Cîţi oameni, atîtea oraşe..

Am fost cîndva copil, şi mergeam la şcoală. Era anul 1995 …

Cînd am făcut şcoala primară locuiam în centru, la fix 10 minute de mers pe jos de clădirea şcolii. Timişoara era compusă, pentru mine, din cele 10 străzi şi cele 3 parcuri pe unde treceam mai des. Era un oraş cuminte, plin de gust, liniştit. Vedeam centrul, vedeam librării, vedeam restaurante, şi în general vedeam începuturile unei vieţi care se moderniza pe zi ce trece …

Apoi şcoala generală am făcut-o la periferie. Timişoara era compusă, de acum, din cartierul Dîmboviţa şi cîteva bucăţele din Freidorf. Era un oraş naşpa, cu tineri violenţi, cu găşti, cu bătăi de stradă, fix ca-n poveştile de la BUG Mafia (care erau pe atunci încă la modă).

Am făcut apoi liceul în zona Fabricii de Bere, aproape de Fabric şi de Complexul Studenţesc. Oraşul era o chestie foarte diversă pentru mine. Era fain să plec de la şcoală pe malul Begăi, sau prin Parcul Poporului. Trăiam astfel într-un oraş boem. Alternativ, mergeam prin Complexul Studenţesc, şi trăiam experienţa unui oraş grăbit, fremătînd de studenţi, uşor picant, uşor riscant..

~*~

Ei, care dintre aceste Timişoare este cea adevărată?

Ce fel de Timişoara cunosc oamenii, în rutina lor zilnică? Continue reading

Literatură şi imitaţie

Orson Scott Card, în prefaţa de la Ender’s Game, făcea o observaţie destul de precisă şi destul de neliniştitoare:

Fie un fan Tolkien.

Acesta citeşte Stăpînul Inelelor, sau Hobbitul, ba chiar poate şi cărţile mai puţin cunoscute (Copiii lui Hurin şcl). La finele lecturii, omul nostru se găseşte însufleţit de un acut sentiment că vrea să scrie! Ceea ce-i foarte bine şi onorabil — literatura bună stîrneşte adesea sentimente de genul ăsta.

Totuşi, cam ce fel de literatură comite omul? Păi .. fix ceva de factură Tolkiană i. Fix ceva cu elfi, şi cu gnomi, şi cu alte orătănii fantastice care se comportă cam cum s-ar comporta şi personajele din Lord of the Rings.

Nu zice Scott Card c-ar fi un lucru rău ăsta, Doamne-fereşte. Zice pur şi simplu că-i natural, un pas din evoluţia naturală a scriitorului începător.

~*~

Oare voi aţi avut senzaţia asta vreodată? Eu unul, da!

Cel puţin pentru mine, chestia asta a fost adevărată de cînd mă ştiu. De cînd am început să am lecturi mai serioase.

Copil fiind, am devorat Jules Verne, cred că minim jumătate din titlurile disponibile pe la biblioteci. Evident, treaba asta m-a propulsat într-o frenezie imitatorie de zile mari. Petreceam ceasuri întregi cugetînd cum să fac să scriu şi eu aşa; şi despre ce; şi cum ar arăta povestea. La Jules Verne găseşti un număr de trăsături destul de imitabile, aşa că nici nu-i mare surpriză încercarea de imitaţie.

Între timp mi-a trecut, dar unele din personajele omului mi-au rămas întipărite pe vecie în minte. Pe căpitanul Nemo nici n-am de ce să-l imit, cînd este atît de bine creionat în original!

Cu Cioran, povestea a fost similară. Am citit vreo 3-4 cărţi de-ale omului, şi-am rămas blocat intelectual cîteva luni bune. Nu mai voiam să scriu decît în stilul lui vag twitteristic, cu fraze scurte şi suculente, care evocă emoţie în cititor. “Viaţa n-are nici un sens, odată ce realizezi că la telefon tot nu-l poţi contacta pe Dumnezeu“. Cum să nu îndrăgeşti aşa ceva, dacă tu ai 14 ani? Cum să nu încerci să imiţi?

Sigur, n-am rămas adolescentul care compunea one-liners despre cum viaţa suge ciorapi nespălaţi. Din adolescent anxios am devenit un adult, şi anume un adult care se amuză de banalitatea răului, şi de ubicuitatea lui. Ce altceva poţi să şi faci, în afară de a rîde?

.. Nici nu ştiu să enumăr cîte derapaje de-astea am avut. Mi-ar fi plăcut enorm să-i pot imita stilul lui Henry Miller ii; aş, vezi să nu se lipească de mine aşa ceva. Lui Eliade i-am devorat eseurile iii. Pe Asimov l-am citit de 3 ori pînă să termin liceul, şi mai apoi de cîteva ori; scrie simplu, frust, uşor de înţeles, normal c-aş fi vrut să-l imit şi pe ăsta.

~*~

Nu ştiu exact dacă există o concluzie la aşa ceva. Poate, poate, concluzia mea ar fi “învăţaţi copiii să citească literatură”. Orice, orice, atîta timp cît nu citesc literatură proastă.

Iar literatura citită, la rîndul ei, le va da aripi. Experienţa lecturii o să-i formeze şi-o să-i îndrume în viaţă în moduri pe care nu le poate intui nici un părinte.

Nu ştiu numi un lucru mai frumos decît un copil ce vibrează visează, fascinat, la lumile care-ar-putea-fi.

------
  1. Sau s-o zice Tolkieniană.. ?[]
  2. Primăvara neagră, am citit-o pe la .. 13 ani?[]
  3. Strînse în două cărţulii sub numele de “Profetism românesc”.[]
------