În care îmi trag palme fiindcă-s idiot

Patru seri.

Patru promisiuni că “astăzi mă culc devreme”.

Patru promisiuni încălcate.

De fiecare dată, ceasul sună la ora 8 fix dimineaţa.

De fiecare dată, eu m-am culcat aproape la 1.

De fiecare dată, m-am tăvălit prin pat cerînd îndurare, fiindcă n-am dormit 8 ore.

Da-mi-aş singur palme …

Premiul pentru “idioţenia zilei” merge către …

… Motivonti! Mai exact, Liviţchi Dorina comite un articol numit “5 elemente de decor pentru orice buzunar cu stil şi bun gust”.

Hai să ne uităm puţin la listă, şi să rîdem împreună:

1. O bicicletă veche

Sincer vorbind, nu toți ar fi de acord să plaseze în cameră o bicicletă. Cei care o fac sunt demni de respect pentru curajul lor de a fi unici.

Frate .. deci cum? Nici nu ştiu de unde să încep.

În primul rînd, o bicicletă veche, ruginită şi neîngrijită arată ca dracu. Nu, nu adaugă nici un plus vreunei încăperi, ci o face să arate ca garajul bunicului, unde mai găseşti nişte cîrpe pline de motorină, şi bujii de Dacie 1300 de pe vremea lui Ceauşescu.

Pe lîngă asta, bicicleta chiar veche fiind, costă. Am ca o senzaţie că a da 200-300 de lei pe un obiect de decor îi este puţin peste mînă cuiva care stă în chirie şi are 1500 de lei salariu. Zic şi eu. Nu toţi suntem corporatişti pe-aici.

Măcar Dorina are bunul simţ să recunoască cu jumătate de gură că “s-ar putea să fie o problemă cu spaţiul“. Hai nu zău.

Felicitări, n-am citit decît 5 rînduri din articol, şi deja simt că citesc ceva zeamă reciclată de prin articolele motivaţionale scrise în engleză, pentru un cu totul alt public, şi pentru oameni care au cu totul alte cutume.

Glorios, continuăm!

2. O scară veche

O scară veche vopsită într-o nuanță aprinsă va conferi interiorului dumneavoastră originalitate și o atmosferă prietenoasă.

Frate, dac-o vopseşti, nu mai pare veche. Pare nouă. Că-i vopsită. #ştiiCumZic

Pe lîngă asta, scara e o chestie utilitară, iar locul ei este undeva într-o debara, printre restul uneltelor. Nu în mijlocu’ sufrageriei.

3. Un copac

Un copac vopsit în diferite nuanțe poate servi drept cuier pentru veste, genți, fulare și alte accesorii. El este opțiunea potrivită atât pentru locuințele mai spațioase, cât și pentru cele de tip studiou.

Stai că încep să mă enervez.

FĂ, ai stat vreodată într-o garsonieră de 30 metri pătraţi? Ai idee cum este să negociezi pentru fiecare metru de spaţiu? Probabil nu, altfel n-ai abera pe internet.

Eu am stat în aşa ceva. Nu pui într-un studio sau într-o garsonieră altceva decît strictul necesar. Uneori ai probleme să bagi şi minimul ăla. Auzi la ea, copaci.

Un ghimbir în ghiveci n-ai vrea, mai degrabă? Măcar se poate băga în fund, la nevoie.

4. Un borcan

Unul dintre cele mai uzuale elemente din bucătărie la fel poate fi folosit drept obiect de decor. E nevoie doar de câteva fâșii de dantelă, lipici, niște mărgeluțe sau flori artificiale și vaza pentru buchețelele de flori de primăvară e gata.

Bravo, Dorina. Sincer bravo, ai reuşit din a patra încercare să numeşti un obiect care-i într-adevăr şi decorativ şi suficient de ieftin ca să fie pentru oricine. De 3 ori bravo!

Bine, nu orice vită poate face un borcan cu bun gust, da’ hai fie. Măcar dacă-i colorat, e fain.

