Computerul îmi comunică sec cum că în luna Aprilie a anului curent am făcut vreo 300 de poze, totalizînd aproape 1000 de mb de date. Nu-i mult, cum nu-i nici puțin în zilele noastre; este o constatare și atît.
Din astea, probabil merită revăzute doar cîteva. Una, sau trei, sau zece (cu indulgență). Restul sunt instantanee, selfies, chestii care nu au alt rol decît să-mi amintesc eu ce făceam pe atunci; o unealtă de luptă cu viitorul, care-și uită trecutul; și cam atît.
Totuși, poate găsesc cîteva la care să merite notat contextul. Atîta tot. E un exercițiu pentru mine.
*
De început, o chestie tristă. Parcul Andrei Mocioni este unul din parcurile la care nimeni nu se gîndește. Nu o spun arătînd cu degetul către administrația locală (ba da!), ci pur și simplu vorbind despre obiectul mental. Dacă întrebi 20 de timișoreni unde-i parcul, probabil 19 se vor uita în gol și vor răspunde prompt că … nu știu.
Desigur, căderea în uitare are de-a face și cu starea parcului. L-am traversat într-o dimineață în care aveam treabă prin zonă, și am rămas ușor dezamăgit de halul în care a ajuns. Aleile nu au mai fost reparate sau asfaltate de ani buni, ajungînd pe alocuri adevărate capcane în care să faci entorse. Despre traversarea parcului în scop de promenadă, cu un cărucior de copil alături, nici nu se poate pune problema.
Totuși, încununarea acestei „opere” administrative o reprezintă banca ce se poate vedea și dinjos: n-a rămas nimic din ea, doar o bucată de fier, semn a ceea ce a fost ea, cîndva.
În altă ordine de idei, am descoperit la Câlnic un Trabant voinic și bun la toate. Evident, pus pe butuci, dar astea-s deja detalii.
Ce căutam la Câlnic? Eram de fapt în drum spre Reșița, unde am vizitat Muzeul de Locomotive cu Abur, precît și Muzeul Banatului Montan.
Este un muzeu în aer liber, unde săracele exponate stau expuse vîntului, ploii și altor elemente dușmănoase pentru tablă. După cum se și vede. Pe mine m-a amuzat treaba cu „iuțeala maximă”; încercam să-mi imaginez cum ar suna să spui despre mașinile din zilele noastre că au o iuțeală maximă de X sute de kilometri la oră …
Tot din seria „chestii ușor triste”, am fost și prin împrejurimile Timișoarei, mai exact la Utvin. Unde am descoperit un pod făcut acum minim 50 de ani (după cum arată), și uitat și el de către administratorii locului.
E din lemn, e îngust, e gîndit pentru pietoni în principal? E. Au nevoie mașinile să treacă peste el? Au. Contează că pe-acolo duce și pista de biciclete care ar trebui teoretic să ajungă pînă în Serbia? Las’ că negociază oamenii, cumva.
(și apropo, pista respectivă este folosită de foarte multă lume pentru agrement; am numărat cîteva sute de bicicliști care au trecut pe lîngă noi, cît ne-a luat să facem pe jos distanța dintreSînmihaiu Român și Utvin .. cale de vreo 2 kilometri)
Și cam atît. Tematica tristă nu-i vina mea, ci a realității care e complexă și are multe aspecte.
Eu ma bucur cand parcurile se salbaticesc. Imi da speranta. Mai ales ca nu-s convins ca landouri cu prunci, mamici, bunici, catei si altele ar prinde bine pajistilor din parc.
Locomotivele sunt traznet.
Nu-s sigur ca gust argumentul, Vlad. Parcul din oras e pentru oameni, ca sa se plimbe prin natura da’ in mod usor organizat. Adica ai copaci, iarba, gize si flori, dar facem acolo citeva alei pe care nu-ti rupi picioarele, ca sa poti trece prin parc si in caz de ploaie sau alta vreme rea. Ca altfel, pentru natura mai „raw” si mai salbatica, deja devine cazul sa iesim din oras; mergem pe munti, prin vai, pe coclauri.
Locomotivele sunt intr-adevar o istorie interesanta. Pacat ca Resita nu stie sa le puna in valoare mai bine. Eu unul as fi vrut sa cumpar si o monografie a transportului feroviar, sau niste magneti de frigider, sau orice alt element de amintire … n-ai de unde. Asta e, defilam cu ce avem 🙂