Pe corpul de bibliotecă din coridor stau stivuite zeci de cutii goale de jucării, care mai mari, care mai mici. Stau să îmi cadă în cap și uneori, când rafturile se mai scutură, chiar cade câte una. (…)
Îmi dau seama că n-am avut în toată copilăria mea atâtea jucării. Mai mult, bănuiesc că toți copiii de la mine din sat, din satul acelor vremi, n-au avut – toți laolaltă – atâtea jucării. Iar noi suntem o familie cu venituri ce abia urcă spre medie. (…)
Păpuși văd vreo treizeci, și mai zdrențuite, și mai noi. Mașinuțe: o sută. Sute. … Se găsesc în continuare și pentru [jucăriile stricate] jocuri și roluri: un picior rupt de robot devine o rachetă sau o lingură sau un ochean, cartoline de toate soiurile și mărimile devin scrisori sau bani …
Uneori simt chiar că răzbun azi prin copii lipsurile copilăriei mele. Doar că nu pot să nu mă întreb: când ajunge „mult“ să însemne „prea mult“?
I-am copiat aproape jumătate de articol, dar ce să fac dacă glăsuiește bine?
*
Eu unul nu am copii, însă posed totuși doi ochi și un simț al observației, iar ce descrie Radu-Pavel este cam ce-am văzut și eu.
Merg la cumpărături în Auchan, iar raftul cu jucării este mereu plin, mereu doldora de obiecte care mai de care – colorate, atrăgătoare, drăgălașe și apetisante. O abundență luxuriantă și îmbietoare. Nu mai spun de Jumbo, raiul „chinezăriilor”, unde însuși volumul produselor reprezintă un notabil element vizual, ca și cum vaporul din China a ancorat în depozitul magazinului. La Jumbo te sufoci între jucării, copie a unei copii a altei copii, între rafturi unde stau ursuleții de pluș aliniați ca-n armată.
Copiii zilelor noastre nu duc, deci, lipsă. Chiar și cel mai sărac părinte, chiar și cel mai lipsit de mijloace, poate să-și permită cîteva jucărioare. Măcar din magazine cu produse la mîna a doua, unde ieftineala este cuvîntul de ordine.
Întrebarea lui Gheo rămîne însă acolo, neschimbată: cît de mult contează volumul?
*
Spre ilustrare, am să încerc să-mi amintesc de perioada copilăriei mele și de distracțiile ei. Mergînd pe fir în sens invers, realizez că n-am avut parte de foarte mare chestie. Eram și săraci, deci nu ne-am fi permis mare lucru.
Am fost cititor avid, asta însemînd că eram prezent cu religiozitate la biblioteca județeană pentru copii, și apoi la biblioteca județeană. Asta îmi ocupa foarte mult timp, și mă ducea în lumi unde realitatea nu m-ar fi dus.
În adolescență și pre-adolescență am descoperit oricum și calculatorul personal (și internetul) – apoi nu mi-a mai trebuit mare lucru. Cînd ai la dispoziție limbaje de programare, și e-books, și muzică, și filme, și jocuri, și porn[1].
Dar oare înainte de calculator, pe cînd eram în școala primară sau în gimnaziu? Îmi amintesc că mă fugăream pe coridoarele școlii cu colegii, fără prea multe fandoseli, și fără să ne trebuiască mașinuțe teleghidate, elicoptere sau alte minuni tehnice; mai degrabă ne jucam bazat pe desene animate, roleplay cum i s-ar zice astăzi, cu personaje din Sailor Moon, Voltron și .. ăă .. Captain Planet? Nici nu mai rețin. Am avut cărți educative și acces la cărți încă de cînd am învățat să buchisesc. Mai aveam unele albume Panini cu abțibilduri, revista Mickey Mouse o citeam cu religiozitate, tatuaje temporare de prin pungile cu cipsuri.. Ah da! Ceva omuleți din plastic, gen Batman și alte figurine, cărora mereu li se rupea cîte o mînă sau un picior. Jocul Tetris de pe aparatele alea 9999-în-1. Jucam remi/rummy/ru-dracu-să-îl-ia-că-nu-știu-cum-se-scrie cu adulții. Am jucat și șah cu bătrîneii de prin parcul central al orașului.
