Recent i-am spus unui tînăr că e cazul să-și pună cu seriozitate întrebarea dacă chiar vrea să-și construiască identitatea în jurul noțiunii de „gamer”.
Înțeleg perfect de ce trec oamenii tineri prin faza respectivă, am trecut și eu pe-acolo, am avut acest interes (deși nu la aceeași intensitate ca un „gamer adevărat”). Jocurile video oferă niște universuri fantastice, semnificativ mai mari decît pare că permite viața reală – mai ales cînd ai 9-12-16 anișori. Te lupți cu monștri fantastici, ești explorator, cuceritor, șofer de curse, pilot de avioane, orice. Ba chiar cel mai important: ești eroul poveștii, tu conduci acțiunea, tu faci să se întîmple lucruri, iar la final ai succes în ce ți-ai propus [1]. Pe scurt, ești personajul principal într-o poveste captivantă și interesantă.
Însă la un moment dat în viață … vine un moment de trecere, de reechilibrare. Chiar am zis într-un articol (despre.. muzică) ceva similar, cu schimbarea pe nesimțite a priorităților.
*
Discuția respectivă m-a dus un pic cu gîndul la diversele mele identități pe care le-am purtat de-a lungul timpului [2].
Acum ceva vreme mă descriam ca fiind programator / aITist, de-ăla căruia îi plac calculatoarele mai mult decît îi place de unii oameni. Fix așa, acelea erau cuvintele pe care le folosisem pe Couchsurfing (lol). Dar ca orice interes al tinereții, s-a dus încet-încet – erodat și de faptul că muncesc în domeniu. În continuare mă simt ca acasă între diverse mașinării digitale, și în continuare îmi place programarea lor; dar a devenit un soi de interes domol, o cale bătătorită pe care știu cam unde vreau să umblu. Nu m-am mutat cu cățel și cu purcel în tabăra pro-tehnologie, pro-automatizare. Integrez tehnologia în viața mea, și-o țin sub control, cu botniță și lesă pe cît posibil.
Practic am dat jos calculatoarele de pe piedestal.
*
Pe de altă parte, apropo de subiectul jocurilor: nu m-am identificat niciodată ca fiind gamer. Pur și simplu am realizat, fără să vreau, și fără să o pot explica în cuvinte, că nu-mi pasă la nivel profund. Da, am jucat destule titluri, am cîștigat și-am pierdut, dar niciodată nu m-a pasionat această artă digitală. Nu cît s-o ridic la rangul de pasiune care să genereze o identitate. Ba chiar dimpotrivă, am respins eticheta de gamer, cînd mi s-a pus.
*
M-am identificat o lungă bucată de timp cu ideea de a fi metalist. Îmi plăcea totul în subcultura respectivă – de la muzică la accesorii, comportamente, prietenii legate. Plus că, recunosc, era și-un ușor elitism cultural, pe filiera „muzica noastră e mai deșteaptă ca a lor”. Vezi-Doamne, metaliștii fac muzică complexă cu versuri pseudo-filosofice, deci e mai ok decît buntzi-buntzi.
Toată povestea asta prinde la un tînăr impresionabil, care-și caută locul în lume, caută să aparțină undeva. Tribul metaliștilor este într-adevăr accesibil inițial, doar că este și exclusivist mai apoi. Nu ești bun metalist dacă asculți și manele. Nu ești bun metalist dacă asculți și pop, chestii dansabile. Aia nu-i bună, aia nu-i bună, nu poți fi metalist și să te îmbraci fistichiu … de la o vreme realizăm că-i ca un club ca oricare altul. Ah, da, și ca orice subcultură ușor marginală, sunt eterne discuțiile despre cine practică trve metal și cine comite păcatul de a-i plăcea chestiile comerciale.
Așa că mai ies din cînd în cînd la vreo rocăreală, dar nu mă mai identific cu tribul respectiv.
*
După ce-am ieșit din bula metaliștilor am trecut o perioadă prin bula audiofililor și-a oamenilor culți muzical. Am vrut, cu oarecare seriozitate, să aflu care-i Muzica Lumii și să ascult cît mai multe genuri muzicale, cît mai mulți artiști, să am deci știință largă despre tot felul de muzikii[3].
