Să citim puțin știrile locale, spre exemplu Ziua de Vest. Într-un articol despre problema locurilor de parcare, dumnealor își formulează gîndurile astfel:
Anul trecut, tot la începutul primăverii, primarul Nicolae Robu s-a enervat pe oltenii care-şi făcură obiceiul în ultimii ani şi ocupară locurile pe (sic!) parcare ale blocatarilor (sic!) din cartierele Timişoarei. Primarul spune că tot mai mulţi timişoreni i s-au plâns că seara, când vin obosiţi de la lucru, nu mai au unde să-şi parcheze maşinile. Mai mult, însuşi edilul, când ajungea seara acasă, nu mai avea loc de parcare, pentru că erau deja postaţi oltenii (…)
Articolul este denumit, foarte inspirat: „Nicolae Robu continuă războiul cu viniturile care ocupă locurile de parcare ale timișorenilor”.
Autorul, Lucian Paulescu, continuă în același stil obosit & obositor pe întinderea a încă vreo 4 paragrafe. Mai mult, trage o concluzie în care nu scapă ocazia de-a folosi din nou mărețul cuvînt:
La fel ca la sondajele anterioare pe această temă, rezultatul este destul de strâns, semn că primarul este mai urmărit pe Facebook de ”vinituri” și ignorat de timișoreni.
*
Oricît s-ar ascunde după ghilimele, este destul de clar că autorul are o problemă cu persoanele care nu-s născute în Timiș(oara). De fapt, pentru ochiul cît de cît format, devine evident că întreaga redacție Ziua de Vest suferă de-o vedere anacronică și periferică asupra lumii.
Și totuși, haidem să privim adevărul în față.
Cuvîntul „vinitură” a apărut pe vremea cînd a te strămuta, singur sau cu toată familia, era lucru mare. Viniturile erau ăia care fugeau din mizeria de acasă, în căutarea unei vieți mai bune. Oameni care se strămutau cu cățel și cu purcel pentru a-și încropi o viață nouă altundeva.
Poate știți vorba ceea cum că omului îi miros mai bine bășinile proprii decît ale altora. În 1890, să fii vinitură însemna practic vorbind să nu fi crescut mirosind bășinile localnicilor; însemna să nu cunoști micro-climatul cultural dintr-un loc, ci în schimb să-ți aduci de acasă de la tine obiceiurile și apucăturile vechi.
*
De ce mă strădui să descriu un cuvînt pe care poate deja-l cunoașteți? Pentru că … a cam ajuns anacronic. Așa, puțin, pe fund.
Haideți să fim înțeleși bine: dacă în 1890 Badea Cîrțan mergea pe jos pînă la Roma, asta era o chestie Extraordinară. Astăzi însă, cu autocarul ajung în 48 de ore la celălalt capăt al continentului, la Londra. Dacă iau avionul, în mai puțin de o zi am trecut oceanul. Or, în acest context, cine mai este vinitură și unde? Cum tragem linia?
Realitatea secolului XXI este că suntem cu toții cetățeni globali. Băi, pînă și căpșunarii noștri (alt cuvînt vetust) sunt cetățeni europeni, nu doar români. Există oare cuvîntul „vinitură” în spaniolă sau italiană? Posibil, dar ce-i cert este că-i un termen irelevant. Eu dacă am chef muncesc începînd cu luna viitoare din Germania sau Thailanda. Colegii mei de birou idem. O bună parte din oamenii pe care-i știu, idem.
Acum 100 de ani, informația circula via telegraf sau scrisori, și dura ore sau zile pentru a afla o chestie nouă. Astăzi informația circulă cu viteza luminii, prin fibra optică; aflăm despre bășinile primarului, ale președintelui, sau ale lui Trump la cîteva minute după ce acestea au fost emise. Aflăm ce a mîncat la prînz un influencer de pe Instagram tot instant. Aflăm ce a gîndit un blogher din Malaesia tot instant.
Nu mai putem vorbi despre vreo cultură locală semnificativă, decît în aspectele minore și irelevante; în rest, indiferent că suntem în Timișoara, Tiraspol sau Lyon, oamenii citesc aceleași saituri și discută pe aceleași teme. Cultural, grupuri din ce în ce mai mari se omogenizează – fix datorită contactului interuman.
Revenind la ideea de la început, am putea reformula astfel: nu prea mai există bășini cu miros specific local. Damfurile și aerele unui grup nu mai pot reprezenta un criteriu de apartenență, din motivul evident că grupul în sine nu mai poate fi bine definit. Asta-i tot.
