Mă înscriu în Partidul Piraţilor

… mă rog, dacă el ar fi existat în România.

Promisesem să nu mai scriu despre piraterie şi licenţe, chiar mă seacă subiectul şi nu-mi face plăcere să-l dezbat. Dar cum am un VisUrât în reader şi omul ţine neapărat să scrie articole ca ăsta sau ca ăsta, nu poci să nu reacţionez.

Deci.

Bârgău zice clar că “nimic nu-i gratis”, da? Şi recunoaşte cu 3 mâini că reclamele îl ajută să-şi ţină blogul, da? La fel ca orice alt pro-blogger din România, da? Bun. Notat.

Acu’ să trecem la justificarea pirateriei.

Eu dacă îmi răpesc 30 de minute din viaţă şi-i ţin locul Mariei de la brutărie ţin să fiu plătit pentru acele 30 de minute. Nu le primesc înapoi de niciunde. Dacă îmi cumpăr un mp3-player vreau să am încrederea că nu îmi va fi furat, tocmai pentru că a cumpăra alt player mă costă. În general pun preţ pe chestiile care valorează ceva real. Tehnic vorbind, poţi “fura” doar obiecte ce există într-o singură copie.

O melodie dacă o copiez îi rămâne şi proprietarului. Un film dacă îl copiez îi rămâne şi proprietarului. Un soft la fel. Nu am prejudiciat pe nimeni de vreun bun al său. Ok, poate l-am prejudiciat de veniturile potenţiale? Achtung! Dacă ai magazin şi ţi-l vizitează 500 de oameni zilnic dar numai 10 cumpără ceva nu înseamnă că ai pierdut fix 400 de clienţi. Înseamnă doar că aceia erau potenţiali clienţi, şi că n-ai făcut totul să-i convingi să cumpere.

Dacă am un bar cu 2000 de clienţi pe zi, fiecare consumând o singură bere, înseamnă că am pierdut în vânzări alte 2000 de beri fiindcă nu i-am convins să bea mai mult? Nu ştiu. Prostia asta cu potenţial cumpărător şi cu venituri potenţiale îmi întoarce stomacul pe dos. Sigur, nişte manageri leşinaţi de foame se plângeau că citim ziarul de la vecinul şi nu îl cumpărăm noi – asta până au băgat reclame şi a început să le convină că mai multe perechi de ochi pargurg paginile.

Instinctul natural al omului este să împărtăşească, să dea altora, să se înfrupte din ce au alţii. Câcat, păi radioul e de-a dreptul comunist, la inventarea lui zbierau copilaşii de la casele de discuri ca din gură de şarpe că drăcia va ucide vânzările la muzică. Uite că nu le-a ucis, ba chiar dimpotrivă. Multiplicarea în masă a oricărui produs nu face decât să îi aducă expunere şi în final cumpărători care altfel nu ar fi auzit de el. Ce preferi, să cânţi pentru 15 prieteni şi să sugi pula la casa de discuri să te scoată şi pe tine? Şi dacă eşti băiat? Nu-i mai simplu să te pui pe Youtube şi să laşi lumea să decidă? Aşa cum face Viktoria, o ucraineancă inteligentă, şi căreia i-am cumpărat albumul de classical doar pentru că mi-a plăcut enorm ce cântă ea. Impulse buy.

Hai să numărăm, bă pizdelor. Hai să încercăm să ghicim câte ore nedormite au adunat toţi calculatoriştii din lume la începuturile internetului. Hai, idioţilor, încercaţi să estimaţi măcar valoarea timpului acelor oameni care de bună voie şi nesiliţi de nimeni au folosit reţeaua, au scris software pentru ea, au vânat vulnerabilităţi în software şi în protocoale. Hai, estimaţi puţin cât ar fi durat o implementare comercială a internetului dacă nişte hackeri cu coaie mari n-ar fi pierdut zile în şir jucându-se cu securitatea unix, încercând şi reuşind să spargă metode de protecţie ale serverelor, phreakeri care au obligat giganţi ca AT&T să îşi repare găurile din reţeua de telefonie. Încercaţi măcar 10 minute să căutaţi pe interneţi, bă proaste leşinate ce sunteţi, cam cât ar fi costat expertiza pusă de aceşti oameni în spatele protocoalelor TCP/IP, câte teste s-au făcut pentru a securiza cât de cât un rahat de SMTP, câte nopţi nedormite au acei geeks care au studiat maţele primelor firewall pentru a se asigura că sunt impenetrabile.

