Ați observat vreodată că fiecare persoană are mirosul său propriu? Poate că nu, poate că da, dar promit că este adevărat. Lucrul se simte mai ușor la persoanele cu ușoare probleme de sănătate – spre exemplu, grașii miros aproape invariabil a .. diabet. Ușor dulceag. Alții miros după casa în care locuiesc, spre exemplu o casă umedă și cu mucegai face și hainele să poarte o amprentă similară. Avea bunica mea o vecină cu un cocker spaniel … casa ei puțea a cîine. Mereu este o combinație între excrețiile proprii (transpirație, feromoni șamd) și mediul în care trăim.
Odată ce-am trecut însă peste această banalitate, s-o întoarcem însă înspre noi. Este la mintea cocoșului că dacă toată lumea miroase cumva, atunci și noi tot idem. Doar că omul nu recunoaște această situație, după cum omului îi plac adeseori cum put beșinile proprii. Dacă trăiești cu tine însuți, te obișnuiești cu condițiile și ți se par normale, implicite.
Bucla asta de feedback se sparge fix la contactul cu alte persoane, desigur. Cu cît diferența este mai notabilă, cu atît și șocul este mai bine resimțit. Trecerea de la stînă la apartamentul de oraș este bruscă și clară; trecerea înapoi la stînă, idem. De la apartamentul plin de igrasie la casa bunicilor de la țară, unde miroase a curat și lemn.
Ajung cîteva ceasuri să fii scos din mediul tău, și deja la întoarcere poți simți diferența.
*
De ce-am ținut să enumăr niște … banalități, în fond? Pentru că vreau să fac o analogie.
A trăi într-un spațiu monolingvistic este similar cu a trăi doar între bășinile-ți proprii. Omul născut și crescut în România, care vorbește doar românește, nu-i cu mult departe de acela care trăiește doar el cu el însuși.
Cred c-am rîs cu toții de situația neplăcută a lui Răducioiu, care după o vreme nu mai știa … ma como si dice la voi? Am rîs, dar mînzește, pentru că omul nu-i un caz singular, iar italiana nu-i singura limbă străină care face victime. Turme întregi de tineri se mută cu arme și bagaje în tabăra englezei, de îndată ce o stăpînesc ceva mai binișor. Ba chiar declară apoi ritos că „gîndesc mai ușor în engleză”.
Dincolo de coloratura sentimentală și discuții interminabile despre cît de trist este „să-ți uiți limba”, este însă loc de-o discuție practică. DE CE se întîmplă chestia asta, bă? Am auzit de-a lungul timpului diverse argumente, din care n-am reținut vreunul mai răsărit. O variantă ar fi cică teribilismul, vezi-Doamne că vrea lumea să epateze, și e mai ușor să fii cool etalîndu-ți engleza. Chestie care poate fi adevărată, de ce nu, în fond și etalarea francezei era apanajul tuturor parveniților acum vreo 100 de ani.
Totuși, simt că lipsește ceva. Nu toți care-și dau peste degete cu engleza sunt smecherași și cocalari; sau, altfel spus, dacă termenul acoperă o întreagă populație, atunci termenul este gol de conținut noțional. Pe de altă parte, vedem englezirea și la oameni mai răsăriți decît genunchiul broaștei.
Analogia cu mirosul de acasă mă convinge, și am să explic imediat de ce.
*
Româna îi pute omului fiindcă este greu de învățat, futu-i. Nu beliți ochii, că ăsta-i adevărul. Românii ce învață italiană o prind imediat, însă inversul nu-i valabil. De fapt, o vorbă des-repetată printre poligloți este fix asta: ”am învățat spaniolă, am învățat franceză, am învățat italiană …. am crezut că și româna va fi ușoară”. Muie fraiere, româna are influențe turcesco-ruso-polono-grecesco-latine, nu neapărat în ordinea asta. Bucăți de gramatică ciordite din diverse părți, cuvinte luate de peste tot, te iei cu mîinile de cap cînd vezi.
