Winamp rulează. Cât şi două vorbe despre Linux

Da’ rulează. Şi rulează. Cu orele, uneori chiar zilele. Aşa arată lucrurile acum, la 1 noaptea, cu un program care-i pornit de dimineaţă şi tot cântă de-atunci:

Mnoa, 83MB, fără pluginuri sau vizualizări rulând. Asta raportat la o colecţie de ..

Da, vreo 40k de melodii *. Nu mi-e clar dacă foobar2000 s-ar descurca mai bine – l-am încercat acum ceva vreme, dar cum cu W/A am crescut şi nu am nevoie în plus de funcţionalitate .. mnoa, asta e. Să nici nu vorbim de glume proaste precum Windows Media Player. Toate astea se întâmplă pe un Windows XP cu SP3, deci teoretic ieşit din uz.

Însă cu ocazia asta ţin să dau o muie din voleu programelor Linux care cică s-ar ocupa cu “muzica”. Lucian Mogoşanu a fost de treabă şi mi-a compilat mai demult o listă de programe. Am încercat într-o seară Banshee, n-a mers. Amarok, n-a mers. Audacious, n-a mers. La dracu, am pus mâna până şi pe vechitura de XMMS, tot n-a mers. Pentru nevoile discuţiei acest detaliu este suficient, că “NU A MERS”, indiferent dacă un program murea încă de la adăugarea folderului-rădăcină sau dacă celălalt program murea pe măsură ce citea din etichetele id3. Pur şi simplu am petrecut o seară dezagreabilă acum ceva vreme admirând siderat cum un program după altul refuză să funcţioneze la minime standarde. Patru programe, unul după altul – în timp ce alte programe făceau alte probleme.

Apropo, ăsta-i cel mai simplu motiv datorită căruia nu foloseşte lumea Linux. Am încercat Ubuntu pe la versiunea 6. Apoi 9. Apoi 10.04. Apoi 11.04. Fix pleasnă, toate. “Aventurile” cu programul de muzică sunt doar începutul. Dacă vreau să folosesc Linux trebuie să mă fut cu versiuni disfuncţionale de Flash Player, care-i ubicuu pe net. Cu lipsa de compatibilitate între fişiere Microsoft Office şi OpenOffice (mai nou LibreOffice, dar fork-ul ăla e altă discuţie pentru alt articol). Cu programe incapabile să-mi redea muzică aşa cum vreau, vezi dinsus. Nu deplâng neapărat lipsa produselor Adobe din gama foto-video, dar aud că nu insistă prea mulţi să ruleze Photoshop sub Linux. Clientul meu favorit de chat nu-i portat, iar la rularea cu Wine dă erori fatale. Restu’ clienţilor de chat (Pidgin, Empathy, Kopete) îs de-a urâţenie sinistră, după umila mea opinie.

Deci. Sigur, o fi posibil să aduci un Linux la standarde de minimă uzabilitate. Probabil e posibil, nu ştiu, mie-mi ia maxim 4 zile de nervi până dispare o distribuţie de pe computer, până la o nouă încercare. Faptul că “ar fi posibil” să faci un lucru nu înseamnă nimic în faţa faptului că există deja Windows, şi chiar aşa disfuncţional cum se găseşte el, totuşi după un număr infinit de petice a ajuns oarecum stabil şi utilizabil. Başca, există în Windows programe pentru cam toate chestiile pe care le-ar vrea face un om acasă la el, iar dacă vreau să am parte de uneltele din Linux există Cygwin. La final, asta-i tot ce contează: am opţiuni sub Windows.

Tot. Ce. Contează.

(în discuţia despre utilizatorii casnici care folosesc PCul drept unealtă de muncă, nu instrument ideologic)

P.S. Cândva o să mă apuc şi-o să fac articol tot ce nu merge în Ubuntu. Începână cu momentul instalării, trecând prin fiecare minune cu care trebuie să mă fut, până fie-l aduc într-o formă utilizabilă fie ajung în impas. Şi după ce-l aduc la a fi utilizabil, calculăm împreună cât timp am pierdut.

~*~

* apropo, melodiile vizibile în listă sunt luate (ripped) de la un radio onlain; explicaţi-mi cum nu-i frumos că le-am luat, şi amintiţi-mi cum nimeni nu înregistra pe casete magnetice de la radio.

Să ilustrăm cu imagini:

Merge omu’ frumos pe Calea Şagului, pe lângă cimitir, când vede ditamai bannerul.

Cool, deci Robu candidează la primărie, i-auzi. E profesor universar ba chiar şi rector, o fi ceva de capul lui.

Mai mergem însă un colţ de stradă, până-n prima intersecţie, când ce ne văd ochii?

Bine, bine, o fi vrând dumnealui să fie primar, da’ chiar aşa? De altfel, în aceeaşi interseţie da’ pe partea opusă,

Bine. Ok. Fie. Asta o fo’ Şagului cu Rebreanu, mai mergem puţin până la prima. Şagului cu Ana Ipătescu, şi ce-mi văd ochii?

