Citesc în România Literară un articol care-mi reaminește cît sunt de incult: „Cum folosea Blaga limba română”. Este recenzie de carte, însă pe mine mă interesează materialul brut citat în articol.

Și anume, se dau cîteva exemple faine din inovațiile lingvistice făcute de Blaga. Doar niște sufixe, așa, șăgalnic, pentru a deschide pofta:

• – atic: umbratic adj. (<umbră: „Iubirea prinde rădăcini așa cum e umbratic joc”; derivat asemănător cu „păduratic”);
• -eș: jaleș s.n. (<jale: „Se chiamă jaleș, râul timp,/ și-i potrivit din veci cu toamna; în DLRM, „jaleș” e înregistrat cu sensurile de „plantă erbacee” sau „specii de jale”);
• -ic: aherontic adj. (<Aheron: „Ah luntrele toate spre-apus/ un val aherontic le-a dus!”;
• -uș: ducăuș adj. (<duce vb.: „tâlcul zărilor e norul, ducăușul, călătorul”, aici substantivizat).
• (etc etc ad nauseam)

Poate c-aș fi trecut cu vederea articolul, zicînd in sine doar un ”fain, mișto” … dacă n-aș fi întîlnit zilele astea și-n engleză un cuvînt fain – unpleased.  Nu-i chiar nou de tot, mai degrabă este arhaism, dar … ce fain sună!

*

Și, stînd și privind în gol, stau să mă gîndesc cît de limitați putem fi cînd vorbim. Ne vorbim viața de zi cu zi, între plase de Kaufland, iritații despre trafic, bîrfe despre serviciu. Pentru astea nu-i nevoie de vreo urmă de inventivitate, dimpotrivă, cu cît mai banală e vorbirea cu atît mai bine. Curge mai ușor.

Dar știu cu siguranță că mai sunt și alții cărora li se aprinde orga de lumini în cap atunci cînd citesc vreo frază mișto, sau cînd dau de-o descriere vividă, făcută cu mînă măiastră. Se face brusc lumină într-un creier altfel îmbîcsit.

Aici ar trebui să scriu o concluzie, dar n-am. Poate ceva personal, băi cred c-ar trebui să mai citesc literatură serioasă din cînd în cînd ….