Pe cînd eram în liceu ascultam Korn, printre altele. Din motive de „rebeliune” și alte ghilimele. Pe-atunci erau la modă albumele Life Is Peachy, Follow The Leader, ba chiar și Untouchables. Bun.
După ce-am terminat liceul am rămas vag interesat de Korn, însă nu le-am mai urmărit parcursul muzical. Mai ales dacă nu urmărești știri din muzică, e foarte ușor să rămîi în urmă. Abia prin 2017 am aflat din greșeală că .. tati, ăștia în 2013 au scos album (The Paradigm Shift), pe care l-am și descărcat instant și l-am devorat cu o pasiune demnă de cauze mai bune. E fix Korn-ul care-mi plăcea mie, doar rotunjit puțin pe la colțurile prea aspre.
Albumul lor din 2016, The Serenity Of Suffering, am ascultat pe bucăți, pare promițător.
Aceeași figură am pățit-o și cu alte trupe. Rammstein, de exemplu, au fost favoriții mei o bună perioadă de timp. Știam pe de rost albumele Sehnsucht și Reise, Reise, ba chiar și Rosenrot. Însă cumva am reușit să ratez faptul c-au scos albumul Liebe Ist Fur Alle Da, pentru că .. păi pentru că nemaifiind liceean și nemaicumpărînd reviste gen Bravo sau similare … mnoa. Nu stai cu Google în brațe ca să afli dacă formația favorită a mai scos album.
Treaba asta se repetă la N alte trupe. Habar n-am avut cînd a scos Metallica albumul St. Anger. Nici de Nightwish n-am știut că au scos Endless Forms Most Beautiful. Nici … nici … nici. De Placebo nici nu mi-a păsat c-au scos Loud Like Love în 2013. De Therion am aflat din greșeală.
*
E o poveste banală, în fond. Da’ asta-i chestia, că viața se construiește din banalități de-astea, din alegeri aparent simple și fără mare influență.
Știți cum rîdeam de bunicii noștri, că ei nu voiau să audă decît muzică populară, cîntarea României, chestii de-astea? Am o știre-bombă: fix la fel vor fi toți oamenii la bătrînețe, inclusiv respectabilii noi înșine. Dar hai să nu sărim peste etape, pînă la bătrînețe mai sunt niște ani de trăit.
Să mergem pe-o analogie, modul cum își fac oamenii prieteni. Vasta majoritate își formează un număr de prietenii în perioada tinereții și-a școlii, în virtutea simplei proximități. Din 30 de capete cîte-s într-o clasă de școală generală sau liceu se nimeresc vreo 2-3 care să fie pe-o minte, și gata-i grupul vesel. Mai apoi legăturile se formează mai greu – poate cîteva la muncă, poate cîteva prin proximitatea dată de hobbyuri … dar este o treabă destul de subțire. Odată cu înaintarea în vîrstă începe o nevoie de-a face explicit lucrurile, de-a alege voit să faci chestii. Vrei prieteni? Sigur, pune mîna și rupe-ți niște timp ca să discuți cu alți oameni, dintre care o bună parte se vor dovedi nedemni de atenție.
Nu insist la procesul de selecție pentru un/o partener(ă), că e și mai horror după anumite vîrste.[1]
*
Înaintarea în viață are efectul pervers de-a muta greutatea de pe-un taler pe altul pe nesimțite. Priorități se reconfigurează, valori se schimbă, opțiuni se închid și deschid. Omul trece prin toate astea ca gîsca prin apă, zicînd că „așa-i viața” și gata.
O fi, nu zic, dar parcă … nu știu, parcă mă înceacă un vifor de-ăla nasol, o senzație de sufocare cruntă. Dac-ai crescut cu rockuri, care-s șansele să descoperi că-ți place jazz la 40 de ani? Dac-ai crescut înconjurat cu o imagine despre lume, care-s șansele să realizezi că de fapt lumea asta-i mult mai mare și mai diversă?
Chiar n-am nici un răspuns la întrebările astea, în afară de eternul „muncă făcută explicit cu scopul de-a experimenta chestii noi”. Măcar la muzică-i simplu, dar sunt suficiente alte chestiuni mai complexe care reclamă efort, pricepere, atenție, și o grămadă de alte chestii…
----------- Prietenii apropiați îmi cunosc aventurile cu diverse orătănii de pe Tinder. Am de zis o singură chestie … ptiu![↩]