Partea cu adevărat amuzantă este că există explicații rezonabile pentru faptul că românii găsesc italiana și franceza ușurele: sunt limbi latine. Totuși, același fenomen îl vedem și vizavi de engleză! Engleza li se pare multora ușoară, bă! Asta deși scrierea fonetică este un adevărat trainwreck la ei, pentru că e o limbă cu vreo 3 substraturi. Totuși, engleza are alte aspecte sistematizate fac învățarea mai lină (e.g. regulile mai riguroase la conjugare).
Avem impresia că româna ar fi ușoară fiindcă am crescut cu ea. Păi bine, și care-i diferența între situația asta și situația că am crescut în casa unor bunici care-s hoarderi – adică strîngători de gunoaie –? Ieși din casa bunicii, dai de niște aer curat, și brusc nu-ți mai vine să mergi înapoi și să intri pe ușă. Na, cam așa și cu româna, scoți puțin nasul pe-afară prin Europa, și cînd vii – ceva te zgîrie puțin pe la nas. De la gramatica contorsionată pe alocuri, la ortografia care continuă să pună probleme perpetuu unei hălci mari din populație. [1]
Româna trage după ea un vocabular rural și periferic. Desigur, vorbesc despre româna „oficială” de care dăm în școală, timp de ani buni. Mai știți povestea copilăriei lui Creangă, pe care o citesc toți copiii din clasele primare, ba chiar și prin școala generală dacă n-au noroc? Scenariu absurd, să șezi într-o bancă dintr-o clădire iluminată și încălzită, cu geamuri termopan – și să citești despre Ionică cum se juca el în .. praful drumului, practic vorbind.
Desigur, avem și-o română cît de cît modernizată și îndulcită pe alocuri, însă care-i utilizată mult sub potențialul ei, cam ca un motor subturat. Cum începi să dai cu nasul de chestiuni mai complicate, cum imediat răsar calchierile și împrumuturile lingvistice, pentru că noi literalmente n-avem cu ce.De la termeni tehnici (fie că vorbim de inginerie fie că vorbim de științe sociale), luăm cu japca cuvinte, idei și concepte, într-o cursă disperată & dementă de a recupera decalajul istoric.
Fetița ce se dă cu rujul lui mami măcar o face dintr-o admirație onestă. Noi facem împrumuturile astea cumva pe furiș, rușinați și mînați de nevoie. Iar din cînd în cînd mai răsar și agitațiile dacopat-latinomane.
Româna nu pare a fi condusă de oameni înțelepți. Acesta e un punct minor în comparație cu celelalte, dar nu putem să nu remarcăm și aspectul ăsta. Avem destule exemple de decizii cel puțin chestionabile, de la celebrul „â-din-a” din 1993, trecînd prin decizia de a accepta „niciun” (2005), pe lîngă plîngerile cum că diverse cuvinte și sensuri bine împămîntenite în argou nu-și mai găsesc locul în dicționar („muie” nu-i încă în DEX, doar în dicționarul de neologisme).
Sigur, omul de pe stradă nu-și știe formula plîngerile în modul acesta, însă efectul deciziilor confuze se resimte la nivel de societate, încet-încet. Părintele care trebuie să-i explice copilului său de vîrstă școlară de ce s-au luat anumite decizii lingvistice rămîne ușor confuz, ușor mofluz în fața lor. Copilul pricepe, instinctiv, că ceva nu-i în regulă. Cam ca și copilul care crește cu părinți care nu se mai înțeleg, nu mai sunt nici măcar prieteni, dar stau împreună doar de dragul aceluiași copil.
*
Pentru a nu lungi vorba inutil, putem spune doar că mai este de muncă la limba noastră cea de toate zilele. Este de aerisit prin cotloane, și de dat jos mucegaiul de pe pereți. Româna promite să fie o limbă de-aia cu aspirații universale, doar că trebuie o mînă de fier care să chiar actualizeze tot potențialul ăsta.
