Citeam ceva articol de pe Vice România, fix pe tema asta – cadouri penibile care se fac făceau cu ocazia Secret Santa. O bună parte din elementele listei Vice le-am văzut și eu cu ochii mei, pe la firmele unde-am umblat:
- Cană (preferabil decorată de sărbătoare, ca să fie utilă tematic doar iarna)
- Carte de self-help (și cărțile în general)
- Îmbrăcăminte și accesorii (șanse majore de a da greș la gusturi, preferințe și/sau mărimi)
- Chestii de mîncat (aici eu fac notă discordantă: ce nu-ți place poți face cadou altora)
- Lucru de începători pentru un pasionat în domeniul Cutare (e.g. joc de Catan pentru cineva ce joacă board games)
- Cadou la caterincă / prosteală / nimereală
- Jucării sexuale[1]
- Icoane religioase
- Bani în plic
- Globuri pentru brad
Pur și simplu lista-i nesfîrșită, și de fapt .. pare chiar exhaustivă. Există fel de cadou pe care să nu-l putem încadra, cu oarecare ușurință, în lista de mai sus?
*
Ce-mi doresc eu să brodez pe tema asta este însă o serie de considerațiuni mai vechi, pe tema cadourilor în general. Am atins subiectul în articolul despre cărțile date cadou, unde întrebam eu care-i faza, de ce li se pare ok oamenilor să prezinte drept „cadou” lucruri de căcat.[2]
Cred că de-acolo pornește toată problema, și toată discuția: cît de bine cunoaștem persoana, cît ne pasă de ea, și ce îndatoriri sociale percepem.
*
Obiceiul ăsta cu Moș Crăciun Ascuns a fost preluat cam pe nemestecate de la americani, și a cunoscut un oarecare apogeu pre-pandemie.
Ideea din spate nu-i neapărat rea, doar că ea se lovește de firea omenească. Care-i ideea? Păi ea pornește de la faptul că foarte adesea colegii de muncă nu se prea cunosc între ei, se tratează ca niște străini, iar de-aici apar o serie de fricțiuni care nu-s deloc de dorit din perspectiva firmei. Vorba ceea, dacă te doare-n pulă de Cutare și viața lui, nici nu-ți prea pasă ce scuze are pentru momentele de scădere.
[De ce nu mi-ai prezentat la timp raportul ăla? Mă doare-n cot că ai copil care te ține treaz nopțile plîngînd.]
Pe vremuri exista o vorbă ce indica starea de grație în materie de colegialitate: „s-a încadrat în colectiv” (spusă despre fiecare muncitor luat individual), respectiv echipa are „un colectiv sudat”. Cum ar veni, tăți se-nțeleg binișor între ei, fără însă a decădea în raporturi prea personale și deci tulburi. Nu vrei, ca manager, să se certe muncitorii tăi în timpul programului despre prostiile spuse ieri seară la un grătar și-o bere.
Dar vrei totuși să se înțeleagă.
*
O problemă spinoasă la obținerea acestui colectiv sudat este că-i nevoie de:
- timp (din partea tuturor)
- stabilitate
- … și o oarecare lipsă de mobilitate socială
Situația modernă este că orice muncitor este tratat drept înlocuibil, și deci muncitorii la rîndul lor tratează firmele precum niște locuri foarte temporare. N-ai cum să sudezi un grup de oameni care nu au idee dacă peste un an vor mai fi în aceeași formulă.
Situația modernă este că firmele își fut în gură angajații vechi, și fac mai rentabil ca oamenii să-și dea demisia și să caute măriri de salariu semnificative la alte firme. Ca rezultat, n-ai ce suda la un grup de oameni care au explicit țelul „plec de-aici imediat ce prind o ofertă mai bună”.
Ultimul dar nu cel din urmă aspect, muncitorii moderni au acces la multiple și variate oportunități de a face pași pe scara socială. Fie că-i vorba de simpli pași laterali[3] sau urcat trepte pe verticală, ideea este că grupul muncitorimii este în continuu flux și mișcare.
