Uneori, pentru a avea inspirație trebuie doar să citești ce-au mai scris și cugetat alții. Acesta e și cazul de față, un articol publicat de Cristian China-Birta, „Cum ajungem să iubim Bucureștiul?”.
Ce mă interesează aici nu este neapărat articolul, ci titlul său, care ne dă și tema de gîndire. Sigur ați mai auzit pe vreundeva discuții de genul acesta, despre iubirea față de un anumit oraș.[1]
Hai să disecăm puțin.
*
Ca preambul, aș face o pauză și m-aș duce cu gîndul la seria Batman (The Dark Knight) a lui Christopher Nolan. E o trilogie, iar în toate cele 3 filme tema principală este aceeași. Gotham, orașul natal al lui Bruce Wayne se duce pulii de suflet, prin urmare apare cineva care dorește să-l șteargă de pe fața pămîntului. Bane, Joker, nici nu contează cine sau prin ce metode, mesajul e același: Gotham delenda est.
Încă de pe atunci mi-am pus niște întrebări vizavi de validitatea temei: tati, dar cum naiba se poate ca un singur oraș să fie de cacao? Cum se poate să vrei să distrugi un oraș, dar nu țara care-i îngăduie existența? Și invers, țara ce mama dracului face pentru orașul ăla??
(Da, știu, există și exemple lesnicioase în realitate – Detroitul, care-i o magherniță a Statelor Unite, și căruia probabil puțini oameni i-ar resimți lipsa dacă mîine cineva i-ar da delete.)
Întrebările rămîn, și ne întoarcem la temă.
*
Pentru a mai scurta din vorbărie, vă spun eu de ce mi-a atras atenția titlul: mi se pare o prostie. Ce-i iubirea, pînă la urmă? Haideți să o separăm pe componente, și astfel să reușim poate niște distincții.
Englezii numesc prima fază a dragostei infatuation, perioada cînd subiectul iubirii îți ocupă mereu gîndurile, iar trăirile tale se raportează doar la acel subiect. Iubirea mai are și o componentă de prietenie stabilă și durabilă, faptul că te înțelegi bine cu persoana. Iubirea are și o componentă de afecțiune, respectiv una romantică.
Am enumerat din goana calului, suficient cît să am niște puncte de reper pentru discuție.
*
Ei bine… care din chestiile astea le putem aplica obiectului mental „orașul meu”?
Partea de infatuation se poate aplica, doar că.. nu orașului real. Ea se poate aplica cu succes unei imagini mentale, pur virtuale. Chestia asta o fac timișorenii nostalgici și vetuști – își umplu timpul gîndindu-se la o Timișoara cochetă de pe vremea imperiului, unde știința era la putere, inovația era la ea acasă, iar ordinea și civilizația domneau. Între timp, Timișoara reală arată de-a dreptul kitschos pe alocuri, abia are cine să facă ordine pe străzi, cît despre Poliție și alte instituții care impun cică civilizația …. numai de bine. Iașiul dulce al marilor scriitori nu-i în nici un caz Iașiul real, Oltenia care ne-a dat mari nume de cultură nu prea se mai laudă cu mare chestie în zilele noastre, șamd.
Ce-i însă clar este că această aprindere de călcîie nu ține prea mult, este foarte temporară. Mai ales, ea nu supraviețuiește confruntării omului cu realitatea care-i diferită de imaginea din minte.
Dacă am stabilit că un oraș nu poate suferi infatuation – oare poate arăta el prietenie, poate fi subiectul unei prietenii din partea omului? Înclin spre „da”. Îmi este clar că pentru unii oameni există orașe care le sunt mai adecvate ca altele, lucru vizibil cu ochiul liber. O prietenă din zona Bucovinei, crescută pe Rarău și o „fata munților” în general, a cam suferit în aerul îmbîcsit de la Timișoara. Invers, mama mea a suferit literalmente cînd a fost în copilărie la Constanța. Am o amică ce s-a mutat la Cluj, unde îi priește mult mai bine, în principal din punct de vedere social. Am o altă amică ce a ales orașul Lyon dintre mai multe franceze, o dragoste la prima vedere. O fi ceva în apă, o fi fiind mai frumos răsăritul sau apusul în anumite orașe; cine știe?
