Se dă un articol de la Agenda despre .. nimic. Pentru că ăsta nu-i subiect:
Presedintele CJT a cazut de pe scaun
Constantin Ostaficiuc a intrat, ca de obicei, printre ultimii in Sala Mare a CJT acolo unde consilierii judeteni s-au adunat pentru sedinta. S-a dus tinta la scaunul pe care obisnuieste sa se aseze la aceste adunari si… s-a asezat. In secunda urmatoare, insa, scaunul a cedat, iar liderul CJT a cazut, la propriu, sub masa, chiar la picioarele vicelui Adam Craciunescu.
Scaunul buclucas a fost imediat inlocuit. Mai exact Petrisor Nadastean i-a oferit scaunul sau liderului CJT, iar el si-a luat un altul, din sala.
Asta-i una. Cu astfel de presă nu te miri că mori. Câteva din comentariile de la articol? Păi ..
Urmeaza sa i se puna si pioneze pe scaun.
Fiecare primeste ce merita.
barbosu’ a avut grija sa isi cumpere un scaun cu certificare sumo…
ma doare la KARICI !
Defapt acolo-i locu lui si sa nu-si mai ridice capul, ca s-au facut de cacaua.
Exact. Ăsta e nivelul electoratului, şi asta e atitudinea faţă de politicieni. Pentru că aşa o construieşte presa. Muriţi, bă!
(p.s. articolul citat e de prin iunie, dar mesajul e etern)
Nu sunt un fan al titlurilor enigmatice, însă se întâmplă că aici chiar nu am unul. Am doar o bucăţică de text ce mi-a încredinţat-o o prietenă, şi am să vă rog pe voi de data asta să-mi scrieţi titlul pentru ea.
Dacă lăsaţi şi o părere legată de text v-aş fi recunoscător.
Să-i dăm cuvântul:
In spatele meu e cerul. In spatele meu e intunericul . In spatele meu e haosul. In spatele meu e un motociclist. In spatele meu e interzis. In fata mea e o oglinda. La mijloc, evident, sunt eu…si astept sa se faca lumina. Totul e in stanga si in dreapta . In fata mea e un perete, in spatele meu un zid. Astept sa se faca lumina… E noapte, evident…
Mi-e frica de intuneric. Ador noaptea . Te iubesc , dar fug de tine. Crezi ca poti sa ma ajungi ? Crezi ca poti sa ma opresti ? Incearca ! Astept sa te vad alergand in urma mea…
( p.s. 542 caractere, e aprope proză arhiscurtă 
)
Cum pula mea să fie întuneric la ora 20:00?! Cum?
Urăsc toamna 
Că veni vorba, îmi amintesc perfect cum a început şi toamna trecută la mine: tot aşa. Pe înserate, ascultând la maxim o piesă tristă şi gustând înserarea, pipăind-o, simţind-o cum se lasă mult prea repede şi rece pentru ceea ce ştiam eu. Vă las cu tristeţea:
În AM, spre exemplu.
Meciul MyPa – Poli am avut plăcerea să îl ascult în transmisiune Radio Timişoara, şi acolo am avut parte de un comentariu profesionist al lui Adi Schindarli, în stilul lui Cristian Ţopescu din perioada de glorie: doar numele jucătorilor, descrierea fazei nepărtinitor, fără detalii despre culoarea părului cuiva sau alte bârfe mondene. Un singur om timp de 90 de minute a reuşit să facă o treabă mai bună decât alţi comentatori “profesionişti” de la TV. Fără să ţină cu Poli, fără să urle ca prostul la gol, fără limbaj golănesc sau exprimări tâmpite. Au fost 90 de minute de plăcere media.
Şi vă întrebaţi de ce lumea privea in corpore la TV în anii 90? Poate aici zace răspunsul: pentru că aveau la cine, bă. De aia se tipăreau tiraje de sute de mii de ziare, pentru că aveai ce citi. It’s that simple.