*
Pe acest fond, ce pot să facă firmele, în special alea mari, în care ai mai mulți colegi de departament decît ai vecini la bloc?[4]
Companiile sunt deci forțate să-și treacă angajații prin procesul de sudare … pe repede-înainte. Fix cum face natura cu pietrele de pe plajă: ele se freacă una de alta pînă își mai rotunjesc asperitățile și colțurile.
Fiecare frecuș dintre doi puleți luați la-ntîmplare riscă să producă pagube și întîrzieri. În caz că v-ați pus vreodată problema de ce se merge în team-building, sau la ieșiri cu tot departamentul … asta-i tot, trebuie netezite asperitățile de comportament & personalitate.
*
După acest lung periplu, ne întoarcem la Moș Crăciun Din Umbră, adică Secret Santa. Pe fond asta nu-i decît o activitate care are fix același rol, de a aduce mai aproape coechipierii. Pare chiar o idee bună: fiecărui angajat i se alocă un alt angajat, căruia T R E B U I E să i se cumpere un cadou.
Teoria ar fi că cel însărcinat să cumpere cadou ar trece prin următorul proces:
- Dorește cu adevărat să cumpere un cadou adecvat și interesant și care pică bine destinatarului
- Începe deci prin a face cercetări despre destinatar
- Cercetarea directă, prin discuție cu destinatarul, duce la o mai bună raportare
- Cercetarea indirectă, prin discuție cu alți colegi, duce la mai bune raporturi și cu aceia
- (pentru ăștia cu mate-info: se întăresc multiple muchii ale grafului, nodurile fiind persoanele)
- După ce-au fost aflate suficiente informații, se alege cadoul
- Mulțumită regulilor să fie cadou ieftin, nimeni nu suferă de resentimente
- [Opțiunal: se spune la final cine a fost Santa pentru cine, și deci se întăresc relațiile și mai mult]
- ???
- Succes!
*
Punctual vorbind, chestia asta funcționează oarecum, în special dacă ne alegem cu atenție la ce exemple privim. Dar la nivel agregat, la nivel de „hai să tragem linie și să facem o statistică” … nu a mers.
Motivele din care nu prea merge treaba sunt arătate în chiar lista de mai sus, dacă citim printre rînduri. Spre exemplu, faptul că oamenii sunt indiferenți unii față de alții – și deci caută mai degrabă să se achite de sarcină cu minimul posibil de investiție de efort mental și fizic. Nu și financiar, atenție: am văzut de multe ori cadouri făcute în afara bugetului, doar pentru că era calea cea mai simplă. Mai bine-ți iau un fular de 100 de lei decît să cumpăr hîrtie specială cu 50 de lei și să învăț să-ți fac un origami 🙂
Ca să nu mai discutăm despre cum ideea ca membrii colectivului să stea să vorbească între ei și să facă pe mini-detectivii sună foarte fain de la distanță, teoretic, însă la nivel practic multora le lipsesc îndemînările de bază pentru a face așa ceva.
Ca să nu discutăm despre cum la evenimentele de genul, tăria întregului grup este dată de media lui. Poate că un om primește un cadou extraordinar de bine plasat, dar … peste jumătate din oameni primesc lucruri îndoielnice. Concluzia care se trage? Păi că merge și așa, cu lucruri îndoielnice.
*
Pe scurt, de-ncheiere:
Uneori trebuie să vină tăvălugul unor fapte și evenimente mult mai drastice, pentru a încheia anumite practici relativ inutile. Cam ca la biologia evoluției: dacă un organism cîștigă un atribut la un moment dat, greu mai scapă de acela mai apoi. Moș Crăciun din Umbră este pentru corporații ce sunt sfîrcurile pentru bărbați, o relicvă.
A venit și-a trecut pandemia de coronavirus, s-a cam terminat povestea cu team-building și cu Moș Crăciun. Însă întrebarea rămîne: ce pot face, și ce vor face managerii de prin firme pentru a-și spori rodajul echipelor, și a le face mai sudate?
