Paula Aldescu, blogheriţă timişoreană, are o problemă cu autocenzura. I se pare, şi nu fără temei, că a alege să te laşi inspirat de oamenii şi întîmplările din jur reclamă un compromis: între oamenii ce s-ar putea simţi vizaţi, şi necesitatea onestităţii.

Ea alege calea onestităţii folosită ca scut, asumată public şi deci piesă strategică în arsenal. Foarte bine, eu unul aplaud. Cu cît mai multă lume alege să spună lucrurilor exact pe nume, cu atît atmosfera devine mai respirabilă.

Sigur, scrisul aduce cu sine o întreagă suită de neplăceri, de care oamenii normali sunt scutiţi. Omul nu se supără prea tare să-i zici că-i prost de faţă cu el, ba chiar şi pe la colţuri. Dar să-i spui „prostule!” în scris, ştampilat şi parafat cu numele tău? Păi se cheamă c-ai declarat răsboiu, ce să mai.

Ei, revenind la titlu. Popa nu zice în predică numele păcătosului. Dar noi nu suntem popi.

Blogherii îşi îngăduie să facă asemenea aroganţe.