Hai să cităm puțin de pe Hacker News, unde se discută … social media. Nu mai traduc, pe ideea că dacă nu știi engleză atunci citești doar ce zic eu în română, și gata.
I’ve been off social media for years now, entirely, and I’m back to a point where the rest of my friends and just society itself are so fully entrenched into some sort of social media that I’m getting very lonely and depressed. I’ve actually thought about making a Facebook or Instagram account again and just placing strict rules on it, but even that really creeps me out.
My friends are always telling me about cool events on Facebook, their Instagram stories at the really fun and cool places they work non-profit, all of these cool groups. I feel super detached from even my best friends, and feel like I don’t get a full friend experience. While our relationships are strong and have been for years, they’re kinda dull because they use social media so much. They understand why I don’t use it and don’t give me a hard time (anymore), but always bother me to come back.
Personajul se plînge de faptul că nu mai poate întreține relații normale, pentru că absolut tot restul lumii din jurul lui stă pe Facebook / Insta, și-și expun acolo viața. Mai mult, „prietenii” ăștia virtuali n-au chef să-i mai povestească lui separat noutățile din viața lor – așa că relațiile ajung să fie plicticoase. Organizarea de evenimente se face tot cu ajutorul Soșăl Midia ăsta, oamenii povestesc tot acolo cum a fost… doar că nu-l includ și pe autor.
Cumva, nu identifică problema la persoanele respective, cărora nu le pasă suficient cît să îl includă și pe el – ci la el însuși.
Al doilea ține isonul:
I’m kind of in the same boat. I assumed that I would be able to participate in normal friendships without social media (the way people did for generations before me). Instead, I think people just assume I’m ignoring them on facebook because I’m anti-social.
I’ve learned to be more proactive in maintaining relationships, but it often feels very one-sided since many other people are used to just getting passive status updates and feeling ‘connected’ to their friends.
Și așa ajungem ușor-ușor la problemă. În lumea în care Facebook nu există, oamenii discută între ei, se sună la telefon, își scriu sms-uri. Toate astea sunt chestii personale.
În lumea în care Facebook există, el devine o opțiune pe listă. Costul de a ține pasul cu viața oamenilor din jur, folosind acest mediu, este mic – și se rezumă la a da refresh unui feed. Am atins în treacăt tema asta în articolul pe tema „social media”. Acum vreau să mai detaliez.
Hai să mai vedem un exemplar:
I’ve had people genuinely get angry at me because I’d just been ignoring all IM’s for a few days.
They were worried about whether I was still alive, but the concept of calling to confirm was apparently foreign.
Este că-i dulce? Oamenii din jur se agită dacă nu le răspunzi la mesajele text, însă nu îi taie capul să te sune ca să verifice dacă ești bine. La cine e problema? La tine, că i-ai obișnuit că e ok să-ți scrie? La ei, că-s proști? Niște dileme.
*
Ce mă interesează pe mine în discuția asta este partea tehnică, legată de canalizarea energiei. Hai să facem un mic ocol.
Ne aflăm în comunism, și n-avem mașini personale? Alegerea se face între transportul în comun și .. bicicletă, practic vorbind. Dacă transportul în comun suge (fiind gîndit ca pentru niște vite, ceea ce oamenii și erau), populația va alege să meargă cu bicicleta. Mai ales la orașele de cîmpie. Nu este o chestiune de preferințe, înțelese ca niște gusturi personale. Oamenii nu-s chiar proști, fac alegeri rațional chiar dacă nu pare la o primă vedere. Între a cheltui energie mentală așteptînd după tramvai, plus încă o cheltuială de energie să te înghesui în el …. respectiv opțiunea de a cheltui doar energie fizică dînd la pedale, varianta a doua iese clar cîștigătoare. Și uite-așa sunt ghidate „alegerile” personale, de la un nivel macro – mult deasupra alegerilor individuale.
Apoi să zicem că ieșim din comunism, și brusc avem voie să cumpărăm mașini. Ba chiar duduie și economia, salariul mediu tot crește, sursele potențiale de bani se înmulțesc. Ce devine „optim”? Aha, să ne cumpărăm mașină personală. Pentru că ea ne îngăduie o mobilitate la care nici n-am visat înainte, și ne îngăduie opțiuni noi. Este mai bine – dar un mai bine înțeles tot la nivel macro. Oamenii folosesc mașina peste tot.