*
Pe scurt, Ziua de Vest a rămas undeva în secolul trecut, iar prin limbajul pe care-l aleg, se adresează cititorilor care-au rămas blocați și ei în secolul trecut.
Care-s șansele de a conta pentru noi, restul, vă las să le ghiciți.
Nu ai dreptate. Adică bun, îi fi având dreptate cu ziarul (pe mine paragraful citat m-a făcut să zâmbesc larg), dar nu ai dreptate cu viniturile. Sau, cum îi numesc eu, cu veneticii.
De ce? Pentru că deși poți călători într-o zi în celălalt „colț” al globului, de regulă te întorci. Și pentru că te întorci, și pentru că marea majoritate a oamenilor nu își schimbă reședința anual, ba chiar unii nu și-o schimbă toată viața, există încă specificul locului, care face concurență și se opune globalismului. Și e bine că există, pentru că uniformizarea propusă de globalism este, dincolo de avantajele indiscutabile menționate de tine, distructivă.
Tocmai esența este ceea ce n-a reușit încă să uniformizeze acest secol modern. Astăzi am fost într-o încăpere cu o tipă pe care-o cunosc și care vorbește cu un pronunțat și distinctiv accent moldovenesc. Se simte și-o să facă întotdeauna notă separată aici, în Ardeal. Iar modul cum vorbești, alături de folclor, de tradiții și de povești sau mitologie ține în ultimă instanță de Logosul zonei, care nu-i deloc un aspect de suprafață, ci un element axial, definitoriu pentru comunitatea în cauză. Dacă tu îl treci la capitolul chestii irelevante, greșești.
Comiti doua erori de interpretare:
a) Eu nu propun globalizarea. Eu constat ca ea exista si se intimpla. Multumita internetului, care a venit intre noi in 1993 si penetreaza in orice colt de glob unde traiesc oameni. Singura modalitate de a te „opune” internetului este sa-l tai jos de tot, in stil Amish.
Cit despre presupusa nocivitate a globalismului cultural, putem discuta pina miine „pro” sau „contra”, de parca parerea noastra ar misca cu o iota mersul lumii. Dar, de dragul discutiei, hai sa-ti dau un contra-exemplu la presupusa nocivitate: stii cum era (si este) un obicei initiatic pentru tinerii mai studiosi si mai instariti sa fie trimisi la studii si la calatorie departe de locul de bastina? Stii de ce? Fix pentru ca omul daca sta doar intr-un loc balteste spiritual, se obisnuieste cu basinile locale. Mergi in alte locuri fix ca sa ai niste puncte de comparatie, sa-ti construiesti niste repere bazate pe observatia directia: in ce fel sunt mai prosti ceilalti, ce fac mai bine ca oamenii tai de acasa, etc etc. Or, din perspectiva asta, globalizarea este doar continuarea fireasca a acestui obicei; doar ca acum nu mai merg doar copiii de boieri la Paris, ci aflam in mod direct si nemijlocit cum cindesc si actioneaza oameni din Anglia, Patagonia sau China.
b) Nu te obliga nimeni si nimic sa te intorci de unde-ai plecat. Depinde mult cit de legat esti tu de „traditiile” si obiceiurile locale. Hai sa fim seriosi o secunda, suntem neamul care s-a raspindit prin Europa si pe glob intr-o masura enorma, cu foarte multi oameni care s-au asezat deja la casa lor in Italia, Canada sau la mama dracului in praznic. Nu mai pot ei de traditiile locale, sau de mitologia noastra; omul cit de cit educabil poate trai la fel de bine si cu mitologiile din locul unde se muta, sau chiar realizeaza ca toate astea-s doar o felie din marea cultura a lumii.
Pe scurt, le trec la capitolul „chestii de suprafata”. Sigur ca mai gasim cite o romanca blocata in secolul XX, care-si construieste identitatea in jurul verzei murate si-a sarmalelor, si le duce cu ea oriunde s-ar muta. Insa by and large, omul stramutat isi cam pierde aderenta la prostiile locului de unde-a plecat, adoptind incet-incet cultura locului unde-a ajuns.