Un oraș este o sumă de multe chestii: atmosfera locului, dată de atitudinea și mentalitatea localniclori; plus geografia locului, atmosfera, arhitectura sa, senzația fizică ce o resimți cînd te afli în oraș… Suma asta, distilatul ăsta poate să provoace reacții viscerale. Putem numi reacțiile astea și un soi de prietenie, fie.
Afecțiunea însă… este prea discutabilă. Dacă anterior puteam face o metaforă pentru a spune că este prietenoasă clima orașului cu tine, sau că localnicii sunt mai prietenoși (pentru că sunteți toți pe aceeași minte) …. despre afecțiune nu pot spune nimic de genul. Nu găsesc vreo metaforă sau analogie, și gata.
Afecțiunea omului pentru oraș poate exista, desigur, dar mi se pare un factor foarte uman, care de fapt proiectează istoria individului la un nivel prea mare. Străduța pe care îți dădeai întîlnire cu iubita, tramvaiul cu care mergeai la școală, birtul în care îmi dădeai duhul înainte de examene…. toate-toate rămîn în memoria afectivă. Dar toate-s niște obiecte punctuale și concrete. Pentru a simți afecțiune către întregul oraș, ar trebui să se închege o imagine de ansamblu la fel de plăcută ca și suma bucăților; și cine are doar amintiri plăcute?
Despre relația romantică om-oraș nu voi scrie nimic, pur și simplu pentru că îmi pare că orice încercare ar da în ridicol.
*
Pauză în care ne revenim în simțiri.
Dacă ne-am lămurit că dragostea față de oraș este doar un patetism ieftin, hai să încercăm să-i găsim un înlocuitor valid. Ba chiar aș veni eu cu cîteva propuneri. Traiul la oraș, traiul în comun se modelează în jurul cîtorva teme, enunțate astfel:
- Gospodărirea: omul bun gospodar cu ale sale, aleșii buni gospodari de oraș
- Rostuirea: a-ți face un rost, a te stabili, a prinde rădăcini
- Liniștea traiului: a trăi în echilibru și în pace – social, politic, economic
- Apartenența: mîndria locală, făloșenia că ești de-al locului
Toate-s teme care apar și reapar în discuțiile adulților, indiferent unde trăiesc ei. Pe aceste teme se poate clădi o comunitate. Fără ele, se construiește o mizerie.
*
Tema gospodăririi orașului este una perfect adecvată. În loc să recurgem la dramatisme ieftine cu iubirea față de oraș, mai bine recurgem la o chestiune practică: bă, sunt/ ești/ suntem buni gospodari? De aici se naște simplu și firesc un întreg mănunchi de coduri de conduită și de bun simț, care pot lejer să informeze trei generații diferite. Dacă eu sunt chibzuit cu resursele mele acasă, asta voi cere și administrației orașului. Dacă eu îmi îngrijesc de casa mea, fațada mea și grădina mea, fix aceeași atitudine o cer și consiliului local să aibă vizavi de bunurile publice. Este o idee mult mai ușor de „vîndut” cetățenilor.
Idem și cu rostuirea, ăsta-i un termen de-ăla adînc și cu rădăcini vechi. A-ți găsi sau a-ți face un rost sunt chestii pe care și le-au dorit părinții noștri, bunicii, stră-străbunicii șamd. În loc să facem orașe demne de a fi iubite (lol?), poate că-i mai simplu să încerci a crea un oraș în care oamenii simpli își pot găsi rostul, în care vor și pot să se așeze. Orașe în care există o etică a muncii la nivel de microțesătură socială, spre exemplu. Orașe în care merită să deții proprietăți imobiliare, pentru că te poți bucura netulburat și nestingherit de ele.
Poți să spui că ți-ai făcut un rost într-un apartament prost din București, unde căldură nu ai deloc iarna, pe o stradă nemăturată de două luni, departe de transportul în comun? Sigur că nu. Asta e partea frumoasă a acestei teme: dacă rostuirea nu-i posibilă, lista de acțiuni civice necesare se naște direct din lista de doleanțe ale omului, copiată cuvînt cu cuvînt.
Chestia cu trăitul în echilibru este deja de ordin superior, dar se înscrie pe aceeași orbită. Facem un oraș plăcut și interesant nu inculcînd locuitorilor iubirea față de el, lucru care duce prea ușor în fanatism orb – ci pur și simplu permițînd orașului să fie un malaxor (sau creuzet?), în care oamenii caută să stabilească ordinea și ierarhia lucrurilor. Din acest stres social se naște atașamentul față de simbolurile locului, fiecare grup cu simbolurile-i proprii, iar suma lor dînd identitatea orașului. La intersecția dintre grupuri se menține viu interesul pentru identitate și pentru simboluri. Mission accomplished.
