De ce să spui lucrurilor pe nume,
cînd le poți face să sune complicat și pompos?
Se spune că înțeleptul poate învăța din greșelile înaintașilor[1]. Omul mai răsărit poate măcar învăța din greșelile cunoscuților și apropiaților săi. Iar prostul … învață doar din greșelile proprii, ale căror consecințe le simte pe pielea lui.
Drept urmare, gîndim noi, n-ar fi bine să fim înțelepți? N-ar fi bine să urmărim oameni mai deștepți, mai rafinați, mai capabili? Și să-i imităm? Pare o idee bună.
*
Sigur că-i în general o idee bună să studiezi ce-au zis alții mai deștepți ca tine. Cunoașterea este nesfîrșită, mereu există vreun colțișor de care să n-ai habar. Poate pentru că nu ți-ai pus problema de-a lungul timpului, poate pentru că nu te-a interesat, poate chiar te-a traumatizat ceva în legătură cu acel subiect[2]. Cert este că se găsesc tot felul de subiecte despre care să nu ai, ca om, idee.
În special se pot găsi subiecte complexe, multi-fațetate, care nu au de fapt „soluții” în sensul clasic al cuvîntului. Spre exemplu, cum este mai bine să-ți organizezi viața spațiul din jur – pe filieră minimalistă, sau pe filieră baroc-maximalistă? Să ai cît mai puține obiecte în jur? Să le tot pui la locul lor, într-o cursă disperată de a tot duce obiecte dintr-o parte în alta? Sau este mai bine ca spațiul să fie tratat mereu ca un banc de lucru, unde diversele scule și obiecte de uz casnic să se intercaleze, și să stea la grămadă? Să ai decorațiuni pe pereți, obiecte de decor pe polițe, amintirile să fie la vedere, fiecare chestie dintr-o cameră să spună cîte o poveste?
Evident că nu există un singur răspuns bun, deși s-a încercat.
Am în minte cărțile și ideile unei anume Marie Kondo, care-i o auto-proclamată consultantă pe teme de organizare. A inventat metoda KonMari, practic un filtru trece-sus pentru obiectele din posesie. Exemplul canonic și general ar fi așa:
- Filtru trece-jos: ne întrebăm despre un tricou dacă să-l aruncăm. Problema este că putem găsi justificări în a-l ține. Are o gaură, dar ne mințim că o să-l coasem, sau ne mințim că o să purtăm pe-acasă tricoul. E vechi, dar e totuși ok, o să-l folosim. Ne este prea larg sau prea strîmt, lasă că slăbim (sau punem pe noi) și o să ne fie bun. În practică, obiectul respectiv mai stă nefolosit vreo 2 ani.
- Filtru trece-sus: ne întrebăm despre un tricou (sau orice alt obiect) dacă ne aduce bucurie. Ne place suficient încît să-l ținem în viața noastră? Mai bine să avem doar 2 obiecte care-s faine, decît să avem 10 din care oricum tot pe primele 2 le prioritizăm mereu.
Mai zice ea o serie de lucruri de bun simț, cum ar fi să fim mindful cu lucrurile personale, să le examinăm din cînd în cînd, să le inventariem și să ni le re-aducem în conștient odată la ceva timp. Exemplul canonic ar fi: să nu lăsăm geanta plină cu tot felul de ace, brice și carice acumulate acolo în decursul ultimelor 6 luni – ci să scoatem totul din geantă la finele fiecărei zile; primo, ca să „respire” și geanta ușurată, secundo, ca a doua zi să re-compunem conținutul genții doar cu lucrurile neceare acelei zile.
În fine, ideile nu-s deloc rele. E un fel de minimalism studiat. Multă lume a făcut mișto de Kondo; multă lume i-a luat de bune ideile și le-a pus în practică, cu rezultate bune. Mai ales în casa cuiva care tinde să tot acumuleze bunuri, un dram de decluttering (dez-aglomerare) aduce un respiro bine-meritat. Pe scurt, tipa și-a cîștigat pe merit locul în mintea contemporanilor.
Totuși, aceeași Marie Kondo a stîrnit un val de controverse în 2023, cînd a anunțat că … nu mai aplică nici măcar ea însăși ceea ce spunea prin cărți și prin emisiunile televizate. Clenciul? Este mămică, are 3 copii, îi este un pic peste mînă să mai facă ordine prin casă cum făcea înainte (sursa). O grămadă de oameni de bine s-au simțit ușurați și validați de aceste știri – uite, bre, însăși starleta care pretindea că are o Viață Perfectă (măcar pe acest plan) nu se poate descurca, nu-și poate aplica ideile. Poate că nu-i cazul să ne simțim vinovați că nu-i puteam aplica ideile în viața noastră.
*
Revenim acum la ideea principală: cum e mai bine, să ne luăm după modéle, sau este mai bine să redescoperim lumea pe cont propriu? Modelul dat de un om nu-i perfect și nu poate fi perfect – și mai ales, modelul poate că nu poate fi translatat din contextul personal al lui Icsulescu în contextul personal al lui Ygreceanu.
Desigur, răspunsul ideal este acela să fim Monstruos de Superiori, astfel încît să putem noi înșine discerne corect ce trebuie copiat din model și ce nu-i bun de copiat. Să analizăm diferențele între ce s-a propus, contextul subtil al propunerii, și suprapunerea cu viața noastră.
Problema evidentă fiind că … dac-am fi într-atîta de capabili, nici n-am mai fi în căutare de modele exterioare, pentru că n-am avea nevoie. Ne-am secreta înțelepciunea proprie, mintea noastră ar fi direct izvor de soluții bune.
Problema este, desigur, intractabilă. Cine alege greșit își închide o serie de opțiuni bune, și-și deschide altele proaste. Poți ști c-ai ales greșit doar privind retroactiv.
Cred că fix treaba asta face viața interesantă, într-un fel … 🙂
----------- Spre exemplu, citind în cărți despre ce-au făcut alți oameni, mai contemporani sau mai .. ăă .. istorici.[↩]
- Exemplul meu favorit rămîne subiectul chimiei: în școală am avut profesori absolut dezastruoși, care aveau de predat o materie foarte seacă. Am reușit astfel anti-performanța de a nu pricepe mai nimic din chimia anorganică, ba chiar un zero barat din chimia anorganică. Mi-e ciudă. Recuperez ce pot, cît pot, ca adult – însă lacunele stau acolo rînjite și așteaptă fiecare moment propice pentru a-și iți capul.[↩]