Rămîne o întrebare deschisă, pusă viitorului –
----------- Cum altfel să-i spui unei colege că este o pizdă înțepată, dacă nu-i faci cadou un Hitachi Magic Wand Original?[↩]
- Băi tati, mă îngrijorează că au trecut iată 12 ani de atunci. De ce revin la aceleași teme?[↩]
- Schimbarea unui oraș pentru că-ți priește mai bine atmosfera din altul…[↩]
- Apropo, asta mi se pare o comparație tare bună. Copil fiind, cunoști niște zeci de persoane despre care nu-ți pasă, dar cu care ai totuși contact constant. Vecinii de pe stradă, sau din bloc, sunt o primă aproximație de cerc social extins. Cîți de-ăștia cunoaștem? Păi 10, hai 20 cu indulgență, restul sunt efectiv NPCs (adică personaje de fundal pentru filmul vieții proprii).[↩]
https://www.facebook.com/reel/1848415535981441
Sunt mai multe mișto pe contul ăla.
Cred că cel mai adecvat cadou ți l-ar putea face o fată sensibilă și inteligentă, care te ginește sau te simte și intuiește ceva despre tine mai bine decât ar face-o colegii tăi după zeci de „cercetări” și întrebări. E o artă să cunoști omul de lângă tine. Unii nu se cunosc nici în cuplu, de unde atâtea divorțuri și dezamăgiri din partea celui pe care credeai că-l cunoști ca pe tine însăți. 🙂
Ține și de un anumit dram de inteligență. Trecem acum peste job (că te doare în 14 de colegi) și mergem un pic la relații mai apropiate, să zicem cu prieteni sau cu oameni care contează mai mult, ori iubit/iubită. Cum îi faci un cadou care să-l bucure cu adevărat pe X, care să fie ceva special? Dacă știi că X e pasionat de un domeniu, ar trebui ca în prealabil să te educi în domeniul respectiv. Să devii la fel de bun cunoscător ca el. Nu-i poți lua o chestie de începători. Sau una ieftină, când el are deja o colecție aleasă pe sprânceană. Dar nici nu merge să alegi ceva foarte scump și gata, pentru că, cu cât ești mai fin cunoscător într-un domeniu, cu atât ești mai slectiv și mai pretențios. Știi exact ce îți place și ce nu, ce feature vrei, ce model, ce gamă etc. Sigur, X o să se bucure să primească un aparat sau produs scump din domeniul lui de interes, dar cel mai probabil dacă ar fi avut banii respectivi și-ar fi luat altceva. Un singur exemplu: dacă X e fotograf și merge pe sistemul Nikon, iar tu îi cumperi cea mai scumpă cameră Sony nou apărută, chiar dacă e de două ori mai bună decât tot ce are el, nu va avea ce face cu ea, pentru că asta ar însemna să-și vândă toate obiectivele Nikon și să treacă pe Sony. Și poate Sony nici nu are obiectivele care-l interesează pe el. Cu banii ăia și-ar fi luat fix obiectivul care îi completa ce avea el. Sau o cameră Nikon care să-i acopere un gol rămas liber, sau un model particular de cameră la care jinduia de mult timp. Și care poate era mai ieftin decât Sony-ul tău.
Oarecum în temă cu cadourile pe care le facem altora, îți recomand filmul Pay it Forward (din 2000, cu Kevin Spacey, Helen Hunt și Haley Joel Osment), în caz că nu l-ai văzut.
Știu seria cu Veronica. Practic vorbind zice cu voce tare ce gîndește toată lumea (mă rog, o bună parte din muncitorime). Super, renaște conștiința de clasă, sau cum îi zice chestiei ăleia în care pulimea de rînd realizează că bogații lumii își bat joc de pătura de jos, iar atitudinea se mai și propagă înspre șefimea de jos (middle manageri adică).
Personal, am început deja să mă sastisesc de chestiile astea, pentru că am văzut deja 20 de copycats care zic aceleași chestii. Nu zic că n-au dreptate, zic că m-am plictisit eu. Practic ne uităm, ne hăhăm împreună, ne simțim văzuți .. și atîta. Pe ici-colo mai vezi pushback minor la chestii minore.
