Acu serios.
Când eram copchil mai mic obişnuiam să-mi notez gândurile, senzaţiile, experienţele, într-o agendă de telefoane, supranumită ad-hoc “jurnal”. Adică ceva personal, care nu este arătat ochilor străini. Şi era fain. Actually, dacă mă gândesc bine, şi acum fac la fel. Jurnalul mi-a fost martor la toate ce s-au petrecut în mine şi pe lângă mine, chiar dacă uneori îl lăsam defazat, prea preocupat să trăiesc pentru a avea vreme de însemnări.
Şi acum vine moda de a avea blog. Orice ţăran are “blog”. Prietenii ştiu că fac alergie la modă, chestia aia care-ţi cere să fii cool adoptând aceleaşi obiceiuri ca şi restul turmei. Staţi liniştiţi, încă fac. Ce pana mea, nu mai putem socializa decât în cadrul prefabricat al coordonatelor trendului?
Prima mea reacţie a fost să nu-mi fac blog – ştiţi voi, dacă închizi ochii şi nu vezi, trece, nu există. But, on the other hand, am zis că un trend fix aşa îl descompui, prin supralicitare, prin participare. Dacă acceptăm trendul ca fiind o manifestare umană cu carater ludic (cf.Huizinga), nerespectarea regulilor atrage şi eliminarea din joc, dar şi trage un semnal de alarmă către ceilalţi jucători.
Pe scurt, nu-ţi trimiteţi lepşe, pentru că n-o să răspund, nu mă includeţi în blogroll pentru că n-o să fac la fel, nu daţi commenturi lipsite de substanţă pentru că nu merită să-mi irosesc energia ironizându-vă … Am de gând să rup regulile jocului, în măsura în care pot. Adică să nu fiu mai mult decât eu. Zis-am!