.. Radio Timişoara emite în AM, şi după meci aşa a rămas radioul din camera mea, pe AM. Astăzi l-am pornit iarăşi din greşeală, şi tot rotind de butoane am nimerit o emisiune care părea a fi un fel de interviu. Nu mă înşelasem: chiar era un interviu, şi anume o tanti discuta cu un reprezentant al Poliţiei Rutiere despre diverse. Ea cu întrebări de bun simţ, el cu răspunsuri pe cât posibil corecte, de vreo 2 ori a corijat-o când ea a emis prostii (“cum ar fi dacă pietonii ar purta ochi de pisică?”
– mai şi câteva sfaturi de prudenţă în perioada mustului pe şoselele rurale, all in all o emisiune la standarde. La ora 19 au încheiat interviul şi au trecut pe muzică populară, fără ştiri, fără nimic. De atunci încă ascult, e o populară veche şi care gâdilă urechea, aleasă bine şi fără accentele stridente pe care le auzi uneori pe TarafTV.
Numele postului? Radio România, Antena Satelor.
La ora când scriu aceste rânduri, prezentatoare vorbeşte despre strigăturile din muzica populară, de ce fel sunt ele, ce fel de oameni le pot efectua, de ce apar strigăturile ş.a.m.d. Vorbeşte despre rituri de trecere, despre dansuri din Negreşti-Oaş, dansuri rituale, chestii d-astea. De 1000 de ori mai interesant decât ultima melodie din top40 sau ce alte mizerii aş găsi pe EuropaFM sau alte posturi.
Am mai avut ocazia şi să ascult Radio Campus, un radio de nişă timişorean pe care la ceasurile serii găseam bluesuri, rock, metal, muzici atât de depărtate de mainstream încât rămâneam siderat. Între timp proiectul a murit din lipsă de ascultători, totuşi speranţa revenirii este proaspătă.
Iar concluzia mea generalistă este evidentă: vreţi media de calitate? Ieşiţi din sistem. Daţi o şansă şi unora care nu-şi spun “numărul 1″ la tot pasul. Pentru că ăştia care-s no.1 ne vor tâmpiţi.
Astăzi vreau să mă ajutaţi cu o explicaţie. Eu încerc de 3 zile să scriu articolul ăsta şi nu-mi iese, aşa că-mi rămâne să sper la un singur lucru: că-s cititorii mei mai deştepţi decât mine.
Să vedem ce fel de idei îmi trec prin minte.
În primul rând, că dacă ajungi să te cerţi cu cineva, de obicei motivele sunt două: fie te cerţi pentru a stabili care-i mai tare psihic, fie te cerţi pentru a stabili o ierarhie de opinii. În primul caz se aplică “cel mai deştept cedează”, în al doilea caz se aplică toate regulile dezbaterii, fără ad hominem şi alte prostii. Bun.
Suntem cu toţii de acord că foarte multe cazuri din justiţie sunt clare ca lumina zilei, mai ales în chestiuni precum Cocoană vs. Reja sau tanti Păunescu vs. pietonii. Pur şi simplu e evident de la 3 kilometri care-i vinovatul. Pe de altă parte există cazuri în care nici cu lanterna n-ai putea deduce unde-i buba şi de unde au început lucrurile; încercaţi să descâlciţi o ceartă între oameni beţi, la sat, şi veţi vedea cum se dezgroapă morţii întru apărarea cazului propriu.
Ei bine, cum numeşti oamenii care deşi clientul lor e clar vinovat ca lumina zilei, totuşi ei insistă să caute nod în papură? Cum numeşti astfel de oameni? Avocaţi.
Iar spiritul acesta al luptei de dragul luptei şi nu de dragul adevărului îl voi numi spirit avocăţesc.
În alte ţări mai civilizate, oamenii învaţă de mici copii să-şi separe emoţiile: da, îl urăsc pe Teddy că e mai bun ca mine la baschet, dar îmi înfrânez sentimentele măcar 60 de minute până ne facem împreună tema la matematică pentru a nu lua iarăşi 4. Dup-aia îi sparg faţa. Românii nu par să fi asimilat această tehnică de supravieţuire.
