Un titlu cam alambicat, dar n-am altul mai bun.
Să începem discuția de la o situație clară și „tranșată”, cel puțin în mentalul colectiv românesc: cum este mai bine, să locuiești în chirie, sau să iei bani împrumut de la bancă, și să-ți cumperi locuință? Aproape fără greș, înțelepciunea populară spune că-i mai bine cu împrumut și cu rate, pentru că rămîi la final cu un bun imobiliar pe care ai titlu de proprietate curat. Just.
Nu voi intra în discuțiile de finețe despre avantajele comparative ale celor două variante, în principiu pentru că nu despre asta este articolul.
Am însă o altă observație, care ne înlesnește și tranziția spre ideea generală – anume, că pînă și un imobil are o durată de viață limitată, nu va dăinui veșnic. Dacă discutăm despre casele istorice ale englezilor, putem spune că o casă poate dăinui teoretic cîteva sute de ani (ignorînd convenient costurile de întreținere, pentru a menține exemplul la ceva sintetic). Dacă discutăm despre un apartament la bloc, putem estima durata de viață la .. 100-200 de ani? În cazurile fericite?
*
Fie un caz simplificat: faci rate la vîrsta de 30 de ani, trăiești pînă la 80 de ani c-așa zice statistica pentru români. Pe apartament ai dat 50000 de euro – 80000 cu tot cu dobînzile plătite la bancă. Putem spune că te-a costat 1600 de euro pe an? Putem. Bun.
*
Pornind din sens invers, să luăm un caz minor, o pereche de șlapi (papuci-de-casă-pentru-ocazii-informale, pentru simandicoși). Cît mai costă o pereche de șlapi? Chinezăriile atroce se găsesc și la 10 lei, chinezăriile vîndute în locuri mai spălățele „fac” 30 de lei, șlapii de firmă pot să coste chiar și 100 de lei sau mai mult.
Cît folosești o pereche de șlapi de-ăștia? Zi după zi, prin casă, pe plajă, la piscină … sute și mii de utilizări, chiar de-ar fi să se rupă după doar 2 ani. Costul per utilizare este deci minuscul, de ordinul cîtorva bănuți (adică bani, subdiviziunea leului). Eu unul chiar m-am amuzat puțin cînd am luat recent în considerare chestiunea. Voiam o pereche de șlapi special pentru piscină, iar mintea mea de sărak încerca să mă convingă că n-are sens să dau banii pe așa ceva. Pînă mi-am tras singur două palme (metaforice), și-am realizat că și de-ar fi să-i arunc la gunoi după 2 luni și 20 de utilizări, per total voi fi cheltuit cam UN LEU per utilizare.
Observația este valabilă la orice pereche de încălțăminte, la orice bun. Cum e mai bine, să iei bocanci de 500 de lei, care țin 10 ani? Sau să iei bocanci de 200 de lei care țin .. maxim 3-5 ani? Facem un calcul, obținem costul-per-utilizare, și concluzia-i servită.
(După care realizeăm că poate doare buzunarul să plătești 500 de lei dintr-un foc, dar asta e deja altă poveste.)
*
De ce insist să explic cu lux de amănunte o bagatelă? Poate pentru că pornind de la observația asta banală, putem ajunge la concluzii mai complicate.
Orice bun poate fi considerat „închiriat” … timpului. Orice bun –indiferent că plătim toată suma deodată, fie că plătim în rate, fie că închiriem bunul pe perioadă determinată– se va duce naibii cîndva în viitor. Nu este eludabil, nu se poate evita treaba asta. Cumpăr casă ca să fie „a mea”, și de fapt ori eu mor, ori ea dispare (sau cere investiții semnificative de renovare), dar nici unul dintre noi nu-i etern.
Și atunci, iată, discuția despre închiriere se tranșează pe alte coordonate. Am mai discutat oblic despre cum economia reușește să producă clase echivalente de costuri. Observația se aplică și la costurile bunurilor, indiferent de metoda prin care ne dorim să le obținem.
