Se dă următoarea dezbatere ținută pe Threads[1]:
Astăzi la magazin :
– Bună ziua! Sunt dulci strugurii?
– Nu știu, nu i-am gustat cât doriți?
– Un bob (și aș fi continuat ca să-i spun că vreau să-l gust)
– Cââât? Și cum să vi-l cântăresc?
– Un bob (toanto) ca să îl gust și îți spun după aceea cât doresc!(sursa: @elisabeta925)
Replicile n-au pregetat să apară. Să selectăm vreo doi:
personaj 1: Tare aș vrea să ai tu struguri de vânzare, și să venim zilnic sa gustăm un boabă. Ce zici? Ce te faci? Plus că dai dovadă de lipsă de educație, îi zici la vânzătoare toantă pt că își face meseria.
personaj 2:Bob, nebob, costă!! ???? dacă vin 1oo de clienți ca tine, pierde magazinul un ciorchine? il pierde. Asa ca…plătește, pomanagiule!????
Obiecții de altfel valide – la prima vedere.
*
În contrapondere, un alt exemplu: piețarii care vînd telemea. Aceștia le dau clienților să guste din produs, fără discuții, fără greș, fără a se abate de la acest obicei[2]. Acești vînzători oferă ceea ce am numi în termeni moderni „un sample” (un eșantion), o mică părticică din întreg – destinat degustării.
Degustarea produselor nu-i o găselniță, ci este obicei cu bună tradiție, care iată că nu s-a perimat. Să ne amintim cu acest prilej și de lubeniță (pepene verde) – vînzătorii nu au absolut nici o greață să „dea dop”, adică să decupeze un triunghi în pepene și să ofere clientului să-l încerce astfel.
Continuarea tradiției se regăsește chiar și astăzi, în spațiile deschise ale marilor magazine, unde se oferă fix degustări. Salam, brînzeturi, margarină întinsă pe pită … tot felul de produse. S-ar zice că instrumentul acesta de promovare nu-i străin omului contemporan, deci.
*
Eu pot să înțeleg de ce au avut o reacție așa de sulfuroasă personajele de mai sus. Tineretul pare obișnuit cu un soi de comerț mult, mult mai depersonalizat – Iată marfa, dă-mi banii, ia-ți marfa[3]. Depersonalizat, deoarece comerțul însuși este spart în zeci de cioburi distincte.
În vremuri de mult apuse, pe vremea basmelor și a poveștilor (dar și a istoriei reale, pre-moderne) aveai un singur personaj: proprietarul magazinului, care tot el stătea și la tejghea. Acest proprietar-vînzător se ocupa de toate aspectele meseriei – de la aprovizionarea cu produse bune, promovarea magazinului și-a produselor, selecția lor pentru clienți, ambalarea lor și chiar livrarea lor[4]. Omul-orchestră, ce să mai tot vorbim.
Apoi a venit revoluția industrială, care a îngăduit printre altele și diverse prelucrări mecanice asupra obiectelor, incluzînd aici mîncarea (și ambalarea mîncării). Ce înseamnă că a îngăduit? A făcut mai ieftin, și deci de preferat. A impus, dacă vorbim în termeni economici.
Desigur, schimbarea respectivă aduce cu sine alte schimbări.
Produsele gata ambalate și porționate sunt mai dificil de verificat, fără a strica (pierde) o cantitate mai mare. Băiatul de la care-mi cumpăr eu telemeaua din piață pierde doar 20g de produs cînd îmi dă să degust, dar supermarketul ar trebui să piardă jumătate de kilogram de produs, dacă ar face verificări prin sondaj[5]. Sub această presiune s-au întărit și instituțiile de standardizare & control ale statului, apropo. Avem nevoie de Direcția Sanitar-Veterinară ca de aer, pentru că ei sunt ultima redută în lupta împotriva elementelor imorale care ar atenta la sănătatea publică (adică producătorii neatenți).
Odată ce am introdus pe piață și în magazine produse ambalate și standardizate sub aspectul cantităților respectiv calităților … meseria de vînzător își pierde din răspundere. Consumatorul își formează dinainte o idee despre ce produse își dorește să cumpere în mod repetat, dezvoltă preferințe[6], poate deci să întindă mîna și să ia produsele de pe raft, fără să necesite ajutor sau sfaturi. În loc de vînzătoare (cum ar fi doamna de la aprozar, de pe vremuri), avem practic casieri și casierițe, respectiv avem personal de curățenie și întreținere. Depînzînd de definițiile din organigramă, casierii vor fi aceiași care pun și produsele pe rafturi, sau care fac curățenie printre rafturi.
[ Filă de jurnal: Discuția asta îmi amintește de bunica mea, care a prins pe viu creșterea în importanță a supermaketurilor și schimbarea obiceiurilor de consum. Femeia a crescut la sat pînă la 18 ani, apoi ca orășeancă a continuat totuși să prefere piețele agroalimentare din oraș. În 2001 avea 60 de ani.
Îmi amintesc încă nedumerirea ei în vreme ce privea la ambalajele lucioase, și neîncrederea că ce scrie pe ele este adevărat. Zice pe cutia cu mazăre boabe cum c-ar conține 500g masă netă și 300g lichid? Indiferent de asta, ea lua de pe raft cutie cu cutie, și le zguduia atent, încercînd să audă care cutie sună mai „plin”. Dacă au greșit de la fabrică? Sau, mai rău, dacă au pus cantitate mai mică de produs net în mod intenționat, ca să ne fure?
Nu rîdeți, pentru că pe teritoriu virgin nimica nu-i ridicol. Dacă încă n-ai încredere în instituțiile statului că vor verifica atent alimentele ambalate prin procedee mecanice … trebuie cumpărătorul să își ia măsuri suplimentare de precauție.
