Se întîmplă uneori că mi se lipește cîte o chestie de creier, și nu mai pleacă de acolo. Vreo idee, sau vreun gînd, sau … vreun cuvînt.

Ce înseamnă „destinat”?

Vine pe filiera lui destin, un cuvînt ce descrie o noțiune destul de Mare. Destinul, sinonim cu soarta, este o forță deasupra puterilor sau voinței omului, care-l ghidează pe acesta spre un final prestabilit (chiar dacă necunoscut omului însuși). Nimic nou în asta.

*

Problema mea (sau dilema, dacă doriți) este că nu-mi prea vine să aplic termenul respectiv unor simple obiecte. De altfel așa mi-a și intrat în vizor, l-am tot văzut și auzit în contextul unor lucruri material-contondente.

„Trotuarul este acel spațiu destinat circulației pietonilor”. Bre, auzi la autor, o bucată de asfalt (sau pămînt…) are acuma destin. I-a fost menit la născare să devină trotuar, să servească scopului de-a fi tropăit de picioarele pietonilor.

„Ieșirea de urgență este acea ieșire destinată să fie folosită în cazuri de urgență”. Tot așa, din născare, by design (vorba englezilor).

„La înființarea unei firme poți alege să închiriezi un spațiu destinat sediului social” – nici spațiile locative nu scapă, și ele au destin.

*

Știu, știu, de fapt termenul ne survine pe filiera mai prozaică a lui „destinație”, tot copil al destinului, dar mai prozaic. Destinația are aspirație lumească, de zi cu zi, știm de unde pornim și că mergem încotrova.

Și totuși, parcă îmi displace un pic abuzul făcut asupra unui cuvînt care săracu’ are aspirații mai mari. Dar nici nu știu cu ce putem înlocui acolo. Vorbim aici de-o cutumă, în special în texte normativ-legislative, unde inerția este imensă.