Sărim peste ani oleacă, și aterizăm în anul curent. Mașină are toată lumea, orașele mari sunt sufocate de ele. Cartierele sunt pline de mașini. Parcarea în zonele centrale este a dracului de scumpă. Costul mental de a deține mașină și de a o folosi zilnic prin oraș urcă încet-încet pînă spre un punct de inflexiune. Ca atare, revine la modă să mergi cu … bicicleta. Sau cu trotineta, de ce nu. Transportul în comun prezintă în continuare niște dezavantaje urîte, dar încet-încet urcă și el în top. Mașina cade din preferințele oamenilor, rămînînd a fi folosită pentru excursii de weekend, pentru mersul la rude la țară, chestii de-astea.
*
Am ținut să fac acest ocoliș printr-un exemplu paralel pentru a desena mai bine ideea.
Ce contează în orice moment este spațiul posibilităților practice. Dacă poți, și dacă-i mai eficient, atunci trebuie.
Chestia se translatează și la ideea de comunicare. Creierul uman nu are o definiție foarte precisă pentru comunicare, conceptul este egal cu ce programăm noi prin socializare. De asta și vedem diverse comportamente sau așteptări vizavi de comunicare – nordicii-s timizi, retrași și blajini (pînă se îmbată), nemții se adună neapărat în cluburi bazate pe interese comune înainte să discute unul cu altul, etc etc.
Înainte de social media, canalele de comunicare erau cam aceleași. Sigur că ideea de sms pare a fi „ceva nou”, pînă realizezi că practic este o formă ciuntită de scrisoare. La fel cu un chat onlain, pe mIRC sau pe freenode; nu reinterpretează vreun aspect fundamental al comunicării. Este perfect posibil să folosești aceste medii pentru comunicare 1-la-1, cu o singură persoană, de care îți pasă cît de cît.
Social media redefinește însăși comunicarea. Nu îi spui ceva unei singure persoane, ci spui automat tuturor. Chestia asta deja modelează un alt tip de exprimare, pentru că aceeași chestie va fi recepționată și de bunica, și de foștii colegi de liceu, și de șefii tăi (dac-ai făcut greșeala să-i lași să te urmărească); nu te poți apuca să rafinezi mesajul, să-l targhetezi cumva – sau poți, dar este costisitor ca timp și riscant din punct de vedere al securității. Apoi, metoda de emitere-recepție este impersonală. Mesajele tale se împachetează împreună cu mesajele emise de alții, și se înfățișează privitorilor sub forma unui flux prin care ei derulează după chef. Între emisiile persoanelor se mai amestecă și diverse comunicări comerciale, acceptate cu drag de privitori.
Mai sunt destule alte aspecte, dar astea două mi se par notabile și-s lesne de priceput.
La nivel mental, un flux de social media pare a fi mai ușor de digerat. Vezi frînturi din viețile celorlalți, și scarpini acea dorință tăcută de a ști „ce-a mai făcut Icsulescu”. În special dacă nu ești apropiat de Icsulescu, și nu ți-ar fi venit în veci pururi să întrebi pe unde-a fost în concediu.
Sigur, se pierd aspecte ceva mai profunde. Nu știi prin ce zbateri interne trec oamenii, doar privind la un profil de social media. Habar n-ai că o amică are certuri zilnice cu iubitul (dacă nu postează despre asta) – sau că un altul încă suferă la 3 luni după o despărțire, în tăcere. Afli doar dacă discuți personal, pentru că citește semnale non-verbale, mai își face curaj omul să se destăinuiască…
*
Practic, simpla deschidere a unui nou canal de comunicare a dat peste cap așteptările oamenilor de la cei din jurul lor. Costul, la nivel de societate, a faptului că Facebook există este faptul că automat toate celelalte modalități de comunicare au devenit mai puțin valoroase.
Dacă ești un individ mediu (mediocru), atunci în general te vei mișca împreună cu grupul. Dacă au toți Facebook sau Twitter, atunci din punct de vedere social este sinucidere să nu ai și tu. Pur și simplu nu-ți poți croi standardele proprii.
Dacă ești un individ excepțional, către care curiozitatea și interesul altora se canalizează oricum spontan … păi atunci îți permiți să fii în contra curentului, sau ortogonal cu el. Îți permiți să n-ai Facebook, pentru că oricum ai prea multă atenție venind de la alte persoane – și oricum nici nu te interesează trei sferturi din. Nu numai că alții n-ar putea ridica pretenția să le vizionezi fluxul de Instagram, ci tu stabilești termenii în care se poate comunica cu tine. Poate vrei doar pe chat. Poate vrei doar în persoană. Brusc, toate opțiunile redevin valide.
*
Sincer, nici nu am vreo concluzie la treaba asta, pentru că (repet!) vorbim despre forțe mult peste nivelul individului. Singura concluzie este aceea perenă: e mai bine să fii monstruos de superior, e mai bine să fii excepțional de bun și căutat, caz în care dai tu formă mediului din jurul tău.
