Vasile Manu încearcă să creioneze un soi de articol normativ-informativ („Domnişoară, înjuratul nu te face sexy”), pe tiparul „Române, mai spală-te!”.
Nu prea-i iese. Pe de-o parte, predică moderaţia, ceea ce bravo:
Mie unul nu-mi place deloc să aud o tipă înjurând non-stop. (..) Mă refer la înjurături din alea grele cu organe şi sfinţi. Înţeleg să înjuri o dată, înţeleg să o faci de două ori, oameni suntem, tuturor ne mai sare ţandăra (..)
Combate bine, meritul lui. Pe de altă parte însă, omul dă verdicte categorico-generalizante:
Ca o concluzie scurtă de final, fetelor, dacă vă respectaţi în primul rând pe voi, lăsaţi înjurăturile pentru bărbaţi, vouă nu vă stă bine deloc.
Caz în care: ete scîrţ.
~*~
Eu, de-un contraexemplu, nu am absolut nici o jenă să mă murdăresc (metaforic) pe mîini. Nu am o problemă cu pîrţurile, micţiunea sau cu rîgîitul. Idem, nici cu înjuratul. Nu-i cazul să devenim pensionare înţepate înainte de a şi avea vîrsta respectivă.
Latinii aveau o vorbă, destul de uitată în zilele noastre: naturalia non sunt turpia. Bun? Ce vine de la natură nu-i ruşinos. Romanii în general se refereau la funcţiuni fiziologice, dar aş extinde conceptul în acest scop. A înjura nu-i altceva decît a-ţi manifesta o funcţiune psihologică – te descarci de nervi, spre exemplu. Îţi vine pe buze automat, nu-i un „ce” învăţat.
Ei bine, cam la acelaşi gen de chestie mă aştept şi de la o femeie. Nu-mi pare feminin să te prefaci că tu nu te pişi. Nu-i feminin să te prefaci că nu mai scoţi cîte un rîgîit din cînd în cînd. Nu-i feminin să-ţi ascunzi nervii, pînă la punctul în care faci nevroză şi explodezi aleatoriu. E de-a dreptul anti-feminin, anti-uman.
Am înţeles, în 1950 o fi fost „gender role” să te prefaci floare rară, să fii domnişoară care roşeşte la auzul unui „Dracu!”, sau doamnă care roşeşte la pulă. Au trecut anii ăia.
~*~
Femeia puternică de azi are un trup cu funcţiuni pe care le recunoaşte deschis, şi are un suflet în care se învolburează tot felul de sentimente, pe care idem îşi îngăduie să le numească şi să le exprime. Cînd doreşte ea, şi cînd consideră. Asta înseamnă că amicele mele îmi spun deschis cînd au ciclu, spre exemplu. Aflu cînd se simt dornice de sex[1] – iar limbajul folosit pentru descrierea asta nu-i deloc cuminte. Aflu nemijlocit cînd o persoană este „dobitocu’ pulii„, respectiv cînd situaţia se poate descrie prin „a cîcat steagul„.
O femeie.
Sigur, nu vreau să cad în extrema inversă. O femeie nespălată, pînă la nivelul la care pute prin haine, nu-i prin asta o „femeie puternică”; e doar o ţigancă[2]. O gagică ce foloseşte pula ca semn de punctuaţie nu-i modernă sau cool, e doar o pizdă prea proastă ca să priceapă unde se termină şantierul.
În lumea mea, ne murdărim cît e nevoie[3], iar apoi ne spălăm. Fie că suntem bărbați, fie că suntem femei.
A, cît despre bunul simţ și alte marote: este strict o concesiune făcută spiritelor mai slabe. Este foarte ok să facem niște reguli – nu ne pişăm în piaţa publică. Nu flegmăm de pe balconul operei în capul trecătorilor. Nu-i vorbim unui copil cu „du-te-n pizda mă-tii de psihopat„. Însă toate sunt concesii.
~*~
A, şi pentru a reveni la articolul citat, şi a închide astfel cercul: Ghiţă ăsta Vasile practic încearcă să discute normativ sexualitatea femeii. Auzi la el:
dragelor, înjuratul nu vă face nici mai sexy, nici mai frumoase, nici mai atractive, nici mai inteligente
Femeia trebuie să fie sexy, că aşa vrea Ghiţă? Ete scîrț.
