Recent i-am spus unui tînăr că e cazul să-și pună cu seriozitate întrebarea dacă chiar vrea să-și construiască identitatea în jurul noțiunii de „gamer”.
Înțeleg perfect de ce trec oamenii tineri prin faza respectivă, am trecut și eu pe-acolo, am avut acest interes (deși nu la aceeași intensitate ca un „gamer adevărat”). Jocurile video oferă niște universuri fantastice, semnificativ mai mari decît pare că permite viața reală – mai ales cînd ai 9-12-16 anișori. Te lupți cu monștri fantastici, ești explorator, cuceritor, șofer de curse, pilot de avioane, orice. Ba chiar cel mai important: ești eroul poveștii, tu conduci acțiunea, tu faci să se întîmple lucruri, iar la final ai succes în ce ți-ai propus [1]. Pe scurt, ești personajul principal într-o poveste captivantă și interesantă.
Însă la un moment dat în viață … vine un moment de trecere, de reechilibrare. Chiar am zis într-un articol (despre.. muzică) ceva similar, cu schimbarea pe nesimțite a priorităților.
*
Discuția respectivă m-a dus un pic cu gîndul la diversele mele identități pe care le-am purtat de-a lungul timpului [2].
Acum ceva vreme mă descriam ca fiind programator / aITist, de-ăla căruia îi plac calculatoarele mai mult decît îi place de unii oameni. Fix așa, acelea erau cuvintele pe care le folosisem pe Couchsurfing (lol). Dar ca orice interes al tinereții, s-a dus încet-încet – erodat și de faptul că muncesc în domeniu. În continuare mă simt ca acasă între diverse mașinării digitale, și în continuare îmi place programarea lor; dar a devenit un soi de interes domol, o cale bătătorită pe care știu cam unde vreau să umblu. Nu m-am mutat cu cățel și cu purcel în tabăra pro-tehnologie, pro-automatizare. Integrez tehnologia în viața mea, și-o țin sub control, cu botniță și lesă pe cît posibil.
Practic am dat jos calculatoarele de pe piedestal.
*
Pe de altă parte, apropo de subiectul jocurilor: nu m-am identificat niciodată ca fiind gamer. Pur și simplu am realizat, fără să vreau, și fără să o pot explica în cuvinte, că nu-mi pasă la nivel profund. Da, am jucat destule titluri, am cîștigat și-am pierdut, dar niciodată nu m-a pasionat această artă digitală. Nu cît s-o ridic la rangul de pasiune care să genereze o identitate. Ba chiar dimpotrivă, am respins eticheta de gamer, cînd mi s-a pus.
*
M-am identificat o lungă bucată de timp cu ideea de a fi metalist. Îmi plăcea totul în subcultura respectivă – de la muzică la accesorii, comportamente, prietenii legate. Plus că, recunosc, era și-un ușor elitism cultural, pe filiera „muzica noastră e mai deșteaptă ca a lor”. Vezi-Doamne, metaliștii fac muzică complexă cu versuri pseudo-filosofice, deci e mai ok decît buntzi-buntzi.
Toată povestea asta prinde la un tînăr impresionabil, care-și caută locul în lume, caută să aparțină undeva. Tribul metaliștilor este într-adevăr accesibil inițial, doar că este și exclusivist mai apoi. Nu ești bun metalist dacă asculți și manele. Nu ești bun metalist dacă asculți și pop, chestii dansabile. Aia nu-i bună, aia nu-i bună, nu poți fi metalist și să te îmbraci fistichiu … de la o vreme realizăm că-i ca un club ca oricare altul. Ah, da, și ca orice subcultură ușor marginală, sunt eterne discuțiile despre cine practică trve metal și cine comite păcatul de a-i plăcea chestiile comerciale.
Așa că mai ies din cînd în cînd la vreo rocăreală, dar nu mă mai identific cu tribul respectiv.
*
După ce-am ieșit din bula metaliștilor am trecut o perioadă prin bula audiofililor și-a oamenilor culți muzical. Am vrut, cu oarecare seriozitate, să aflu care-i Muzica Lumii și să ascult cît mai multe genuri muzicale, cît mai mulți artiști, să am deci știință largă despre tot felul de muzikii[3].
Se poate spune că mi-a trecut destul de repede. Mi-am dat seama că nu doresc să fiu genul de persoană care bagă la cap cu seriozitate & osîrdie liste de nume de artiști, trupe și genuri; mai ales subgenuri, dracu să le pieptene, că nici n-am urechea să discern între ele. Am rămas cu o oarecare cantitate de cunoaștere, dar ea-i insuficientă oricum ai privi.[4]
Partea de audiofilie pot spune c-a întîlnit două plafoane naturale: urechea mea, respectiv aspectul financiar. Nu mi-am permis să cumpăr echipamente de sute de euro, și oricum urechea mea nu-i antrenată să discearnă foarte multe subtilități muzicale. Da, ascult cu drag o simfonie de muzică clasică și mă bucur de coloratura & textura instrumentelor întrepătrunse, dar mai e infinit de mult pînă departe. Dați-mi o pereche decentă de căști și boxe, și-s mulțumit.