5. Câteva valize vechi

E alegerea perfectă în cazul celora care s-au obișnuit să-și trezească iubitul/iubita cu cafea în dormitor. Puteți ușor transforma o valiză veche în platou, suport pentru micul dejun. Asortați cu gust un șervețel în interior și fixați-l de valiză, plasați vesela, tacâmurile și ibricul cu cafea!

Nu pot să nu remarc fixaţia asta asupra vechiului, uşor bolnavă. Draga mea, nu orice-i vechi e automat vintage & valoros, mai sunt cîţiva paşi pînă acolo.

Pe lîngă asta, valizele mai au şi talentul de-a fi ne-practice pentru majoritatea aplicaţiilor. Pe post de noptieră sug cucu, că n-ai sertare. Pe post de corp de mobilă, fie, dacă ai destul spaţiu.

De fapt, privind retrospectiv, cred că pricep de ce m-a iritat pînă la roşu minunea asta de articolaş: pentru că-i scris ca pentru pulime, da’ de fapt se adresează fix celor cu banii să stea în chestii spaţioase. Scări şi biciclete şi stive de geamantane decorative? Haida-de.

Mai lipsea punctu’ 6, un aparat de pick-up, cu discul gata să cînte. De fapt, mda, ăsta risca să fie şi vag util, nu merge. Mă scuzaţi.

Aparat de pickup, asezonat cu plantă şi birou mişto.

Popa nu zice în predică numele păcătosului

Paula Aldescu, blogheriţă timişoreană, are o problemă cu autocenzura. I se pare, şi nu fără temei, că a alege să te laşi inspirat de oamenii şi întîmplările din jur reclamă un compromis: între oamenii ce s-ar putea simţi vizaţi, şi necesitatea onestităţii.

Ea alege calea onestităţii folosită ca scut, asumată public şi deci piesă strategică în arsenal. Foarte bine, eu unul aplaud. Cu cît mai multă lume alege să spună lucrurilor exact pe nume, cu atît atmosfera devine mai respirabilă.

Sigur, scrisul aduce cu sine o întreagă suită de neplăceri, de care oamenii normali sunt scutiţi. Omul nu se supără prea tare să-i zici că-i prost de faţă cu el, ba chiar şi pe la colţuri. Dar să-i spui “prostule!” în scris, ştampilat şi parafat cu numele tău? Păi se cheamă c-ai declarat răsboiu, ce să mai.

Ei, revenind la titlu. Popa nu zice în predică numele păcătosului. Dar noi nu suntem popi.

Blogherii îşi îngăduie să facă asemenea aroganţe.

Alex Iacob faţă cu jungla urbană

Descopăr cu încîntare că pasiunea numită Urbex, adică URBan EXploration, nu-i un “ce” complet necunoscut românilor. Ba chiar dimpotrivă.

Pe blogul numit Reptilianul, Alex Iacob publică constant diverse cadre obţinute din preumblările sale prin ţară, pe căi destul de puţin bătute. Pentru că, pîn’ la urmă, ăsta-i farmecul de a explora.

Spre exemplu, la Reptilian putem găsi nişte imagini de-a dreptul triste, care arată fără putinţă de tăgadă halul de ruină în care au căzut Băile Herculane, altă dată o mîndrie a romanilor:

Băile Imperiale Austriece

De-un alt exemplu, un fost cinematograf din Drumul Taberei, Bucureşti, căzut complet în ruină:

Cinema “Favorit”

Nu ştiu explica exact de ce mă interesează subiectul. Poate pentru că oamenii ce se ocupă de explorare urbană fac un soi de muncă de .. cercetare? De documentare, în orice caz. E o formă de păstrare a istoriei moderne, atît cît se poate.

Privind la aceste poze, privesc pe-un gemuleţ micuţ şi îngust, într-un loc unde altminteri n-aş păşi prea curînd.

De asta, eu unul nu pot decît să spun oamenilor de acest gen un “Mulţumesc!” sănătos.