Nicolae Robu pe-o parte a drumului, să-l priveşti în ochi. Iar în fundal, dacă observaţi bine, tot Nicolae Robu.

Avem Robu şi-n Piaţa Sinaia, de altfel, loc unde n-am mai avut chef să fac poze.

Spun cu oarece strângere de inimă că-mi este frică să mai ies din casă – mă aştept de acum să găsesc Robu în cutia poştală (am primit deja un calendar cu el!), Robu pe trotuar, Robu defilat din maşini prin trafic, Robu pe ecrane mari în intersecţii, dând din mână. Poate şi pe hârtia igienică, de ce nu?

Băi oameni buni, nu aşa se face! Înţeleg, vreţi să câştigaţi alegerile. Şi eu, dacă-i până acolo, că de Ciuhandu şi clica lui m-am săturat până-n gât. Însă ce v-aţi apucat voi, de împânzit oraşul cu imaginea catindatului perfect .. e complet echivalent spamului pe internet. Şi pică la fel de prost, dacă nu mai prost. Pentru că ori îi consideraţi tâmpiţi pe locuitorii oraşului, ori sunteţi voi tâmpiţi. Există şi varianta în care locuitorii chiar îs tâmpiţi, iar tactica asta va funcţiona, însă am nişte dubii.

Vreţi să câştige Robu? Scoateţi-l din casă. Plimbaţi-l pe străzi, puneţi-l în contact cu lumea de pe stradă. Dovediţi că aveţi soluţii la problemele reale ale oraşului. Dovediţi că măcar aveţi idee cum arată oraşul, nu doar o imagine palidă obţinută din mersul maşinii voastre 4×4. Pentru că, domnilor din PNL/USL!

Eu, pentru simplul motiv că mă plimb în mână cu camera foto pe străzi banale din cartiere mărginaşe, primesc cereri de la cetăţeni. Mă opresc oameni de bine, oameni în vârstă, care mă întreabă dacă-s de la vreo gazetă şi-mi spun să scriu şi de strada lor sau parcul lor. Să scriu că Poliţia Comunitară n-a călcat între blocuri niciodată. Că parcurile pentru copii ajung pe mâna huliganilor. Că străzile-s desfundate şi groaznice de ani întregi. Nu ştiu cum să vă fac să percutaţi mai bine la ideea asta simplă: oamenii vă dau votul lor, şi-l vor da cuiva care în carne şi oase spune lucruri credibile despre viitor. Nu unui papagal care zâmbeşte enigmatic din poze.

Iată, o stradă oarecare şi un parc oarecare. Uitate de politicieni şi administratori. Ce soluţii aveţi? Încă 2-3 bannere?

Cu aşa strategie .. succes la alegeri. Spammeri!

Vreau să discut astăzi două concepte sub-utilizate în cultura română contemporană.

~*~

Primul este numitul “to acknowledge”. Nu prea avem cuvinte potrivite pentru el, deşi Google Translate îmi oferă o listă de paleative:

confirma, recunoaşte, admite, accepta, mărturisi, aproba, adeveri, certifica, fi recunoscător, mulţumi, răspunde la, omologa

I wanted to take a moment to recognize her excellent work.

I just want to recognize her, as she is always so (helpful | cheerful | professional | useful | hard-working).

Io am impresia că ştiu vorbi în engleză. Asta până mă aud într-un microfon.

La imboldul lui Mircea, m-am apucat şi-am şi înregistrat o bucăţică de text, dintr-o mai lungă epistolă a lui George Bernard Shaw. Textul, precât şi rezultatul în format audio le aveţi dinjos, întru veşnica amuzare de halu’ în care pronunţ.

G.B. Shaw on Don Juan (.mp3)

But what did you want? Owing to your unfortunate habit—you now, I hope, feel its inconvenience—of not explaining yourself, I have had to discover this for myself. First, then, I have had to ask myself, what is a Don Juan? Vulgarly, a libertine. But your dislike of vulgarity is pushed to the length of a defect (universality of character is impossible without a share of vulgarity); and even if you could acquire the taste, you would find yourself overfed from ordinary sources without troubling me. So I took it that you demanded a Don Juan in the philosophic sense.

