays)
System of a Down (263 plays)
Ludwig van Beethoven (235 plays) — top 20
UB40 (230 plays)
Enigma (227 plays)
Gheorghe Zamfir (215 plays)
Joe Satriani (212 plays)
Bajaga (212 plays)
Rihanna (203 plays)
Die Apokalyptischen Reiter (202 plays)
Placebo (200 plays)
Michael Jackson (194 plays)
Nicu Alifantis (193 plays)
Dumitru Farcas (193 plays)

Elimin din listă trupa UB40 pentru motivul simplu că am împărţit calculatorul o perioadă de timp cu cineva care o asculta, fiindu-mi însă lene să tot dezactivez scrobblerul. Eu de obicei trec la următoarea melodie când nimeresc peste trupa asta, aşa că îmi este inutilă prezenţa ei în top.

Înarmaţi cu CIFRE, să purcedem la nişte statistici simple.

În primul rând, ponderea unei limbi din totalul de piese. Având în vedere că limbile în afara setului [engleză, română] sunt puţine şi neimportante, am considerat o excludere simplă, după cum se vede dinjos. Am ezitat să includ şi muzica instrumentală, teoretic ea nepurtând o  anume încărcătură, respectiv includerea ei punând probleme de încadrare. Totuşi, setul de date fiind mic am luat în considerare fiecare opţiune în parte: Carlos Nakai cântă o muzică complet ne-românească, Gheorghe Zamfir şi Dumitru Fărcaş însă da; Enigma, chiar fiind ea o marcă a lui Alex Creţu, român, totuşi conţine bucăţele de engleză şi în general nu-mi pare a avea ceva ce să-i permită încadrarea sub limba română. Idem jazzul, care-i complet neromânesc prin definiţie.

Iată deci: dintr-un total de 12’256 de piese, abia 2’476 sunt în limba mea maternă. Spune asta ceva despre relevanţa culturii române exprimată în muzică? Spune ceva despre mine? Oi fi snob, cine ştie. Las cititorii să răspundă.

Discutând despre genuri, iarăşi discuţia este inutilă, fiind ele vizibile cu ochiul liber. Totuşi, pentru completitudine, am generat un grafic zic eu elocvent:

Defalcarea exactă o aveţi dinjos:

Clasica 1’662
Folk 499
HH 535
Instrumental 1’422
Jazz 872
Rock 6’496

Desigur, sunt câteva decizii discutabile, spre exemplu pe Queen i-am plasat la Rock deşi pot fi încadraţi şi la Pop dacă insist. Idem, nu mi-e clar dacă la Clasică se trece şi Carl Orff, mai ales că tot ce am de la ‘mnealui este Carmina Burana. Nu-s sigur că Enigma e acelaşi tip de Instrumental cu R. Carlos Nakai, însă pentru nevoile graficului a devenit. Satriani teoretic e pur instrumental, însă practic muzica lui e un Rock fără vocalist, ş.a.m.d. ad nauseam.

~~~

O anomalie statistică este prezenţa lui Bach pe primul loc în topul general. Am 1120 de ascultări în ultimele 3 luni doar, după ce am primit de la un amic lucrările complete ale compozitorului. Am ascultat zi şi noapte cu febrilitate, muzica lui potrivindu-se foarte bine în aproape toate momentele zilei. Desigur, pe termen lung este posibil să scapă apetitul. Similar, Nightwish se află pe locul 2 în topul general pentru că în ultimele 3 luni am ascultat şi re-ascultat până la epuizare End of an Era şi Imaginaerum, mai puţin piese de pe albumele vechi. Altfel, cu 200 de ascultări mai puţin la NW, ar fi urcat Metallica pe locul secund – ba chiar pe primul, având în vedere că şi Bach e excepţie.

De fapt, dacă mă gândesc bine, topul de anul trecut ar fi şi arătat precum locurile 3-6 de astăzi: Metallica, Pink Floyd, Queen, Thelonious Monk. Nu m-am schimbat mai deloc în acest răstimp. O fi bine?