Pe o piață echilibrată, pe o piață unde informația circulă cît de cît liberă, iar deciziile se iau pe criterii economice (nu para-economice, de ierarhizare socială etc etc) … toate bunurile vor costa fix la fel. Tot ce va fi diferit va fi cît plătim la un moment anume:
– Cel care poate disponibiliza toată suma va fi avantajat la preț – pentru că-i bagă toți banii în buzunar vînzătorului; dar este dezavantajat pentru c-a investit banii, i-a indisponibilizat pentru alte operațiuni
– Cel care cumpără în rate va fi dezavantajat față de garantorul său, banca ce-i cere dobîndă, ca mică garanție de risc
– Cel ce închiriază va fi dezavantajat, pentru că acest om plătește pentru uzul asupra unui obiect ce trebuie apoi închiriat și altora; dar cîștigă prin flexibilitatea de a renunța la contract
*
Pe scurt, totu-i de închiriat, dacă privim la nivel macro.
Și tot pe scurt, noi trăim la nivel micro, deci nu prea ne interesează asta.
Bunurile materiale, da, sunt de închiriat. Bunurile spirituale (de exemplu, cunoștințele pe care le dobândești) rămân teoretic cu tine toata viața (cel puțin). Dar toți alergăm după primele.
Acuma, totuși, există o diferență între a plăti chirie lunar și a deține o locuință pe care poate o renovezi o dată sau de două ori în viață și care cel mai probabil le va rămâne copiilor și apoi nepoților. Nu-i veșnică, dar e pe o altă scară de mărime a timpului, uneori chiar pe viață (a ta, nu a obiectului). Și nici nu ai grija că dacă nu-ți plătești rata o lună sau două rămâi pe drumuri. Adică, legal și oficial e a ta, tu ești posesorul ei și poți dispune de ea după cum ai chef. Asta îți aduce niște avantaje pe care nu le ai dincolo, unde nu știi dacă posesorul bunului închiriat de tine nu ți-l va lua la un moment dat și dacă îți vei găsi un înlocuitor în aceleași condiții sau dacă vei parcurge câteva luni fără acel bun/obiect. E drept că tu ai privit subiectul mai mult din perspectiva costurilor, dar și treaba asta se poate traduce în costuri suplimentare – uneori deloc neglijabile.
Ai început să scrii la turație mai mare, ceea ce-i fain.
Turația a fost mai degrabă capriciu al muzei și momentului, în sensul că pur și simplu mi s-au copt în minte niște idei. Am în stadiul de schiță multiple articole, dar în stadiul de gînduri disparate – fie fără o închegare, fie fără formulări bune, fie fără concluzii.
Spre exemplu, articolul despre modele și Marie Kondo a stat ca schiță mai mult de un an, asta pentru că am început doar prin a-mi nota linkul la articol (în care zice tanti că s-a răsucit în privința ideilor pe care le propune) – și ideea generală că orice persoană-model se poate schimba în timp. Știam cam ce vreau să spun, dar nu aveam idee cum să țes cuvintele. Nici acuma nu-s sigur că articolul rezultat are sens pentru altcineva în afară de mine; pe de altă parte, vreau și să evit tendința spre perfecționism (care numa perfect nu este).
Revenind la subiect.
Adîncirea în interior, a științei & înțelegerii proprii este și ea închiriată timpului. Orice om, chiar papa de-ar fi (heh), sau vreun învățat șmecher, aruncă la gunoiul istoriei tot ce știe în momentul cînd moare. O parte din știință se poate transfera în scris (dacă mai citește cineva apoi, din ce-ai scris…), o parte din știință se transferă prin viu grai (dacă te ascultă cineva și învață ceva din ce spui) – dar la final tot mor și științele și bunurile spirituale proprii.
