Un cinematograf în paradis

Am (re)văzut un film interesant.

Nuovo Cinema Paradiso e o poveste şuie şi zvăpăiată, a unei lumi privite prin globul de sticlă al amintirii. Acel glob de sticlă unde ninge când întoarcem bila, şi altminteri nu…

A, şi trăiesc oameni în el.

Toto

~*~

Chestia interesantă este că nu pot privi obiectiv filmul. Sunt român, şi prin urmare sunt angajat intelectual. Lumea pe care o văd nu este nouă.

Oraşul Giancaldo este oraşul natal, aşa cum vi-l reamintiţi. Sau dacă nu, este oraşul părinţilor voştri, al bunicilor şi verilor, al naşilor şi al tuturor amintirilor din cutiuţa muzicală. Acolo, la Giancaldo, ar fi făcut părinţii noştri trafic cu casete video şi cu discuri de pick-up. Ce vremuri, hmm? Parcă îmi miroase în nări a Dacie 1300 din vremuri demult apuse, parcă văd o balegă şezând agale pe mijlocul drumului prăfuit, şi parcă mi se colorează gri-nostalgic toată vederea.

Giancaldo sau Gura Humorului ar fi totuna. E locul unde preotul face legea şi sună isteric din clopoţel fiindcă pe peliculă se arată păcătoşenii – nimic mai mult decât un sărut între doi îndrăgostiţi… în fine, Giancaldo e oraşul unde loteria e foarte importantă.

~*~

Mircea spune că filmul ar fi despre sărăcie, de fapt. E drept. Remarci lucrul ăsta, după care începe să ardă ca un fitil şi să rearanjeze observaţiile despre film în funcţie de observaţia sociologică a sărăciei. O simplă observaţie reuşeşte să păteze întreaga ţesătură, altminteri frumos lucrată.

Şi totuşi, în ciuda celor dinsus, eu găsesc de cuviinţă să mai spun două vorbe. În fond, amuzamentul în viaţă nu-i să cataloghezi chestii, ci să le experimentezi. A mă rezuma la observaţia făcută dinsus ar însemna să devin un soi de Conseil, care ştia pe de rost ramuri şi încrengături din arborele biologiei, însă nu văzuse în viaţa lui peştii pe viu(i).

~*~

A lăsa lucrurile la observaţia că “e despre sărăcie” e ca şi cum i-am fi tras două flegme şi-l lăsăm în praful drumului. Nu se face.

Filmul e despre sărăcie, desigur. Dar e o sărăcie pe care o cunoaştem, şi cunoscând-o ne putem servi de ea ca de o oglindă.

Oraşul are un singur cinematograf, iar acolo se adună oamenii să se distreze. Popa este zbir şi cenzor, câştigătorul la loto este un Mare Eveniment, şi aşa mai departe. Pe bune, eu aş transpune întreaga poveste la Jimbolia, fără mari dificultăţi. Lipsesc birtu’ satului şi horele.

Chestia e că sărăcia asta are un parfum anume. Vetust, vetust, desigur. Dar şi plăcut, cu zâmbet de copil. Copilul care este atent, are o inteligenţă vie, şi care se iroseşte pe-acolo dintr-o întâmplare întâmplătoare a soartei, simplul fapt că s-a născut şi el acolo unde a înţărcat mutu’ iapa. Ghinion, ce să faci. Totuşi copilăria lui este inocentă şi frumoasă. Copilul nu ştie ce-ar putea avea, într-o altă lume mai bună.

Decorul trist format de adulţii din jur lasă un gust amar, e inevitabil. Vieţile lor se decupează şi se pun în clasor, timpul oamenilor se măsoară cu săptămânile, şi anume pot spune c-au adăugat puţin la viaţă doar când văd un film nou.

Însă chiar şi aşa, avem un personaj care îşi înţelege limitele.

~*~

În mod ciudat, proiecţionistul îşi cunoaşte locul în lume. E prost, e neşcolit, da’ cu toate acestea îi zice puştiului să fugă unde vede cu ochii. Să fugă fix de mediocritatea orăşelului în care întâmplarea l-a născut. Cu alte cuvinte, să fugă Toto ca să nu devină încă un Alfredo. E trist? Aş, deloc. E cursul vieţii.

Alfredo

Mama lui Toto e mama oricui. Pe undeva, filmul clipeşte a înţelegere şi către mamele singure, care au reuşit să crească un copil fără ajutor – fie pentru că tatăl e mort în război, fie pentru că e vreun deadbeat dad. Contează?

Toto îşi dă cuminte examenele vieţii, şi îi ia locul lui Alfredo când acesta nu mai poate. Tot provincială treaba, cu licenţa luată pe şpagă de către unu’, însă lăsat altu’ să profeseze.

~*~

Pe bune, trebuie văzut şi revăzut filmul ăsta. E de-un provincialism crunt, şi cu asta am zis tot.

Cu speranţa că poate se şi învaţă ceva din el…

Castigatorul la loterie

----------
  1. Asta e, Jules Verne am citit când eram mai tânăr, din Jules Verne îmi aleg exemplele. []
----------

Matrioşka

Citesc o carte despre evrei(i). În ea, se povesteşte foarte interesant despre relaţia specială dintre evrei şi cuvânt, fie el scris sau rostit. Pare a fi o relaţie foarte strânsă şi intimă, oamenilor ăstora le chiar place să discute mult, chiar şi în contradictoriu – lucru făcut combativ dar nu cu scop de a-ţi micşora astfel adversarul, ci doar de a învăţa ceva nou de la cel ce câştigă disputa. Până şi Dumnezeu poate fi înfrânt într-o astfel de discuţie.

Un anume Philip Roth, citat în carte, zice astfel:

Înăuntrul fiecărui evreu există atât de mulţi vorbitori! Închide gura unuia din ei, iar celălalt va continua să vorbească! Fă-l şi pe acesta să tacă, şi va apărea un al treilea, un al patrulea, un al cincilea evreu cu şi mai multe de zis!

Cumva, prin ricoşeu de pe aripile unui fluture, cred că putem ajunge la un subiect interesant pornind de la nenea ăsta.

~*~

De ce are un evreu mai mulţi evrei în el? Pentru c-a citit, a studiat, şi şi-a însuşit punctele de vedere ale altora. Cultura lor este bogată în texte şi-n dispute, e ca o păpuşă Matrioşka în cultura universală: dezghioci, şi tot găseşti universuri ascunse. Dac-ai sta să citeşti toate textele oamenilor ăstora, ţi-ar lua mai multe vieţi întregi, şi-ai atinge probabil toate problemele imaginabile ale omenirii.

Şi totuşi … oare cititorul trebuie să fie evreu pentru a sorbi din experienţa asta? Sigur că nu.

~*~

Eu unul am fost un copil tare ciudat. Îmi voi îngădui să fac o digresiune prin trecutul meu, pentru a exemplifica mai bine ideea articolului.

Am crescut în casă cu o bunică religioasă, aşa că mi-am însuşit foarte multe precepte ortodocse. Mă punea să citesc cu voce tare rugăciunile de dimineaţă, pentru că ei îi era lene. Am citit psalmi în locul ei, când i-a dat duhovnicul canon. Am privit la emisiuni religioase, am citit diverse texte şi-am aflat multe, foarte multe. Ştiam părerile Sfântului Ioan Gură de Aur, precât şi ale părintelui Cleopa, pe teme destul de vaste. Am aflat lista exhaustivă de păcate care ar trebui spovedite, mai adâncă decât un interogatoriu poliţinesc. Ştiam să port dezbateri pe teme variind de la “ce fel de pedeapsă ai primi în iad”, până la “ce păreri au avut diverşi sfinţi părinţi despre izolarea de lume pentru a-l venera pe Hristos”.

Şi totuşi .. sunt astăzi religios? Aproape deloc. Nu s-a prins de mine, din foarte multe motive. Port însă, chiar şi astăzi, un bagaj de cunoştinţe. Pot să şed la masă cu un creştin şi să susţin o conversaţie pe teme dintre cele mai variate. C-aşa curge lumea, am studiat teme religioase, ele-s frumos aşezate în cap iar de acolo nu le mai scoate decât Alzheimeru’. În capul meu trăieşte un creştin, care din când în când are păreri despre lume pe care mi le transmite şi mie.

~*~

După ce-am terminat cu religia, am făcut o cură de nihilism. Mult Cioran, nişte Nietzsche, într-o diluţie care bolborosea acid la fiecare contact cu ideile creştine pe care le aveam. Am într-un colţ de minte un Cioran, care când e chemat îmi poate aminti că lumea e irelevantă dacă nu-i pot trimite un e-mail lui Dumnezeu. Şi mai ies ăştia din când în când la iveală când iau contact cu finalitatea vieţii – chiar dacă-i o simplă traversare a cimitirului. Sunt vaccinat de plictis sau de gânduri despre sinucidere, fiindcă toate astea l-au făcut pe Emil Cioran să se zvârcolească în angoase la vremea lui. Cioran e acolo şi poate să dea sfaturi contra fricii.

Lecturile mele în general au fost foarte dezorganizate, all over the place.

Port cu mine un om vulgar, vulgar cu program. Marchizul de Sade mi l-a făcut cadou, în cartea Filosofia în budoar, pe care am citit-o pe la 14 ani. E o chestie interesantă, să citeşti despre cum mama copilei e futută de-un sifilitic, şi apoi i se cos curu’ şi pizda ca să stea sperma acolo. E simultan ridicol şi eliberator. Limbajul ăsta poate fi folosit agresiv, defensiv, ca armă, ca mod de identificare, ca însemn că nu eşti vreo curvă proastă vreun intelectual încremenit în proiect. A, şi poate fi folosit şi de plăcere. Pentru că ai chef.

Port personaje fantastice. Leto Atreides, Paul Atreides, Leto (II), scene şi imagini şi frânturi. Ştiu ce ar alege un fremen. să zicem. Sau un dunedain. Ned Stark îmi spune clar şi lămurit despre condiţiile în care poţi fi curajos.

~*~

Nici profesioniştii din viaţa mea nu-s lăsaţi deoparte. Am învăţat de la avocaţi şi paralegals. Debra K. mi-a dat o abordare a legii pe care o voi purta cu mine o bună bucată de timp de acum încolo. Explica tipa fiecare decizie pe care o lua, în funcţie şi de lege, şi de judecători, şi de interpretările curente, un amalgam de chestii pe care le ţinea în echilibru în cap – informaţii desfăşurate frumos cât să priceapă orice prost. De la ea am învăţat răbdarea să explici chestii şi să le re-explici, poate-poate se prinde de capu’ cuiva. Nu funcţionează mereu, dar lucrurile scrise pot fi folosite ca referinţă oricând în viitor. Când cineva chiar se foloseşte de lucrurile pe care le-ai explicat astfel, apare o satisfacţie foarte particulară şi foarte .. hm, plăcută.. Când mă aşez să scriu un mini-tutorial pentru ceva procedură de muncă sau pentru ghilda din Ryzom, Debra îmi spune că este o alegere corectă(ii).

Port cu mine diverse drame şi diverse mase împreună cu scopurile lor. Îi port pe timişorenii ce-au ieşit în 1989 să strige că vor “Li-ber-ta-te!”. De-acolo ei îşi strigă încă oful, şi şi-l vor tot striga până mă sting la rândul meu.

