Se făcea că era 2006 sau pe-acolo, iar eu eram încă elev de liceu. Am văzut un afiș pe undeva prin oraș, un anunț că în zilele cutare și cutare se întîmplă Zilele Teatrului la Casa Studenților. N-aveam prieteni cu care să merg, dar am luat inima-n dinți și-am mers oricum [1]. Eram absolut timorat, și îngrozit de ideea că s-ar putea cineva să-mi adreseze vreun cuvînt și să fie DeSCOperIT că nu-s student. Drept urmare, am tăcut mîlc și m-am afundat în ce vedeam pe-acolo.
Sincer nu rețin piesele de teatru văzute în acea seară; nu rețin cîte am văzut, sau dacă am văzut vreuna. Dar ce știu este că pe la miezul nopții, cînd s-au încheiat reprezentațiile, a adus cineva un televizor și-au dat drumul unui film. Mai exact Faust, în regia lui Jan Švankmajer, cu Petr Čepek în rolul principal. M-am scufundat în film, efectiv m-am scurs cu întregul, și-am rămas acolo înmărmurit pînă a rulat genericul.
De ce? E greu de explicat, trebuie văzut. Pe scurt, Švankmajer face filme realiste în tehnica stop-motion. De-un exemplu, a se vedea cîteva decupaje dintr-un scurt-metraj numit Jabberwocky:
Pentru mine cel puțin, omul ăsta este genial. Pune pe ecran exact modul cum văd eu uneori lumea, ca printr-un vis ușor cețos, ba pe repede-înainte, ba cu încetinitorul; decupînd și amestecînd elemente ridicol de disparate, doar pentru că se poate. Filmele lui Švankmajer ai zice că arată o lume dubioasă, un banal carton presat, și totuși fix animarea unor cartoane le dă o stranie viață. Omul pune o săbiuță de carton în mîinile unui soldat de plumb desenat – și totuși cînd soldatul acela se bate, aud în sufletul meu gemetele a mii de soldați reali care-au murit în războaie. Deși tehnicile suprarealiste pot vira în ridicol și-n absurd, ce face omul acesta pe peliculă este un absurd la rîndul lui controlat, un absurd porționat atent și distribuit felie cu felie.
Privind la filmele lui, am impresia c-a dat pe răzătoare Referințele Importante din lume, apoi lumea însăși; a separat contextul de sens, precum carnea de găină se dă jos de pe os. A dat apoi grămăjoara asta Cățelului Pămîntului s-o mestece, iar din lutul rezultat a plămădit o creatură nouă, dîndu-i viață doar prin răsuflare asupra ei, ca un Vechi Zeu al lumii. Pui mîna pe lucrul plămădit de el, și te umpli de o senzație de nedescris, ca și cum brusc Vezi Monstruos și Simți Imens lumea, și-ți vine s-o îmbrățișezi și s-o plîngi și să rîzi, toate deodată.
N-are nici un sens ce zic eu? Nu-i bai. Filmele se văd, nu se descriu. Și oricum nu simțim la fel.
De încheiere, Alice în Țara Minunilor.
----------- De ce inima-n dinți? Pentru că era la casa studenților, iar eu eram elev. Așa-mi funcționa pricepătoarea pe-atunci, na.[↩]