Iar din perioada de mic copil nici nu-mi amintesc prea bine. Îmi amintesc că eram mare consumator de casete audio cu povești [2]. Parc-am avut un soi de xilofon/țambal pentru copii, și-un soi de muzicuță dubioasă, tot de jucărie. Cîteva animăluțe de pluș, cuburi din lemn (nu se aducea încă Lego, nu pentru pulime cel puțin), mai băteam mingea …
*
Radu ridică la fileu o observație foarte utilă: nu abundența de opțiuni este primordială, ci .. ce face copilul cu jucăriile respective. Ai, n-ai jucării, de jucat tot te vei juca cu ceva (și, adaug eu, cu CINEVA). Că așa-i mintea unui copil, exploratorie, ea trebuie să treacă prin etapa fanteziei, cea în care zice Fiat Lux și chiar se face lumină, cel puțin conform cu regulile jocului său. Ba chiar partea despre jucatul cu cineva este la fel de importantă – nu doar să Fiat Lux pentru copil, ci să achieseze și ceilalți din grup la respectiva fantezie.
Paradoxul fantastic mi se pare însă fix faptul că abundența de jucării ar putea conduce la .. o mai puțină imaginație. Eu judec așa: dacă ai la dispoziție doar un băț, acesta va suplini rolul de pușcă, pistol, căluț, toiag, spadă, baghetă magică, ce vrea omulețul care ține bățul. Dacă ai un Batman, acesta va fi pus în zeci și zeci de situații doar prin puterea cuvîntului, acuma salvează orașul de la atacul lui Joker, apoi salvează niște cățeluși de la înec, apoi îi punem lightsaber (din alt univers fantastic) și-l ucidem pe Godzilla. De ce nu, în fond?
Orice jucărie cu funcționalitate prea bine definită își limitează utilitatea. Ea îi descrie copilului mai bine realitatea și limitele ei, spre exemplu el descoperă cu supărare că mașinuța se răstoarnă dacă dai cu ea în borduri sau în pietre prea înalte. Lucru bun, de altfel, atîta că în acel moment intervine … plictiseala. Trebuie jucărie mai puternică, mai bună, mai versatilă. Curiozitatea și explorarea, exprimate prin intermediul uneltelor, limitează opțiunile la care se duce mintea.
*
A nu se înțelege că deplîng diversitatea și bogăția opțiunilor. Mi se pare fantastic că avem acces la toate chestiile astea la care mintea noastră de acum-adulți nici n-ar fi îndrăznit să viseze pe cînd eram copilași.
Tot ce țin să se noteze este că mintea, pentru a o menține tînără și curioasă, trebuie să nu fie ghidată pe căi predefinite. Curiozitatea nu trebuie canalizată doar pe drumul pozitiv, al lui „lucrul X funcționează în modul Y” (și gata).
Pentru a ilustra, aș nota că pe cînd eram copil aveam în casă un calculator de-ăla banal, numeric, pentru făcut socoteli aritmetice[3]. Obiectul era cam pe ultima sută de metri, mergea și nu mergea, uneori nu pornea, uneori nu se apăsau unele butoane. Ca orice copil, am pus mîna pe șurubelniță și l-am desfăcut, încercînd să pricep cum funcționează și cum l-aș putea repara. Aventura s-a încheiat extrem de repede cînd am rupt firele ce abia se țineau pe-acolo. Am încercat eu să le repar cu bandă izolantă[4], n-a mers, m-am speriat că am stricat Ceva Important.