Nu uit nici diversele forumuri onlain, sau locuri unde am citit dezbateri(iii). Am diverse glasuri virtuale, deşi i-am uitat pe purtătorii lor. Am troli, am lăudăroşi, am oameni competenţi pe diverse arii care-şi rezumă părerile la ceea ce ştiu. O faună întreagă, pescuită în vreo 13 ani de citit chestii pe net.

~*~

Pe lângă cărţi, ideile mai vin şi din familie. Un tată cult reprezintă o sursă practică de înţelepciune, o referinţă solidă de-a lungul anilor. Un bunic ce istoriseşte frumos lucrurile ce-au fost pe vremea lui reprezintă un vaccin bun în contra uitării. Eu n-am prea avut parte. Ştiu de sărăcia lucie în care a trăit bunica mea, la Bocşa, şi cam atât. Dar văd la alţii ce mişto e. Ce frumos este să te poţi întreba “ce ar fi făcut tata în situaţia asta”? Aşa, pe formatul lui “ce-ar face Iisus acum?”, dar mai omenesc.

~*~

Vocile din cap sunt şi un bun vaccin  pentru plictis.

Omul este animal social fiindcă îi este frică de singurătate ca de moarte. Şi totuşi, omul se naşte singur şi moare singur, uneori cu o săgeată în piept în timp ce stă pe “tron”. Contactul cu alţi oameni este foarte fulgurant, o atingere, un surâs, o mângâiere sau o palmă părintească – toate amintiri frumoase tocmai fiindcă sunt rare. Viaţa suge, privind din punctul ăsta de vedere.

Şi totuşi … sub cerul vast şi luminos, omul ce-şi duce companionii în cap nu-i singur. În lumea ideilor nu eşti niciodată lăsat de izbelişte. Chiar şi vorbele unui cerşetor, reamintite la timpul potrivit, provoacă prin ricoşeu înlănţuiri de gânduri care duc orişicât de departe. Omul cu mintea  ascuţită pe ideile altora, şi stăpân pe facultăţile lui mintale, îşi este sursă de amuzament, mustrări, vorbe de duh precât şi multe altele. Poţi fi propriul tău duşman, cel mai aprig, dacă eşti suficient de competent.

Ştiţi scena aia înspăimântător de vizionară din Network? Aia când se explică lămurit, pe înţelesul tututor, că banii vorbesc? Şi că businessurile deţin tot, organizează tot, dictează tot viitorul? “A world with (..) all anxieties tranquilized, all boredom .. amused.” Ei bine, viitorul ăla nu valorează nici 5 bani pentru omul care-n mintea lui se ceartă cu esenţele, sau măcar discută cu alţii mai inteligenţi decât el. Cu anxietatea coabitează omul în mod natural, cu plictisul se salută pe stradă iar apoi îşi vede omul de gândurile lui. Sub bolta înstelată nu-i loc de plictis.

~*~

Revenim la evrei. Sau, mai bine spus, revenim la idei, pentru că ăsta-i miezul.

Citatul de la început nu face decât să observe o banalitate nudă: omul care-a luat contact cu multiple idei se află ancorat mai bine în realitate şi în viaţă. Poate una din idei este desfiinţată, poate afli mâine că teoriile psihologice pe care le luai de bune erau apă de ploaie. Ei, ăla-i fix testul, cât de tare contează lucrul ăsta? Pentru omul care ştie puţine, fiecare obiect mental e preţios, fiecare pierdere este o dramă. Să ţi se răstoarne sistemul cu curu’ în sus, să-ţi pierzi grila de interpretare … lucruri greu de digerat. Uneori omul ajunge să trăiască în disonanţă cognitivă, doar pentru că nu doreşte să-şi reexamineze ideile din cap. Pentru filosof, o idee dovedită greşită se înlocuieşte cu alta fără mari dificultăţi.

Şi atunci, iată, întrebarea mea pentru oricine: băi, tu câţi oameni reprezinţi? Câţi oameni sunt la tine între urechi? Nu mă interesează câţi bani ai neapărat (neapărat), nu mă interesează în ce crezi tu cu ardoare (credinţele se schimbă), mă interesează cât de flexibilă îţi este mintea. Pe baza asta putem fi prieteni sau nu.

~*~

… Ar trebui cu toţii să vrem a fi evrei, mă gândesc. E şi mai uşor de pronunţat decât “policultural”.

----------
  1. “Evreii şi cuvintele”, de Amos Oz şi Fania Oz-Salzberger. []
  2. Şi nu doar ea. Fyrosfreddy este un jucător de Ryzom, care a scris nenumărate ghiduri şi tutoriale pentru joc. I-am urmat stilul în ghilda mea proprie, şi am avut astfel ocazia satisfacţiei imense să-mi spună oamenii că “am citit toate ghidurile tale, mulţumesc super mult, am înţeles acuma o grămadă de treburi.“. E o recompensă foarte faină, să-i descoperi pe oamenii dispuşi la a învăţa. Ei sunt sarea pământului, zic. []
  3. Spre exemplu, articolele de pe Trilema cât şi discuţiile de prin comentarii. Iar linkul este către prima lună de existenţă a Trilemei fix din motivul ăsta: forţa scrisului la începuturi, împletită cu pasiunea comentatorilor. []
----------

Platitudini înfiorătoare, de data asta în limba engleză.

Mă mai pune dracu’ să intru din când în când pe Reddit, ţinându-mă de nas şi păşind uşor printre rahaturi. Ei bine, am întâlnit astăzi un fir de discuţie foarte animat, pe tema “Ce chestiuni n-ar trebui să-i preocupe atât de mult pe tineri?“.(i)

Să spicuim puţin, că-i amuzant:

1 – Whether or not people like them. So much of my teen years were stressing out about if my friends actually liked me as I was painfully shy. Turns out they were mostly shit heads and I haven’t spoken to most of them in years with few exceptions. If people can’t like you for who you are then they shouldn’t be your friends.

2 – Love. I overheard a fourteen year old at my niece’s birthday party talking about how her boyfriend won’t hold her hand in public and that maybe it means he doesn’t want to have her kids in the future. What the fuck?

3 – Relationships, more specifically the future of said relationships. I’m all for teenagers having relationships, it’s an important time to work a lot of that stuff out, but it can become a REAL issue when tthe relationships don’t work out or go weird. There are absolutely teen relationships that work out and last the years but they’re the massive minority. Enjoy it, have fun, don’t fall apart when the relationship does.

4 – Drama. It may seem important to get revenge or win an argument, but seriously, don’t be bothered, it’s not more important than studying and getting a good job.

5 – who is having sex and who isn’t. i remember as a teenager ranking myself amongst other students based on whether or not i thought they achieved certain ‘sexual milestones’ by the time i did. it’s stupid, and i’ve heard of both girls and boys thinking in such a manner. whether you choose to have sex with someone, or you choose to abstain, or you find that it’s difficult to find someone who will want to be that close to you… it’s not something to spend time worrying about, especially in high school!

6 – Chances are, you won’t be friends with majority of the people you are friends with now. People go their separate ways, and you will come to learn who you want in your life. Friendships get trickier because unlike high school, you won’t see them everyday.

7 – Also, just do your fucking homework. Seriously, just do it. I fucked around in high school and ended up at college instead of university (for the time being) because I didn’t give a shit back then.

8 – Losing your virginity. It really isn’t that important, or that big a deal.

9 – Micromanaging their personal appearance. Tiny zits on one’s face were always a source of massive stress but they seem so absurdly trivial now as an adult.

Cred c-ajunge. Citatele sunt, desigur, de la multiple persoane.

~*~

Dacă le luăm pe rând, cred că-s cam toate un număr de idioţenii monumentale.

Spre exemplu, să nu-ţi pese ce cred oamenii despre tine. O glumă foarte amuzantă, având în vedere că fix în tinereţe şi în şcoală îşi învaţă tinerii locul în societate. Sigur, sunt ăia câţiva care-s atât de monumental de superiori încât n-au nevoie de nimic de la cei de-o seamă cu ei, joacă deja în altă ligă. Geniul în ale chimiei sigur că e complet dezinteresat de părerile tipilor care-şi petrec pauzele fumând la budă. Însă restu’ au a se integra în grup cumva. Nu înseamnă submisiune completă, însă este un joc pe care trebuie să-l joci.

A, că jocul devine irelevant între adulţi? Sigur că da. Devine irelevant între adulţii care şi-au găsit deja locul. Muncitorii de fabrică nu mai au pe cine să epateze venind îmbrăcaţi la 4 ace, devin vag ridicoli. CEOu’ nu mai merge la muncă în şlapi plini de praf, din motive similare. Ce părere are un muncitor despre un alt muncitor e complet neimportant. Sigur că mi se flutură de vecinii mei, pentru că locuim toţi în acelaşi cartier de oameni banali, nu în ceva cartier de vile de lux. Ţesătura socială rezolvă pentru adulţi problemele astea.

~*~

În altă ordine de idei, cică ar trebui să nu le pese tinerilor de iubiri sau de sex. Pe bune, cică astea îs neimportante.

Dacă sunt binevoitor, presupun că autorii bazaconiilor ăstora sunt nişte adulţi blazaţi, ajunşi la 50 de ani şi care-s secătuiţi seminal aşa că au uitat cum e să suferi de focu’ tinereţii. Dacă-s urâcios, spun că autorii sunt nişte puleţi frustraţi care-au rămas nefutuţi prea multă vreme, aşa că au trecut cu arme şi bagaje în tabăra unde se poate şi fără, c-aşa s-au obişnuit. Şi, vorba aia, pe la 26 de ani te obişnuieşti cu laba.

Băi frate! Cum să nu conteze dragostea şi sexu’ la adolescenţi? Sigur că-s nişte relaţii futile şi timp izidit. Sigur că nimeni nu rămâne cu dragostea vieţii descoperită la 13 ani. Dar efortul nu-i degeaba, fiindcă rămân tânăra sau tânărul cu o anume experienţă. Doar o dată în viaţă ai 15 ani. Nu-i tot aia să te dezvirginezi la 14 sau la 25. Nu-i tot aia să fii sincron cu generaţia sau nu.

~*~

Altă tâmpenie e şi aia cu prietenii, care cică nu rămân aceiaşi. Desigur. Şi ce dacă?

Tinereţea există pentru a fi consumată. Sigur că poţi s-o consumi şi făcând ca Adolescentul Miop(ii) – poţi petrece zile citind sau făcând experimente ştiinţifice. Da’ altminteri, tinereţea se consumă şi în relaţii cu alţii – relaţii care pe măsură ce omul îmbătrâneşte urcă pe scara importanţei. E un confort psihic să faci o plimbare pe aleile trecutului împreună cu cineva care te-a cunoscut la 10 ani sau la 14, chiar şi la 18. Când apăsările vieţii cresc, a avea pe cineva cu care să-ţi aminteşti despre zilele senine ale tinereţii valorează foarte mult.

~*~

Ar mai fi aia cu temele. Sigur, e important să-ţi faci temele, să înveţi, să-ţi fii propriul stăpân pentru a nu ajunge sclav al altora.

Totuşi, mesajul îmi pare tăiat prea brusc. Bill Gates nu şi-a făcut temele, însă a depus efort, mult efort, acolo unde l-a pasionat pe el. A învăţat ce a vrut, nu ce i s-a spus. Ştiţi vorba aia că “nu lăsa şcoala să stea în calea educaţiei tale”? Mnoa, de acolo vine.