Totuși, ce vreau eu să subliniez este că globalismul are efect doar până la un anumit nivel. Adică da, el există, așa cum bine observi și îl descrii tu (mișto partea cu studiul în afară pentru e ieși din bula ta), dar eu cred că mergi prea departe cu definiția lui și efectele pe care i le atribui. În particular, globalismul (așa cum există el azi) nu poate șterge cu totul specificul zonei. Nivelează doar vârfurile, dar anumite diferențe mai profunde continuă să se facă simțite. Hai să-ți dau un exemplu simplu: românii se declară în proporție de parcă 90% ortodocși. Asta-i pe hârtie, că în realitate puțini sunt practicanți, dar chiar așa nepracticanți cum sunt, ar sări ca arși dacă cineva le-ar propune să le aducă niște icoane ale unor zeități budiste la care să se închine (tot așa, închinare teoretică). Dacă și când vom ajunge să avem o monedă unică, o religie unică, o limbă unică atunci vom putea spune că globalizarea a ajuns în profunzime și atunci ceea ce susții tu în articol o să se probeze. Până atunci, încă există multe diferențe. În orice caz, suficiente cât să te facă să identifici de la distanță pe cineva care „nu corespunde locului” și să-l numești (în mod corect) venetic. Și nu mă refer aici la prejudecăți de tipul că nu-ți plac străinii.
La punctul b, da, ai dreptate: dacă X se strămută undeva, sigur că în timp se va „mula” pe specificul zonei respective. Perfect de acord aici. N-am zis că omul nu se poate adapta sau că nu poate asimila și alte perspective. Și sigur că nimeni nu te obligă să te întorci după ce pleci undeva. Am zis doar că majoritatea oamenilor (români sau de alte naționalități) se întorc. Iar faptul că se întorc face ca să existe în continuare comunități cu anumite specificități, în care un nou venit să facă notă discordantă (sau separată). Evident că dacă acel străin rămâne pe o durată mai lungă de timp, se poate integra foarte bine și poate apoi să fie confundat, eventual, cu un localnic, dar uite că nici măcar lucrul ăsta nu se produce tot timpul, și mă gândesc acum la un terorist de prin Franța parcă, dacă bine rețin, din părinți musulmani veniți și stabiliți în Europa. Deci uite că la ei integrarea nu s-a produs nici măcar la a doua generație. Sigur, ai putea spune că-mi aleg un exemplu extrem, dar și tu te-ai dus la extrem cu ideea că globalizarea de la ora actuală anulează orice diferențe. Nu-i chiar așa.
Ideea mea se invirte in jurul sensului profund al cuvintului „vinitura” (venetic).
In sensul clasic, sa spui despre cineva ca-i „vinitura” avea o incarcatura profund antisociala: o vinitura nu este om de-al nostru, nu trebuie respectat prea mult, nu trebuie implicat in treburile cetatii, nu putem avea incredere in el pentru ca nu s-a nascut aici; pe scurt, o vinitura era cetatean de rang secundar. Erai o vinitura chiar si dupa 30 de ani de la stramutarea ta din locul de bastina in locul adoptiv! Eventual copiii tai ar fi fost considerati „localnici”, dar chiar si atunci cu oarecare suspiciuni, pentru ca erau copiii unei vinituri, si cine stie ce prostii le-or fi bagat parintii in cap…
Treaba asta avea sens in masura in care coeziunea si omogenitatea sociale erau obligatorii, in locuri unde informatia nu circula prea rapid. La sat, de exemplu, unde vei fi vecin cu aceiasi oameni toata viata ta, si unde stirile locale sunt mult mai importante decit alea nationale.
Totusi, noi suntem oraseni, si citim un ziar dedicat orasenilor. La oras nu este loc de omogenizari culturale fortate, pe modelul „cine nu-i complet ca noi este clar de rang secund”. Sigur ca orice oras va dezvolta un anume … hm, aer local, insa la nivelul microtesaturii sociale va fi mereu un soi de miscare browniana, cauzata de faptul ca orasul prin natura lui ofera mobilitate sociala. Vine lume, pleaca lume, avanseaza oamenii pe scara sociala si se muta dintr-un cartier in altul, iau contact cu alte culturi si-si dezvolta obiceiuri noi de la an la an … mereu sunt transformari. Mici, dar sunt.
In general, spunem despre oameni ca sunt „straini” de oras, termen cu incarcatura neutra, eventual cu usoara conotatie benevolenta. Vinitura are incarcatura de respingere de care vorbeam dinsus. In era in care cultura se omogenizeaza prin lucrarea internetului/mass media, chiar putem vorbi despre un oras *atit* de omogen incit nu poata integra un om venit din alt judet? Pai practic insultam orasul in acest caz, spunind ca locuitorii sai se comporta ca niste sateni, care resping orice este usor diferit de cultura lor.
Parerea mea.
Da, nici eu n-aș fi formulat fragmentul respectiv de ziar în acel mod.