~~~

Apropo, voi aţi avut vreodată probleme în a vă cataloga muzica din calculator? Eu da. La început o puneam claie peste grămadă, fiind inutil să inventezi legi de clasificare pentru 100 de melodii (cât încăpeau pe un hard disk de nici 1GB). Apoi am încercat să organizez strict după numele artistului. Când lista de artişti s-a lungit, a trebuit să sortez şi după gen, ba chiar să stau la discuţii cu mine însumi ce anume gen cântă artistul Cutare. Structura curentă şi pe care nu intenţionez deloc să o schimb este următoarea:

00 – Jazz – Bebop – Fusion – Smooth
01 – Rock – Blues – Metal – Hardcore – Guitar
02 – Oldies – Folk – Blues – Country
03 – Instrumental
04 – Classical – Medieval
05 – Electronica – House – Trance – Dance
06 – Hip Hop – R&B – Rap
07 – Pop – Easy listening
08 – National – Traditional – Ethnic
09 – Chorus – Monastery
11 – Miscellany
12 – Vocal Records

Desigur, chiar şi cu organizarea asta mai există suprapuneri de gen, Queen cel pop-rock numit dinsus fiind doar un exemplu. Da, am o anomalie în graf, numind “blues” în două cateogrii distincte; n-am ce-i face. Muzica electronică este printre cele mai ciudate prezenţe, în acel folder având o mare varietate de piese distincte însă puţine discografii întregi; presupun că dacă mâine ar trebui să refac colecţia de muzică, conţinutul acestui folder mi-ar fi imposibil să mi-l reamintesc cu precizie. Distincţia între instrumentală şi ethnic s-a născut spontan, din constatarea că Mike Oldfield nu prea are nimic în comun cu Furdui Iancu; idem, muzica de fundal (păsărele, cascade, sunete naturale) nu poate fi în nici un fel sta alături de un Bărbătesc din Apuseni să zicem.

Nu mi-e clar de ce ţin audiobooks în limba rusă în directorul de înregistrări; probabil “să fie”, pentru momentele alea de 2-3 ori pe an când am chef să admir melodicitatea limbii respective. Am plasat muzica jazz pe fix primul loc, în ciudat evidenţei că ascult rock mai mult. Însă îşi merită locul acolo cu prisosinţă şi merită să fie cel mai uşor de găsit în playlist, pentru că sunt momente când fără un McCoy Tyner, Jan Garbarek sau John Coltrane viaţa nu ar avea sens. Apropo, am o remarcă tristă despre jazzul românesc, da’ mă abţin. Directorul de muzică bisericească (09) conţine aproape în exclusivitate coruri mănăstireşti sârbe; pur şi simplu au aceştia o limbă de-o frumuseţe nemaiîntâlnită când vine vorba să se adreseze Cerurilor, bag de seamă.

… Totuşi: aşa cum am presupus că nu interesează pe nimeni amintirile muzicale ale femeilor, sunt convins că nu interesează pe nimeni preferinţele mele muzicale. N-am ajuns atât de arogant încât să consider că gusturile mele ar putea influenţa pe altcineva. Cu aceste chestiuni în minte, pun punct aici.

~~~

Leapşa merge mai departe la Denisa Ritt şi la Lucian Mogoşanu, ambii dispunând de arhive consistente din câte îmi pot da seama. Tema se păstrează ca-n articolul de faţă, cu punct de pornire “considerente statistice asupra muzicii pe care o ascultaţi, granularitatea cu care vă definiţi genurile, metode de organizare a muzicii“, fără însă a limita în vreun fel subiectele abordate.

~~~

* Aceste întrebări nefiind satisfăcute, am purces la săpături. Adriana a primit leapşa respectivă de la Alex Gheorghiţan şi Andra Costa**. Alex zice că-i despre “muzica pe care o ascult”, Andra că “despre ce a însemnat muzica pentru mine”. Ambii indică o anume Oana Kovacs drept sursă – însemnarea ei pare a fi despre “am multe amintiri frumoase legate de muzică”, cu sursa la Alexandra Palconi. Alexandra face un articol melancolic şi de-aducere aminte, însă nu-şi scrie explicit moţiunea. Indică însă o Claudia Tocilă ca sursă – mergând la ea aflăm că-i despre “cântece de care îmi leg amintirile”. Şi se tot lungeşte un şir de alte surse – Annemarie, Andreea Ursu, Rodica Delia (Ştrumfa-bucătăreşte), Sakura, Raluca (Alexcreste.blogspot.com), iar acolo nu găsesc pe prima pagină însemnarea corespunzătoare, aşa că închei căutarea.

Bun, e clar cam-pe-unde-bate fiecare. Totuşi ar fi o idee zic eu bună să-şi noteze fiecare moţiunea, explicit; fie la început, dacă o respectă pe cea primită; fie măcar la sfârşit, dacă transmit una modificată. Am ţinut special să fac lista şi să refac traseul şi pentru lucrul ăsta – observaţii asupra sexului participanţilor, respectiv observaţii dacă ei au respectat moţiunea primită.

** Am numit oamenii fără însă a da link pentru motivul simplu că ei sunt simple părţi ale unui studiu, nu importanţi prin ei înşişi. Iar pe de altă parte, o căutare după numele lor ar trebui să vi-i reveleze.