Eşti programator nu când ştii să defineşti o buclă “for” aşa cum scrie la manual. Ăla e începutul. Programator eşti când execuţi softul în cap, iar apoi te pui să transcrii. Programator eşti când ştii deja instrucţiunile de asamblare în care va fi transpus programul tău la compilare.

Şcoala e doar o treaptă. Învăţătura disponibilă e eternă şi nesfârşită. Uneori, nu are sens să te cramponezi de metodele formale.

~*~

Cam atât. E obositor să diseci aşa ceva..

----------
  1. Mă rog, termenul original e teenagers, aş traduce prin “puştani” însă le cam exclude pe gagici, aşa că .. tineret-mândria-ţării. Cu tinerii înainte, deci. []
  2. Întrebare tangentă: îi mai pasă cuiva de Eliade? Mai contează cuiva c-a dat un portret decent pentru adolescentul ce-şi pierde tinereţea în studii? Nu-mi pare c-a rămas mare lucru de acolo. []
----------

Un magiun de imagini

Din categoria “mi-a venit o idee, hai s-o scriu şi pe blog”, astăzi am realizat că eu “cunosc” limbi doar prin prisma imaginilor mentale pe care mi le proiectează cuvintele lor.

~*~

Spre exemplu, casa este musai românească. Nu poate fi altcumva şi n-are cum fi, pentru că “house” sau “haus” n-au imagine asociată. E gol. Rostesc echivalentul englezesc şi … nimic. Desigur, pot rafina conceptul, şi să mă gândesc la ceva “English house” – dar evident e ceva diferit. “Casa” este casa noastră de la ţară, c-o fi în stil bănăţean, c-o fi bucovinean.. da’ e clar o casă românească. Aşa îmi reprezint conceptul, şi pace bună.

Culmea însă, nu am problema pe întreg câmpul semantic al conceptului. Pink Floyd au versu’ ăla de alean şi dor pe piesa Time…

Home, home again
I like to be here when I can
And when I come home cold and tired
It’s good to warm my bones beside the fire..

Cum e casa aia din piesă? Nu ştiu, pentru că nu mi-o imaginez. E doar un interior, cu un şemineu sau chiar cu o sobă, şi un pat moale pe care să te poţi întinde când vii obosit.

Cumva, acasă şi home funcţionează interschimbabil la mine în cap. Însă casa văzută din afară e românească.

~*~

Mulţi termeni de geografie mi-s cam străini în româneşte. Dacă mă iei repede, habar n-am cum să traduc “shallow water” (sau deep, tot aia). Cum e o apă care nu-i adâncă? Apă de mică adâncime? Haida-de. Am întâlnit conceptul prin Age of Empires, acu’ 10-15 ani, şi de atunci n-am găsit vreo traducere.

Sigur, problema survine de la educaţia mea. Mi-a displăcut geografia, n-am priceput niciodată de ce m-ar interesa tipuri de soluri şi de roci, de ce aş vrea să reţin nume de oraşe şi râuri. Culmea, îmi pare interesantă astăzi, oarecum, dar the damage is done, vorba englezului. S-a dus timpul când aş fi putut absorbi termenii ca un burete. Îi re-învăţ din engleză, citind despre lumile imaginate de Tolkien sau G.R.R. Martin(i).

Habar n-am cum sunt dealurile, depresiunile, cheile, vadurile, poienile şi alte chestii. Sau am idee, însă fragmentar.

~*~

Multe unelte casnice nu le pot denumi în engleză încă. Hai că mai ştiu cu cleştele şi patentul, ba chiar nicovala(ii) – însă altminteri nu ştiu traduce unelte banale gen mistria sau hârleţul. Pentru că n-am avut nevoie.

~*~

Tot pe filiera asta, nici prin bucătărie nu-s foarte stăpân pe termeni. Cunosc un număr de legume, fructe şi unelte, însă altminteri sunt botă. Îmi ia de fiecare dată câteva secunde bune să-mi amintesc că ridichea e radish, iar hreanul e horseradish. Dacă nu le învăţam împreună nu le ştiam nici astăzi.

De altfel, la capitolul “plante” sunt cam botă în general, în toate limbile. Habar n-am de un număr de copaci sau de ierburi, le ştiu poate numele românesc din vedere, da’ să le ia dracu dacă le ştiu recunoaşte, lasă să le mai şi traduc. Floarea-cucului? Stejarul? Iarba-ţapului? Haida-de.(iii)

~*~

Nu ţin musai să extrapolez de la exemplul meu. Poate alţii învaţă limbile străine complet. E o teorie, care însă nu mă persuadează. E foarte, foarte dificil să înveţi totul.

Dimpotrivă, tind să cred că în general în capul oamenilor este un amalgam de simboluri şi imagini, nişte mulţimi între care niciodată nu există o relaţie bijectivă. Uneori funcţia este injectivă, în sensul că ne cunoaştem limba proprie suficient de bine, iar celelalte limbi le ştim cu aproximaţie.

Ce văd însă pe la tineri este că-i ferm posibil ca termenii din mulţimea “concepte în limba engleză” să nu aibă corespondent în mulţimea de limbă română. Pur şi simplu, prima întâlnire cu simbolul se face în engleză, şi aşa este reţinut. Apropo de discuţia cu tâmpiţii care în loc de împărtăşanie troznesc un eucarist în text.

~*~

Concluziile, desigur, le trage fiecare după cum consideră.

editare: O discuţie oarecum similară pe Reddit România: 
Cuvinte englezesti fara echivalent direct in limba romana

----------
  1. Apropo de lumi fantastice: Rowling de ce nu prea discută geografie în Harry Potter? Pentru că o ia ca implicită, gen toată lumea ştie cum arată Marea Britanie? Nu cred. Asimov, pe de altă parte, a inventat milioane de lumi şi n-a dezvoltat-o pe niciuna prea tare. Majoritatea sunt văzute prin prisma oraşelor moderne şi futuristice, iar cele “naturale” sunt destul de puţin descrise. În schimb omu’ iubeşte să creeze istorii. []
  2. He he, pentru că Tolkien şi pentru că gnomi … []
  3. Evident. stejarul îl ştiu. Pentru că Thorin Oakenshield. Mersi, nenea Tolkien. []
----------

Am vrut să citesc un ziar.

Am făcut o nefăcută: am cumpărat ziarul România Literară, numărul 5 din 2016, apărut fresh de sub tipar. Costă 3 lei. Şi, citind oareşce bucăţele, mă întreb dacă n-am făcut o greşeală.

~*~

Descopăr între pagini un articol, lăbărţat pe o pagină întreagă, numit “Gîndirea aculturală“.

Ei bine, ce am înţeles eu din articolul respectiv? Că autorul, Daniel-Cristea Enache, are o răfuială cu un oarecare Marius Chivu, vorbitor la ceva eveniment de care nici n-am auzit şi nici nu-mi pasă(i). Chestia e că-l spurcă copios pe om.

Şi dă-i nenicule, şi hai să umplem o pagină întreagă de ziar discutând despre discursul ţinut de Cutare, la un eveniment Oarecare.

Băi frate! Dacă scrie cineva pe blog aşa ceva, eu ca cititor am ieşit instant; închid pagina, este jenant să mă uit la răfuieli cu public. Am înţeles, nu suntem de acord cu ce a zis Icsulescu, trebuie musai să ne Exprimăm Opinia. Foarte bine, de aia s-au inventat blogurile, pentru a putea eu să închid pagina, iar personajele dramei să-şi aducă prietenii şi să se bată în noroi până obosesc. Da’ să tipărim aşa ceva? Haida-de, nu mai suntem în România interbelică, unde erau atât de proşti încît nici bloguri n-aveau(ii). Pricep, în anii ’30 era un vârf de cool să te lupţi cu alţi ‘telectuali prin paginile vreunei reviste, să scrii replici acide la adresa lui Cutare, care apoi să-ţi răspundă şi el tot prin reviste, şamd ad nauseam.

Totuşi, să ne revenim în simţiri. Orice blogher mai coerent poate să-l porcăiască pe altul. Asta nu înseamnă că există şi un public pentru aşa ceva. Nu unul educat.

~*~

Pe lângă discuţia de fundamentare, mai am însă şi alte probleme. Spre exemplu, că nu se citează complet şi corect adversarul. Aşa, ca-n dezbateri, să avem propoziţii cu subiect şi predicat, cărora să le opunem idei de-ale noastre. Musiu Daniel Enache nu găseşte de cuviinţă să îşi citeze omul, ci trece direct la muncă aruncând doar 2-3 frânturi de vorbe de-ale ăstuilalt. Nu se face. Înţeleg, pentru cel care a fost prezent la discurs o fi fiind foarte clară ideea pe care ajunge să o combată – însă eu, citind pagina de ziar, sunt în ceaţă. A-ţi alege doar frânturi de frază e ca şi cum ţi-ai construi un om de paie, pe care-l pui în locul ideii adversarului, după care dă-i nenicule şi luptă şi .. lol.

Spre exemplu, Marius Chivu ar fi rostit o adevărată anatemă, cum că ar fi cultura “legată de ideea de entertainment”. Da’ atât, ăsta e tot citatul, presărat lângă alte două parafraze. Mi-e cumva jenă de un aşa hal de citare, fiindcă eu am învăţat LA LICEU să scriu critică literară mai bună de atâta. Să leg fiecare afirmaţie la o bucăţică din textul-sursă, care să-mi servească simultan drept suport şi obiect de muncă. Aparent, domnul Daniel-Cristea Enache nu ştie cu fineţuri de’astea, ci scrie ca orice ţaţă, trecând la demolarea adversarului fără măcar a-i prezenta complet punctul de vedere.

Alternativ, pretind a mi se sumariza ideile omului. Şi anume – o sumarizare corectă, onestă, integră, care ţine seama de spiritul iar nu de forma cuvântării. Nu-i greu, 40 de cuvinte, o jumătate de coloană de ziar, da’ măcar ştim despre ce discutăm. O fi prea greu cu sumarizarea, însă parcă tot prin liceu se învăţa … ?

~*~

Încă o chestie.

Marius Chivu este acuzat că ar fi un soi de ipocrit. I se bate obrazul cum că n-are voie să critice lumea culturală românească, pentru că şi el însuşi ar fi muncit în ea, prin urmare cum să spui Lucruri Naşpa? Nu ştiu, parcă nu prea face sens chestia asta – faptul c-ai fost parte a unui sistem îţi oferă o perspectivă unică asupra sistemului respectiv! Logică elementară, de altfel.

Punctul 4, bonus: mi se spune că M.C nici măcar n-a făcut un doctorat. Pe bune, ăsta e tot argumentul, că omu’ n-a binevoit să facă doctorat. Eu unul las nişte puncte de suspensie pentru a vă explica ce cred despre această chestiune … … …

~*~

Pentru că mă găsesc în continuare într-o dispoziţie să zicem combativă, ia să-l mai cităm puţin pe stimabilul Enache:

Ce-aş fi eu, mă întreb, fără „Adevărul literar şi artistic”, România literară, „Observator Cultural”, „Cultura”, „22”, săptămînalele culturale la care am colaborat din 1997 încoace? Ce ar însemna numele meu fără aceste reviste şi cum ar arăta CV-ul personal fără sutele de contribuţii pe care publicaţiile respective mi-au făcut onoarea să le publice?

