Parte dintr-un puseu de revăzut filme mai vechi, pe care le-am vizionat cîndva demult și apoi le-am uitat … am trecut prin niște titluri de Giuseppe Tornatore.

Am revăzut Malena, Nuovo Cinema Paradiso, respectiv La leggenda del pianista sull’oceano^[1].

Despre cinematograful Paradis am zis deja că-i un film despre sărăcie, dar sărăcie văzută prin ochii calzi și nevinovați ai copilăriei lui Toto. Care Toto trăiește și respiră în ficțiunea locală cum că nu există decît sărăcie & lipsă de mijloace, nu reluăm. Singurul personaj normal la cap este Alfredo, care-i cam ca bunică-mea, îi dă-nainte cu monomania „măcar tu să te extragi din condiția asta”. Dar altminteri, lumea din film e fix trasă-n poză, la fel azi precît va fi peste 10 sau 30 de ani.

Revederea celorlalte titluri m-a făcut să remarc un fir care pare a le uni pe toate.

*

În Malena, Renato se îndrăgostește iremediabil de o femeie matură, care-i complet în alt univers față de el, altă ligă^[2]. El trăiește cu ficțiunea, foarte acut prezentă, că ar putea să-i fie partener, iubit, protector – asta în timp ce tot ce poate face pe temă este cîte o masturbare frenetică (și să mai „pedepsească” indirect pe diverșii ce-i tratează urît zeița urcată pe piedestal).

În același timp, femeile din oraș trăiesc cu ficțiunea că prezența Malenei ar fi sursa răului, care îi face pe bărbații lor să fie necinstiți și să calce strîmb în căsnicie. Nu-i problemă faptul că-s (probabil) nefutuți toți de pe-acolo, asta e ceva normal, logic, parte din ciclul vieții^[3].

Pentru toate cucoanele^[4] respective Malena este avatarul răului, întruparea ispitei, cînd singura ei vină este de-a avea un trup senzual pe care nu-l (poate) ascunde.Dacă ar dispărea Malena, zice ficțiunea, atunci Totul Ar Fi Bine (adică Cum Era Înainte). Cum să-ndrăznești să stîrnești pasiuni în bărbații care n-au mai fost atrași de soțiile lor de ani întregi?

Mă rog, filmul și nuanțe politice destul de pronunțate, însă pentru nevoile articolului de față, Malena este despre raporturile astea.

*

În 1900, personajul eponim își clădește o imagine de sine care-i bazată pe ficțiunea că ar avea ceva înțelegere profundă despre cum sunt lumea și viața.

Să stăm strîmb și să judecăm drept: te-ai născut pe vapor, tot ce-ai văzut este vaporul (și porturile!), deci cîte-o mică frîntură din lumea asta mare. Regizorul te ilustrează ca pe un domn cam tăcut, cam ușor fistichiu, care nu interacționează cu lumea, ci doar se preocupă să creeze muzică (pentru că ești obligatoriu un geniu într-ale muzicii). Bine. Asta acceptăm, facem suspension of disbelief, zicem c-o fi credibil. O vorbă românească spune că fiecare pasăre pe limba ei piere, iar faptul că domnul 1900 și-a ales să se dedice muzicii este respectabil.

Însă personajul face un pas în plus, și anume își arogă, cu orgoliul unui Titan, nici mai mult nici mai puțin decît puterea de-a analiza și-a discerne ce-i în sufletul oamenilor, bazat pe experiența de a .. viziona alți oameni. Să fim înțeleși, nu-i totuna a citi sau a auzi despre cum este să-ți moară cățelul, respectiv a trăi cu adevărat experiența de a-ți muri cățelul de care ai fost atașat. Pur și simplu nu-i comparabil, tot la fel cum părerile tranșante ale vreunui pulete de 19 anișori despre cum e cu înșelatul între soți care au 20 de ani de căsnicie & conviețuire sunt calpe. Unele chestiuni nu-s de nasul celor care încearcă să le atingă^[5].

În atare lumină, discursul de la final devine o glumă excesiv de proastă. Întreabă retoric domnu’ ăsta „how you do it down there, how do you choose just one… one woman, one house, one landscape to look at, one way to die…?”. Vezi-Doamne, el o fi vreun geniu, care a descoperit Infinitul între clapele pianului, și i se pare că lumea este de-o  complexitate prea complexă pentru el. Parcă aud filozofii pe care le-aș fi emis eu pe la 14 anișori așea. Omul trăiește cu ficțiunea că dacă nu lasă el un pic frîiele din mînă, el chiar trage de frîiele realității. Măcar e dispus să-și asume alegerea, e ceva.

*

Pe scurt, ce-nțeleg eu din Tornatore după astea 3 filme, este că-i place să ilustreze situații în care personajele își construiesc o ficțiune confortabilă și coabitează cu ea. Pe alocuri se mai aude cîte-un strigăt, cîte-un personaj care încearcă să spargă bula ficțiunii și să facă personajele să fie mai .. aderente la realitate. Cam asta.

Oricum, Tornatore spune toate aceste povești cu un zîmbet pișicher, ghidînd povestea și camera de filmare cu o mînă măiastră. Toate trei titlurile merită văzute (și poate re-văzute după o vreme). Dar remarca rămîne.

----------

1. „The Legend of 1900”, în traducerea în engleză. E chiar haios, titlu e-n italiană dar filmul e vorbit în engleză.[↩]
2. Tot vorba englezilor.[↩]
3. Ciclul vieții unor oameni plicticoși dintr-un orășel anost din sudul Italiei, să precizăm. Ciclul vieții oamenilor căsătoriți „că așa se face” pe la ei pe-acolo, din viața cărora a dispărut orice pasiune acu’ 15 ani.[↩]
4. Un termen specific, care numește doamne-care-nu-sunt-chiar doamne, dar se văd pe sine drept respectabile, și totuși au apucături de țațe.[↩]
5. Și da, prin ricoșeu, îmi dau seama că același reproș ar trebui să mi-l fac și mie. Oho, cîte subiecte am abordat deși nu eram competent…[↩]

----------