Aici intră cititorul pe fir, urmând a-mi spune dacă suferim ca popor de spirit avocăţesc. De ce babele se ceartă pe scara blocului la 6 dimineaţa în legătură cu închiderea geamului de la scară? Nu pentru că ar fi vreo temă foarte importantă pentru cineva, ci pentru că ele au nevoie de un mecanism prin care să stabilească o ierarhie socială. Între ghiolbani e mai simplu, “FACI CUM ZIC EU SAU TE TAI”. Primitivism pur. Între caţe nu-i posibil, între funcţionari nu-i posibil, între consumator şi furnizor nu-i posibilă bătaia totuşi, aşa că?
De ce toate administraţiile cer 69 de hârtii diferite şi îţi resping demersurile la cel mai mic semn de neconformitate? Nu pentru combaterea fraudelor, să fim serioşi. Nu pentru binele cuiva o fac ei, ci pentru a satisface o nevoie proprie: aceea de poziţionare. În faţa omuleţului de la ghişeu ai fie opţiunea să pleci capul fie opţiunea să pleci cu coada între picioare. El are ocazia de a se transforma din simplu angrenaj al unei maşinării într-o piesă importantă: o piesă care judecă, ia decizii şi filtrează. Da, “nu aveţi formularul B456, îmi pare rău, reveniţi”. A făcut un bine societăţii. Nu?
De ce Poliţia Comunitară amendează tineri care la 2 noaptea beau o bere în parc, dar nu arestează ciorile care fură în miezul zilei? Păi a aresta ciori înseamnă muncă, înseamnă să te comporţi ca o maşinărie, or poliţaii sunt mult mai mult decât atât, nu? În schimb, amendarea tinerilor dă şi ocazia unei preelegeri, ţii un discurs, “vedeţi voi tinerii ăstia cum vă stricaţi viaţa”. Îmi amintesc încă de un jandarm care avea impresia că terasa unui magazin non-stop reprezintă spaţiu public, şi povestea el cum “v-aş putea amenda”. Te pui cu prostul chitit pe discursuri?
Încercaţi să faceţi o poză în spaţiul public. Ok, poate la prima nu se întâmplă nimic, repetaţi, din 100 de trecători sigur se va găsi unul care să vă spună cu emfază că “v-aş putea da în judecată”. Ştie el ceva, dar în loc să vă ceară bani pentru a semna contract (model release), el preferă să lanseze o tiradă către fotograf. Spirit avocăţesc, el (trecătorul) are dreptate şi dreptatea trebuie demonstrată. Ce se întâmplă când se întâlnesc doi oameni cu acelaşi spirit? Ceva de genul ăsta:
A: (face poze)
K: Vă rog să ştergeţi imaginea. (se proţăpeşte pe picioare, argumentul e subliniat de atitudine)
A: Pe ce motiv? (ton neutru, fără sarcasm)
K: Nu aveţi dreptul să-mi faceţi poză, v-aş putea da în judecată, ştiţi!?A: Sunteţi în public. Pot face poză. Nu o pot publica. (intonaţie de uşor sarcasm)
K: Tot una, dacă văd poza pe internet vă dau în judecată!A: Nu, nu puteţi face asta.
K: (?!?) Cum să nu.
A: Pe cine daţi în judecată?K: Pe .. dumneavoastră! E clar?
A: Poza. Pe internet. Ce persoană a pus-o acolo?
K: TU! (enervat)
A: Identitatea mea nu e cunoscută. Ce scrieţi pe cerere la judecătorie?K: Cer Poliţiei să vă identifice pe internet! (un prim aha sugestiv, “stai că nu-i aşa uşor” oops)
A: Poliţia Română nu are jurisdicţie pe site-uri în afara României. Pozele nu sunt în România.K: Cer administratorului să scoată poza. Şi Poliţiei să vă caute după … după IP! (zâmbet de satisfacţie că ştie ce-i aia)
A: Datele sunt confidenţiale. Îmi asum riscul să fie ştearsă poza. Dar e cam lung drumul de la site la judecătorie, nu?K: ( roşu în obraji, e scârbit de spiritul avocăţesc al lui A şi pleacă convins încă de dreptatea lui )
Discuţia asta am avut-o în linii mari cu un şofer de autobuz, convins că vehiculul său este protejat de forţe oculte contra fotografiei. Bineînţeles, la coborâre el avea în continuare dreptate.