Mi se pare amuzant. Cum ar veni, dacă n-ar fi existat toate aceste mijloace ale statului, ar fi fost o nulitate? Că asta înţeleg eu din smiorcăiala asta. Omul găseşte de laudă că a colaborat cu chestiile astea încă din 1997, mă-nţelegi nenicule, decy 19 ani de publicat chestii pe spesele statului. Iar amuzamentul crunt este că n-am auzit de el până n-am pus mâna pe ziarul lu’ peşte prăjit, unde a reuşit să se facă de cacao la prima noastră întâlnire.

Şi, dacă tot ne găsim la discuţia despre cine am auzit eu sau nu, mă gândesc că este loc de una mai largă.

Îl las pe Enache să îmi ridice mingea la fileu:

Şi apoi, paginile de cultură ale ziarelor, emisiunile de cultură de la televiziuni şi radiouri, un post ca TVR Cultural desfiinţat de o aceeaşi gîndire aculturală precum cea a lui Marius Chivu: toate acestea să nu fi însemnat nimic în formarea publicului românesc? Oare „Adevărul literar şi artistic”, suplimentul ziarului „Adevărul” girat de Cristian Tudor Popescu şi C. Stănescu, „LA&I”, suplimentul ziarului „Cotidianul” realizat de Dan C. Mihăilescu, „Idei în Dialog”, lunarul condus de Horia-Roman Patapievici – nu au însemnat nimic [ .. ] ?

Stau strâmb şi cuget drept: cine din generaţia mea măcar a auzit de chestiile astea? Păi… îi număr pe degete. Degetele de la o mână.

Am pretenţia despre mine că citesc mult. Mult şi nu foarte selectiv. Când eram copil citeam literatură la grămadă. Când am dat de internet am citit forumuri şi tot felu’ de arhive. Când am crescut şi mai mult am trecut şi la ziare, mai periodice sau mai cotidiene. Chestia asta este cumva formativă, în sensul că îmi selectez amicii şi cunoştinţele în acelaşi fel, tre’ să aibă un minim de tărâţe între urechi.

Cu toate acestea, eu nu pot numi pe cineva din cercul meu apropiat care citeşte RomLit, Dilema Veche, 22, Orizont sau tot felul de alte fiţuici mai mult sau mai puţin sponsorizate de stat. Se înţelege până acolo în fund? Mă gândesc că-i cam grav. Oameni care vorbesc 3 limbi şi totuşi nu se găsesc interesaţi de ceea ce boscorodeşte X sau Y printr-un ziar. Un singur amic era într-o vreme interesat de TVR Cultural, şi anume de porţiunea de interviuri de obicei.

Am tirajele BRAT, respectiv audienţele TV ca mărturie că “cultura” românească este rizibilă, cel puţin partea ei oficială. A te lăuda că exişti ca să “educi publicul” este minim o naivitate, maxim o minciună sfruntată; cu o audienţă cât o trupă de teatru de amatori dintr-un canton elveţian, nu te-ai adresat nimănui anume.

~*~

Apropo de discuţia de mai sus, aş vrea să mai citez puţintel. Spre exemplu, menţionez articolul “Ochiul magic” din acelaşi număr al ziarului. Nu trebuie citit tot, ci pe sărite. Văd un sărut apăsat în fundul lui Cărtărescu, fără a mi se spune DE CE şi În CE FEL ar fi Solenoid un monument de importanţă. Gen, ce stil literar foloseşte. Ce aduce nou. Ce subiect are. Cum împrospătează atmosfera din literatura locală. Aflu doar că “Cărtărescu este cel mai mare scriitor român contemporan(iii), adică o platitudine înfiorătoare dacă-i lipsită de dovezi.

Cu câteva rânduri mai sus de Cărtărescu, mi se înşiruie nume care cică ar trebui să îmi spună ceva. O droaie de diverşi, de la recenzori de film la cronicari de carte şi eseişti. Unii îmi sună oarecum cunoscut chiar! Tolcea, Radu Pavel Gheo, Robert Şerban, câţiva localnici.

Cumva, nu pot scăpa însă de acea comparaţie rău-voitoare cum că fac ăştia de prin cultură fix ce fac maneliştii. Ştiţi, numitul “fraţilor” şi prietenilor – Raul de la Caransebeş, Ioan de la Chitila, să fie fără număr menţionaţi toţi că-s oameni faini. Fix aceeaşi treabă o făceau blogherii într-o vreme, îşi dădeau link unul altuia (şi se pinguiau) – înşiruiri de nume fără vreo semnificaţie în afară de aceea că se cunosc ei între ei.

Da, sunt rău. Nu-i acelaşi lucru, fiindcă Marcel Tolcea este un Cineva. Zău … ? Este oare? Nu prea, nu pentru cineva care pune mâna prima oară pe domeniul “cultură”. A se scuti cu mirositul băşinilor în cerc, am avut cât pe trei vieţi. Explicaţi de ce trebuie să intereseze părerea lui Tolcea. Nu mie explicaţi-mi, ştiu deja, însă amicului meu care având 5 minute libere a preferat să citească ştiri.

Aşa, o explicaţie succintă şi convingătoare, ca pentru oamenii ocupaţi.

~*~

Şi ca să fie toată poliloghia asta completă, ‘ai să spun şi cum am ajuns eu cu România Literară în mână.

Scrie în Evenimentul Zilei cum că “Nouă reviste literare şi-au suspendat apariţia“. Ceva dramă între minister şi scriitorii întreţinuţi din banul public, nu reiau discuţia că n-are sens. Oamenii s-or supărat, şi pe bună dreptate, că nu-şi mai primesc banul la timp, aşa că unu’ mai curajos a scris scrisoare deschisă. Ocazie cu care mergem pe saitul USR(iv) şi aflăm că oamenii ăştia păstoresc nu mai puţin de 11 publicaţii. Din care eu unul am auzit de fix două (RomLit şi Orizont), iar cunoscuţii mei de .. niciuna.

Ştiam totuşi despre România Literară că-s oameni serioşi, aşa c-am vrut să-mi verific presupunerea. Ce să zic, am verificat. Vreau, vreau să sper că nu voi citi răfuieli provincialisme şi-n numărul viitor.

Ia’o ca pe’un sfat sau ia’o tu ca pe ce vrei
Eu si cu baietii mei suntem in mileniul 3
----------
  1. Oh, mă comport şi eu a-cultural? Vai dar mi se brehăne. Sunt în Timişoara, evenimentul lu’ peşte a avut loc la Iaşi şi a avut fix 0 impact vizavi de absolut orice în afară c-o fi făcut clăbuci pe plan local în Moldova. Nu mă interesează aerele vreunui participant sau organizator. []
  2. Da, e o încercare de ironie. Nu spun că-i şi reuşită. []
  3. E citat literalmente din articol, nu fabulez eu. []
  4. Uniunea Scriitorilor din România. []
----------

Un fel de “update”, sau “la revedere”, sau dracu știe ..

Pe data de 16 Septembrie, primesc mail de la Google Webmaster Tools cum că “nu se poate accesa fişierul robots.txt pe domeniul daimon.me”. Sigur că da. Bineînţeles.

Se întâmplă că eu am domeniul înregistrat cu Namecheap. Se mai întâmplă că acolo mi-am făcut cont folosindu-mă de mailul de pa Yahoo, pentru că eram încă tânăr şi neştiutor. Între timp am şters contul de Yahoo. Prin urmare, notificarea să îmi reînnoiesc domeniul s-a dus dracului în /dev/null sau unde ajunge mailurile ne-rutabile.

Partea amuzantă a fost că am încercat imediat să remediez situaţia, doar pentru a constata că … păi, că Namecheap.com era şi el inaccesibil. Dracu ştie, or fi fost sub atac DDoS, or fi fost proaste serverele de DNS are RDS, cert este că abia ieri am reuşit să mă loghez la registrar şi să-mi recuperez domeniul. E şi asta o chestie, până anul trecut îmi puneam problema cum să fac să-l plătesc, anu’ ăsta îmi pun problema dacă merită să o fac.

~*~

Discuţia asta e cumva mai lungă, şi sincer vorbind nu prea ştiu de care capăt s-o apuc.

Blogosfera, deşi cu ghilimele, încă există. Asta îmi este clar. Aşa cum poate, încă merge târâş-grăpiş. Krossfire încă scrie, Ramona Iftode e tot acolo, toată “trupa” pe care o ştiam acu’ 2-3 ani. Desigur, s-au mai rotit cadrele, însă ca “baseline” putem spune că tot aşa stăm.

Cu toate acestea, ceva s-a uscat. După 500 de articole în care am citit despre problemele personale ale blogherului, parcă nu-mi mai vine să-l citesc pe al 501-lea. Unii scriu fain, e drept. Alţii nu. Pe Radu Alexandru(i) nu-l mai pot citi, e cantonat în fixaţiile lui şi-n stilul lui. Pe nenea Petreanu îl pot citi cu sughiţuri, dacă nu se ţine prea mult de politică. Pe Iftode o pot citi fiindcă îmi place stilul (încă), respectiv îmi pasă de personaj, ca om.

Pe scurt, marea rupere este că nu mai am timpul sau răbdarea tinereţii. Nu mai am interesul. E plictisul ăla al bătrânilor, care au impresia că au gustat tot şi nu le mai poţi spune nimic nou.

~*~

Prin ricoşeu, nici de blogul propriu nu mai am chef.

Tematica mi-am ales-o de mult, am trasat liniile de demarcaj, am stabilit regulile jocului. Nu vreau să mă debarasez de chestiile alea, consider în continuare că trebuie să stăm pe umerii uriaşilor. Îmi este cât se poate de clar că e nevoie, de altfel curge concluzie logică din ce spuneam în paragrafele anterioare.

Întrebarea pregnantă este totuşi .. “de ce?”. De ce să scriu eseuri pe-aici? Pentru alţii, haida-de. N-a funcţionat niciodată, nu va funcţiona niciodată pe modelul meu mental. Trebuie să publici mai des, mai constant, etc şcl. Chiar nu mă tentează. În ziua când voi fi eu “influencer” o să zboare şi porcii.

Atunci, să scriu pentru mine? Să revăd peste ani ce gândeam cândva. E o chestie, cam ăsta a şi fost motto-ul meu prin ani. Încă îmi recitesc articolele vechi, în care regăsesc un soi de Alex care este similar cu mine însumi, iar simultan diferit de mine însumi. E un exerciţiu să zicem util persoanei proprii. Totuşi, a-l face în public mi se pare o dovadă de narcisism, o scobire în buric care îmi displace şi un exhibiţionism care parcă nu mă mai defineşte. Mergea pe când eram dAImon, un anonim. Astăzi nu.

Cine exact sunt eu, să scriu eseuri? Un nimeni. Ce părere am despre politică? Nu contează. Literalmente, e energie risipită să scriu despre ce cred eu despre politică. Pierdere de vreme să scriu despre o groază de subiecte. Şi pentru mine şi pentru alţii.

~*~

Pe lângă asta, mă găsesc stresat. La job. La şcoală. La .. dracu, până şi în viaţa personală pe multiple straturi. Nu pot funcţiona sub stres.

Sau, mai bine zis, pot funcţiona, însă nu complet. Monomania mea îmi îngăduie să mă fixez pe un singur subiect la un moment dat. Hai, două. Vin acasă şi joc Dota, sau Ryzom, sau altceva care să mă distragă.