De fapt, dacă ne gîndim la faptul că tu poți încerca să transmiți ce-ai avut în cap și-n suflet altora, dar în final depinde și de ei dacă doresc să valorifice ce le-ai lăsat … cu ce-i diferit de un bun material? Sunt exemple infinite de oameni bogați ce le-au lăsat adevărate averi și imperii moștenitorilor, iar aceștia le-au gestionat prost și le-au risipit. Am exemple, și-n familie și-n cercul de cunoștințe. (*)
Apropo de imobiliare: pînă n-ai plătit imobilul pînă la ultimul leu, nu-i al tău. Tot ce-ți garantează o ipotecă, în comparație cu o chirie, este o plasă de siguranță ușor mai largă, în sensul că banca trebuie să îți ia casa înapoi prin procedeu juridic, deci nu îi convine să facă asta dacă ești în arierat cu 1-2 luni. Dar de executat tot te execută dacă ești rău-platnic. Și evident că rămîi și cu datoria, după ce-ai fost executat silit. Ca la o chirie pe care n-o plătești la timp, vei fi evacuat, iar datoria ta rămîne.
Notează că există costuri care nu-s direct cuantificabile și măsurabile în bani. Există costuri de oportunitate. Există costuri ascunse de întreținere. Există costul de a gestiona o situație pe care n-o poți schimba lesne. Cumperi imobil în orașul X, și-i moare industria principală. Sau se deschide fabrică de anvelope aproape de tine, și te poluează. Sau se mută vecini nasoli lîngă tine, iar poliția nu te poate ajuta la nivelul _ăla_ de micro-ecosistem social. (**)
Sincer spun, nu mi-aș dori să continuăm să dăm zoom in pe discuția despre imobiliare, deoarece riscăm să scriem eseuri întregi pe temă, și-atunci … mai bine am face articole. Atîta că ideea articolului de față nu fu despre imobiliare, sunt doar o primă referință facilă, datorită paletei largi de situații și scenarii.
Discuția largă este validă pentru orice bun. Spre exemplu, status quo-ul curent este că-i bine ca tot românul să aibă automobil propriu în posesie; în mod ideal, unul mai vechiuț la care să nu plătească și rate, ci doar întreținerea lui. Pe de altă parte se tot strînge lațul, parcatul pe trotuarele din orașe începe să fie limitat și pedepsit, limitele de viteză prin orașe sunt coborîte, se mai taie din benzile auto pentru benzi speciale bus/bicicletă .. pe scurt, ești îndemnat să folosești și alte moduri de transport. Va veni un punct de inflexiune în viața fiecărui șofer, cînd va trebui să se întrebe cu seriozitate dacă nu cumva îi este mai ieftin (inclusiv dpdv mental, al stresului asociat) să renunțe la mașina proprie, urmînd doar să-și închirieze mașină pentru drumuri extra-urbane (e.g. în vacanțe). Costurile de deținere și închiere vor deveni aproape echivalente.
*
Hai că m-am întins, continuu aici. Am un exemplu excesiv de grăitor chiar în familie. Bunica mea a vîndut apartament ultra-central (Piața Victoriei din Timișoara) pe un preț de nimic, a cumpărat casă la marginea orașului la supra-preț, rămînînd cu niște firimituri. A fost ajutată de copilul ei, adică unchiul meu.
Hai să zicem că n-a fost o risipă completă, dar .. efectiv printr-o singură mișcare proastă a doi oameni, în decurs de cîteva luni, au reușit să scadă valoarea bunurilor din proprietatea lor cu vreo 50%. Fără să cîștige nici măcar pe alte planuri – dacă s-ar fi mutat într-o zonă liniștită, unde să-și ducă viața în tihnă, aproape că ar fi fost de înțeles. Dar pînă și alegerea zonei a fost proastă.
**
Alt exemplu personal, pe care l-am mai dat pe-aici: am la parterul blocului o firmă care repară utilaje de grădină. Și folosesc tot felul de mașinării, strunguri, dracu știe ce chestii îs alea, dar zăngăne pînă la mine în casă. Uneori testează sculele reparate chiar sub geamul meu.
Poliția efectiv n-are ce face, ar trebui să îi prindă în acțiune cînd produc zgomot. Șansele sunt mici spre zero. Așa că eu unul n-o să mai fac mulți purici prin apartamentul ăsta, și mă bucur sincer că stau doar cu chirie. Dacă eram proprietar ar fi trebuit să încep ceva război de uzură / gherilă cu firma aia, să îi ameninț, să îi rog frumos, să-mi angajez avocați … așa, doar îmi pun pălăria și plec, să se spele cu ei pe cap următorii locatari.