Literatură şi imitaţie

Orson Scott Card, în prefaţa de la Ender’s Game, făcea o observaţie destul de precisă şi destul de neliniştitoare:

Fie un fan Tolkien.

Acesta citeşte Stăpînul Inelelor, sau Hobbitul, ba chiar poate şi cărţile mai puţin cunoscute (Copiii lui Hurin şcl). La finele lecturii, omul nostru se găseşte însufleţit de un acut sentiment că vrea să scrie! Ceea ce-i foarte bine şi onorabil — literatura bună stîrneşte adesea sentimente de genul ăsta.

Totuşi, cam ce fel de literatură comite omul? Păi .. fix ceva de factură Tolkiană i. Fix ceva cu elfi, şi cu gnomi, şi cu alte orătănii fantastice care se comportă cam cum s-ar comporta şi personajele din Lord of the Rings.

Nu zice Scott Card c-ar fi un lucru rău ăsta, Doamne-fereşte. Zice pur şi simplu că-i natural, un pas din evoluţia naturală a scriitorului începător.

~*~

Oare voi aţi avut senzaţia asta vreodată? Eu unul, da!

Cel puţin pentru mine, chestia asta a fost adevărată de cînd mă ştiu. De cînd am început să am lecturi mai serioase.

Copil fiind, am devorat Jules Verne, cred că minim jumătate din titlurile disponibile pe la biblioteci. Evident, treaba asta m-a propulsat într-o frenezie imitatorie de zile mari. Petreceam ceasuri întregi cugetînd cum să fac să scriu şi eu aşa; şi despre ce; şi cum ar arăta povestea. La Jules Verne găseşti un număr de trăsături destul de imitabile, aşa că nici nu-i mare surpriză încercarea de imitaţie.

Între timp mi-a trecut, dar unele din personajele omului mi-au rămas întipărite pe vecie în minte. Pe căpitanul Nemo nici n-am de ce să-l imit, cînd este atît de bine creionat în original!

Cu Cioran, povestea a fost similară. Am citit vreo 3-4 cărţi de-ale omului, şi-am rămas blocat intelectual cîteva luni bune. Nu mai voiam să scriu decît în stilul lui vag twitteristic, cu fraze scurte şi suculente, care evocă emoţie în cititor. “Viaţa n-are nici un sens, odată ce realizezi că la telefon tot nu-l poţi contacta pe Dumnezeu“. Cum să nu îndrăgeşti aşa ceva, dacă tu ai 14 ani? Cum să nu încerci să imiţi?

Sigur, n-am rămas adolescentul care compunea one-liners despre cum viaţa suge ciorapi nespălaţi. Din adolescent anxios am devenit un adult, şi anume un adult care se amuză de banalitatea răului, şi de ubicuitatea lui. Ce altceva poţi să şi faci, în afară de a rîde?

.. Nici nu ştiu să enumăr cîte derapaje de-astea am avut. Mi-ar fi plăcut enorm să-i pot imita stilul lui Henry Miller ii; aş, vezi să nu se lipească de mine aşa ceva. Lui Eliade i-am devorat eseurile iii. Pe Asimov l-am citit de 3 ori pînă să termin liceul, şi mai apoi de cîteva ori; scrie simplu, frust, uşor de înţeles, normal c-aş fi vrut să-l imit şi pe ăsta.

~*~

Nu ştiu exact dacă există o concluzie la aşa ceva. Poate, poate, concluzia mea ar fi “învăţaţi copiii să citească literatură”. Orice, orice, atîta timp cît nu citesc literatură proastă.

Iar literatura citită, la rîndul ei, le va da aripi. Experienţa lecturii o să-i formeze şi-o să-i îndrume în viaţă în moduri pe care nu le poate intui nici un părinte.

Nu ştiu numi un lucru mai frumos decît un copil ce vibrează visează, fascinat, la lumile care-ar-putea-fi.

------
  1. Sau s-o zice Tolkieniană.. ?[]
  2. Primăvara neagră, am citit-o pe la .. 13 ani?[]
  3. Strînse în două cărţulii sub numele de “Profetism românesc”.[]
------