Nu, femeia nu trebuie să-i pară lui inteligentă sau frumoasă sau acceptabilă. Îmi aminteşte, aşa vag, de mulţi alţi boi care au impresia că pot să-i explice unei tipe aleatorii „zîmbeşte fă şi tu„.
Poți arbora figuri de-astea doar cînd ești în poziția că umblă gagicile după tine și se roagă în genunchi să ți-o sugă nițel. Atunci da, atunci poți să te adresezi populației generale de femei, și să trasezi reguli.
Pînă atunci însă, toți agitații ăștia cu păreri de 3 lei nu fac decît să streseze femeile din jurul lor degeaba. Cred sincer că putem și fără părerile lor.
Cam asta.
--------------------
Aici te consideri femeie, sau doar ești solidar cu ele? 😀
Cred că discuția despre ce este natural și ce înseamnă bunul simț nu se poate tranșa în mod simplist. Nu poți spune că gata, dacă simți impulsul de a face ceva înseamnă că-i natural și deci ok, fără să-i scuzi pe toți criminalii care au ucis la nervi.
Apropo de natural: femeia este, în mod natural, reprezentanta sexului slab și frumos, în timp ce bărbatul – reprezentantul sexului tare și… mai puțin frumos. Dacă ar fi să transpunem frumosul și urâtul în plan lingvistic, ne-ar ieși ceva de genul că frumosului îi corespunde limbajul cult sau literar în timp ce urâtului – limbajul de mahala. Din aceste două chestii rezultă că ba da, limbajul colorat este cumva mai degradant pentru o femeie decât pentru un bărbat, la fel cum o pată de noroi este mai vizibilă pe un pantalon alb decât pe unul negru.
Sigur că tu te-ai obișnuit să spui că femeie = „sexul slab”, dar serios acuma … fă o pauză și încearcă să ieși din rolurile de gen pe care le-ai atribuit tu femeilor.
Da, am cunoscut și gagici de care spui tu – la care un „dracu” sună deja vulgar, fiindcă ele îs niște flori rare. Dar vezi tu marele secret, tipele respective îs flori rare tot timpul, de la trezire până la culcare. Merg grațios prin lume, și nu mă refer la actul fizic, mă refer la atitudine în general.
Pe de altă parte, sunt destule femei care-și asumă feminitatea în alt mod, mai … direct, să zicem. Am descris deja în articol, nu reiau. Ai zice că o femeie nu mai este femeie, doar fiidcă are curajul să-și asume energia și trupul? Păi e nașpa, mey … e nașpa, că zice ceva despre bărbații care-s speriați de așa ceva.
Ba da, de natural e fix natural. Partea cu „acceptăm acest comportament sau nu” este aia discutabilă, dar natural sigur este.
Oamenii sunt una din puținele specii care chiar își omoară aproapele, însă altminteri vezi peste tot în regnul animal lupte pentru putere. Violența este parte din identitatea noastră, a speciei noastre.
Eu mă refer la idealuri. În mod ideal, femeia e expresia frumosului (dintre cele două sexe), în timp ce bărbatul – expresia forței. Bărbatul este cel care merge și culege nectarul florii care-l interesează (femeia). Bărbatul este partea activă, femeia – partea pasivă. Bărbatul gândește, femeia intuiește. Bărbatul controlează și decide, femeia farmecă și fascinează. Aici e vorba de modele. Întotdeauna a fost așa, întotdeauna va fi. A, că în realitatea cotidiană de azi femeile sunt feministe iar bărbații se epilează și-o așteaptă pe Cosânzeana călare pe-o iapă albă să vină să-i salveze, da, s-a întors lumea cu susu’n jos.
Bun, dar dacă un tip cântă cu voce tare în apropiere, mie îmi vine să-i spun să tacă, altuia să plece de acolo, unui al treilea să-și pună dopuri în urechi, un al patrulea se apucă să cânte și el, în timp ce al cincilea, un criminal, simte impulsul de a-l omorî. Care reacție e naturală din ăstea 5? Toate sunt naturale? Indiferent cine ce impuls simte, e automat natural? Dacă-i așa, atunci naturalul ăsta își pierde orice conotație morală sau normativă. Este redus la simpla manifestare liberă a oricărui impuls, indiferent de persoane și context. Și devine chiar o tâmpenie să lași totul să decurgă „natural”.
Și nu știu ce valabilitate mai are citatul roman în cazul ăsta.
Na că l-ai vorbit de rău și are contul de hosting suspendat. Voiam să văd dacă mi-a apărut comentariul pe care i l-am lăsat atunci. Când colo…