Ionuț Staicu ridică, stîngaci, o problemă interesantă:

Mai dau din când în când peste vreo piesă timpurie a vreunei trupe ce-i pe placul meu (..) Și nu pot să nu mă întreb: aș deveni fanul unei trupe dacă aș auzi azi ce-mi va plăcea peste doi ani?

Știu că pare stupid formulat – poate chiar este – dar gândește-te așa: dacă azi ai asculta Mafia pentru prima dată, te-ar impresiona atât de tare încât te-ai duce la un al doilea concert?

Instrumentalul era meh, versurile aveu rime sau sens doar câteodată, calitatea înregistrării era și ea cum era. Sunt convins că mulți au văzut ceva în acele versuri și în acel instrumental, prin urmare au ajuns unde au ajuns.

De ce spun stîngaci? Pentru că omul ratează o mină de aur pentru o discuție foarte largă.

Faptul că-ți place o anumită trupă, piesă sau operă de artă ține de un ansamblu complex care formează un context. Să le luăm pe rînd.

*

Unu: Contează foarte mult în ce stadiu al vieții te găsești tu, ce experiențe ai avut, cu ce teme rezonezi.

Dacă ai 16 ani, nu prea are cum să-ți placă Johnny Cash; tipul e hîrșîit prin durerile vieții, piesele lui sunt pentru oameni care au trecut și ei prin anumite chestii. Fără un bagaj în spate, unele chestii îți sunt inaccesibile. Dacă ești copil de-ăsta crescut în puf (adică privileged în engleză) … păi ce poate să-ți transmită ție BUG Mafia cînd desenează viața sordidă a unui cartier din anii 90? Mai ales dacă tu ai astăzi 20 de ani și nici n-ai prins prea bine perioada aia? Sau invers, dacă ai astăzi 30 de ani, sau ai 40-50, cît îți mai pasă de trupele care fac furori la adolescenți? Lumea îl ura pe Justin Bieber, deși adolescenții îl adorau.

În altă ordine de idei, contează și temele importante la vremea respectivă. Nu orice operă de artă aspiră la universalitate, pentru a-și păstra prospețimea peste ani. De fapt, marea masă a artei este mai degrabă de consum. Or, ceea ce-i de consum este relevant astăzi, și incorporează elemente de astăzi; în timp, aceste obiecte pot deveni foarte ușor vetuste și anacronice.

Din literatură îmi vine în minte exemplul clar al ficțiunii științifice – este ușor pentru un autor să exploateze chestiile existente și imaginabile, adică să parcurgă unul sau doi pași pe direcția abstractizării. Însă aceiași autori găsesc foarte dificil să ghicească exact ce se va descoperi în următorii 20 de ani, și cum va arăta lumea peste 50-500 de ani.

Dacă luăm un număr de cărți scrise pe la 1940-1970, cîte din ele descriu vag corect cum arată o casă din 2019, sau viața din 2019? Cîți autori au ghicit corect că vom avea internet, că vom folosi ecrane tactile, că vom comunica în scris în timp real? Sunt fan Asimov, dar cînd citesc despre Multivac și despre cum își imagina autorul că vom interacționa cu computerele, îmi vine mai degrabă un zîmbet nostalgic în colțul gurii. Desigur, există și excepții fericite – de exemplu Aldous Huxley a ghicit profetic cum că pulimea va fi condusă în viitor ghidînd-o înspre plăcerile simple ale vieții, prin anestezierea simțurilor; bravo lui, însă asta nu schimbă faptul că 99% din S.F. devine maculatură la 5 ani după publicare.

Noa, idem și la muzică. În special ce-i de consum e humă, instant, încă de la publicare. Ședem fericiți pe-un munte de gunoi foarte uitabil.

Nu în ultimul rînd, vîrsta și sațietatea joacă un rol tăcut. La 14 ani încă experintezi, și devorezi cu nesaț tot ce pare nou. Pe măsură ce înaintează în vîrstă însă, omul devine mai blazat. N-am răbdare să ascult toate cele 20 de albume de metal care probabil au apărut de la începutul anului curent pînă acum. Serios, cît să-mi și pese de metalul ăla? Cît să-ți pese de operele noi de artă apărute? Sigur, există pasionați de filme, care se uită pe nemestecate la orice chestie nou-apărută; însă, cumva, nu-mi pare că ei ar reprezenta marea masă a oamenilor. Dimpotrivă, cam toți oamenii pe care-i știu se uită la filme selectiv, trebuie să le fie stîrnit interesul destul de binișor înainte să-și piardă timpul cu ceva nou.

*

Pe scurt, cînd încercăm să emitem o judecată de valoare cum că „trupa X este faină” sau „filmul X este fain”, de fapt spunem foarte multe despre noi înșine – și mai puține despre obiectul în sine.

BUG Mafia au fost faini în 1995, pentru acei oameni interesați de subiectele lor; la copiii de 6 ani n-au prins, pentru că ăia nu erau încă interesați de curve și bani; la bătrînii din acea vreme n-au prins, pentru că erau deja prea vulgari și prea direcți. Idem, Cargo este o trupă faină pentru cei care mergeau la rockotecă pe cînd Batacanda era o chestie faină, însă astăzi trupa mai supraviețuiește doar din nostalgie. Nici de Rammstein nu cred că vom mai auzi în vreo 10 ani, avînd în vedere că membrii formației au îmbătrînit și ei, și-au cam declarat că vor să se lase de concerte.

Și atunci, revenind la întrebarea lui Ionuț: invariabil răspunsul este „nu”. Simplu. Este aproape imposibil să îți placă la 25 de ani aceeași trupă care ți-ar fi plăcut la 15 ani. Este foarte dificil să recuperezi ceva din grămada de humă chiar și la cinci ani distanță. Panta rhei, și tu și lumea sunteți într-o continuă transformare.

Dar hey, chiar dacă-i concluzia tristă, măcar am petrecut cîteva paragrafe plăcute împreună.