Hai cu primu’ miliardar bătut, scuipat, stropit cu oțet etc. Ca să nu zic de chestii de-a dreptul violente (:
Revenind:
Evident că partenerul (/a) are șanse mult mai bune să facă un cadou adecvat. Sau nu. Depinde cît de bine te știe, după cum remarci și tu.
Bine punctat și la alegerea făcută în cadrul domeniului de expertiză, nu poți alege bine decît dacă se îngemănează profunzimea științei despre domeniu cu profunzimea științei despre persoană și preferințele ei. Asta desigur dacă are preferințe anume.
Apropo, story time: Eu la aparatură am un filtru trece-sus. Adică dacă-mi bifează anume criterii, pot să folosesc cam orice sculă. Depinzînd de subdomeniu, filtrul acela nici nu-i foarte sus. Ei bine, pe vremuri aveam un telefon slab (Allview A4?) care se cam ducea pe penis. Partenera, mare fană telefoane, a pus mîna, a făcut cercetare, și mi-a luat un Sony Xperia Z3+ (la mîna a doua, că totuși nu ne lăfăiam în bani).
Problema a început de la faptul că Sony au un mod să zicem dictatorial de a face interfețe, eu unul nu m-am putut obișnui defel cu meniurile lor, și mă enervau maxim – de la modul cum erau dispuse, la exprimare. Se pare că interfața este parte din fitrul meu, pur și simplu nu m-am putut „convinge” să-mi placă acel telefon. Capacul de la sicriu a fost momentul cînd au început și ușoare probleme tehnice (riscurile de a lua la mîna a doua..), ne-rezolvabile nici măcar de service-ul Sony România. Nu pentru că erau de ne-rezolvat, ci pentru că ei oficial nu vindeau modelul acela în țara noastră, deci nu ofereau support. Cum era aia, „because fuck you, that’s why”.
De atunci am pus interdicție tutoror celor din jur să-mi mai ia aparate, electronice, gadget-uri. Vreau să fac greșelile cu mîna mea, dacă este să le fac.
Oricum, toată discuția asta are sens doar dacă *vrei* să faci cadou cuiva, și-ți pasă de persoană la nivel foarte .. ăă .. personal. Altfel, șosete și portocale.
Eu întotdeauna raportez clipurile astea la mine. Societatea rămâne mai mereu neschimbată, dar contează ce pot învăța eu din ele, dacă mă ajută cu ceva, dacă fac să vibreze o coardă în mine și îmi pot servi drept model. Lumea n-are decât să se compacă așa cum e.
Apropo de ce zici tu, și la camere foto Sony aveau cea mai proastă interfață și erau criticați pe chestia asta. Cea mai mișto interfață de telefon văzută de mine a fost la Lumia/Windows Phone, odihnească-se în pace. Simplă, clară, intuitivă, excelentă. Nu-i doar opinia mea:
Cred că problema cu interfața (nu doar la telefoane, că putem generaliza) este pur și simplu prostia adâncă a producătorilor, care adesea încearcă să reinventeze roata, făcând-o mai pătrată și cu mai multe brizbrizuri, din considerente de marketing (de exemplu, ca să acopere lipsa unui progres real de la o versiune la alta). Am văzut recent un aparat de radio: butoanele de volum erau și cele care treceau la piesa precedentă/următoare, și trebuia să le ții mai mult apăsate pentru reglarea volumului (mult succes în a nu trece accidental la altă piesă când vrei să dai mai tare sau mai încet); la comutarea în modul mp3 se activa o voce care îți spunea ceva de genul „Now playing mp3 music file”, o chestie sunt sigur că fascinantă când o auzi prima dată dar care după câteva zile te va scoate din pepeni și îți va face accesul la muzica dorită mai lent, pentru că hai să-i dăm roții clasice o formă diferită, să fim mai speciali, iar utilizatorul să apese de 3 ori ca să facă o chestie pentru care înainte trebuia să apese o singură dată.