Philosophically, Don Juan is a man who, though gifted enough to be exceptionally capable of distinguishing between good and evil, follows his own instincts without regard to the common, statute, or canon law; and therefore, whilst gaining the ardent sympathy of our rebellious instincts (which are flattered by the brilliancies with which Don Juan associates them) finds himself in mortal conflict with existing institutions, and defends himself by fraud and force as unscrupulously as a farmer defends his crops by the same means against vermin. The prototypic Don Juan, invented early in the XVI century by a Spanish monk, was presented, according to the ideas of that time, as the enemy of God, the approach of whose vengeance is felt throughout the drama, growing in menace from minute to minute. No anxiety is caused on Don Juan’s account by any minor antagonist: he easily eludes the police, temporal and spiritual; and when an indignant father seeks private redress with the sword, Don Juan kills him without an effort. Not until the slain father returns from heaven as the agent of God, in the form of his own statue, does he prevail against his slayer and cast him into hell. The moral is a monkish one: repent and reform now; for tomorrow it may be too late. This is really the only point on which Don Juan is sceptical; for he is a devout believer in an ultimate hell, and risks damnation only because, as he is young, it seems so far off that repentance can be postponed until he has amused himself to his heart’s content.

Mnoa, când terminaţi de râs, poate încercaţi şi dumneavoastră? Trimitem leapşă către următorii netizeni: Tony (zis şi Porcu de York), Adriana Lazar (zisă şi adizzy) şi Dana (zisă şi Abisuri). Desigur, un paragraf-două acolo ajung, nu-i cazul de tot textu’.

Să vedem ce iese :)

Hai să-ncepem pe ocolite.

Sorin Grumăzescu, cetăţean al oraşului Vaslui, vede o servietă diplomat abandonată. Omul face ce-o văzut că “se face” prin filme, adică sună la 112. Se intervine, se dovedeşte că nu era nici un pericol acolo, toată lumea e mulţumită. Presa reacţionează ca într-un orăşel de provincie, hăhăind la prostu’ ăla cu simţ civic. Aveţi şi capturi de ecran în articolul omului, dacă aveţi chef să râdeţi de dobitoci. Altfel, omu’ a făcut ce trebuia să facă. De lăudat. Chit că România nu are precedente moderne de atentat cu bombă.

Mno, şi acu’ dincolo de aceste considerente mai degrabă teoretice, în practică să vă povestesc ce-am făcut când am avut de trimis cuiva obiecte de mici dimensiuni: le-am pus într-un plic, am înmânat plicul unui mecanic de locomotivă împreună cu 5 lei, plicul a ajuns la destinaţie fără excepţie. Mii şi zeci de mii de studenţi ai ţării ăsteia primesc prin mecanici de locomotivă pachet de acasă – sacoşe, plase, genţi, trollere, geamantane. Vine trenul doldora de bunătăţuri în centrele universitare, şi uite că nici dracu’ n-a păţit nimic, nimeni nu dă afară pe nimeni pe tema asta.

Păi vă daţi seama câte atentate potenţiale se întâmplă semestrial? De generaţii întregi?

~*~

Mnoa, şi uite c-am ajuns la miezul problemei. Românii n-au încredere în politicieni, ceea ce până la un punct e chiar o atitudine sănătoasă. N-au încredere completă în popă, că-l văd dacă-i beţiv sau curvar. N-au încredere ei în poliţişti, doctori sau judecători, da’ uite că mecanicul de locomotivă a rămas peste ani o instituţie. Trenul în sine a rămas un simbol.

Sigur, au proliferat autocarele. Au proliferat maşinile. Au început să muşte din calea ferată. Da’ uite că la 20 de ani distanţă de Marea Eliberare, deşi C.F.R. a fost devalizat în moduri brutale şi futut în toate găurile, omu’ are încă încredere în el. Nu în curieri, nu în instituţia căii ferate şi a vagonului de poştă, ci în omul de la locomotivă. Ăla simplu, care ocupat cu toate ale lui, tot îşi găseşte timp să mai facă şi livrări pe lângă. Pentru 5-10 lei, mecanicul îţi face un serviciu ce altundeva ar costa infinit mai mult. Şi fără să stai la coadă.

Dacă mâine îmi trimite o firmă din Bucureşti un bun oarecare (nu contează: cameră foto, carte, monitor), nu mi-e clar când va ajunge acesta. Poate peste două zile. Poate peste trei. Vuieşte blogosfera de diverse experienţe neplăcute cu serviciile curierilor. În timpul ăsta, fata mamii primeşte un telefon că “ţi-am pus pacheţel la trenu’ de 15″, fetiţa se prezintă în gară şi desigur la ora 15 pachetul e acolo. Nu ştiu în ce cuvinte mai clare să reprezint turnul de încredere şi de seriozitate pe care stă cocoţat mecanicul de locomotivă faţă de orice alternativă. Chiar dacă întârzie trenul 30 de minute.

Dacă am de călătorit mâine în afara oraşului, o să iau trenul. Chit că risc să aibă mecanicul o bombă într-unul din pachetele din cabină. Acelaşi risc îl am şi-n autocar. Da’ trenul va deraia doar fără locomotivă, în timp ce autocarul se face scrum cu totul. Trenul va rezista.

~*~

Aşa că am şi eu o jalbă ce-o trimit internetului: nu mai futeţi în gură Căile Ferate Române, trece-v-ar prin inimă o şină de tren. Adresaţi-o voi cui trebuie.