Am un pet peeve, adică un subiect micuț care se pare că doar pe mine mă sîcîie. Este vorba despre expresia din titlu, desigur.
Și anume: imediat ce se-ntîmplă ceva neplăcut, cum se-aude o știre negativă, imediat se inflamează spiritul Mioriței în unii oameni, și vine imediat vorba asta defetistă. Nu ne mai facem bine!
*
Care-i problema cu expresia? Poate faptul că n-are referent concret, este un soi de Fata Morgana. În ce fel suntem bolnavi, de ce boală suferim? Cîte boli avem, mai exact? Suntem sub ceva tratament, oare? Nu se poate ști, pentru că vorba asta este goală de conținut noțional.
O altă vorbă fără referent concret, care din fericire a mai dispărut din repertoriul oamenilor, este aia cu „Vreau o țară ca afară”. Ce-nseamnă să vrem o țară ca afară? Înseamnă că practic vorbind totul merge prost la noi, și trebuie înlocuit din temelii. Ce anume, concret, care părți? Tot!
Cel mai rău lucru la aceste vorbe este faptul că ele nu sunt, la drept vorbind, verificabile și testabile. Nu putem de fapt identifica momentul cînd am ajuns să avem țara aia „ca afară”, și nu putem să știm cînd ne-am făcut bine.
În vremuri chiar mai vechi se făcea comparația cu țările cu apă caldă, cu referire la situația nefericită a sistemelor centralizate de încălzire – care nu reușeau să dea apă caldă la robinet, din diverse pricini. Iar apa aia caldă era, de fapt, un simbol pentru toate neputințele locale, ridicate la rang de trăsătură de neam. Alți au apă caldă, noi nu putem avea. Între timp, de bine de rău, iată că ne-am ajuns și noi cumva. Este apă caldă, sunt bani pentru centrale individuale și pentru țevi schimbate astfel încît să vină apa caldă de la CET[1] – ba chiar se poate spune că ne-am ridicat din penuria materială, per total. De la automobile la electrocasnice, confortul omului de rînd se apropie de cel al vesticilor. Nu mai tînjim după apa caldă a altora. Vorba a apus.
Expresia cu „țara ca afară” se cam duce și ea ușor-ușor. Eu cred că ce ajută la erodarea acestei tendințe de comparare este contactul nemijlocit al multor români cu problemele din alte țări. Vrem să fie ca afară, și anume ca-n Anglia cu problemele lor cu NHS-ul, sau cu dentiștii? Vrem să fie ca afară, și anume ca-n Franța sau Suedia, cu problemele lor specifice legate de imigranți? Vrem să fie ca-n Finlanda, țara care teoretic iese-n topuri că are printre cei mai fericiți cetățeni… dar apoi iese la iveală că are și suiciduri grupa mare?
Totuși, făcutul bine rezistă.
*
O altă problemă a expresiei cu făcutul bine este că-i clădită pe-o premisă implicită cum că starea națiunii ar fi de boleșniță (intelectuală, spirituală, morală). Vezi-Doamne suntem într-o stare rea, de decădere, de cînd ne știm. Problema dăinuie de atîta vreme încît nici nu mai avem tupeul să întrezărim luminița de la capătul tunelului.
Aici merită menționat și imnul nostru național, alt pet peeve, altă chestiune în privința căreia nu pot să fiu decît maxim ambivalent[2]. I-auzi cum începe textul:
Deșteaptă-te, române / Din somnul cel de moarte / În care te-adînciră / Barbarii de tirani
Diateza aia pasivă continuă să mă jeneze – dom’le, dar oare strămoșii mei unde erau în vreme ce-i afundau dujmanii în somn? Pot accepta că imnul poate fi interpretat și în cheie pozitivă la versurile următoare – zice să dăm dovezi că putem, zice să devenim cea mai bună versiune a noastră[3] fim pe cît de șmecheri se poate. Dar de ce mă-sa trebuie să începem fix prin a ne plînge c-am fost bolnavi cînd am fost mici?
Uite-așa, din vorbă-n vorbă, din defetism în defetism, chiar că nu ne mai facem bine.
*
Insist, reiterez: n-am nimic împotriva oricărei critici punctuale. Putem critica România, românii, problemele ce le avem. Dar chiar n-avem nevoie de atitudini exasperate, delăsate, de pus în fund și oftat.
Orice critică poate fi utilă la ceva, dacă este urmată imediat și de un plan de schimbare. Aia nu merge bine? Aialaltă nu merge bine? Păi hai să vedem ce se poate îmbunătăți. Iar apoi, cu privirea-nspre viitor, dăm bice 🙂
- Pare rău pentru bucureșteni.[↩]
- Am pe-aici un articol mai vechi, în apărarea imnului, care practic zice inversul a ce spun în articolul aici de față. Viața este greu în blogging, ce pot să spun.[↩]
- Asta-i o glumiță legată de traducerile motamo din engleză.[↩]
Nu e spirit mioritic, e spirit modern. Sigur, poți vedea același defetism în ambele cazuri, da-i de factură subtil-diferită: ciobanul mioritic privea un destin tragic cu seninătate, în timp ce „noi” (de fapt o bulă cu care nu mă identific) facem dintr-un țânțar armăsar, amplificând răul și urâtul. Ideea că nu ne mai facem bine e o exagerare, o amplificare. Adică, fix invers ca-n Miorița.