Aţi numărat? Unde eram fără munca voluntară a lor? Să vă ajut? E simplu: în noroi, că cine ar fi ghicit potenţialul internetului în 1990? Cine ar fi plătit sume consistente pentru testarea securităţii? Firefox e open-source. Wordpress e open-source. MySql a fost open-source până l-a cumpărat Sun. Linux e open-source. Proiectele fundaţiei Apache sunt open. Unde eram, bă, fără ele? Între gifuri animate care au fost cutting-edge în 1995? Cu Internet Exploder şi gaşca de troieni ataşaţi? De unde aţi fi avut voi bandă să downloadaţi filme cu 5 mb/s sau să vă uitaţi la lolcats pe Youtube? Aud? Ce ISP ar fi investit dacă nu exista o piaţă de consumatori?

Dacă tot am dat-o exemplu pe Vika, hai că vă mai dau unul drag inimii mele: QuestionableContent. Benzi desenate online, tipu’ are vechime de vreo 6 ani şi de vreo 2 sau 3 face comics full-time. Din ce trăieşte? Merchandise, mărunţişuri, just visit his TopatoCo store. Şi dacă sunteţi pe TopatoCo, ia, aşa o privire rapidă, câţi web cartoonists câştigă un ban cinstit din ce fac ei acolo? Aud? Ce era de preferat, să pună parolă pe site şi doar ăia care plătesc să intre? Păi a doua zi ar fi fost piratate materialele, iar în 3 luni se lăsa omu’ de meserie. Nu vă seamănă cu argumentaţia lui Sebi? Mie-mi pare că se calcă singur pe picioare, dar fie.

Aşa că, bă oameni stupizi ce sunteţi, apărătorii noţiunii de FURT dincolo de limitele raţionalului, înţelegeţi că nu există vreo limită fizică sau morală pentru copierea materialelor. Avatar a făcut încasări căcălău, pentru că a putut. Reeditările lui Elvis Presley fac încasări căcălău, chiar dacă absolut toată discografia regelui se găseşte şi online. Pentru că omul plăteşte pentru calitate, PERIOD. Ah, că nu mai acceptă nimeni să plătească pentru albume proaste pe care abia le-a ascultat 10 minute în magazinul de discuri … nu-mi pare rău. Deloc.

În lumea asta există legi fizice, imuabile. Ca biletul la cinema, spre exemplu. Acolo nu pot şi nu vreau să trişez, plătesc pentru un ecran gigantic şi pentru o calitate superioară celei de pe ecranul de acasă. Nu pot şi nu vreau să sar gardul la concertele preferate, pentru că artistul ăla dă totul pe scenă pentru mine.  Plătesc găzduire pentru blog pentru că cineva consumă nişte resurse special pentru mine. Aş plăti un joc făcut extrem da’ extrem de bine, ceva care să merite să-l joc cu săptămânile sau cu lunile, nu vreun shooter pe care-l termin în 5 zile. Sau ceva joc cu modul superb de reţea. Mda, dezavantajul lumii moderne, chiar testăm înainte să cumpărăm, nu mai merge să faci valuri de marketing şi să aştepţi fraierii să-ţi umple conturile …

Însă în rest, cine face ceva digital pleacă de la premisa că “opera” lui va fi disponibilă lumii întregi. Chiar dacă nu-mi convine, viitor programator fiind. Ar trebui să fiu primul care să îmbrăţişeze legea în speranţa protejării veniturilor mele, la fel cum fotografii profesionişti au ţipat din toţi bojocii când au apărut primele saituri de stock photography. Mă mai apucă din când în când câte o nostalgie d-asta, dar îmi ajunge să-mi amintesc fericirea oamenilor care s-au înregistrat cântând şi care apoi urmăreau încântaţi câţi vizitatori are acea înregistrare. Yup, vanitatea înaintea veniturilor potenţiale, sharing before greed, all that stuff. Nevoile oamenilor înaintea nevoilor banilor.

This is our world. Get used to it.

Despre : mândria locală.

A băgat nea’ Ametcea un tweet şi-un articol despre ardeleni. Având în vedere că am tot discutat şi răsdiscutat chestiunea on- şi off- line cu diverşi, zic să notez şi rezultatele mele pe undeva.

În primul rând, sunt un susţinător al teoriei lui Blaga cum că geografia şi mediul cresc neamul. De asta nemţii şi elveţienii -crescuţi între copaci şi munţi- au simţul punctualităţii dezvoltat iar nemţii o pasiune nesănătoasă pentru supunere şi armate; de asta mediteraneeni precum spaniolii sunt ospitalieri, la fel ca anotimpurile lor calde şi dulci. It’s that simple. De asta mexicanii au altă atitudine faţă de viaţă prin comparaţie cu canadienii, de asta în orice ţară provinciile din sudul geografic sunt mai puţin dezvoltate decât cele din nord, de asta muntenii sunt mai tăioşi la vorbă decât cei de la câmpie. Sigur, e discutabil, e relativ, dar există nenumărate cazuri ilustrative pentru ceea ce spun aici. At least for me, this stuff is obvious.
Citeşte restul »