Nu-i depresie, sau mai bine spus e alt fel de depresie. E mecanismul de coping(ii) în acţiune.

~*~

Realizez că zbaterile de genul ăsta sunt complet inutile oricui în afară de mine. Totuşi, simt mereu nevoia să explic şi să mă explic, ca şi un elev care îşi explică lui însuşi lecţia cu voce tare pentru a o pricepe mai bine. De asta am început a scrie un jurnal, la vârsta de .. dracu mai ştie, 11 ani? Pe-acolo, or fi fost 12, nu contează.

Ce să spun, blogul de faţă este o supapă. Momentan nu dă nimic pe dinafară, nici în bine nici în rău. Revin când s-o întâmpla treaba asta. Poate la anu’ tot în Septembrie, cine ştie.

----------
  1. Zis şi Pitici Gratis. []
  2. Nu ştiu traduce termenul. []
----------

Amuzamentul zilei: aparent rulez pe UNIX

Se vizitează pagina asta: http://trojanalert[PUNCT]co/ib-mm3-pop/(i)

Se primeşte mesajul:

Firefox – Alert!

WARNING: Your UNIX has a serious virus!

Browser: Firefox 37.0
OS: UNIX

If you are seeing this message, you need to call Support at 855-232-3618 (TOLL FREE) immediately.

Technicians are awaiting your call for FREE DIAGNOSIS & PRIORITY assistance removing malicious viruses from your UNIX computer.

Se râde.

----------
  1. Sursa de unde am aflat de ei: http://www.reddit.com/r/itsaunixsystem/comments/34qeo8/your_unix_has_a_serious_virus/ []
----------

Ce-i cerem de fapt noi şcolii?

Circulaţi, circulaţi – e doar o răbufnire de-a mea, fără pretenţii de coerenţă sau utilitate.

~*~

Aud, de 20 de ani de cînd am început să merg la şcoală, că ceva nu-i bine cu sistemul. Ba una, ba alta, da’ nimeni nu e mulţumit vreodată că “dom’le se face ceva bun la noi”.

Cam începe să mă calce pe nervi chestia asta.

Ai profesori autoritari? Păi nu e bine, că elevul are o creativitate ca o floare rară, pe care i-o călcăm în picioare dacă-l supunem unei autorităţi oarbe.

Pe de altă parte, nici cu profesori lălâi nu-i bine, că li se suie elevii in cap. Părinţii nu-s capabili să educe, nu pot, n-au timp, n-au voinţa. Aşa că profesorul “lasă-mă să te las” s-ar putea să piardă controlul clasei. Nu-i bun.

Se fac materii practice, gen pregătire tehnică? Păi noi nu facem o ţară de tinichigii aici bre! Plus că toată lumea e perfect mulţumită să trişeze la şcolile de arte şi meserii, să-ţi mituiască maistrul şi să ajungă la finalul “cursului” ca gâsca ce-a trecut prin apă.

Dacă insistăm prea mult pe materii teoretice ajungem la situaţia curentă, în care toată lumea are liceul, aşa că “trebuie să le dăm o şansă la licenţă”. Toată lumea are licenţa, hai să facem masterul ca să ne diferenţiem. Asta în timp ce masteranzii lu’ peşte sunt analfabeţi funcţionali, dacă-i iei repede şi la bani mărunţi.

Dacă sunt prea multe materii în programă supraîncărcăm copilul degeaba, şi la propriu şi la figurat. Cară ghiozdane cu 15kg de manuale şi caiete, învaţă câte puţin din fiecare şi nu reţin nimic dintr-o oră pe săptămână de geografie.

Însă încearcă să scoţi vreo materie din programă şi o să sară lumea cu gura că “ies ciuntiţi” elevii.

Vrei granularitate, opţionale multe, să-şi poată alege elevul după interese? Nu există nici profesorii cu care să implementezi aşa ceva, nici banii, nici nimic.

Renunţi la diversitate, sau o implementezi prost? “Patul lui Procust” OMG.

~*~

Deci, cum e mai bine? C-ar trebui să ne hotărâm o dată şi să ne ţinem de hotărârea aia timp de minim vreo 15 ani.

Pa, Yahoo.

Povestea mea de “dragoste” cu Yahoo e destul de veche, minim 10 ani dacă nu vreo 15. Mi-am făcut cont la ei pe când erau încă un soi de pionieri – cel puţin pentru noi românii.

De-a lungul timpului am avut mai multe probleme cu firma lu’ peşte prăjit, printre care vreo 3 notabile:

  • Au futut Yahoo Calendar şi n-au zis nimănui.
  • În mod recurent mă trezesc cu tone de spam în inbox. Intru pe site, le marchez în masă cum că-s spamuri, e la fel de util ca a-mi stropi calculatorul cu apă sfinţită.
  • Printre cele mai importante lucruri, şi-au mutat arhiva Yahoo Messenger la ei pe server (începând cu clientul v.11), făcând absolut imposibil să-ţi descarci o copie completă în mod automat. Totuşi îţi sugerează că poţi intra manual pe fiecare conversaţie în parte şi poţi lua cu copy-paste conţinutul. Chestia asta pune sare pe rană, tot aşa cum Adobe pun sare pe rană când sugerează că lentoarea installerelor lor este vina ta, şi-ţi oferă drept “soluţie” să mai închizi din programe.

Eu unul nu mai am ce spune. Chiar nu mai am, nu mai are rost, nu mai am cuvinte. Am obosit.

Azi am aruncat o privire pe lista mea de conturi online pe care le mai am, şi am constatat că prea puţine mai au adresa mea de Yahoo ca mail de contact. Aşa că am schimbat adresa respectivă pe 3-4 saituri, şi am şters contul Yahoo.

Să îi ia dracu, din partea mea.

edit:

Yahoo sunt nişte amuzanţi. Acum c-am şters contul la ei, îmi trimit notificări de calendar. Şi anume, aceeaşi notificare din 2007. Spamată pe contul de GMail.

În care RuneJaguar se plânge de şcoala românească, iar eu arăt că nu prea are dreptate.

Citesc un text pe Opencube, numit “Despre educatie si inutilitate“. Autorul ia materiile umaniste, le pune le foc, şi zice că n-avem nevoie de ele aproape deloc. Nici de religie, nici de desen, nici de educaţie fizică, muzică sau latină.

Se întâmplă că nu-s de acord cu evaluarea omului(i). Sau, mai bine spus, nu-s de acord cu evaluarea finală, că “trebuie scoase toate din programă”.

~*~

Spre exemplu, omu’ aduce un argument solid contra orei de muzică:

(…) Si Rodica si Gigel cantau. La fel ca 95% din clasa, erau anti-talent. Restul de 5% erau mediocri sau se mai gasea vreuna cu voce buna. In mod normal, intr-un sistem normal, nu s-ar mai fi insistat cu cantatul pentru aia anti-talent si mediocri. Te ocupai de aia cu voce decenta, intr-un program special.

Dar … stai aşa că nu-i aşa. Nu fac toţi la fel.

Ce-i drept, învăţătoarea mea din primară avea şi ea boală cu cântatul individual. Am încercat să cânt de vreo două ori, nu mi-a ieşit deloc, am refuzat cu obstinaţie 3-4 ani să mai deschid gura. Pur şi simplu, mă ridica în picioare iar eu tăceam. Cred c-am frustrat-o oarecum.

În altă ordine de idei însă, în şcoala generală n-am avut aşa probleme. Profesoara de muzică pricepea foarte bine cât de idioată e ideea asta; singurii care au cântat solo au fost cei care au dat probă pentru corul şcolii. În rest, cântam doar în grup, unde nu se mai observa foarte tare că de fapt jumătate behăie. Cât timp behăia lumea în direcţia corectă, ieşea ceva vag armonic. Avea profesoara un fel de fixaţie, că “muzica te face mai bun”. Nu ştiu dacă avea dreptate, dar ştiu că într-adevăr plecam bine-dispuşi după orele ei. Cel puţin aia cu “Treceţi batalioane române Carpaţii” am lălăit-o pe tot drumul spre casă, că era ritmată.

La liceu n-am mai făcut muzică(ii), însă am văzut cam ce făceau cei de la uman. Ascultau clasică şi erau trimişi la operă. Învăţau despre vieţile compozitorilor. În nici un caz nu se punea problema să cânte individual.

Undeva între astea două tipuri de experienţe se află şi România reală. Nu vreau să generalizez de la experienţa mea, dar nici de la experienţa celuilalt. Cum facem? Că sincer vorbind, dacă experienţa mea din generală e comună, aş dori-o şi pe mai departe generaţiilor următoare.

~*~

Hai să apucăm de alt capăt discuţia: de exemplu, ce-i cu educaţia fizică?

La sport ar trebui sa faci un sport. De preferabil, un sport care sa nu te transforme intr-un tigan care scuipa seminte pe strada. Volei, tenis, inot, pescuit la copca.

De ce “ar trebui” X iar nu Y ? Pentru că aşa decretează RuneJaguar? Păi lol.

Eu unul în liceu am avut o profesoară care fusese sportivă de oarece performanţă înainte. A reuşit să ne insufle un soi de curaj, dacă-l putem numi astfel, un curaj de a face.

Îmi amintesc cu claritate maximă că în clasa a 12a trebuia să învăţăm săritul peste lada pusă în lungime, fără rostogolire; picioarele despărţite în lateral, avânt de pe trambulină, şi ajungi peste ladă într-un singur pas. Bineînţeles, cam toţi băieţii ne-am chircit într-un gest de cringe, dacă cumva nu iei suficient avânt şi “aterizezi” înainte de vreme dînd cu coaiele de ladă? Totuşi Betty(iii) ne-a arătat pas cu pas cum se face, care-s riscurile, că şi dacă “aterizezi” prematur nu te răneşti, etc. Până la urmă cam toţi băieţii au încercat, mai de ruşine mai de competiţie, şi le-a ieşit binişor. Nu de frica notei, ci de ruşinea că nu poţi.

Din câte mă duce pe mine pricepătoarea, ora asta de Educaţie Fizică e pusă pentru a-i arăta elevului că are un trup, format din părţi componente, care trebuiesc exersate din când în când. Predându-i un anume sport sau altul nu faci decât să-l cantonezi în cutumele sportului respectiv. Dacă faci înot nu afli niciodată că ai picioare puternice. Dacă joci fotbal nu prea te interesează de muşchii antebraţului. Sigur, n-ar strica să facă copiii şi un sport anume. Dar în particular, în weekend, la iniţiativa părinţilor.

Şi da, n-ar strica ore de nutriţie, dacă ar exista vreo teorie general acceptată. Măcar li s-ar putea explica elevilor despre calorii şi faptul că există o relaţie clară între cât bagă în ei, cât consumă în urma proceselor biologice, şi se ce întâmplă cu restul.

~*~

Ce-i drept, discuţia despre limba latină atinge nişte puncte oarecum dureroase:

[in (scoala) generala] faceam  [ore] cu unul care si-a dat seama ca nu va ajunge nici unul traducator de latina si ne vorbea, la modul interesant, de Imperiul Roman: razboaie, traditii, cultura, societate. Apoi, la liceu, o vita tanara imi cerea, la fiecare ora, sa scriu vreo 30 de verbe in latina cu toate conjugarile cunoscute de specia umana.