Și poate nu doar un singur om cu mînă de fier, ci o generație întreagă de intelectuali competenți, cam ca generația de aur interbelică. Trebuie doar găsiți, identificați, susținuți. Simplu 🙂
----------- Cratime-le puse aiurea, copiiii și alte probleme cu numărul de i-uri, nu insist. Ori știți de probleme, ori sunteți dintre aceia care aveți la rîndul vostru acele probleme.[↩]
„Turme întregi de tineri” – ai zis bine „turme”. Poate că limba română este o limbă dificilă. Poate că asta înseamnă că-i plină de aberații și lipsită de coerență, sau, dimpotrivă, că-i un mijloc foarte puternic de exprimare. Poate că cele două nici măcar nu se contrazic. Da-n orice caz, faptul c-o uiți, în condițiile în care e limba ta maternă, denotă că ai un intelect precar mobilat. Care n-a asimilat-o niciodată în profunzime. O limbă e un mod de gândire și nu poți deveni negânditor odată ce ai învățat să gândești, la fel cum nu poți uita mersul pe bicicletă: devine parte a ființei tale. Rezultă de aici că nu poți uita decât limbile pe care, de fapt, nu le-ai știut niciodată cu adevărat.
Nu se poate spune că agramatul care a emigrat și-a uitat propria limbă; el n-a vorbit-o niciodată bine, deci n-a știut-o niciodată. Întrebarea s-ar pune, mai corect, astfel: de ce limba română este mai dificil de învățat decât altele? De învățat, nu de uitat. Odată ce-o înveți, n-o mai uiți.
Și da, putem discuta de ce-i dificilă, dar nu cred că ne putem plânge de reticența academicienilor la introducerea unor cuvinte vulgare în dicționar în același articol în care criticăm limba pentru multiplele ei împrumuturi și lipsa unei direcții clare. Fie mergem pe linia „uzul dă norma”, adică dăm limba pe mâna majorității și atunci o facem praf, fie solicităm filtrul unei elite, și atunci nu ne mai mirăm când aceasta evită să încorporeze cuvinte foarte des folosite în limbajul de mahala dar foarte rar regăsite în limbajul cult și elevat (exceptând poate literatura, unde însă se folosesc tot pentru a ilustra un limbaj de mahala).
Discuția asta, zic eu, ar trebui mult lărgită ca să putem trage cât de cât niște concluzii.
Orice limba se uita. Fenomenul este mai greu de remarcat la limba materna, pentru c-o vorbesti constant, dar vezi ce zic poliglotii care stiu 4+ limbi. Trebuie sa le „intretina” constant, ca sa nu uite cuvintele si mecanismele gramaticale mai exotice.
Eu unul am constatat fenomenul asta pe cind lucram pentru ceva firma americana; dupa 8 ore pe zi citind documente in engleza, plus jucatul de jocuri in engleza, vorbit pe voice chat in engleza cu oamenii din ghilda …. crede-ma c-a trebuit sa fac literalmente cura de Dilema Veche ca sa nu vorbesc limba romana ca un caveman.
Si invers, dupa ce-am dat CAE-ul ma simteam foarte rotund, perfect intre nivelul C1 si C2 chiar. Dupa care am terminat scoala, si o perioada n-am mai vorbit asa de mult, doar mai citeam chestii. Iar apoi cind m-am reapucat sa vorbesc …. sfinte cacat, eram undeva pe la B2 cu indulgenta, foarte multe cuvinte care nu-mi mai veneau lejer pe limba.
Problema este, cum zici, ca probabil oamenii care au probleme cu romana sunt poate si mai lenti la minte (sau au fost abrutizati in scoala), plus ca nici nu s-au straduit vreodata s-o vorbeasca mai complex. Iar atunci si uitarea-i mai usoara.
Cit despre academicieni, stai sa ne-ntelegem asupra sarcinilor lor. DOOM este indreptarul care ne spune ce-i permis si ce nu, din punct de vedere gramatical, stilistic si ce-o mai fi. Acolo se defineste limba romana literara, se stabileste ce tendinte populare trebuie incorporate sau nu in standard. Practic, este un mecanism cu dubla directie, academia preia un numar de chestii de la vorbitori, si apoi mai impune ea un numar de reguli noi care (speram ca) au sens.
