Am încă o problemă de lingvistică. Sau social-culturală. De maximă respirație națională, oricum!

Și anume, mi se întîmplă să tot aud expresia din titlu. Nu adresată către mine^[1] – dar orișicît, constructul ăsta își tot ițește capul. Nu trebuie decît doi oameni să se contreze la o discuție aleatorie, iar unuia să nu-i placă ceva la exprimarea interlocutorului; de la obiecții de formă și formulare, pînă la obiecții de fond, reacția este aceeași. Meri bă și culturalizează-te!

*barf.jpg*

*

Să procedăm printr-o analogie. Să zicem că nu ne place cum se descurcă cineva cu un aspect al matematicii. Poate omul nu știe socoti cu iuțeală. Poate are dificultăți de geometrie în spațiu. Poate că nu înțelege cum se aplică o formulă în viața de zi cu zi (spre exemplu, regula de 3 simplă). Indiferent însă de om și de dificultățile lui, noi îi trosnim ritos una peste ceafă:

Mergi (bă) și fă probleme de prin culegeri!

Are sens, ajută la ceva, transmite mesajul corect? Evident că nu, nu, și nu. Hai să translatăm acum analogia înapoi la cărți și literatură.

*

De unde se naște expresia asta cu cititul cărților? Teoria mea este că vine dintr-o observație bună aplicată prost: și anume, da, lecturile ajută omului să se dezvolte pe multiple planuri. Lecturile (diversificate) dezvoltă vocabularul, fac exprimarea mai puțin bolovănoasă, aduc idei noi în cap, fac omul mai deschis și mai pliabil, ba chiar ajută la contactul cu limba română literară, făcînd scrisul mai îngrijit și lipsit de greșeli.

De ce spun că-i aplicată prost observația? Pentru că nu orice lectură, făcută oricum și oricînd, ajută. Ce citești este la fel de important ca momentul cînd citești chestia aia, în ce etapă a vieții. Ce pricepi din lectură, ce înmagazinezi, ce uiți, toate-s aspecte relevante. Să nu uităm că lecturile pot fi și nocive, dacă nu ai pe cineva care să te ghideze; citești o porcărie emisă cu toată emfaza de vreun nimeni, și rămîi cu ideea pe chelie.

*

Și iată că suntem, deci, în postura de-a spune de ce-i o prostie expresia din titlu.

În primul rînd, este un sfat prea generic. Lacunele sunt în general punctuale – omul are o problemă fie de exprimare, fie de ortografie, fie de gramatică. Rar vezi unul atît de prost încît să facă toate greșelile posibile la un loc – iar dacă-l vezi, oricum prima reacție este „du-te bă înapoi la școală, analfabetule”. Un așa om este respins din start.

Minima decență ne cere să-i spunem punctual interlocutorului unde greșește. De are probleme de gramatică, este mai eficient să-l trmitem la cartea de gramatică, nu la „lecturi”. De are probleme de cultură generalistă, ajunge doar să-i atragem atenția că este ridicol să discuți teme pe care nu le stăpînești, lectura nu repară neapărat problemele de acest gen.

Pe scurt, oricum ne întoarcem, dacă problemele de matematică nu se rezolvă heirupist aruncînd cu culegerea de probleme în om, nici problemele punctuale nu se rezolvă prin lecturi aleatorii. Ce înseamnă acel „o carte” decît o lipsă clară de filtre? „Citește orice, băbăiatule, că-ți face bine” – nu merge așa.

În al doilea rînd avem și problema autorității. Cine-s eu să-mi permit să-l trimit pe vreun altul la carte? Chestia asta merge oarecum între oameni care se cunosc între ei, și își pot judeca mai lesne gradul de (in)cultură și de stăpînire a problemelor. Eu pot să-mi pleznesc peste mînuțe amicii, și să le spun că nu scriu îngrijit; ei mă știu ce-mi poate pielea, eu îi știu pe ei și cunosc cam care le sunt limitele. Dar în special la discuțiile pe internet e haiul de pe lume – anonimul Cutare se trezește șmecher și se erijează în judecător pentru exprimarea anonimului Cutărescu. Nu contează că primul e un puțoi de 20 de ani, iar al doilea o fi inginer chimist competent – a făcut o greșeală de gramatică pe vreundeva, este taxat imediat și trimis la lecturi.^[2]

Ah, și apropo de primul argument – trimiterea la lectură este în general folosită ca o armă anti-discurs, în loc de a fi un mijloc de întrajutorare. De fapt chestia asta cred că mă irită cel mai tare, refuzul oamenilor de a discuta, pe baza nulificării „adversarului”. Ai zis ceva indigest? Clar, nu ești pentru lumea asta, pleacă într-o peșteră și mai citește (pînă ajungi la idei similare cu ale mele). A făcut omul niște greșeli de ortografie, într-un mesaj altminteri bogat și cu coerență internă? Clar, e un prost, nu-i bun nimic din ce-o zis, marș la căcat și revino cînd avem chef de tine.

*

tl;dr

Dacă folosești expresia asta cu „citește o carte”, cred că ai și tu niște lacune. Mari. Nerezolvabile prin lectură.

----------

1. Ceea ce-i păcat, c-ar fi haiul de pe lume să scot pușca oleacă.[↩]
2. Cred că-mi propun să folosesc acest „vreundeva” cît mai mult posibil, măcar o dată per articol. Din motive.[↩]

----------