Predarea strictă a limbii latine, aşa cum este descrisă pentru liceu, nu prea are sens. Încurajează tocitul şi învăţatul papagalicesc, ceea ce nu ajută nimănui. Poate unul sau doi elevi dintr-o clasă vor admira structura propoziţiei din latină, majoritatea vor fi dezorientaţi de faptul că sintaxa e diferită de română. În plus, cu o singură oră pe săptămână nu se învaţă nici o limbă străină.

Mai rău, violul asupra raţiunii comis la orele de latină are darul să-i demoralizeze pe elevi şi să-i facă să urască limba. Ce-i cert e că nu-i face mai interesaţi să o înveţe sau să afle mai multe despre strămoşii lor. Poate o renunţare la predarea limbii, şi o concentrare mai mare la predarea culturii / istoriei romane ar fi o idee mai bună. Nu ştiu ce să zic.

~*~

 Mai departe:

La psihologie, am invatat ca sunt nebun si ca am probleme.

Deci clar, ai avut tu o profesoară proastă şi deci generalizezi. Stil tipic al românului mediu care a rămas fără idei dar vrea să facă  compunere “la metru”. Umplem pagina cu tâmpenii.

~*~

Să nu mai vorbim despre orele de desen:

Casa, floare, copac, vaza, pisica, cat timp nu era anusul colegei de langa sau o pula in erectie cu mesajul ,,muie, doamna invatatoare”, totul era bine, bravo, ai nota 10, esti un geniu in devenire, la fel ca toti ceilalti din clasa.

Eu unul am avut o experienţă fix invers. Cam toţi profesorii de desen au ţinut musai să ne judece şi să ne critice, în special pe ăia antitalent. Uram cu pasiune orele de desen, şi mă rugam să treacă mai repede. Când am aflat că la liceu la clasa de real nu mai ai desen, am dansat de bucurie.

S-ar putea să nu fie bine nicicum. Dar dacă tot ţinem ore de desen, eu nu pricep de ce se plânge Jaguar: aş fi preferat experienţa lui de 1000 de ori în locul experienţei mele.

~*~

Pe scurt, văd întreg articolul ca o înşiruire de idei “hai să ne plângem ca să ne plângem”. Cam asta.

----------
  1. Nu-i las însă comentariu, fiindcă blogul are o cultură dubioasă a comentariilor… parcă suferă toată lumea de un soi de monomanie. []
  2. Profil real, deh. []
  3. Kurcsakovszki Beatrisz, veni-i-ar numele, greu l-am învăţat. []
----------

De la Ubuntu la XUbuntu

Foarte pe scurt.

Când am instalat Ubuntu 14.10 în Decembrie, nu aveam aşteptări prea mari. Să meargă decent. Să nu moară din motive neaşteptate. Să pot găsi programe pentru ce fac eu pe calculator de obicei. Să pot juca jocuri. Toate dorinţele astea mi s-au împlinit, cu excepţia uneia.

~*~

Programe echivalente am găsit pentru cam tot ce am avut nevoie. Clementine pentru muzică, VLC pentru video, Skype are versiune de linux, şamd. N-am avut probleme mari nici măcar cu driverele, un punct sensibil altă dată. Jocuri am găsit 3-4 care să-mi meargă. Pe scurt, m-aş fi declara mulţumit …

… însă am întâmpinat o problemă.

Jucând Dota 2, mi se întâmpla adesea să rămână sistemul fără memorie. Am 4GB ram, nu e enorm însă ar trebui să fie decent. Ei bine, mie discul îmi începea să facă thrashing, să citească/scrie în disperare până la punctul când sistemul devenea de neutilizat şi avea nevoie de un restart “la rece”. Studiind puţin problema cu utilitarul top, am constatat că încă de la pornire mi se consumă peste 35% din memorie, procent care urca urgent spre 80-90%.

Mai grav, aceeaşi problemă o întâmpinam în Euro Truck Simulator 2, ceea ce-mi lăsa doar Counter Strike ca opţiune de joc pentru Linux. Porneam doar Steam şi intram în ETS2, iar după 10-15 minute întreaga memorie era ocupată şi trebuia să repornesc forţat. Chestie pe care la început am acceptat-o, însă până la urmă m-a înfuriat dincolo de roşu. E totuşi inacceptabil ca maşina să devină neutilizabilă, să pierzi timp şi meciuri de Dota din cauze până la urmă software.

O soluţie paleativă a fost să încerc o schimbare de interfaţă, de la Unity la Gnome. Am avut parte de o oarecare îmbunătăţire, dar nu suficientă. Jocurile se blocau în continuare. Aşa că, asigurat de prezenţa unui CentOS ca “backup” pe un disc secundar, am trimis Ubuntu la dracu şi am instalat XUbuntu 14.04  “pe curat” – inclusiv formatând partiţiile.

~*~

Ei bine, pot spune că XFCE este foarte lejer ca resurse consumate, respectv că n-am mai avut nici o problemă de când am pus XUbuntu!

Bineînţeles, am avut alte probleme, care ţin de adaptarea utilizatorului. Alte seturi de scurtături. Anumite funcţionalităţi lipsă, spre exemplu folosirea rotiţei de scroll pentru a comuta direct la un program din taskbar.

Dar, per total, am eliminat problemele de memorie. Plus că meniul Whisker chiar e mişto, cam toate programele mele uzuale încap în el ca “favorite”. Recomand cu căldură deci XFCE, chiar dacă ezitam să-l folosesc din cauza zvonurilor că-i “minimalist”, barebones şamd.(i)

----------
  1. Să nu ne gândim la idioţenia launcherului din Unity care nu e modificabil decât cum are chef Canonical… mă ia iarăşi cu frisoane. []
----------

Clementine şi fişierele de tip .wma

Am câteva fişiere .wma prin colecţia de muzică. Nu pentru că vreau neapărat, ci pentru că aşa le-am “primit”. Ei bine, playerul Clementine pe Ubuntu nu vrea să discute despre formatul ăsta deloc, ci scuipă o eroare cum că “Your GStreamer installation is missing a plugin“. Foarte util, să mor io.

Ei bine, se pare că înainte de Ubuntu 14, soluţia era să instalezi un anume set de pachete – restricted extras, gstreamer0.10-ugly, gstreamer0.10-ffmpeg, etc. Ei bine, treaba nu mai funcţionează în Ubuntu 14.04 şi versiunile ulterioare, din ceva motive care-mi scapă – suportul ffmpeg a fost scos de tot din gstreamer, şi în schimb trebuie să instalezi libav-codec şi să foloseşti nu-ştiu-ce utilitar. Ceea ce ar fi ok, doar că Clementine vrea musai cu gstreamer.

Soluţia corectă este să instalezi ffmpeg folosind un PPA, urmând paşii din articolul la care fac link:

(pentru 14.04)
sudo apt-add-repository ppa:mc3man/trusty-media
sudo apt-get update
sudo apt-get install gstreamer0.10-ffmpeg

(pentru 14.10+)
sudo add-apt-repository ppa:mc3man/gstffmpeg-keep
sudo apt-get update
sudo apt-get install gstreamer0.10-ffmpeg

Şi astfel Clementine clicăie fericit mai departe printre .wma-uri.

~*~

n.b. :

Prima reacţie a fost să şterg folderele cu fişiere de tipul wmv, urmând să le re-descarc. Ar fi fost o “pedeapsă” pentru vina de a fi într-un format cu restricţii, dar până la urmă tot mie îmi creeam apoi de muncă.

A doua reacţie a fost să convertesc fişierele. Dar în continuare aveam nevoie de libav, plus că SoundConverter îmi plângea că nu poate descifra formatul. Aşa că în final am mai săpat puţin şi am rezolvat problema la “sursă”.

Din minunile Ubuntu – Xonar DG

Am cumpărat de vreo 2-3 ani o placă de sunet Asus Xonar DG. Nu neapărat fiindcă aveam nevoie, ci fiindcă aveam chef. Sunetul este redat oarecum mai clar faţă de placa de sunet onboard, dar nimic ce se mă dea jos de pe căcat(i). Avantajul la Xonar DG este însă un amplificator de sunet pentru panoul frontal, chestie folositoare când ai chef să-ţi vuiască muzica dar pe boxe nu poţi asculta fiindcă ai pereţi din hârtie.

La trecerea de la Windows la Ubuntu 14.10 placa a încetat să funcţioneze. Aveam sunet prin panoul frontal la căştu, însă nu la ieşirile normale pentru boxe. Cum la momentul respectiv nu aveam chef să sap după răspunsuri, am trecut temporar înapoi la placa de sunet a plăcii de bază. “Temporar” adică vreo 3 luni, având în vedere că până astăzi am uitat de chestiune.

Ei bine, azi am reverificat firele, am verificat să fie placa bine înfiptă în slot(ii) – cum totul era ok, rămânea prin eliminare o problemă de software. Care s-a rezolvat în vreo 5 minute pe Google, fiindcă am citit cu atenţie unul din linkurile de pe prima pagină – iar răspunsul de pe Launchpad a fost să instalez QasMixer(iii). Din acest mixer, se alege Mixer Device: card, Card: Xonar DG cmi8786, iar pe pagina cu volumul se schimbă Analog Output de pe Headphones FP pe Multichannel.

Încă nu pricep de ce mama dracului există problema asta, dar mă bucur că cel puţin există o soluţie. Acu’ câţiva ani nici nu existau drivere pentru placa asta de sunet, dacă reţin bine.

----------
  1. Încerc să fiu cât pot de imparţial, gen. []
  2. Nu râdeţi, am mai avut probleme din cauze de-astea hardware. []
  3. Este în Software Center. []
----------

Din minunile Ubuntu – shutdown

Pentru a stinge o maşină care rulează Linux este suficientă rularea următoarei comenzi –

sudo shutdown -P +30

Parametrul P înseamnă “power off”, iar numărul după “+” este intervalul de aşteptat înainte de stingere, în minute. Bineînţeles, comanda shutdown are şi alte parametri posibili, eu vă spuneam cam ce folosesc pentru mine.

Dar ce se întâmplă dacă pui sistemul să se stingă, însă el se stinge forţat înainte de expirarea intervalului? Poate cade curentul. Vine apocalipsa. Acţionează cineva comutatorul de la prelungitor. I se poate întâmpla oricui vreo minune de-asta.

Păi …. vă spun eu ce se întâmplă: Ubuntu reporneşte, şi nu te mai poţi loga. Mie mi-a rămas blocat la mesajul “The system is going down for power off in 5 minutes!“, care apărea pe ecranul de login deasupra câmpului pentru parolă. Bineînţeles, nu mă puteam loga nicidecum, nici măcar ca Guest. Am încercat un ctrl+alt+F1, chestie care m-a lăsat măcar să intru în consolă. Unde mi s-au năruit speranţele şi a doua oară, fiindcă logarea tot nu funcţiona, nici cu username-ul meu propriu nici cu root(i). Iar la fiecare linie tastată, îmi mai spunea o dată povestea cu “The system is going down” blabla.

Până la urmă am repornit de pe hard-discul cu CentOS şi am căutat o soluţie. Rezolvarea a fost încă un ctrl+alt+F1 în Ubuntu, respectiv un ctrl+alt+del din consolă. Chestia asta face o oprire “pe curat”, ceea ce a reparat problema.

Totuşi … cam uşor de dat peste cap sistemul, zic.

