Ante-cuvînt – vezi nota de subsol^[1]

Disclaimer: see footnote^[2]

Link la original

*

mai 2025

Scriitură bună

 

Scriitura poate fi bună în două feluri: dacă sună bine, sau dacă ideile sunt corecte. Poate avea fraze ce se aștern lin și se citesc ușor, sau poate să ofere concluzii corecte despre chestiuni importante. Ar putea părea că aceste două feluri de „bine” n-au nici o legătură între ele – precum viteza mașinii și culoarea ei. Și totuși, eu nu cred asta. Cred că scriitura care sună bine are șanse mai mari să fie și corectă.

Mi se pare cel mai incitant fel de idee: una care-i extrem de absurdă și totodată adevărată. Hai să o examinăm. Cum ar putea să fie adevărată?!

Știu că e adevărată datorită faptului că [și eu] scriu. Nu poți încerca să optimizezi simultan două aspecte fără legătură între ele; dacă te duci suficient de departe într-una din direcții, mereu ajungi să sacrifici ceva pe cealaltă direcție. Și totuși, oricît de mult aș insista, nu mă regăsesc în situația la vreo frază trebuie să aleg între forma frumoasă și forma care exprimă cel mai bine ideea. Dacă ar exista o opoziție de acest fel, ar fi o decizie ridicol de ușoară – să nu-mi mai pese de forma textului. În practică însă, este orice dar nu ușor. Actul de a îndrepta frazele care sună nașpa mă ajută să formulez mai bine ideile. [1]

Iar prin „bine” nu mă refer doar la emis adevăruri. A avea idei bune înseamnă să le dezvolți, să tragi concluziile care contează cel mai mult, și să explorezi fiecare idee pînă la nivelul optim de detaliu. Prin urmare – nu-i doar treabă de a zice chestii adevărate, ci de a zice chestiile adevărate care contează.

Cum anume poate înfrumusețarea stilistică să ajute la treaba cu exprimarea? O pistă ar putea fi ăst lucru, remarcat de mine acum vreo 30 de ani, pe cînd îmi aranjam în pagină prima carte: se mai nimerește să ai ghinion cu aranjarea textului. Spre exemplu, ai vreun paragraf care-i cu un rînd mai lung decît ar încăpea pe o pagină. N-am idee ce fac profesioniștii în cazurile astea, dar eu unul rescriam textul pentru a-l scurta cu o linie. Te-ai aștepta ca dintr-o limită de-asta arbitrară să rezulte un text mai slab. Spre surprinderea mea, am remarcat că nu s-a întîmplat – mereu îmi placea mai mult ce reieșea după.

Nu aș crede că mi se întîmpla asta [doar mie] doar pentru că scriam eu dezlînat. Consider că dacă am alege orice paragraf, la întîmplare, dintr-un text oarecare scris de o persoană oarecare – și i-am spune persoanei să-l scurteze sau lungească, rezultatul ar fi unul mai bun decît ce era înainte.

Cea mai bună analogie ar fi un coș cu obiecte de diverse forme și mărimi, pe care l-am scutura oleacă. Mișcarea de scuturare nu-i ceva calculat, ci cum s-o nimeri. Mai bine zis, scopul mișcării nu-i de a face obiectele să stea mai adunat. Și totuși, inevitabil, în urma unor scuturări repetate, obiectele găsesc singure modalități geniale de a se grupa mai bine. Gravitația nu le lasă să devină mai răzlețe, prin urmare orice schimbare a situației va fi spre mai bine. [2]

Aceeași chestie se întîmplă cu scrisul. Dacă trebuie să rescrii o bucată de text care nu sună bine, la rescriere n-ai să renunți la valoarea de adevăr de acolo. Nu ți-ar pica bine să faci de-astea, tot așa cum gravitației nu-i vine să ducă obiectele în sus. Deci orice schimbare a ideilor, la rescriere, va fi o schimbare-nspre bine.

Devine evident odată ce examinezi chestiunea. Scrisul care sună bine are șanse mai mari să conțină corectitudine, din același motiv din care obiectele din coșul-bine-scuturat vor fi mai bine grupate. Și mai e ceva. Frazarea frumoasă nu-i ca o forță exterioară, în afara controlului scriitorului. Ea îl ajută pe scriitor să scrie lucrurile corect.

