De unde să încep? De la poster. E un început la fel de bun ca oricare altul.
Încă din descriere ni se anunță pompos cum că piesa este o adaptare după Dostoievski, lucru care bănuiesc că ar trebui să confere întregii chestii o aură de-asta mistică, de Nume Greu.
Chestia cu numele mari este însă cu dus și cu-ntors: sigur că orice Scriitor Mare are în desagă un număr de chestii Importante care-au lăsat o urmă în cultura lumii, dar pe de altă parte ăștia mari au și chestii mai ușurele, de care nu prea ne pasă. Nu orice bucățică de Beethoven este de anvergura Simfoniei a noua.
Idem, nici tot ce-i Dostoievski nu-i automat bun, fecund, plin de subtilități psihologice, vîrfuri și abisuri sufletești … ș.a.m.d.
*
Piesa este destul de simpluță: personajele principale își expun pe scenă golurile sufletești, și fac un fel de psihoterapie ieftină conversînd. Asta-i tot. Am citit, de curiozitate, originalul: piesa pare să respecte aspectele principale, înflorind pe la colțuri și-n aspectele neimportante.
Ni se prezintă drama sufletească a unui bărbat tînăr de model vechi (circa 1800?): lipsit de prieteni, și mai important, lipsit de pizdă femeie. Prin urmare, se creionează o ființă foarte patetică, ce vorbește cu inflexiuni ciudate; un stresat, cu reacții bizare și care se investește sufletește mult prea ușor, doar fiindcă este băgat în seamă.
Pe de-o parte, bănuiesc că această reprezentare este destul de exactă pentru epoca respectivă. Bărbații tineri și cam lipsiți de mijloace ajungeau să copuleze cu propria mînă pe lungi perioade de timp, chestie care și conducea la comportamente „interesante”. Sub acest aspect, nimic de reproșat. Doar că, din păcate, personajul bărbătesc suferă de-un anacronism feroce în raport cu spectatorii moderni din sală. Rămîne interesant pentru … nu știu, antropologii culturali? Respectiv pentru ăștia tineri, să-și bată joc de el și să rîdă cu spume în sinea lor.
Pe de cealaltă parte, drama sufletească a femeii este și ea foarte tipică. Tînără, deci junincă priponită de-un par, de către o bunică ce așteaptă s-o vîndă cuiva care are bani. Juninca a primit ceva atenție în trecut de la un tip, care însă a plecat și el în lume să-și facă o situație materială. Că altfel cum să cumpere juninca? Așa că sărăcuța oftează și-așteaptă, așteaptă și oftează.
Idem, o dramă destul de prăfuită pentru gustul zilelor noastre. Nu mai stau fetele să le conducă bunica viața cu o mînă de fier, și mai ales, nu mai stau după măritiș ca după colacul salvator ce le-o scoate din casa părintească.
*
Piesa se salvează pe la colțuri, prin detalii. Patosul sincer al interpretării, de-un exemplu. Monologul de la final al gagicii, care livrează cu convingere. Momentul muzical. Întreaga țesătură are un aer relativ rusesc, chestie oarecum refreshing într-o lume anglicizată.
Altfel însă … subiect modest, personaje destul de dated, destul de liniar & previzibil scenariul. Nu-s adeptul notelor, dar per total aș da un „B” pe sistemul american, nici măcar B+. Fără alte comentarii.
*
p.s. Pentru lolz, se pot citi și recenzii mai sforăitoare decît cea de față
„(Ne)fericirea nopților albe”, de Adina Borcan
Uite că ai început să scrii tu. Dar auzi, bărbații de azi nu-s și ei (mulți dintre ei, vreau să zic) abonați la diverse saloane de manichiură, pedichiură și barbichiură? 🙂 Adică tot un fel de bărbați feminizați și puțin ciudați. Dar poate care-și exprimă ciudățenia în alt mod.