De ce fură unii politicieni? Nu pentru că n-ar avea de mâncare acasă, dar pentru că în loc să gândească în termenii lui “cum e corect să fac” ei gândesc în termenii lui “ce explicaţii aş putea avea pentru acest comportament”. De asta naşii CFR închid ochii către blatişti, de asta putrezesc dosare prin primării, de asta firmele nu se achită de îndatoririle contractuale. Spirit avocăţesc.
Spiritul lui “dar vedeţi, există circumstanţe care ne-au oprit din a face ce trebuia făcut”. Spiritul ascunderii sub o pietricică. Spirit naţional. Da-v-aş foc.
Uite, am o chestie pe care nu o înţeleg. Pur şi simplu.
Sunt utilizator convins de transport în comun. La ore de vârf şi mai ales în zone cât de cât centrale, e o plăcere să mergi 3 minute până la cea mai apropiată staţie, să urci în prima chestie care vine şi să ajungi la destinaţie într-un timp foarte scurt. Uneori chiar mai scurt decât cu maşina, pentru că eviţi blocajele de trafic.
În weekend şi seara după ora 22-23, nu mai are rost transportul ăsta, prin urmare folosesc taxi. Recunosc, îs un simpleton când vine vorba despre modul ăsta de transport: vreau o maşină curată şi întreţinută, un şofer care să conducă cu viteză fără să fie imprudent – şi pe drumul cel mai scurt fără să i-l indic eu pe ăla. Atâta vreme cât condiţiile astea-s îndeplinite, nu-mi pasă.
Spre exemplu, pe bloage e o modă să scrii cum a fost naşpa călătoria cu taxiul. Cum nu ţi s-a adreat şoferul cu “domnule”. Cum a condus prea încet sau prea repede pentru tine. Cum era prea cald şi cum nu te-a întrebat şoferul dacă te strâng pantofii. Sau dacă nu-s şoferii de taxi vizaţi, e la fel de acceptabil să povesteşti cum nu s-a aplecat chelneriţa suficient de adânc în faţa ta, cum nu ţi-a adus paiul bine îndoit sau cum nu i-a dat prin cap să trimită sclavele cu evantaiul la tine.
Şi nu înţeleg critica asta.
Fratele meu alb .. nu e relevant. Foloseşti un serviciu la care votezi cu portofelul, e simplu. Nu-ţi place viteza, cobori din maşină. Ţi s-a adresat chelneriţa în doi peri? Pleci. Şi în timpul de 15-30 de minute cât îţi ia să scrii despre aceeaşi prostie pe care am mai citit-o de 3 milioane de ori în diverse forme, mai bine linge o îngheţată. Serios. Mai bine citeşti un ziar în vremea aia decât să produci nişte text inutil. Fă ceva pentru tine, mie nu-mi produci nici o valoare adăugată, dimpotrivă.
Nu de alta, da’ o să vină unul ca mine care vede pădurea şi peste uscături, şi-ţi zice că eşti bou. Pentru că, în fond, de aici pornisem tot articolul: eu vreau să le spun “mersi” tuturor şoferilor care m-au dus corect şi întreg la destinaţie, de fiecare dată. Chiar nu cred că nimeresc eu toţi şoferii buni ai patriei. Tind să cred mai degrabă că numa’ pizdele plângăcioase scriu pe interneţi.
Chestiile pro
Să încep cu începutul, să scot chestia aia din discuţie înainte de toate: DA, îţi creşte păru’ pe picioare când îl vezi la cinema. Are grafică 2d faină, te zguduie bine prin coloana sonoră, te uiţi ca un copil la chestiile de pe ecran.