Aceeași bunică întreba fără rușine pe vînzătoare dacă nu-i pot da să guste din diversele produse ambalate. Că ea nu știe cum vine asta, „cremă de brînză cu aromă de ciuperci”. Cum e aia, cremă de brînză, ce invenție drăcească o fi? Și cum adică are doar aromă de ciuperci? Iar obiecția de bază – cum adică să dea banii cu ochii închiși? Repet – pare ridicol, dar dacă o viață-ntreagă ai cumpărat din piață doar lucruri care se puteau degusta … Închidem jurnalul. ]
*
A se-nțelege, nu propun teoria c-ar fi mai bine cum era pe vremuri, sau că-i mai bine cum este acum.
Tot ce țin să remarc este că pe lumea asta mare, comerțul încă reprezintă o hidră cu multiple capete, multiple modalități de abordare, și nu-i defel reductibil la înțelegerea îngustă a celor ce-au crescut între rafturile supermarketurilor.
Apropo, temă de gîndire:
Cînd a fost ultima oară cînd chiar ați rugat un vînzător să demonstreze în sus și-n jos că un produs chiar face toate chestiile pe care promite că le face? Să zicem că vrem să ne procurăm un televizor nou. Ce facem, îl privim în magazin 5 minute, ni se pare acceptabil, și gata? Eu aș vrea să examinez atent calitatea sunetului, dar asta nu poți face între alte 10 televizoare care se aud și ele. Eu aș vrea să văd cum se comportă televizorul în condiții de clar-obscur, cum ar fi seara la mine în sufragerie. Nu mă ajută că imaginea pare decentă acolo în magazin, în condițiile regizate de ei.
Nu, serios, cereți odată să probați cu adevărat produsele, nu doar să priviți la ambalaj și la reclamă. Va fi foarte instructiv. Cereți să vedeți dacă aparatul ăla de cafea, care costă 4000 de lei, rîșnește cu adevărat cafeaua. Acolo, pe loc, să facă probă de rîșnire măcar – dacă nu ne oferă să ne facă și o cafea cu aparatul respectiv.
Știu, de fapt noi suntem cu toții oameni serioși și citim recenzii dinainte, de-asta nu mai cerem demonstrații practice.
Dar … roșia olandeză din supermarket știm și despre ea la fel, dinainte, că are gust bun, și aromă de roșie? Iar dacă se dovedește totuși că este fadă, ce facem? Cerem să degustăm roșiile, de mîine încolo?
Întrebări pentru altă dată.
*
[ p.s. Titlul este o referință la un articol mai vechi,
vag pe aceeași temă, tot cu-același titlu. ]
- Platformă-copil a Instagram. Foarte amuzant cum omenirea reinventează roata, forumurile nu mai sunt bune că-s cîh și vetuste și plicticoase. Dar ne facem Threads, unde postează lumea … mini-eseuri text, în format redus, de proză arhiscurtă. Forumurile măcar aveau organizare ierarhică, pe categorii și secțiuni, chestie pe care o reimplementăm astăzi (relativ prost, aș zice) prin #hashtags și @mențiuni. Atenția se mută de la subiecte la surse, adică la creatorii-autori.[↩]
- Lucru care ne face să ne gîndim la faptul că-i de fapt un ritual, nu neapărat un gest de comerț … dar pentru nevoile acestui articol, distincția nu este importantă.[↩]
- Ca paranteză, cînd am scris „Iată marfa” m-a dus gîndul instant la Silviu Gherman. Asta-i puterea unei referințe, apropo.[↩]
- Citiți povești mai vechi, dacă n-aveți idee. Omul care cumpăra volum mai mare de la băcănie putea cere să-și primească marfa acasă, livrată de-un ajutor al băcanului.[↩]
- Este doar un exemplu, nu săriți.[↩]
- Vom eluda momentan tot procesul prin care ajunge cumpărătorul să aibă gusturile și preferințele respective. Este un proces complicat, cu multe variabile.[↩]
De unde și expresia „clientul nostru, stăpânul nostru”.
Cu ceva ani în urmă, a apărut la o intersecție de blocuri pe lângă care treceam zilnic o femeie care vindea produse cultivate de ea. Într-o zi am vrut să cumpăr ceva și m-am dus să mă uit mai aproape, când am constatat că n-am decât cardul la mine. Femeia, văzând că mă caut în buzunar, a zis că lasă, să-mi iau ce vreau și îi plătesc data viitoare când trec pe acolo.
Presupun că în trecut schimburile economice era ceva mai aproape de troc și implicau o doză de încredere. Încă există și astăzi magazine la sate care vând pe caiet. Iar piețele și iarmaroacele erau totodată locuri de socializare și chiar de sărbătoare. Supermarketurile au adus câteva avantaje, cum ar fi garanția că îți iei ceva care corespunde unor standarde și are un raport preț/calitate stabil și cunoscut, dar au subțiat această socializare. Probabil ăsta e unul din motivele care stau la baza transformării marilor centre comerciale sau malluri în struțo-cămile cu biblioteci, cinematografe etc. Iar înlocuirea trocului cu bani lichizi și apoi cu bani electronici (pe card), pe care mai nou îi plătești unui mașini și nu unei casierițe, transformă experiența shoppingului în ceva abstract și la singular, care se desfășoară în niște șabloane prestabilite pe care nu le poți modifica cu nimic. Ca la automat: bagi 5 lei și scoți cafeaua. Automatul nu are program pentru „dă-mi o picătură să gust”.
Într-un fel, aș zice că asta e și marca civilizației noastre, per ansamblu. După cum se vede și din reacțiile de mai sus, care sunt foarte acide (aceleași opinii s-ar fi putut exprima pe un ton mult mai cald, mai echilibrat sau mai puțin înțepător).