Se poate spune că mi-a trecut destul de repede. Mi-am dat seama că nu doresc să fiu genul de persoană care bagă la cap cu seriozitate & osîrdie liste de nume de artiști, trupe și genuri; mai ales subgenuri, dracu să le pieptene, că nici n-am urechea să discern între ele. Am rămas cu o oarecare cantitate de cunoaștere, dar ea-i insuficientă oricum ai privi.[4]
Partea de audiofilie pot spune c-a întîlnit două plafoane naturale: urechea mea, respectiv aspectul financiar. Nu mi-am permis să cumpăr echipamente de sute de euro, și oricum urechea mea nu-i antrenată să discearnă foarte multe subtilități muzicale. Da, ascult cu drag o simfonie de muzică clasică și mă bucur de coloratura & textura instrumentelor întrepătrunse, dar mai e infinit de mult pînă departe. Dați-mi o pereche decentă de căști și boxe, și-s mulțumit.
*
Cu sporturile fizice n-am avut nici în clin nici în mînecă, deci n-am trecut prin etapa de „fotbalist” – nici măcar amator, la nivelul la care-ți zice mamaie că io-te, fotbalist scoatem din tine. Am descoperit tenisul tîrziu în viață, prin 2019, și m-am ținut relativ constant de el. Aș spune deci că-s tenismen amator? Poate. Un pic, acolo, pe fund, dacă amatorismul ar avea sub el încă o serie pentru amatorii începători.
(Gluma mea favorită cînd joc este să spun că doresc să ajung un Bănel Nicoliță al tenisului; omul ăla fugea pe tot terenul de fotbal, dintr-un capăt în altul, semnificativ mai mult decît alți jucători; dădea, nu dădea în minge … dar era acolo, prezent)
Mai degrabă aș spune că mă identific (heh) cu a fi înotător, deși fac asta doar de plăcere, din cînd în cînd. Dar măcar este „sportul” meu favorit.
Tot la capitolul activități și chestii ce te mențin activ aș pune și ciclismul. Nu-s ciclist, nu port pantaloni d-ăia mulați, nu am cursieră. Doar mă dau cu bicicleta din cînd în cînd, și mă bucur de viteză și de vînt prin păr disproporționat de mult.
*
În ultimii ani am dezvoltat un interes pentru board games, adică jocuri de societate. Pe cînd am crescut eu nu prea erau, apoi încet-încet am început să tot am contact cu subiectul. Le găsesc un mod plăcut de-a petrece un număr de ceasuri cu lumea, punînd și mintea la contribuție. Este o gamă largă de jocuri, pe toate gusturile, numa’ chef să fie.
Dar n-aș zice că-s board gamer, pentru că spunînd asta am în minte imaginea cuiva care știe optimiza foarte bine acțiunile pe care le face. Eu nu țin să cîștig cu orice preț, ci doresc să gust momentul. Uneori joc cu oameni hiper-intelectuali, și-atunci mă antrenează și pe mine în vortexul analizei amănunțite (salut, Gabi) – alteori joc cu oameni care-s acolo să se distreze, caz în care aleg acțiuni care maximizează distracția colectivă.
Alții ar spune însă că joc suficiente jocuri încît să merit titulatura.
*
O identitate mai puțin comună ar putea fi cea de Gică-Contra. Crescut și hrănit cu forumuri, cu dezbateri și cu aruncat de păreri pro-contra sau chiar pur și simplu diferite … mi-am format obiceiul & reflexul de a arunca foarte frecvent „Da, dar ..” prin conversații. Acel da, dar este urmat desigur de o abordare diferită[5] față de lucrul tocmai-spus de cealaltă persoană. I-ar mai zice și reflexul de-a fi avocatul diavolului.
Aș minți dac-aș pretinde că nu făceam treaba asta explicit, cu program. Făceam. Apoi mi s-a atras atenția că este și obositor și enervant să ai prin preajmă pe unul care tot pare să caute nod în papură la ce se discută, indiferent cît de bune i-ar fi intențiile. Eu unul dacă fac asta, o fac pentru că vreau să ajut discuției, să nu se blocheze în premise greșite sau abordări înguste. Atîta că într-adevăr, nu orice moment de vorbire este și unul de dezbatere, așa că iată că m-am dezbrăcat încet-încet și de haina de avocat.
*
Probabil or mai fi și altele, mai micuțe. Dar astea-mi vin în minte.
Întrebarea mai bună mi se pare a fi însă cine-i persoana după ce i-ai dat jos identitățile care-i par de-a dreptul consubstanțiale. Cine-s eu, dacă nu-s nici ciclist, nici gamer, nici metalist, nici .. nimic anume?