Iar ca ultim reazem, mîndria locală este un soi de armă cu două tăișuri. Mîndria de a fi localnic poate fi exploatată în scopuri utile (și constructive), ca un imbold pentru cetățeanul lipsit de simț civic. Simplu spus, i se propune omului să participe și el la viața cetății pentru a primi la schimb dreptul de a se făli cu roadele muncii întregului grup. E un sentiment puternic și chiar plăcut, cam ca acela al voluntarului care a reușit să termine o treabă pe care și-a propus-o. Mîndria poate fi însă folosită și pentru a obține sau a manevra capital politic, prin jocuri de imagine.
*
tl;dr (adică sumar):
A discuta despre „iubirea față de oraș” ne pune din start pe o pistă falsă, și ne aruncă într-o non-temă de dezbatere. Orice discuție pe tema patriotismului local (lol) se poate duce în derizoriu, fix datorită slăbiciunilor conceptului – pe care le-am ilustrat dinsus.
Am scris toată poliloghia asta strict pentru că mi se pare o lacună maximă a comunicatorilor pe care-i văd. Limba are forța ei proprie, iar lipsa de grijă la alegerea cuvintelor conduce rapid pe coclauri. Zici despre „iubirea față de oraș”, și răsar oamenii (pe bună dreptate!) să-ți dea cu piatra în cap că orașul nici măcar nu merită iubit.
Dacă reușim să punem discuția pe un făgaș corect din start, și să folosim teme care chiar au ceva tracțiune (spre exemplu, una din cele 4 pe care le-am identificat eu), putem însă să purtăm o discuție rodnică. Cam asta.
----------- Ca paranteză, cuvîntul „vreundeva” nu-i în DEX, provocînd mici dureri de cap lingviștilor amatori. Și totuși, sensul său este imediat evident oricărui vorbitor, făcîndu-l cuvînt perfect respectabil în arsenalul vorbitorilor. Joac-o pe asta, dragă academie![↩]
Corect ar fi fost: „ei bine… pe* care din chestiile astea le putem aplica”. Apoi, textul o fi publicat de Chinezu, da’ nu-i scris de el.
Iubirea este de multe feluri. Chestia cu „infatuation” se leagă de iubirea dintre un el și o ea și nu apare, de exemplu, la iubirea dintre doi frați. Nu putem judeca iubirea de un anumit tip după parametrii iubirii de un cu totul alt tip. Mai bine ar fi fost să raportezi iubirea unui oraș la ideea de patriotism și iubire de neam, la sentimentul apartenenței la o comunitate șamd. Altfel, n-ajungem nicăieri. Bine, ai făcut-o, ulterior.
Din punctul meu de vedere, cuvântul iubire este destul de abuzat. De exemplu, spunem că ne iubim atunci când facem sex, deși uneori o facem fără niciun fel de implicații afective serioase. În cazul iubirii de oraș, ceea ce transmitem de fapt este că orașul e mișto și ne simțim bine în el, ne place în el. Starea asta de plăcere o traducem prin cuvântul iubire.
Articolul se încheie așa:
Ăsta e un fel de a pune carul înaintea boilor. Hai să începem să ne iubim orașul, așa, la modul abstract! Suntem vinovați că nu-l mai iubim, că l-am uitat, deci haide să-l iubim din nou! Hai să-i conservăm memoria, să reclădim stima de sine etc. De fapt, propunerea corectă ar trebui să vizeze niște chestiuni de ordin practic: hai să fim mai politicoși cu turiștii, hai să nu mai facem mizerie pe străzi, hai să nu mai înjurăm în trafic etc. Și atunci, ca prin farmec, o să constatăm că ne place mai mult să locuim în el și că-l „iubim” mai mult, atât noi cât și ceilalți, fără să ne impună cineva lucrul ăsta. Dacă se poate ceva cu certitudine despre iubire, este că ea nu poate veni din afară, ca o impunere, pentru că îți dorești tu să iubești ceva sau pe cineva, ci vine dinăuntru, spontan, ca o expresie a unor compatibilități deja existente. În lumina celor de mai sus, îndemnul la iubire de oraș apare ca un fel de activism politic sau campanie de awareness pentru mase.