Problema cu vrem o țară ca afară nu-i chiar nouă.
Geniu Pustiu, Mihai Eminescu
https://arcaluigoe.wordpress.com/2024/07/27/ca-lumea/
> „ciobanul mioritic privea un destin tragic cu seninătate”
Fix asta ar fi discuția, că ciobanul nu avea în destin să moară, decît dacă acceptăm defetismul ca modus vivendi !
Altminteri, săraca mioriță îl tot trage de mînecă ca un secund credincios și competent – uite, du turma acolo-șa să-i fie bine, cheamă-ți tu un cîine ca să te apere și să-ți fie bine. Omul se află deci într-o poziție foarte bună, a avut spioni între dușmani, le știe planurile dinainte, le poate dejuca. Iar el, oh, are ca priorități ca în caz de moare, cum să fie-ngropat. Dacă ăsta nu-i defetism ….
> „ în timp ce „noi” (de fapt o bulă cu care nu mă identific) facem dintr-un țânțar armăsar ”
Bula aia o văd cam extinsă, sincer să fiu. Văd comentarii de genul ăsta de la persoane cu vîrste între 20 și 50+ de ani, în grupuri diverse. Așa mi-a și atras atenția vorba asta, că o regăsesc în mai multe pături sociale. Dacă era vreo prosteală specifică unui grup, nici nu băgam de seamă.
> Problema cu vrem o țară ca afară nu-i chiar nouă.
Știu, ea tot reapare în diverse reîncarnări. Ar fi poate de interes creionarea unui traseu al ideilor acestora, de la stabilirea națiunii române pîne în zilele noastre.
Dacă nu s-a făcut deja.
Cred că ciobanul din Miorița își pune lucrurile în ordine, pentru cel mai rău caz. După care își ia în mână flinta. Hope for the best, prepare for the worst. Din perspectiva asta e chiar foarte realist și inteligent. Dar balada se oprește acolo pentru că pregătirile pe care și le face pentru cazul cel mai rău („și de-o fi să mor”) ilustrează faptul că dacă nu va putea schimba asta (e un dacă acolo), va accepta cu seninătate tot ce vine. Asta e înțelepciune, nu defetism. Nunta dintre el și natură ilustrează faptul că moartea face parte din ciclul vieții și că nu-i un neant, ci un fel reintegrare în univers. Seamănă cu defetismul la o primă vedere, dar cred că-i altceva. Nici asta nu-i nouă. În trecut, dacii își aruncau mesageri de la înălțime în sulițe cu vârful în sus pentru a merge la zei și a le susține cauza înaintea unui război. Iar a face asta era considerată o onoare, voiau să fie aleși pentru a muri. Ăsta iarăși nu-i defetism, ci o interpretare diferită a morții pe un fundament de bravură și curaj. Mă rog, părerea mea curentă.
Hehe, eludezi un aspect subtil și tragi un pic de colțuri pentru a-ți ieși argumentul.
> ciobanul din Miorița își pune lucrurile în ordine …. hope for the best, prepare for the worst.
Textul își este contextul. Ceea ce prezinți este ceea ce-i de interes pentru auditoriu, iar ce nu, nu.
Mîna regizorului sau a scriitorului ghidează atenția la lucrurile asupra cărora privitorul trebuie să se aplece.
Drept urmare, dacă mie-mi arată autorul o mioriță-spion care-i dă sfaturi bune puletelui de cioban, iar el imediat după SE PREGĂTEȘTE DE ÎNMORMÎNTARE, fără măcar să sufle un cuvințel despre cum speră totuși că NU va muri … eu n-am cum să justific, în calitate de cititor sau critic-literar-amator o interpretare în care personajul acela are vreo fărîmă de optimism.
Un vers îi trebuia, două acolo amărîte. Nu cer mult, sper. Bine că nu se pune în sicriu direct, să știm o treabă.
> dacă nu va putea schimba asta (e un dacă acolo), va accepta cu seninătate tot ce vine
Să zicem că admitem că nu-i neapărat fatalism, dăm mai încet criticile, și constatăm doar că ciobănașul nostru are o vedere tragică asupra lumii și vieții. Gen, „viața e greu, dujmani e pretutindeni, nu știi cînd te omoară” (deși ai fost avertizat, nu reluăm).
Na, păi să-mi fie cu iertare, dar eu nu văd diferența între treaba asta și prostelile moderne. Reamintesc că de-acolo am pornit, de la faptul că oamenii privesc parcă prea insistent asupra dificultăților prea dificile, asupra problemelor care nu se mai termină, și iau lucrurile în tragic.
Ah, că ciobănașul reacționează mai grațios după ce se împacă cu ideea că moare. Foarte frumos ai explicat, dar nu acolo-i clenciul.