Poate că acolo e și frumusețea, la intersecția dintre toate astea. Eu sunt fix acela care-a trecut prin toate etapele respective. Pentru că, la final, răspunsul la întrebarea „cine ești tu” nu poate fi decît retrospectiv. Sunt cine-am reușit să fiu după ce am încercat să fac diverse lucruri 🙂
----------- Chiar dacă asta implică să salvezi și să reiei jocul de multe ori. Oho, cunosc. Cîte ore din viață mi-a mîncat mie Volfied…[↩]
- Paranteză: este loc de o discuție interesantă în jurul cuvîntului potrivit pentru îmbinarea dintre identitate și om. O ai, sau o porți? Aleg cuvîntul care inspiră ne-permanență. Omul își poartă identitatea ca pe o haină, pînă cînd aceasta e prea zdrențuită și hărtănită ca să mai fie bună de ceva. După care se leapădă de ea, dar își amintește cu drag de vremurile cînd o purta.[↩]
- Mai am pe blogul vechi un mini-top cu artiști și alte marafeturi, dar altminteri n-am luat notițe pe temă.[↩]
- Și, ca paranteză de amuzant personal, peste ani mi-am întîlnit Shazamul uman. Prin comparație, ce făceam eu și ce-am acumulat eu se cheamă că-i joacă de copil cu puța în nisipar.[↩]
- Sau, în romgleză, „un take”.[↩]
Se pare că elitismul rockerilor n-a murit…
Imho, muzică are sens să cauți în principal pentru a descoperi genuri și melodii noi, care-ți plac și de care n-aveai habar, nu pentru a deveni o enciclopedie ambulantă. Iar faptul că ești cult (la modul că știi nume de genuri și formații) ar trebui să survină ca un corolar al unei preocupări reale, nu să fie scopul tău principal. De exemplu, nu citești cărți ca să te poți bate în citate cu Pleșu pe la televizor, ci pentru cunoașterea sau rafinamentul intelectual pe care ți-l oferă. Dar, dacă citești suficiente, la un moment dat devii invariabil și cult.
Dam e pasionat de fotografie și muzică pe vinyl. Cred că a comentat nu demult la tine, dar are prostul obicei să comenteze fără link spre blogul lui.
Din categoria mediatecă:
https://www.youtube.com/watch?v=Y2a5v26q1AM
Despre „da, dar”: „Nothing someone says before the word ‘but’ really counts.” – Benjen Stark
Ți-e familiar conceptul de „neti, neti”? Înseamnă „nici aceasta, nici aceea”. E o formă de meditație hindusă și budistă în care practicantul, pentru a-și descoperi natura ultimă, neagă succesiv toate aspectele cu care se identifica anterior, realizând că în realitate el nu este nici numele, nici funcția („eu sunt primarul/șeful!!!”), nici corpul fizic, nici chiar mintea etc.
O problemă filosofică interesantă legată de identitate este „Corabia lui Tezeu”. Conform legendei, după ce Tezeu s-a întors victorios din Creta, corabia lui a fost păstrată generații la rând. Cu timpul, scândurile vechi și deteriorate au fost înlocuite rând pe rând cu altele noi. Întrebare: la un moment dat, după ce fiecare piesă originală a ajuns să fie înlocuită, mai putem spune că aceea este corabia lui Tezeu? Și, dacă toate scândurile vechi, înlocuite, ar fi fost adunate și folosite pentru a construi o a doua corabie, care dintre ele ar fi de fapt corabia originală?
În cursul vieții unui om, aproape toate tipurile de celulele din corpul lui se schimbă de nenumărate ori, generații de celule la rând, iar organismul își modifică constant forma și capacitățile, de la copil, puber, adult, matur, bătrân, precum și mintea sau intelectul trece printr-o serie de faze. Într-un fel gândeai în copilărie, altfel judeci acum. Și atunci, cine ești tu și cum de continui să ai o identitate stabilă? Putem scăpa de dilema asta dacă facem echivalența dintre sine și conștiință. Conștiința (înțeleasă în cel mai larg și profund sens cu putință) e mereu aceeași, e fundalul pe care se proiectează toate experiențele tale subiective și e cea care-ți dă sentimentul permanenței tale. Dar asta ridică o altă întrebare interesantă: ce-i conștiința sau care-i natura ei?
Articolul de față nu are scopul să comit un tratatat filosofic aici, să ating teme adînci precum „care-i natura conștiinței”. Pur și simplu nu-s echipat să dau răspunsuri definitive, nici măcar despre mine, darmite despre alții.