Explicația este că frazarea bună face un eseu mai lesne de citit. Este treabă mai ușoară să citești un text care curge. Cum l-ar ajuta asta pe scriitor? Păi scriitorul este .. primul cititor. Cînd lucrez la un eseu, petrec mult mai mult timp [re]-citind decît scriind. Se poate să recitesc aceeași secțiune de 50 sau 100 de ori, re-examinînd gîndurile expuse acolo^[3] – și precum un tîmplar ar șmirgheli o scîndură, mă întreb și eu – prinde bine la ureche fragmentul ăsta, sau dimpotrivă, sună rău^[4]? Cu cît mai lesne de citit este eseul, cu atîta este să vezi ce prinde și ce nu.

În consecință, ăste două aspecte ale scriiturii bune sunt legate în (cel puțin) două feluri. Încercarea de-a face textul să sune bine te face să repari greșeli direct subconștient, și te ajută și să faci treaba asta în mod conștient. Coșul cu idei se scutură, iar greșelile devin mai ușor de văzut. Bun, acuma c-am dizolvat un strat de ridicol, nu mă pot abține să n-adaug încă unul. Oare faptul că textul sună bine ajută la mai mult decît să exprimi ideile bine? Cum ar fi dacă textele ce sună bine să fie, intrinsec, mai aproape de corectitudine? Pare nebunesc, însă eu cred că-i adevărat.

Este evident că există o legătură la nivel de cuvinte individuale. Limba engleză are multe cuvinte care la rostire sună fix precum noțiunea din spatele lor, adeseori în mod subtil dar superb – glitter, round, scrape, prim, cavalcade. Dar modul cum sună un text închegat la ascultare se reazemă chiar mai puternic pe modul cum împletim cuvintele împreună, și există o conexiune și la nivelul respectiv.

Dacă un text a ajuns să sune bine, în majoritatea cazurilor asta-i pentru că are un ritm bun. Atîta că ritmul din scris nu-i ca ritmul muzicii, nici măcar ca ritmul unor versuri dintr-o poezie. Nu-i chiar atîta de pedestru. Ritmul scrierii bune trebuie să reflecte ideile dinlăuntru, iar ideile sunt de toate mărimile și formele. Uneori ideile sunt simple, și-i de ajuns să le așterni pe foaie. Însă alteori acestea-s mai subtile, și ai nevoie de fraze mai lungi și mai complicate pentru a ajunge la toate ramificațiile.

Un eseu este o înlănțuire de gînduri^[5] ce-a fost bine periată – la fel cum dialogul este o conversație ale cărei asperități au fost netezite. O înlănțuire de gînduri are un ritm natural. Prin urmare, dacă un eseu sună bine, asta nu înseamnă doar că are o cadență plăcută, ci pe a sa naturală. Mergînd pe acest fir, obținerea unei cadențe bune este bun indiciu că faci ceva bine și cu ideile exprimate. Scriitorii buni optimizează simultan [cadența și ideile] pur și simplu ca parte a procesului, nu e vorba doar de teorii despre „cum ar trebui să fie în principiu”. Eu unul, adeseori, nici nu mai disting între astea două chestiuni. Îmi vine numa’ să zic „bleah, aici ceva nu sună bine, oare ce-am vrut să spun ca autor?” [3] ^[6]

Modul cum sună un text pare-se că-i mai aproape de forma unui avion decît de culoarea unei mașinii. Cum zicea Kelly Johnson – dacă arată bine, zboară fain.^[7]

Toată teoria asta^[8] are valoare doar dacă vorbim despre text al cărui scop este să dezvolte idei, desigur. Nu se aplică dacă vrei doar să raportezi idei concepute pe alte căi – spre exemplu, dacă scrii o lucrare sau un raport științific, despre ce-ai cercetat/construit. În cazurile cînd ideile au rădăcină în munca depusă, este posibil ca textul scris despre ele să fie urît, însă ideile însele să fie ok. Manualele școlare, sau textele de prin chestionarele de sondare a opiniei pot să fie nasoale fix din același motiv: autorul nu dezvoltă ideile alea, ci doar le descrie pe ale altora. Fenomenul ăsta de legare intimă a calității ideilor de modul cum sunt exprimate ele se face simțit doar în procesul în care tu, autor, scrii cu scopul de-a dezvolta idei.

Prima întrebare din public va fi, desigur – pare plauzibil ce spui tu, dar ce facem cu mincinoșii? Este la mintea cocoșului că-i posibil ca un mincinos cu limba aurită să scrie ceva ce-i patent fals, însă sună extraordinar de bine.

