Un titlu cam alambicat, dar n-am altul mai bun.

Să începem discuția de la o situație clară și „tranșată”, cel puțin în mentalul colectiv românesc: cum este mai bine, să locuiești în chirie, sau să iei bani împrumut de la bancă, și să-ți cumperi locuință? Aproape fără greș, înțelepciunea populară spune că-i mai bine cu împrumut și cu rate, pentru că rămîi la final cu un bun imobiliar pe care ai titlu de proprietate curat. Just.

Nu voi intra în discuțiile de finețe despre avantajele comparative ale celor două variante, în principiu pentru că nu despre asta este articolul.

Am însă o altă observație, care ne înlesnește și tranziția spre ideea generală – anume, că pînă și un imobil are o durată de viață limitată, nu va dăinui veșnic. Dacă discutăm despre casele istorice ale englezilor, putem spune că o casă poate dăinui teoretic cîteva sute de ani (ignorînd convenient costurile de întreținere, pentru a menține exemplul la ceva sintetic). Dacă discutăm despre un apartament la bloc, putem estima durata de viață la .. 100-200 de ani? În cazurile fericite?

*

Fie un caz simplificat: faci rate la vîrsta de 30 de ani, trăiești pînă la 80 de ani c-așa zice statistica pentru români. Pe apartament ai dat 50000 de euro – 80000 cu tot cu dobînzile plătite la bancă. Putem spune că te-a costat 1600 de euro pe an? Putem. Bun.

*

Pornind din sens invers, să luăm un caz minor, o pereche de șlapi (papuci-de-casă-pentru-ocazii-informale, pentru simandicoși). Cît mai costă o pereche de șlapi? Chinezăriile atroce se găsesc și la 10 lei, chinezăriile vîndute în locuri mai spălățele „fac” 30 de lei, șlapii de firmă pot să coste chiar și 100 de lei sau mai mult.

Cît folosești o pereche de șlapi de-ăștia? Zi după zi, prin casă, pe plajă, la piscină … sute și mii de utilizări, chiar de-ar fi să se rupă după doar 2 ani. Costul per utilizare este deci minuscul, de ordinul cîtorva bănuți (adică bani, subdiviziunea leului). Eu unul chiar m-am amuzat puțin cînd am luat recent în considerare chestiunea. Voiam o pereche de șlapi special pentru piscină, iar mintea mea de sărak încerca să mă convingă că n-are sens să dau banii pe așa ceva. Pînă mi-am tras singur două palme (metaforice), și-am realizat că și de-ar fi să-i arunc la gunoi după 2 luni  și 20 de utilizări, per total voi fi cheltuit cam UN LEU per utilizare.

Observația este valabilă la orice pereche de încălțăminte, la orice bun. Cum e mai bine, să iei bocanci de 500 de lei, care țin 10 ani? Sau să iei bocanci de 200 de lei care țin .. maxim 3-5 ani? Facem un calcul, obținem costul-per-utilizare, și concluzia-i servită.

(După care realizeăm că poate doare buzunarul să plătești 500 de lei dintr-un foc, dar asta e deja altă poveste.)

*

De ce insist să explic cu lux de amănunte o bagatelă? Poate pentru că pornind de la observația asta banală, putem ajunge la concluzii mai complicate.

Orice bun poate fi considerat „închiriat” … timpului. Orice bun –indiferent că plătim toată suma deodată, fie că plătim în rate, fie că închiriem bunul pe perioadă determinată– se va duce naibii cîndva în viitor. Nu este eludabil, nu se poate evita treaba asta. Cumpăr casă ca să fie „a mea”, și de fapt ori eu mor, ori ea dispare (sau cere investiții semnificative de renovare), dar nici unul dintre noi nu-i etern.

Și atunci, iată, discuția despre închiriere se tranșează pe alte coordonate. Am mai discutat oblic despre cum economia reușește să producă clase echivalente de costuri. Observația se aplică și la costurile bunurilor, indiferent de metoda prin care ne dorim să le obținem.

Pe o piață echilibrată, pe o piață unde informația circulă cît de cît liberă, iar deciziile se iau pe criterii economice (nu para-economice, de ierarhizare socială etc etc) … toate bunurile vor costa fix la fel. Tot ce va fi diferit va fi cît plătim la un moment anume:

– Cel care poate disponibiliza toată suma va fi avantajat la preț – pentru că-i bagă toți banii în buzunar vînzătorului; dar este dezavantajat pentru c-a investit banii, i-a indisponibilizat pentru alte operațiuni

– Cel care cumpără în rate va fi dezavantajat față de garantorul său, banca ce-i cere dobîndă, ca mică garanție de risc

– Cel ce închiriază va fi dezavantajat, pentru că acest om plătește pentru uzul asupra unui obiect ce trebuie apoi închiriat și altora; dar cîștigă prin flexibilitatea de a renunța la contract

*

Pe scurt, totu-i de închiriat, dacă privim la nivel macro.

Și tot pe scurt, noi trăim la nivel micro, deci nu prea ne interesează asta.