DAR, dar, dictionarul nu-i deloc acelasi tip de munca: dictionarul are o singura directie, are doar sarcina de a reda fidel cuvintele noi intrate in limba, impreuna cu sensul dat de oameni, si impreuna cu meta-date (coloratura, intindere regionala, etimologie samd). Singura intrebare valida pentru dictionar este „oare folosesc suficienti oameni acest cuvint?” – fara rusine, fara decizii sa zicem morale asupra validitatii. Refuzul de a include anumite cuvinte este un act anti-cultural. Dictionarul serveste orice potential vorbitor sau student al limbii romane, iar neincluderea de cuvinte ii aduce un deserviciu. Crezi ca falsa pudibonderie de a nu include „muie” ajuta pe un strain care incearca sa traduca fraza celebra a lui Basescu, aia cu „Muie, ti-am zis!„?
Îți dau dreptate la partea cu dicționarul. Eu nici nu mă gândisem la diferența asta între DOOM și un dicționar oarecare. Presupun că ăsta-i și impedimentul principal la introducerea neologismelor licențioase în dicționar: faptul că omul de rând va lua dicționarul drept normă și recomandare. Dar asta-i până la urmă problema omului, nu a dicționarului.
Poate ai dreptate și la partea cu uitarea. Eu mă raportasem la un limbaj de programare pe care, odată ce l-ai învățat bine, chiar dacă nu-l folosești o perioadă lungă de timp, e de ajuns să arunci ochii peste un program scris în acel limbaj și-ți revin imediat construcțiile lui în minte. Și am raționat că limba e mult mai intim corelată cu creierul decât acel limbaj de programare, și deci o vei uita mult mai greu. Dar poate tocmai pentru că-i intim corelată cu gândirea, se confundă cu aceasta. Adică poate că gândirii îi este suficient un singur instrument lingvistic prin care să se exprime și deci dacă-l are și exersează pe al doilea, îl uită pe primul. La fel cum dacă mănânci orez cu ciuperci, nu-ți mai trebuie și mămăligă cu brânză după aceea. Sau invers. Pe moment, necesitățile de hrană intelectuală ți-s satisfăcute de noua limbă pe care o vorbești, așa că te decuplezi de la cealaltă.
Totuși, mă zgârie pe timpan substratul conform căruia limba română e dificilă pentru c-ar fi cumva urâtă, dezordonată, nereglementată, arhaică etc. În primul rând, alese pe sprânceană, arhaismele au rolul unor condimente, conferind textului un gust aparte. Tot aici merită spus că Creangă e haios și că nu-i vina lui (sau a autorilor de manuale) că noi n-am mai produs literatură de câțiva anișori încoace. Ce să studieze elevul de generală, Solenoid? În al doilea rând, da, limba română flexionează mult, dar pe bune dacă nu-i mai mișto să zici „doi lei” și „două mere” decât „two everything”. În sfârșit, o complexitate mai mare înseamnă o expresivitate mai mare și posibilități multiple de a nuanța. Iar asta zic că-i o regulă generală: cu cât o limbă este mai simplistă și are reguli mai puține și mai rigide, cu atât mai puțin poate aproxima realitatea și cu atât mai greu poate da glas gândurilor din mintea noastră. Cel puțin realitatea e de o complexitate inimaginabilă.
De fapt, mergând pe teza asta, a paralelei dintre complexitatea unui limbaj și ușurința lui de a transpune idei, am putea deduce că popoarele cu o limbă mai dificilă, cum ar fi românii, au un potențial intelectual mai ridicat sau sunt mult mai expresivi. Știu că pare bizar, în condițiile în care tocmai am spus că n-am mai produs literatură de câțiva ani încoace, dar faptul că am preluat un anumit cuvânt turcesc, polonez etc arată că totuși el a acoperit un gol în limbă sau a nuanțat diferit un anumit înțeles. Și că noi nu ne-am mulțumit cu simplitatea originală a formelor neaoșe, ci am simțit nevoia acestei nuanțări.