Tema orașului pe care eroii negativi (deseori ilustrați de afaceriști cu bani și influență) încearcă să-l șteargă (corupă, pervertească, controleze etc) de pe fața pământului și pe care eroii pozitivi (Batman, Arrow etc) încearcă să-l salveze îmi pare una dintre cele mai infantile și nedefinite/vagi intrigi de film. Nu cred că există pe lumea asta vreun afacerist, oricât de rapace ar fi, oricât de dezumanizat, oricât și-ar exploata angajații, oricâte fabrici și-ar muta în China, care să acționeze motivat de „ura” pentru un oraș anume și să-și propună drept țel principal să facă ceva rău cu orașul ăla, să-l distrugă, să ceva. Probabil singurii care urăsc orașe sunt fanaticii care detonează bombe în locuri publice, dar și acolo-i foarte discutabil.
În sfârșit, există și persoane la care sentimentul de dezgust pentru mediul exterior și orașul în care-și duc traiul are alte rădăcini, fiind un fel de reflexie a sufletului lor găunos, care vede doar mizerie peste tot. Deseori, atunci când aceste persoane se mută în alt oraș, constată după un anumit interval de timp că parcă se lovesc de aceiași oameni, de aceleași situații, și că noul oraș e la fel de nașpa ca cel din care-au plecat. Pentru că, mnoa, problema nu-i la oraș. Și cazul invers, oameni care reușesc să se integreze ok cam oriunde și, chiar dacă viața îi poartă sau îi ține într-o zonă mai urâtă din anumite puncte de vedere, își fac și acolo o fereastră prin care să pătrundă o rază de Soare.
Bun, zici tu cîte ceva pe-acolo. Hai să vedem pe teme:
@ ”Cine-a scris articolul”:
Da, știu că nu C.C.B. a scris. Însă în rolul său de administrator, a ales să publice acel text. Mai mult, o face fără atribuire, o dă anonimă. Păi și-atunci eu ce să înțeleg de aici?
În general oamenii nu publică chestii cu care nu-s de acord, iar dacă totuși o fac, în general adaugă o paranteză în care explică de ce (o fi vreun drept la replică, sau îi place omului să se joace de-a avocatul diavolului). În lipsa unor asemenea paranteze, eu aleg să fac atribuirea către singura persoană identificabilă, care-i …. surpriză … administratorul blogului unde a fost publicată chestia.
@ ”Există multiple feluri de iubire”:
Just, ai identificat bine că ăsta-mi era punctul sensibil. Am putea chiar să facem un drum pînă la greci și să recitim tipurile de iubire identificate de ei, urmînd să folosim una din clasificările lor care ne ajută mai mult.
Eu unul am ales să abuzez termenul pentru că mi se pare abuzat și în articolul căruia îi răspund. Chestie care ne duce exact în tema următoare…
@ ”Sentința declarată înaintea argumentelor”:
Da, exact, ai formulat mai bine ca mine. Asta m-a jenat, faptul că se pornește de la premiză ce nu-i deloc explicitată. De ce ar trebui dom-le să iubesc un oraș? Hodoronc-tronc, mi se așează în față o presupusă problemă, pe care desigur că autorii proiectului își propun s-o rezolve.
Asta e o tară mai veche a modului cum se facă „cultură” în scumpa noastră patrie, pornind de la niște premise considerate cumva evidente de la sine, și dă-i și luptă nenicule, cu ochii larg închiși. Nici nu mai contează dacă articolul are sau nu dreptate, cît timp premisa este *potentially flawed* (fiindcă nu am examinat-o).
Cum a dat-o ca anonimă?
Este pus și link spre blogul Alexandrei.
Hm. Textul meu a fost scris initial chiar cind am vazut articolul lui Birta in feed reader, dupa care a stat ca schita o perioada, am revenit cu mici adaugiri/completari si-am publicat.
Variantele sunt ca:
1) omul a editat dupa ce-am scris eu schita initiala, sau
2) am citit eu prea in viteza
Eram aproape ferm convins ca n-am vazut vreun nume de autoare sau link, dar in orice caz, este intr-adevar eroarea mea (de incepator!) ca n-am revizitat sa verific. Mea culpa.
Insa ramin la ideea ca in masura in care publici si nu te distantezi cumva, se considera implicit ca esti si tu cam de aceeasi parere cu ce se zice in articolul pe care-l publici.