Literatură şi imitaţie

Orson Scott Card, în prefaţa de la Ender’s Game, făcea o observaţie destul de precisă şi destul de neliniştitoare:

Fie un fan Tolkien.

Acesta citeşte Stăpînul Inelelor, sau Hobbitul, ba chiar poate şi cărţile mai puţin cunoscute (Copiii lui Hurin şcl). La finele lecturii, omul nostru se găseşte însufleţit de un acut sentiment că vrea să scrie! Ceea ce-i foarte bine şi onorabil — literatura bună stîrneşte adesea sentimente de genul ăsta.

Totuşi, cam ce fel de literatură comite omul? Păi .. fix ceva de factură Tolkiană i. Fix ceva cu elfi, şi cu gnomi, şi cu alte orătănii fantastice care se comportă cam cum s-ar comporta şi personajele din Lord of the Rings.

Nu zice Scott Card c-ar fi un lucru rău ăsta, Doamne-fereşte. Zice pur şi simplu că-i natural, un pas din evoluţia naturală a scriitorului începător.

~*~

Oare voi aţi avut senzaţia asta vreodată? Eu unul, da!

Cel puţin pentru mine, chestia asta a fost adevărată de cînd mă ştiu. De cînd am început să am lecturi mai serioase.

Copil fiind, am devorat Jules Verne, cred că minim jumătate din titlurile disponibile pe la biblioteci. Evident, treaba asta m-a propulsat într-o frenezie imitatorie de zile mari. Petreceam ceasuri întregi cugetînd cum să fac să scriu şi eu aşa; şi despre ce; şi cum ar arăta povestea. La Jules Verne găseşti un număr de trăsături destul de imitabile, aşa că nici nu-i mare surpriză încercarea de imitaţie.

Între timp mi-a trecut, dar unele din personajele omului mi-au rămas întipărite pe vecie în minte. Pe căpitanul Nemo nici n-am de ce să-l imit, cînd este atît de bine creionat în original!

Cu Cioran, povestea a fost similară. Am citit vreo 3-4 cărţi de-ale omului, şi-am rămas blocat intelectual cîteva luni bune. Nu mai voiam să scriu decît în stilul lui vag twitteristic, cu fraze scurte şi suculente, care evocă emoţie în cititor. “Viaţa n-are nici un sens, odată ce realizezi că la telefon tot nu-l poţi contacta pe Dumnezeu“. Cum să nu îndrăgeşti aşa ceva, dacă tu ai 14 ani? Cum să nu încerci să imiţi?

Sigur, n-am rămas adolescentul care compunea one-liners despre cum viaţa suge ciorapi nespălaţi. Din adolescent anxios am devenit un adult, şi anume un adult care se amuză de banalitatea răului, şi de ubicuitatea lui. Ce altceva poţi să şi faci, în afară de a rîde?

.. Nici nu ştiu să enumăr cîte derapaje de-astea am avut. Mi-ar fi plăcut enorm să-i pot imita stilul lui Henry Miller ii; aş, vezi să nu se lipească de mine aşa ceva. Lui Eliade i-am devorat eseurile iii. Pe Asimov l-am citit de 3 ori pînă să termin liceul, şi mai apoi de cîteva ori; scrie simplu, frust, uşor de înţeles, normal c-aş fi vrut să-l imit şi pe ăsta.

~*~

Nu ştiu exact dacă există o concluzie la aşa ceva. Poate, poate, concluzia mea ar fi “învăţaţi copiii să citească literatură”. Orice, orice, atîta timp cît nu citesc literatură proastă.

Iar literatura citită, la rîndul ei, le va da aripi. Experienţa lecturii o să-i formeze şi-o să-i îndrume în viaţă în moduri pe care nu le poate intui nici un părinte.

Nu ştiu numi un lucru mai frumos decît un copil ce vibrează visează, fascinat, la lumile care-ar-putea-fi.

Articol mai nou
------
  1. Sau s-o zice Tolkieniană.. ?[]
  2. Primăvara neagră, am citit-o pe la .. 13 ani?[]
  3. Strînse în două cărţulii sub numele de “Profetism românesc”.[]
------

One thought on “Literatură şi imitaţie

  1. Poate primul pas în formarea propriului stil este imitația. Care sunt ceilalți pași nu știu, că nu sunt scriitor. Cât privește imitarea subiectelor, nici asta nu cred că-i o problemă, de vreme ce de la bun început alegi să-l citești pe Tolkien tocmai pentru că te atrag poveștile cu elfi. Adică, totul ar fi un prim pas în formarea de scriitor, nu?

Leave a Reply

Your email address will not be published.