*
Cu sporturile fizice n-am avut nici în clin nici în mînecă, deci n-am trecut prin etapa de „fotbalist” – nici măcar amator, la nivelul la care-ți zice mamaie că io-te, fotbalist scoatem din tine. Am descoperit tenisul tîrziu în viață, prin 2019, și m-am ținut relativ constant de el. Aș spune deci că-s tenismen amator? Poate. Un pic, acolo, pe fund, dacă amatorismul ar avea sub el încă o serie pentru amatorii începători.
(Gluma mea favorită cînd joc este să spun că doresc să ajung un Bănel Nicoliță al tenisului; omul ăla fugea pe tot terenul de fotbal, dintr-un capăt în altul, semnificativ mai mult decît alți jucători; dădea, nu dădea în minge … dar era acolo, prezent)
Mai degrabă aș spune că mă identific (heh) cu a fi înotător, deși fac asta doar de plăcere, din cînd în cînd. Dar măcar este „sportul” meu favorit.
Tot la capitolul activități și chestii ce te mențin activ aș pune și ciclismul. Nu-s ciclist, nu port pantaloni d-ăia mulați, nu am cursieră. Doar mă dau cu bicicleta din cînd în cînd, și mă bucur de viteză și de vînt prin păr disproporționat de mult.
*
În ultimii ani am dezvoltat un interes pentru board games, adică jocuri de societate. Pe cînd am crescut eu nu prea erau, apoi încet-încet am început să tot am contact cu subiectul. Le găsesc un mod plăcut de-a petrece un număr de ceasuri cu lumea, punînd și mintea la contribuție. Este o gamă largă de jocuri, pe toate gusturile, numa’ chef să fie.
Dar n-aș zice că-s board gamer, pentru că spunînd asta am în minte imaginea cuiva care știe optimiza foarte bine acțiunile pe care le face. Eu nu țin să cîștig cu orice preț, ci doresc să gust momentul. Uneori joc cu oameni hiper-intelectuali, și-atunci mă antrenează și pe mine în vortexul analizei amănunțite (salut, Gabi) – alteori joc cu oameni care-s acolo să se distreze, caz în care aleg acțiuni care maximizează distracția colectivă.
Alții ar spune însă că joc suficiente jocuri încît să merit titulatura.
*
O identitate mai puțin comună ar putea fi cea de Gică-Contra. Crescut și hrănit cu forumuri, cu dezbateri și cu aruncat de păreri pro-contra sau chiar pur și simplu diferite … mi-am format obiceiul & reflexul de a arunca foarte frecvent „Da, dar ..” prin conversații. Acel da, dar este urmat desigur de o abordare diferită[5] față de lucrul tocmai-spus de cealaltă persoană. I-ar mai zice și reflexul de-a fi avocatul diavolului.
Aș minți dac-aș pretinde că nu făceam treaba asta explicit, cu program. Făceam. Apoi mi s-a atras atenția că este și obositor și enervant să ai prin preajmă pe unul care tot pare să caute nod în papură la ce se discută, indiferent cît de bune i-ar fi intențiile. Eu unul dacă fac asta, o fac pentru că vreau să ajut discuției, să nu se blocheze în premise greșite sau abordări înguste. Atîta că într-adevăr, nu orice moment de vorbire este și unul de dezbatere, așa că iată că m-am dezbrăcat încet-încet și de haina de avocat.
*
Probabil or mai fi și altele, mai micuțe. Dar astea-mi vin în minte.
Întrebarea mai bună mi se pare a fi însă cine-i persoana după ce i-ai dat jos identitățile care-i par de-a dreptul consubstanțiale. Cine-s eu, dacă nu-s nici ciclist, nici gamer, nici metalist, nici .. nimic anume?
Poate că acolo e și frumusețea, la intersecția dintre toate astea. Eu sunt fix acela care-a trecut prin toate etapele respective. Pentru că, la final, răspunsul la întrebarea „cine ești tu” nu poate fi decît retrospectiv. Sunt cine-am reușit să fiu după ce am încercat să fac diverse lucruri 🙂
----------- Chiar dacă asta implică să salvezi și să reiei jocul de multe ori. Oho, cunosc. Cîte ore din viață mi-a mîncat mie Volfied…[↩]
- Paranteză: este loc de o discuție interesantă în jurul cuvîntului potrivit pentru îmbinarea dintre identitate și om. O ai, sau o porți? Aleg cuvîntul care inspiră ne-permanență. Omul își poartă identitatea ca pe o haină, pînă cînd aceasta e prea zdrențuită și hărtănită ca să mai fie bună de ceva. După care se leapădă de ea, dar își amintește cu drag de vremurile cînd o purta.[↩]
- Mai am pe blogul vechi un mini-top cu artiști și alte marafeturi, dar altminteri n-am luat notițe pe temă.[↩]
- Și, ca paranteză de amuzant personal, peste ani mi-am întîlnit Shazamul uman. Prin comparație, ce făceam eu și ce-am acumulat eu se cheamă că-i joacă de copil cu puța în nisipar.[↩]
- Sau, în romgleză, „un take”.[↩]