----------
  1. Ah, stai, Ubuntu nu are root, fiindcă e prea şmecher pentru aşa ceva. Oops. []
----------

Lia Lucia Epure, tot o jurnalistă slabă

Persoana numită în titlu este un fel de editorialistă la Ziua de Vest. În timpul liber se mai doreşte a fi şi persoană cultivată, om de lume şi alte cele. Pe mine partea cu editorialistica mă interesează, şi anume dintr-un motiv simplu:

Doamna Epure nu ştie, pur şi simplu, să scrie civilizat şi îngrijit. De când o ştiu de contributoare la ziarul ZdV, textele dumneaei au ceva din aerul unei scriituri de mahala. Multe din articolele care le “comite” ar fi, în umila mea părere, mai potrivite unui blog decât vreunui ziar.

Să luăm spre exemplu ultimul articol scris de L.L.E.(i) : ” Taximetria în Timișoara, o rușine ”europeană” “.(ii)

~*~

Lucrurile încep în forţă!

Mersul cu taxi a devenit, în Timișoara, o povară.

Hodoronc-tronc, sărim în intrigă. Fără expoziţiune, fără vreo introducere în subiect, ni se dă cu problema în cap.

Totuşi, de când anume a devenit mersul cu taxiul o povară? De săptămâna trecută? De acum 3 luni? De un an încoace? L.L.E. nu ne spune. Ea doar prezintă situaţia, şi am face bine s-o credem pe cuvânt. Orice blogher ar fi ştiut că o marcă a scrisului îngrijit este să-ţi etichetezi corect observaţiile, să le dai nişte coordonate şi nişte valori…

Mai departe:

De la agresivitatea șoferilor de taxi, duritatea expresiei feței, aroganța lor, până la sunetele pe care sărmanul client este nevoit să le suporte! Așadar, urcați în taxi? Un miros îngrozitor va inunda nările călătorului, de la mirosul țigării abia stinse, (eventual, țigara tocmai a fost aruncată pe geam), până la mirosul de vechi, de îmbâcsit, de scaune nespălate, și până la cel de… ființă umană, mai puțin igienică. Apoi, încep manelele! Muzica preferată a majorității taximetriștilor este… maneaua. Nimeni nu te întreabă: ”Vreți să ascultați asta?” Nimeni nu-ți respectă starea personală, deși TU ești cel care plătește!

Elucubraţii şi exagerări.

Eu unul sunt utilizator ocazional de taxi. Chem unul dacă mă grăbesc la muncă sau dacă plec obosit de acolo, chem taxi dacă vreau să ajung undeva la oră fixă, chem taxi dacă am un grup de transportat.

Ei bine, L.L.E. pur şi simplu fabulează când pretinde că fenomenele pe care le descrie sunt întâlnite cu orişice regularitate. Minte de îngheaţă apele. Scrie ca pentru tabloid, nu ca pentru un ziar serios. Ar face de ruşine blogurile, dacă ar fi scris pe un blog. Fără numele firmelor, fără numere de maşini sau nume de şoferi? Haida-de. Pot şi eu inventa “situaţii” de dezbătut astfel.

Eu unul merg în general cu maşini Tudo, după părerea mea printre cei mai buni din Timişoara. Uneori iau maşini Fan, dacă Tudo nu îmi găsesc şofer(iii). Dacă mă aflu în faţă la Hotel Continental sau în altă staţie de taxi, iau ce se nimereşte (cu preferinţele arătate mai înainte, bien sûr). La Tudo am auzit strict posturi radio, ori Europa FM ori Radio Zu. Volumul decent de fiecare dată. Nimeni în ultimele 6 luni nu mi-a fumat. Şoferii îmbrăcaţi decent, unii înfofoliţi de iarnă, dar maşina mereu călduţă şi fără mirosuri. N-am auzit două manele în total, în taxiuri. Orice am cerut vizavi de starea maşinii, mi s-a îndeplinit.

Singurele experienţe vag neplăcute le-am avut cu firmele micuţe şi necunoscute. O întâmplare nefericită la Autogenn(iv), una la Taxi Radio (parcă)(v), una la Taxi Timişoara(vi). Ce-i drept, aud zvonuri că Taxi Timişoara angajează rebuturile de la alte firme, dar cred că au vreo .. 12 maşini în total.

Refuz să cred că am eu vreun noroc extraordinar la şoferi şi maşini. Mă întreb dacă nu cumva L.L.E. are probleme cu taxiul fiindcă alege mereu firmele cele mai ieftine, deşi e clar că este mai probabil să aibă carenţe. O observaţie economică: firmele bune atrag personalul bun, firmele proaste rămân să culeagă resturile, asta se întâmplă peste tot şi în toate domeniile. O asemenea observaţie nu este o ştire. Mâine-poimâine aflăm de la L.L.E. că şi comerţul din Timişoara este în vreo stare jalnică, fiindcă încă mai există comercianţi turci/chinezi pe Brâncoveanu.

~*~

Cireaşa de pe tort:

(…) Aha, credeți că nu știm despre faptul că unele mașini sunt ale unor angajați din Primăria Timișoara, fără ca primarul Robu să știe? Stați liniștiți, știm și asta! Oprirea în mijlocul drumului pentru încasarea clientului face parte tot din designul comportamentului agresiv al taximetriștilor. Știți de ce? Pentru că-i apără… șeful! Doar că de acum, vom anunța și Poliția Rutieră, și vom trage concluziile împreună!

Unor angajaţi“, “unii fac rele“, “îi ştim noi pe acei unii“, atitudini şi exprimări de şcoală generală. Pot jura că citesc blogul unei precupeţe cu veleităţi de detectiv, iar nu un ziar cu pretenţii de informare sau de seriozitate a opiniilor. Îmi pare sincer rău că Ziua de Vest ajunge să publice asemenea glume de articole, îi citeam cu plăcere cândva.

~*~

Epure, e păcat să strici instituţia presei cu aşa monumente de anti-talent jurnalistic precum cel citat …

----------
  1. N-am chef s-o fac “doamnă” la fiecare menţiune. Pentru că nu merită atâta domnie. []
  2. O primă eroare formală este chiar paginarea, patru sute şi vreo cincizeci şi şase de cuvinte (456) înghesuite în doar două paragrafe. Deşi online nu-s restricţii de spaţiu, de alinierea coloanelor sau considerente de importanţă a ştirilor una faţă de alta. Pur şi simplu onlain ai un spaţiu gol pe care îl poţi umple cum găseşti de cuviinţă. L.L.E. ne aruncă cu furca două paragrafe fără introducere sau încheiere. Dar să nu ne legăm de formă, ci de fond. []
  3. Fiindcă toată lumea îi sună pe Tudo prima dată. Pentru că sunt buni. Am mai zis? []
  4. Cică sunt mai ieftini la tariful per km. I-am folosit o dată, şoferul ne-a dus pe drumuri mai lungi decât era cazul şi a ieşit traseul puţin mai scump ca de obicei – iar la final nici “n-a avut” de dat rest. Am pus pe lista neagră instant întreaga firmă. []
  5. Chiar nu sunt sigur că era Radio. Ce ştiu e că am nimerit o şoferiţă dornică de adrenalină şi a cărei maşină părea cam şubredă. Nimic dramatic, altfel Radio sunt destul de ok ca seriozitate. []
  6. Şoferul a reuşit în 5 minute de la Hotel Continental la Parcul Poporului să încalce regulile de prioritate  suficient cât să-l tragă Poliţia Rutieră pe dreapta. De altfel maşina şi personajul erau cam neîngrijite, mirosind a stătut. N-am avut decât un singur incident de acest fel în câţiva ani buni de când folosesc serviciul de taxi. []
----------

Cum dau palme oamenii civilizaţi – cu condeiul, prin decizii juridice. Astăzi, CCR vs. BOR.

Pe data de 14 Noiembrie 2014, Curtea Constituţională a României se pronunţa asupra unei chestiuni aparent lipsite de însemnătate: înscrierea implicită a elevilor la orele de religie. Pe acest model a funcţionat şcoala românească timp de vreo 20 de ani, de la revoluţie încoace. Acest model a fost răsturnat de către Curte.

Puteţi vedea decizia împreună cu motivarea ei pe saitul CCR, linkul ducând direct către .pdf(i).

Eu unul găsesc că pronunţarea acestei decizii este o imensă victorie asupra Bisericii Ortodoxe Române. Haideţi să ne delectăm împreună:

Caracterul obligatoriu al acestei discipline(ii) ce face parte din trunchiul comun al tuturor disciplinelor obligatorii, creează o presiune asupra copiilor şi părinţilor acestora care îi determină să acţioneze cu greu sau chiar să nu acţioneze în situaţia în care ar dori să nu frecventeze acele cursuri.

Corect! De 3 ori corect! Există oameni cu cap care înţeleg puterea alegerilor implicite şi câtă interţie poartă ele!

(…) Există o obligaţie negativă a statului de nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învăţăturilor unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art.29 şi art.32 din Constituţie.

Aceste două hălci de logică se îmbină una cu alta perfect. Statul nu are a acţiona, dacă prin acţiunile lui impune idei şi strică libertatea de conştiinţă a indivizilor. Statul are a acţiona, şi anume doar odată ce indivizii şi-au exprimat clar şi lămurit dorinţa în acest sens.

în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situaţia de a-şi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei.

Această nouă interpretare, bazată pe obligaţia negativă, retează din puterile statului şi cu aceeaşi mişcare distruge coabitarea nesănătoasă a BOR cu acelaşi stat.

Deci, de astăzi statul nu doar că are o datorie generică de a lăsa libertate de conştiinţă omului, ci are datoria specifică de a-şi verifica şi răsverifica deciziile care pun oamenii în situaţia să le fie servite ideologii din surse oficiale de autoritate. Cum ar fi şcoala.

Legiuitorul trebuie să ţină seama de faptul că art.29 alin.(6) din Constituţie garantează dreptul la învăţământul religios şi nu obligaţia de a frecventa cursuri de religie.

Bun? Ok? Învăţarea dogmelor ortodoxe este un drept, iar nu o obligaţie. A impune materia “religie” implicit(iii) înseamnă s-o reprezinţi greşit ca pe o obligaţie.

Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituţionale referitoare la libertatea conştiinţei şi a religiei aplicabile în domeniul învăţământului religios trebuie să aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ (persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză persoana este prezumată ca manifestând deja opţiunea de a studia (…)

Tot ce voiam de la o astfel de hotărâre.

Persoana este suveranul propriei vieţi în plan religios şi ideologic. Coabitarea bisericii cu statul se elimină ca posibilitate, pur şi simplu sunt reduşi la statutul de precupeţi care-şi înşiră marfa pe tarabă. Cetăţeanul, persoana poate să aleagă sau nu pe un vânzător sau altul, începând chiar din şcoala primară. Dacă vrea, poate să nu cumpere nimic.

Pentru o religie care pretinde că e singura adevărată, iar restul sunt ale unor eretici, reducerea la statutul de precupeţ este cea mai grea palmă.

~*~

Ce să mai spun? Eram încă puştan de liceu în 2006, atunci când Emil Moise îşi începea lupta cu ministerul educaţiei vizavi de icoanele din şcoli. Mă gândesc că merită un “mulţumesc” pentru anii de eforturi.