(Alte opinii.)
Pe fondul celor de mai sus, micile derapaje ale academicienilor rămân, totuși, elemente de detaliu. Româna le pute străinilor pentru că, de fapt, este un instrument mult mai puternic și mai complex decât cel cu care sunt ei obișnuiți, la fel cum biologia moleculară i-ar puți oricărui puțoi care se chinuie să-și ia bacul. Doar că ceea ce îi pute lui în realitate este, ca de obicei în viață, propria transpirație.
My 2 cents (că să îi dau zeciuială și limbii engleze).
Chiar si la un limbaj de programare am putea aplica ideea asta. Daca lucrezi zi de zi cu … Python, sa zicem, o sa stii mult mai multe decit elementele esentiale ale limbajului; o sa stii pe de rost functii de prin diverse biblioteci, o sa stii din cap parametrii posibili si ordinea lor, cu limitarile mai mult sau mai putin cunoscute ale acelor biblioteci. Dupa care, daca lasi limbajul deoparte timp de 1-2 ani, si lucrezi in alt limbaj sau faci ceva complet diferit … am ca o banuiala ca atunci cind te reapuci de Python o sa dureze oleaca reacomodarea. E vorba pur si simplu de memorie, retinem chestiile in ordinea relativa a importantei lor, iar detaliile le uitam primele.
Da, zici tu ceva cu chestia asta.
In mod normal, faptul ca vorbesti o a doua limba te imbogateste, tocmai datorita faptului ca-ti ingaduie sa exprimi mai lesne chestii care in limba materna le-ai exprima greoi, cu perifraze samd. Fac aici referire si la studiile care arata ca practic „imprumuti” o alta personalitate cind vorbesti alta limba. Iti incarci in cap biblioteca numita „engleza”, dar ea nu contine doar cuvinte si structuri gramaticale, ci imprumuta ceva din rasuflarea poporului englez. Ai spus „stiff upper lip” si deja ai in minte o poveste intreaga despre rabdare si stoicism.
DAR, exact cum zici, daca tu ai nevoi lingvistice (si mentale) reduse, atunci de fapt o singura limba iti este de ajuns. Nu treci de acel threshold unde sa fie nevoie sa apelezi la ambele limbi, pentru ca ambele contin concepte care-ti sunt de interes. Mai ales daca tu nici nu cunosti prea bine limba romana, si ajungi prin simplul contact sa cunosti engleza ceva mai bine … uite cum se scrie singura povestea
Bun, da’ stai putin, ca eu nu cautam aici vini – reale sau imaginare. Cautam explicatii, cu rabdare si neimplicare. Observ fenomene, care au o cauza, nu dau verdicte despre cum sa te simti vizavi de fenomenele alea.
Faptul real este ca nu prea avem literatura, chestie pe care o recunosti si tu. Aia pe care o avem n-o stim promova, nici prin oamenii „de cultura” nici prin intermediul scolii. Bine ca se studiaza in detaliu Creanga si Eminescu, haida-de. Si da, prin clasa a opta (adica la 14 ani) as zice ca-i timpul ca un elev sa poata citi Cartarescu.
Nu am vrut sa ating subiectul frontal, pentru ca sincer nu sunt competent pe tema. E posibil sa fiu cu oistea in gard, sau e posibil sa am dreptate din pura intimplare.
Mie asa imi pare romana, ca are loc berechet de imbunatariri, sistematizari si actualizari. O vad (cu ochii mintii) ca pe un teren fertil dar care trebuie curatat de buruieni, plivit, insamintat cu seminte mai bune samd. Degeaba exista potential, pe care tu il identifici corect, daca nu exploatezi acel potential.
Chestia e ca energia se canalizeaza prin punctul cu rezistenta cea mai mica. E valabil si la energia vorbitorilor, eu cred ca marea masa a oamenilor se lovesc de dificultatile de care zic, si renunta la a-si bate capul cu folosirea complexa a limbii (fiindca le pute). Oamenii se rezuma la exprimat chestii simple, asa cum pot ei, iar in rest e potential izidit…