Chestie care-a fost valabilă dintotdeauna, de altfel.
Defunctul Google+ era construit în jurul ideii de cercuri de prieteni. Pe Facebook poți specifica la fiecare om din listă că îți este prieten apropiat, cunoștință, sau îl poți introduce într-o altă listă, creată de tine. De exemplu, poți crea o listă intitulată Job și-i poți băga acolo pe toți colegii tăi de muncă cu care ești prieten pe Facebook. Ulterior, când postezi un mesaj, poți specifica vizibilitatea lui: publică, prieteni (la modul generic), prieteni apropiați, cunoștințe, Job etc. Lumea nu prea știe de opțiunile ăstea, dar ele există și le poți folosi în avantajul tău.
Cumva, nu-mi pare validă axa asta, a popularității. Toți cei din exemplul tău (mediocri și excepționali) par animați de dorința de a fi în centrul atenției. Dacă prin excepțional te referi la un actor celebru, atunci da, poate impune condiții, numai că de regulă cei care devin celebri sau populari își fac conturi pe și mai multe rețele, adaptându-se la tendințe, pentru că de fapt înăuntrul lor sunt mediocri. Dacă prin excepțional te referi la un inventator, atunci mă îndoiesc că va dori să-și facă cont de Facebook pentru toată lumea – ăștia de regulă sunt mai introvertiți. Iar reguli de acces poți să impui și dacă nu ai decât 5 admiratori. A fi excepțional nu înseamnă că foarte mulți oameni sunt interesați de ce spui tu, aia e popularitate, ci că pur și simplu gândești cu capul tău și te cam doare în cot de restul.
E mai bine să nu ai câlți între urechi, indiferent de câtă lume te caută. E mai bine să-ți organizezi viața după propria ta gândire și nu în funcție de modă sau de anumite conjuncturi externe. Faptul că te citește foarte multă lume e tot o conjunctură externă. Dacă în această situație poți seta niște filtre pe care altfel, nepopular fiind, nu le-ai fi setat, atunci tot gregar ești, atunci tot la mâna celor din afară ești, atunci tot nu trăiești pe picioarele tale.
@ „Poti rafina/targeta”, avem o problema bicefala:
– Produsele social media nu au avut dintotdeauna aceste setari. Facebook la inceput n-avea. Unele platforme nu au nici acum, spre exemplu pe Instagram ai doar doua reglaje: cont public sau privat. Atit. Vrei sa postezi poze mai deocheate? Pai fa bine si n-o adauga pe mama in lista celor carora le este ingaduit sa vada ce pui tu.
– Acele regleje nu-s garantate sa functioneze impotriva hackerilor, iar in fapt ele se mai „strica singure” pe alocuri. Mi se pare ca Google Buzz a fost vedeta stirilor la capitolul asta, pentru ca practic erai inscris cumva fortat pe platforma, iar acolo se agregau si informatii care erau de fapt cu setari private pe fluxurile tale.
Pe scurt, ramin la ideea initiala: daca vrei sa fii in siguranta pe s&m (social&media), trebuie sa te auto-cenzurezi pina la un nivel PG13. Desigur ca unii nici nu realizeaza riscurile pe care le expun eu dinsus, si-si spala toate rufele murdare in public. Doar ca … nu vorbim despre rumegatoare aici.
@ „Toți cei din exemplul tău (mediocri și excepționali) par animați de dorința de a fi în centrul atenției.”
Eu discut pur si simplu despre gestul simplu de a obtine atentia oamenilor din cercul tau social, spre exemplu pentru a afla ce-a mai facut amicul Icsulescu. Nu am pus deloc problema cu „a fi in centrul atentiei”.
Ideea este simpla: daca toti cei din jur sunt cam pe aceeasi treapta sociala cu tine, atunci tu nu poti dicta ce unelte si mijloace de comunicare sa foloseasca. Cu alte cuvinte, degeaba ma trezesc eu, Alex, sa le zic prietenilor ca nu vreau sa le vad conturile de s&m, ci ca vreau sa ma sune personal sa-mi spuna cum a fost in vacanta. In afara de 1-2 prieteni apropiati, restul oamenilor mi-ar ride in nas la asa o cerinta.
Iar cind ma refer la un individ superior, ma refer fix din acest punct de vedere: capabilitatea de-a isi impune vointa si gusturile vizavi de modurile cum poate fi contactat. Ideea de baza din spatele faptului ca orice director de firma are macar o secretara, care sa-i filtreze apelurile telefonice si vizitatorii.
Iar de aici ai deraiat cu lectura in niste directii care, sincer, nu ma prea agita.