Dincolo de asta, eu am nişte probleme cu ăla care l-o regizat:
3D
Nu-i. Simplu, clar, indiscutabil, ăsta nu e 3d. Sigur, au fost maxim 3 scene în care mi-au folosit ochelarii, dar nişte scene neesenţiale. Înţeleg că a filma cu camere speciale costă mult, dar nu-i problema mea. Filmul ar fi arătat bestial şi fără încercarea asta ratată. Seriously, get over it. Eu unul nu am de gând să mai merg la vreun film pe care scrie “3d” înainte de a mi se garanta din 3 surse că îşi chiar merită banii. Nici Alice n-a fost full 3d, dar măcar a folosit tehnologia, s-a ajutat de ea pentru a crea lumea. Aici lumea e 2D pe faţă.
Actorie
Nu prea are. Înţeleg că-i acţiune sau sci-fi sau ce vrea el să fie .. nigga, please. Mi se trântesc în faţă nişte copii fără trecut, foarte puţin explicaţi, care trebuie să salveze lumea. Sigur. Ironic, duşmanii au rude în viaţă, au legături în familie, au intrigi, au de toate. Mai ales actorul principal e cam alb-negru, a fugit de responsabilitate acum o sută de ani dar revenit la viaţă brusc pare să-şi accepte soarta. Ce să zic .. măcar 2-3 tresăriri acolo? Un urlet de “NU VREAU SĂ FAC ASTA!”? Haide bre.
Poveste
Nici d-asta nu prea are. Ideea principală o înţelegi cam din minutul 10, dacă n-ai prins-o din trailer. În rest, mă aşteptam să mi se spună sau să mi se dea de înţeles care-i faza cu lumea. De ce spiritele o pot ţine în balanţă şi oamenii nu? De ce e nevoie de o interfaţă între lumile astea, şi de ce doar un Avatar poate s-o facă? De ce ciclul este aer-apă-pământ-foc şi nu altfel? O hartă a lumii nu există?
Wow, da, aţi adus pe ecran nişte maşinării negre care scot un fum negru şi care reprezintă întruchiparea răului. Subtil. Foarte subtil. Mai trebuia scris EVIL!!!1 pe una din nave, să fiţi siguri că s-a înţeles mesajul. Din simpla denumire în scârbă “they brought the machines” nu ne-am prins. Am menţionat că maşinăriile sunt rele? Era să uit.
Ah da, inspiraţia e de origine asiatică, totuşi o treime din film am urmărit balet. Nişte mişcări fără cap şi fără coadă, niciodată explicate. În primele 30 de minute e interesant, apoi devine plictisitor să urmăreşti un dans căruia nu-i vezi rostul. Nu, nu seamănă cu artele marţiale decât printr-o foarte trasă de păr forţare. Sigur, manipulează elementele, rezonează, nu trebuie noi să înţelegem. E foarte bun la impresionat puştimea, dar parcă aş urmări mai bine un duel de karate. Măcar acolo pot deschide o carte şi citi motivele istorice pentru fiecare mişcare.
Continuare
Chestia asta am urât-o şi o s-o urăsc toată viaţa: să mă laşi cu ochii în soare. Să-mi povesteşti despre două din patru elemente şi pe restul să le laşi, împreună cu finalul, pe seama altui film. Alt film care, bineînţeles, va fi tot un pseudo-3D din carton, pariez. Pot accepta că e nevoie de sequel la un Lord of the Rings, unde cărţile sunt gigantice şi povestea lungă precum o zi de Iunie. Aici nu pot.
Filmul a durat 1:30h, dacă mai tăiau din bătălia apă-foc şi mai adăugau 45 de minute, ar fi avut spaţiu suficient cât să încheie toată prostia. Aşa .. ne rămâne să vedem încă 1:30 de balet, probabil. Sau vă rămâne.
Final
Dacă vreţi să irosiţi 16-20 de lei, mergeţi la chestia asta.
Recenta tragedie de la maternitatea Giuleşti a relevat o faţetă a religiei pe care o uitasem. Plural, noi o uitasem, noi ca neam. Au murit într-un incendiu un număr de 11 (?) bebeluşi, unii nou-născuţi, o parte din ei au murit nebotezaţi.