Dar uite, dacă tot schimbăm citate din Trilema, am și eu o bucățică relevantă:
>> „Exista doua acceptiuni comune ale termenului de cunoastere. Prima este cea corecta, si necesar violenta, sumarizata prin metoda stiintifica. Se ia obiectul cunoasterii si se da de toti peretii, se diseca, se intinde, se ciocaneste, se chinuie si tortureaza-n fel si chip. Asta este cunoasterea. A doua e incorecta, prin aceea ca nu are nimic de-a face cu obiectul cunoasterii. In cadrul ei o proasta sta pe cur si emite siruri de simboluri fara cap si fara coada (si fara ierarhie, bineinteles! jos ierarhia simbolico-afectivo-capitalista si sovinista!) pe care le predica a fi in legartura cu obiectul cunoasterii pur si simplu, ca act al autoritatii.”
Și bonus,
>> „eul se formeaza la un moment dat, odata cu formarea constiintei. La acel moment el, eul, devine proprietar pe tot ce tine de el, indiferent cum a ajuns sa controleze respectivele, si de acolo incolo este proprietar pe tot ce i se intimpla.”
Pe scurt, persoana află cine „este” ea prin contact cu lumea contondentă (inclusiv lumea ideilor, unele pot fi de-a dreptul colțuroase cînd dai de ele) – și apoi prin meta-examinare a obiectului numit „sine”, ce urme au rămas din contactele respective. Nu neg c-ar putea exista o persoană metafizică de-a dreptul, un Eu care cumva este o Sursă, din trăsăturile căruia se nasc apoi acțiunile și reacțiile ființei. Dar cîtă vreme nu putem descrie sau afla cum e cu acel Eu (căruia urmează să-i zici suflet acușica, simțesc), eu mă rezum la a face vorbire despre identitatea care poate fi chiar examinată. Și care-i și schimbătoare, că de-asta suntem ființe vii, nu roci. Roca are o singură identitate.
Apropo de care chestie, a atins și Frank Herbert subiectul:
>> „A creature who has spent his life creating one particular representation of his selfdom will die rather than become the antithesis of that representation” (Dune Messiah)
Îmi place că plasează corect acțiunea de a-ți cheltui viața (sau a o închina) spre un scop. Și mai atinge și fix ideea că omul măritat cu identitatea proprie poate la fel de bine să moară; ar putea la fel de bine să fie o rocă, fără ființare.
re: muzică (și cultură)
Vezi că-s niște nuanțe pe-acolo, care-s copilul firesc al oricărei discuții despre educație. Sigur că în principal am putea să filtrăm artele prin „ne gîdilă în mod plăcut”, atîta că .. nu poți ști ce nu știi. Iar procesul de aflare, adică de învățare, nu se întîmplă mereu prin serendipitate, ci uneori poate fi făcut cu program.
Ba chiar mai mult, fix ca la mîncare, unele lucruri dorești să le guști frecvent, altele-s gusturi mai rafinate sau mai exotice, și vrei să ai parte de ele la momente speciale. Dar prima dată trebuie să fi avut contact cu exoticul ăla, ca să știi că-i acolo pe lista de opțiuni.
Nu știi că ți-ar putea plăcea peștele crud pînă nu mănînci sushi. Nu știi că ți-ar putea plăcea cubiștii pînă nu vezi o expoziție cubistă. Idem, nu știi că ți-ar putea plăcea flamenco-ul pînă nu ai contact cu acel gen.
Sigur că în general ar fi fain să ai contact cu diverse chestii datorită multitudinii de experiențe variate pe care le ai. Dar care-i baiul să-ți organizezi experiențele tu cu mîna ta, în loc să aștepți să se-ntîmple? La muzică, este atîta de simplu precît a naviga pe youtube (sau a cumpăra un dvd, pentru boșorogi) și a apăsa „play”.
Întrebarea din titlu este eminamente filosofică. N-avem de gând să dau verdicte, nici să trasez un egal între conștiință și suflet (pe care eu nu îl asociez cu conștiința, ci tot cu un eu intermediar și fluctuant), ci doar să deschid niște perspective și direcții noi, semnalându-ți că ai atins un subiect asupra căruia s-au aplecat mulți oameni înaintea ta. Mai departe, rămânea să le studiezi singur, dacă aș fi reușit să-ți trezesc interesul. Terenul e fertil, întrebarea perenă iar orice răspuns teoretic sau verbal ai putea da cu privire la eu sau la conștiință poți fi sigur în avans că va rata eul sau conștiința. Deci, un mare plus pentru observația „nu-s echipat să dau răspunsuri definitive, nici măcar despre mine, darmite despre alții”, pentru că toți au impresia că știu dar nimeni nu știe.