Apoi am avut o experiență similară cu PC-urile. Din prima, de la primul calculator, am avut dificultăți și hardware și software. Am instalat MS-DOS de la zero, cu discheta de 5 inci, învățînd din mers ce înseamnă autoexec.bat și system.sys. Treaba asta mi-a fost formatoare, pentru că am privit din prima calculatorul ca pe un obiect pe care nu doar că îl pot folosi așa-cum-a-fost-gîndit, dar iată, îl pot strica ȘI repara eu însumi. În termeni moderni, treaba asta este empowering. Mi-a dat încrederea că pot să bag nasul și să mă joc de-a dreptul cu părțile componente care fac obiectul să fie ceea ce este el. Evident, am făcut și multe greșeli, unele relativ costisitoare – am prăjit plăci de bază prin scurt-circuit, am prăjit hdd-uri, am făcut supra-voltaj la overclocking etc șamd. Dar toate-toate mi-au fost utile.
Ca să închid cercul, iată deci sugestia mea pentru adulții care le cumpără jucării copiiilor din dotare: jucăria trebuie spartă în bucăți și reparată, cu ghidaj din partea adultului, dar lăsînd copilul să încerce chestii. Ăsta-i tot clenciul, încercarea. Acolo este aluatul curiozității, în dorința nestăvilită de a pricepe ce se întîmplă, de a descompune și recompune, de a-și încerca copilul ascuțimea minții și a atenției raportat la obiectele de jucărie.
Mulțumesc lui Radu pentru că m-a pus pe acest făgaș. A fost un periplu interesant.
----------- Ar fi măgăresc să nu notez acest lucru. Cine zice că în anii 2000 n-a căutat febril porno pe internet, sau distribuit pe CD-uri, minte. Cel puțin dacă este bărbat.[↩]
- Cum aveau unii colecție de discuri de picap, eu aveam o geantă cu casete.[↩]
- Interesant cum este nevoie de perifraze și explicații pentru a învinge definiția actuală a cuvîntului „calculator”, care în mod curent înseamnă PC. Ca să nu fiu rău, și să spun că un tînăr de azi ar întreba „Calculator adică app-ul de pe telefon?”.[↩]
- Mă rog, scoci, că n-aveam izolirband.[↩]
> Orice jucărie cu funcționalitate prea bine definită își limitează utilitatea.
Pe undeva pe-aici îmi pare că stă de fapt esența problemei. Așa-zisa „utilitate” nu există în fapt, ea e doar un construct inventat de producători. În rest, modul de întrebuințare a obiectului în cauză e doar o reflecție a imaginației celui care se joacă cu el.
Iar dacă o punem așa, atunci îmi pare că nici problema de fapt nu prea e.
> e doar o reflecție
Adică o reflexie.
> Orice jucărie cu funcționalitate prea bine definită își limitează utilitatea.
Pe baza Legii instrumentului, care spune că dacă ai în mână un ciocan, vei avea tendința să privești tot ce vezi în jur ca fiind un cui.
Imaginația se lasă contaminată/dirijată de instrument. Cu cât o jucărie este mai specializată, cu atât este mai limitativă – iar mulțimea tuturor jucăriilor din casă devine, astfel, un vector de influențare în anumite direcții.
@spyked:
Auto-corectura-ți m-a făcut să sap un pic în dicționar. Îmi displace ce descopăr, și anume că ambele cuvinte (și reflexia și reflecția) vin pe filiera francezului réflexion. Cine fras a puit ideea creață că ne trebuie două cuvinte care să-nsemne aproape același lucru, dar nu chiar fix același lucru?
(Știu, de fapt sunt considerente lingvistice mai adînci pe-acolo, probabil că importurile acestor cuvinte s-au făcut pe filiere separate, și apoi doar ne-am trezit că le avem pe ambele.)
Cît despre observația ta, înțeleg unde bați, dar vezi că-i ușor incomplet. Utilitatea unui obiect nu-i doar un „ce” definit de producător, ci în general vine ca un _overload_ noțional. Dacă-i cumpără tati copilului său un camion-basculantă, ce să și facă copilul cu el? Într-o primă fază, ce vede și el peste tot că ar face adulții cu o basculantă reală – ar încărca, muta și descărca nisip & alte materiale dintr-o parte în alta.