Confesiunea ortodoxă are forţa tradiţiei şi se mândreşte cu asta. Nu lasă la căderea plebei (proştilor, ţăranilor) să interpreteze cuvintele sfinte, ci le mestecă şi le serveşte gata digerate. Nu pentru că i-ar considera proşti pe oameni, ci pentru că uneori chiar şi cele mai simple lucruri au nevoie de mai multe perspective pentru a avea sens.
Spre exemplu, litera legii spune că omul trebuie să mărturisească credinţa în Treime el însuşi cu gura ca să fie botezat. Asta implică o anumită vârstă, de obicei a majoratului, şi totuşi ortodocşii botează copilul la 8 zile, naşul “garantând” spiritual pentru bebe. De ce? Tradiţia: sunt convins că pe vremea acceptării acestei reglementări copiii mureau pe capete, şi să aştepţi vârsta majoratului era un fel de ruleta rusească. În sprijinul acestei supoziţii vine şi o adăugire curioasă la legea botezului, care spune că un copil găsit la marginea drumului sau în pericol de moarte la naştere poate fi botezat fără preot, doar stropindu-l cu apă şi rostind ceva ritualic.
Tot tradiţia arată că duhovnicul are puterea de a ridica păcatele prin spovedanie; ce nu ştiu mulţi este că dacă omiţi cu bună ştiinţă să mărturiseşti vreun păcat, se consideră ca şi cum nu ai fi mărturisit nimic. Scopul legii este clar, omul trebuie să aibă forţa de a se înfrunta pe sine, însă sub această mască preotul primeşte drepturi absolute asupra omului spovedit. Nu doar atât, dar nu te poţi mântui fără să fii împărtăşit cu trupul Mântuitorului, şi nu te poţi împărtăşi fără să te fii curăţat prin spovedanie. După cum vedeţi, mecanismul de control este foarte abil deghizat sub scuze sfinte.
Revenind la bieţii copilaşi de mai sus, eu unul am de gând să iau partea popilor în această problemă.
Religia înseamnă alegere. A alege să fii practicantul unei anumite confesiuni implică să îi accepţi dogmele şi cutumele – nu doar pasiv, ci activ, gata de a pune la bătaie resurse pentru a propovădui. Altfel eşti doar un simpatizant. Înţeleg că la ortodocşi te “naşti” de confesiunea asta, totuşi după 18 ani eşti liber ca pasărea cerului să renunţi, să scapi de chingile astea tâmpite cu spovedanii şi alte alea.
Totuşi părinţii copiilor morţi erau ortodocşi. Până ajungi părinte ai toate ocaziile din lume să renunţi, să treci la o confesiune mai lejeră sau chiar să te declari agnostic. Ei n-au făcut-o, şi asta înseamnă un singur lucru: că şi-au asumat dogmat ortodoxiei. Dogmă care cere păcătosului după spovedanie să ispăşească un canon aspru, şi care le cere părinţilor să aibă încredere în judecata lui Dumnezeu dacă le moare copilul nebotezat.
Sigur, probabil şi presa li se bagă în suflet căutând materiale. Totuşi sunt convins că nici unul dintre părinţii aceia nu s-a gândit timp de 5 secunde să aibă încredere în Dumnezeul lui. La urma urmelor, copiii nu au nici o vină. Botezaţi sau nebotezaţi, sufletele lor nu pot ajunge în iad, eventual vor aştepta Judecata de Apoi şi abia după ea vor merge în Rai.
Biserica are dreptate în cazul acesta. Have faith, people.
Astăzi am o întrebare.
Am văzut multe softuri care se angajează să te înveţe să scrii corect şi rapid pe tastatură. Problema mea este că trebuie să “educ” un începător, prin urmare mi-ar fi extrem de foarte folositor să folosesc un software care utilizează cuvinte, texte şi construcţii româneşti.
Există aşa ceva? Linkuri, please.
Comentarii recente