Așa și este – însă nu fără ceva aplicare a sistemului Stanislavski pentru actori^[9]. Trebuie, pentru a scrie ceva ce-i simultan frumos și fals, să te aduci pe tine în punctul în care chiar crezi treaba respectivă. Este la fel ca la o persoană ce scrie frumos ȘI adevărat – prezinți o înlănțuire de gînduri plămădită atent. Diferența este dată de aderența la realitate^[10]. Spui ceva ce ar putea fi adevărat … dacă premisele înseși ar fi adevărate, iar nu falsificate. Dacă numărul locurilor de muncă dintr-o țară ar fi bătut în cuie, atunci ar deveni adevărată și marota cu „imigranții ne fură joburile”^[11].

În consecință, nu-i complet corect să spunem că ce-i scris frumos este neapărat adevărat. Ce-i scris frumos are șanse bune să aibă coerență internă. Iar dacă scriitorul este onest, atunci coerența internă și Adevărul converg [se suprapun].

Deși nu putem trage concluzia că ce-i așternut frumos pe hîrtie este adevărat, concluzia inversă pare a fi mai certă: textele neîndemînatice vor avea și ceva idei eronate.

Cele două aspecte ale scrierii bune par a fi capetele aceluiași obiect. Legătura dintre capete nu este rigidă, precum un baston, ci mai degrabă una maleabilă, precum o frînghie. Pe frînghie avem noduri, iar de nodurile rspective se leagă alte aspecte ale scrierii. Este greu să tragi de-un capăt fără să-l afectezi pe celălalt. Este greu să tragi înspre direcția dreptății fără să faci simultan și să sune bine textul

Note de subsol:

[1] Putem găsi o aproape-excepție: inserția unei noi idei în mijlocul unei bucăți de text gata scrise. Treaba asta deraiază textul de la curgerea sa, în moduri uneori ireparabile. Pe de altă parte, sursa problemei pare a fi chiar mai profundă: ideile au mereu ramificații, în vreme ce eseurile sunt liniare. Este inevitabil să ai probleme în încercarea de a îndesa o așa structură bogată în ceva liniar. Sincer, este surprinzător cît reușim și-așa să înghesuim în texte. Dar alteori nu se poate fără a lăsa notițe de subsol.

[2] Desigur, dacă scuturi suficient de energic un coș, la un moment dat obiectele din el se vor … des-pacheta. În mod similar, dacă impui ceva regulă rigidă din exterior(n.b. exteriorul meșteșului de scriitor), atunci și ideile vor fi afectate. Cum ar fi, să te forțezi să scrii totul folosind cuvinte ce alternează, o silabă, două silabe, o silabă, două silabe …

[3] Bizarerie: mi s-a întîmplat asta chiar în vreme ce scriam paragraful de față. O primă versiune a textului conținea multiple fraze ce se regăseau și-n paragraful anterior, iar repetiția respectivă mă jena la fiecare recitire. La un moment dat lucrul ăsta m-a enervat suficient de mult, m-am apucat să repar problema, și astfel am descoperit o problemă în modul cum formulasem ideile, așa c-am reparat și forma și fondul simultan.

----------

1. Ca de obicei: voi traduce articolul într-un stil relativ relaxat, prin asta înțelegînd că voi încerca să păstrez tonul, intenția și însemnătatea cuvintelor originale, îngăduindu-mi însă libertăți de aproximare pe alocuri.[↩]
2. This is a translation of an article written in English. Bearing in mind that I am no professional translator, and that linguistic devices do not map 1:1 between English and Romanian, there will be syntax changes, word re-ordering and/or slight alterations. In short, I am going for „you get the point” instead of perfect translation.[↩]
3. Mi se pare al naibii de greu să traduc „replaying the thoughts in them”[↩]
4. Autorul se întreabă dacă „feels wrong”.[↩]
5. Cum se traduce „train of thought” ca să facă frumos?[↩]
6. „What do I mean to say here” este un pic mai sec în original, dar cum noi în română avem boala asta cu „ce a vrut să spună autorul” …[↩]
7. n.r. Eu unul am căutat citatul ăsta, și pare că există o mică discrepanță. Kelly Johnson pare că a zis inversul, și anume că dacă un avion arată urît, nici n-o să zboare bine. Una din surse: https://sierrahotel.net/blogs/news/kelly-johnson[↩]
8. Autorul referențiază poliloghia de mai sus printr-un simplu „this”. Simt că este insuficient.[↩]
9. „Method acting” în engleză, o perifrază lunguță în română. Pentru că la noi nu s-a tradus și împămîntenit o traducere scurtă a acestui termen. Sau poate nu-s eu destul de versat în teatru.[↩]
10. „The point where it attaches to the world” – zice omul ăsta niște cuvinte faine, uneori…[↩]
11. Omul este american, tema asta de discuție cu furatul locurilor de muncă are o lungă tradiție pe la ei, demnă de cauze mai bune.[↩]

----------