Tocmai, curiozitatea naturală a copilului îi spune mereu să încerce limitele și să descopere alte variante creative de a folosi obiectele. Oare poți să cari și pisica în basculantă? Dar oare poți să-i dai în cap pisicii cu mașinuța teleghidată? Oare este mașinuța un bun instrument ca să sapi în nisipar cu ea, în loc de lopată? Copilul este îngrozitor de naiv, vede el ceva pe-acolo prin reclame sau pe la alți copii, dar altminteri este perfect dispus din născare să încerce tot felul de chestii dubioase.
De obicei creativitatea este măcelărită de aceiași adulți care se duc să-i zică copilului că se joacă … greșit. Nu, mami, Nu Se Face să faci lucrul X în modul Y, it’s just not done that way. Acolo ar fi problema, la adulții care fac de-astea. Iar copilul bagă la cap, iar data viitoare este mai precaut cu ce încearcă.
[ Pe de altă parte, niște minime limite trebuie impuse la joc & explorare, nu-i bine nici să lași copilul să dea frîu liber pulsiunii să distrugă orice, mai ales dacă nici nu trage învățături din asta. ]
@ Aldus
Legea respectivă se aplică adulților. Dacă am duce-o chiar mai departe, putem spune că adulții care sunt prea pasionați de meseria lor încep să sufere de deformație profesională – adică văd lumea prin grila de interpretare a locului de muncă. Just.
Însă la copil este fix invers. Este chiar de dorit ca un copil să încerce să trateze drept toate obiectele lumii drept cuie – doar așa învață limitele ciocanului. Doar așa observă mecanica și fizica subiacente, și înțelege că un cap greu contondent, ținut cu ajutorul unei tije, are o paletă întreagă de utilizări (și totuși, îngustă). Spre exemplu, să spargi nuci cu el.
Adultul nu are a-i spune copilului să nu mai dea cu ciocanul în canapea. Adultul are a-i spune copilului că pot exersa împreună pe un alt obiect mai puțin important / costisitor, și eventual îl poate ghida pe copil să-și aleagă un instrument mai adecvat. Vezi diferența?
Da, dar tendința de a trata totul drept cui este o limitare în sine. Față de, să zicem, cazul în care ar avea niște puzzle-uri logice și ar trata totul drept posibile piese cu coduri secrete în jocul lui, sau cazul în care i-ai cumpăra un aparat foto și ar trata totul drept o chestie bună sau nu de fotografiat, ca să dau niște exemple nu neapărat ideale dar care-mi vin în minte mai repede.
E drept că un copil e mai liber decât un adult, dar dacă-i cumperi numai pistoale, cam înspre jocuri cu hoții și vardiștii, cowboys și indieni etc va trage. Că nu poți folosi pistolul ăla chiar pe post de orice. Iar dacă-i cumperi preponderent jucării cu super-eroi, îl influențezi subtil într-o altă direcție.
Pentru că nu mai suntem pe vremea bunicilor, când un băț putea juca orice rol, probabil cheia ar fi să-i cumperi jucării cât mai diversificate (ceea ce însă ne conduce fix la problema de la care-am plecat, cu abundența și excesul de jucării). Poate n-ar strica un psiholog aici, să ne spună ce talente înnăscute care merită cultivate are copilul.
Mă rog, îmi dau și eu cu părerea de pe margine, că n-am copii.
Tot ce spun eu este că mai contează și ce-i spui / arăți / explici copilului că poate face cu jucăria respectivă. Dacă-i dai fetei pistoale și puști, iar ea rămîne la ideea de cowgirl, sigur că scoți o posibilă Calamity Jane de-acolo. Mă rog, pînă îi trece febra respectivă, și descoperă alte jucării în ciuda ta.
Dacă îi dai pistoale și-i arăți să se joace de-a gangsterii, sau de-a grănicerul, brusc ai deschis cîmpul posibilităților. Arma este o unealtă a violenței și dominației, dar violența poate fi folosită în multe moduri, inclusiv întru apărarea tribului propriu
Contează mult de tot încotro sunt ghidate atenția și imaginația, că de-aia avem adulți în ecuație, ca să pună întrebări subtile dar țintite.
De-acord că ar fi utilă părerea unui psiholog, altminteri spargem și noi semințe pe bordură și ne dăm cu părerea.