Despre cunoașterea științifică și ce mai dai tu în citate nu mai comentez, că ne lungim. Sigur că poți adopta și perspectiva asta, este perfect validă, dar este un cadru restrâns. E ca și cum ai încerca să sondezi o pictură analizându-i chimic uleiurile imprimate pe pânză. Oare cunoașterea nu are și o dimensiune mai subtilă decât proza ad-litteram, documentarul științific sau fișa tehnică? Dar mă opresc aici.
La muzică, nu ziceam „să aștepți să se-ntîmple”. Ziceam să asculți muzică nouă din dorința de a descoperi muzică bună/faină/mișto, nu din dorința de a deveni tobă de carte cu privire la genuri de muzică, nume de formații și artiști etc (cum mi se pare că ai sugerat că făceai tu mai demult). Deci, nu e vorba de cum asculți, cu program sau fără, ci de motivația care te animă. Dacă recitești cum ai scris, tu păreai atras de ideea de a deveni o wikipedia ambulantă în domeniul muzicii. Ori, nu asta-i intenția corectă. Sigur că nu poți ști în avans ce îți va gâdila în mod plăcut urechea. Dar de aia asculți chestii noi. Pentru a descoperi muzici și genuri care ți-o vor gâdila în mod plăcut sau interesant. Și nu pentru a le indexa la condica zilnică și a bifa că ai mai învățat un nume de gen de muzică.
PS: Este firesc ca orice discuție serioasă despre Sine să aibă puternice tangențe cu religia și filosofia (de unde impresia ta că aș vrea să virez discuția înspre suflet – subiect inevitabil dacă vrei să abordezi la modul serios acest teren), pentru că, afară de psihologie, religia și filosofia sunt singurele care au avut preocupări cu privire la eu, conștiință, sine. Iar psihologia tot din ele derivă (însemnă literalmente „știința sufletului”), doar că în timp s-a secularizat. Csf, ncsf.
Bre, eu scriu articol de jurnal (vezi categoria!) în care dau exemple, și tu tragi concluzia că de fapt caut să fac filozofie înaltă și discuție serioasă despre noțiuni? Nu știu ce-ai fumat, dar nu-i marfă bună.
Înțeleg c-am lansat ceva întrebări relativ vagi despre natura subiectului (pe la final), dar nu ăla-i scopul. Pentru că dacă era scop, atunci scriam de așa natură, adică teorii teoretic-teorizatoare.
Psihologia înseamnă „știința sufletului” în măsura în care suntem dispuși să comitem anacronisme, sau mai bine spus să trecem cu vederea limitele limbajului din vechime. Sigur că psykhē o fi însemnat el *printre altele* și suflet, dar asta și pentru că pe vremea cînd s-a inventat termenul încă era admisibil să faci combinație între noțiunile subiacente. Foarte amuzant cum germana face aceeași combinație de noțiuni în cuvîntul Seele, care-i și suflet și minte și destule altele. Deh, e greu să alocăm exact, e și mai poetic să folosim un termen all-encompassing. Încă spunem „souls on board” cînd vine vorba de piloți care transmit cîți oameni au la bord. Asta nu înseamnă că piloții fac teologie.
Atragi atenția că terenul este fertil … mbine, dar știu și eu asta. Mă rog, este subiect bogat, „fertil” înseamnă ușor altceva. Cînd oi simți nevoia, m-oi apleca mai în filigran asupra chestiunii.
Un pic de filosofie faci, că orice întrebare despre identitate e ontologie. Dar am înțeles, vrei să te oprești la parter.
Da, anticii și medievalii aveau mai puține cuvinte decât noi. Dar cuvântul psihologie nu s-a născut dintr-un vocabular sărac și nici dintr-o confuzie terminologică, ci a reflectat predominanța acelei epoci. La fel cum azi el reflectă materialismul nostru. (Multe cuvinte au urmat același traseu.) Deci, nu e vorba de un accident lingvistic, ci de un strămoș care a trasat la origini direcția.
Să mai notăm că psihologia este abuziv numită știință. Pentru că în realitate nu e. Așa că practic nu avem nicio disciplină modernă și științifică care să se preocupe de studiul conștiinței umane.
(Am scris două comentarii că dacă bag unul cu două linkuri intru în moderare, și mă scoți de acolo la sfântul-așteaptă.)