Efectele acestei decizii a CCR nu vor fi imediate. Părinţii religioşi vor continua să-şi dea copiii la orele de religie. Unii profesori vor schimba tactica, şi vor fi numai lapte şi miere pentru a-şi atrage muşteriii. Însă de astăzi aparatul de stat nu mai funcţionează ca o anexă a BOR în ceea ce priveşte educaţia religioasă, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Aerisirea morală este oricând de dorit, iar “religia majoritară” numai a trandafiri nu miroase.

Simt că retrăim eliberarea europeană din chingile religiei şi drumul către epoca luminilor, din nou …

----------
  1. Mirrors: 1, 2 []
  2. n.b. Religia. []
  3. By default []
----------

O observaţie validă vizavi de e-mail

În 1990 ideea de e-mail era un Ceva Nemaivăzut şi Revoluţionar. În 2015 acelaşi e-mail este pur şi simplu o mizerie.

Citesc articolul lui Cal Newport (“It’s Okay to Be Bad at E-mail“) şi-l găsesc corect întrutotul.

~*~

Să ne amintim: în anii ’90 internetul sugea cucu’. Nu aveai viteză, nu aveai prea multe standarde. Protocolul http era încă nascent, lumea încă folosea grupuri de discuţii şi bulletin board services (BBS). E-mailul a fost printre primele chestii la care s-a lucrat, poate din nevoia evidentă de comunicare personală şi rapidă.

Ca atare, e-mailul s-a dezvoltat şi a fost folosit cu sfinţenie pentru o grămadă de chestii, unele care poate nu-s deservite foarte bine de el.

~*~

Să facem un pas în faţă, de la mijlocul anilor ’90 să sărim până în 2005, şi de găsim? O grămadă de servere de e-mail, căcălău am zice. Toată lumea oferă e-mail gratuit, ca şi cum ar fi sticksuri. Toată lumea trimite e-mailuri în dreapta şi în stânga. Mai important însă, toată lumea se aşteaptă e-mailul să fie luat în serios. Să poţi comunica cu o firmă şi să-ţi răspundă într-un timp rezonabil. Să înceapă administraţiile publice să aibă adrese de mail.

Pe scurt, mailul devine ubicuu peste tot. Dacă nu era deja.

~*~

Iar dacă derulăm încă o dată timpul, şi ajungem spre prezent, ce găsim? O lume sufocată de mail.

Lucrurile sunt în aşa hal de tâmpite, încât firmele încep să pună reguli la mesagerie. De exemplu să nu aibă nimeni mesaje mai vechi de 30 de zile în inbox. Pentru că dacă ai 100 de angajaţi, fiecare cu 500 de e-mailuri neşterse, lucrurile devin interesante pentru IT. Şi chiar pentru angajaţii înşişi, care nu mai pot găsi cu uşurinţă nimic.

Altă regulă sănătoasă: comunicarea prin e-mail ar trebui restricţionată la 2-3 schimburi de idei scurte. Dacă lucrurile sunt mai complexe şi trebuie discutate pe larg (sau în profunzime), se pune mâna pe telefon şi se face şedinţă. E-mailul rămâne doar ca o formă de sumarizare, ştampila finală pusă pe concluziile trase. Bineînţeles, acest lucru a fost făcut posibil de evoluţia telecomunicaţiilor în general; ieftinirea conexiunii la internet şi proliferarea comunicării VoIP (gen Skype) ajută mult.

Chiar şi la nivel de e-mail personal, lucrurile stau destul de prost. Absolut toate firmele simt nevoia să-şi comunice ofertele comerciale prin mail. Cele fără scrupule ignoră cererile de dezabonare. Spamul e la ordinea zilei. Toate tâmpeniile se scriu şi se trimit.

~*~

Ei bine, revenind la nenea Cal Newport. Spune el acolo că e timpul să ne specializăm.

Pentru manageri, o fi important să aibă 1000 de e-mailuri, fiecare despre un aspect al jobului. Pentru oamenii de vânzări sau de la Relaţii Publice (PR), contactul cu sute de persoane este parte a fişei postului. Idem pentru un ziarist.

Dar un om de ştiinţă, spre exemplu, nu are nici un motiv rezonabil să-şi piardă timpul citind poşta electronică. Un om ocupat cu munca de zi cu zi n-are de ce să aştepte cu sufletul la gură următorul e-mail. E ceva important? Apel. Pornim clientul de mail de 2-3 ori pe zi şi e de ajuns.

~*~

Dacă ce zic eu mai sus nu face sens .. ce să zic, sunteţi nişte fericiţi. Nu vă faceţi griji, veţi ajunge la vorbele mele cândva.

Metallica nu mai poate.

Incredibilă căderea lupilor. Nici n-am cuvinte:

Ăsta e St. Anger? Nici pe departe, asta e o copie jalnică.

Pe lângă execuţia tehnică, să privim puţin şi la oameni. Hethfield are o faţă stafidită, are o guşă vizibilă, iar la voce nu mai are pic de forţă. Literalmente nu poate, se îneacă, pierde ritmul, moare în chinuri lângă microfon, scoate triluri iar nu urlete. Toboşarul, Lars, este şi el slăbit. Nu mai are acel “punch”, izbirea tobelor cu puterea şi nervii lupului încă în putere. S-a dus totul şi nu mai revine. Kirk şi Robert încă n-au probleme, dar din păcate nu pot să care în spate trupa(i).

Ce să zic, sper să se oprească înainte să fie complet depăşiţi. Şi aşa, bonus de acum 5 ani, de pe când mai puteau şi încă mai reuşeau să facă thrash metal:

All Nightmare Long -live in Mexico City (Orgullo, Pasión, y Gloria)

----------
  1. *cough* Mai ales basistul *cough*. []
----------

Fixaţii : Last Ride of the Day

Sunt încântat peste poate. Ziceam acum câteva luni că Nightwish nu funcţionează nici în varianta cu Floor Jansen la voce.

I-am descalificat folosind prestaţia pe Wish I Had An Angel, din concertul Wacken Open Air 2013. Ce-i drept, a fost jalnică.

Totuşi!

Fix în acelaşi concert, au o altă piesă. Închid showul cu Last Ride of the Day, şi pe toţi dumnezeii, chestia asta mai sună a rock şi mai aduce a Nightwish:

Băi, deci ejaculează Marco Hietala din voce în public. Bate Jukka Nevalainen în tobe de zici că-i sfârşitul lumii. Îi sar lui Floor ţâţele din corset de pasiune. Emppu face crize la chitară. E, cum să o spun, energetic. Nu e Nightwishul cu Tarja la voce, nici nu va putea fi vreodată. Tematica piesei nu mă dă jos de pe căcat. Dar ce văd şi aud în videoclip este the next best thing.

Compoziţia şi execuţia îmi dau speranţe în viitorul trupei.

~*~

It’s hard to light a candle, easy to curse the dark instead..

Fixaţii : Coat of Arms

Am început să ascult Sabaton cândva în timpul facultăţii. Un coleg avea status nişte versuri care mi s-au părut interesante, le-am căutat, mi-a dat cu trupa asta(i).

Băieţii au mai multe albume faine, într-o vreme aveam piesa Panzerkampf pe repeat în prostie. Şi Primo Victoria. Şi Price of a Mile. Şi altele.

Recent am descoperit albumul din titlu, Coat of Arms. Cred că l-am avut pe repeat minim două săptămâni, pe drumul la şi de la muncă. De fapt mai mult pe căşti, la boxe nu sună la fel. Chestie în general valabilă la Sabaton, dacă stau să mă gândesc bine. Panzerkampf sună bestial la căşti (în special dacă ai ceva bass pe ele) – însă mediocru în difuzoare. Ciudat.

~*~

 Urma să fac un fel de mini-recenzie, dar din păcate sunt încuiat la capitolul muzică. Ştiu ce-mi place, ştiu ce nu-mi place, şi cam atât.

De exemplu, îmi place Midway:

De-un alt exemplu, îmi place Screaming Eagles:

Sau Wehrmacht – ad victoria, ex machina, non sibi sed patriae!

White Death, povestea lui Simo Häyhä

Sau pur şi simplu metale grele de distracţie (Metal Ripper) :)

~*~

Eu ce să adaug? Băieţii chiar rulează pe tot albumul. Iar tematica de război zău că se potriveşte cu stilul.

----------
  1. “Chosen by God or a coward insane? Stand up and show me your face!”. []
----------

Depresia explicată ca într-un joc video

Continuând pe ideea că “cititorii noştri cunosc limba engleză”, vă propun o explicaţie pentru depresie pe care am găsit-o pe Reddit:

Okay, imagine you’re playing an RPG and you’ve been going through the most hellish dungeon ever. You’ve been unprepared, underleveled(i) and barely survived. Then at the end you find one of the most awesome pieces of loot ever. It’s called the cape of depression. It’s completely OP(ii). Putting it on would give you immunity to nearly everything the game can throw at you. Sure, there are some negative stats on it too, but those seem managable. You put it on.

And it’s as awesome as you thought it would be. Nothing can harm you. It doesn’t deflect or defend you against attacks, they simply pass through you. Nothing can touch you anymore. Swords, arrows, fireballs, doesn’t matter. It’s all the same to you, because you simply dont feel it anymore. For some time you feel like a god. You glide through the masses and it’s exhilerating. Nobody can touch you. You’re completely free.

But the cape has disadvantages. It doesn’t just let attacks pass through you, but also any blessings, healing spells and potions. Sure, it’s a bit inconvenient at first, but you’ll manage. After all nobody can hurt you anymore, so you dont need these kind of things anymore. Actually you dont even miss them anymore. Since you put on the cape everything has felt the same anyway and those signs of affection dont have any practical purpose to you anymore, so why bother?

So you continue with your quest, wrapped in the cape. But somehow it doesn’t feel the same anymore. Nobody can hurt you anymore, so you walk right through your enemies, not bothering to fight. Nobody can heal or comfort you anymore, so you walk right through your allies too, not bothering to talk. It’s just you and the cape.

It’s starting to get boring so you think about trying it without the cape, but as you try to take it off, you look down at yourself and realize that you’re still carrying the very same injuries you got in the dungeon in which you found the cape. They never healed, but you never got any more either. Then you remember how difficult and dangerous it was without the cape. It’s easy to remember too, after all you have those injuries to prove your point. You need the cape, so you decide to leave it on.

At some point things just happen around you without you taking notice anymore. Nothing can affect you, neither good or bad, so why bother? You’re truly like a god now, but not in the grand, majestic kind of way. You are simply not in touch – both literally and metaphorically – with the normal people around you anymore. Maybe you’re mildly confused and irritated by them. Why do they act like they do? What’s the point?

You dont want to feel left out, like a freak, so you pretend to still be in touch with them. The cape helps you. It grants you a +10 to Acting and Deceiving when talking about yourself. And you need that buff, because if someone would come to close to you, touch you, they would see that they pass right through you and realize something is very, very wrong. You dont want that, so you stay away from others, which in turn makes you even more distant.

By the time you’ve realized that the cape was cursed, it’s already too late. It has become a part of you. It’s wrapped around you, around your true self. You are still somewhere inside, but around your true self is that vast cloak of nothing that keeps any feeling, no matter if good or bad out. You’ve worn the cape for so long that you have forgotten how it feels… to feel.

When you go to your allies and ask for help they dont see what the cape has done to you. They only see the old wounds and think you must be in pain. They cast their healing spells on you, but they pass right through you. However all they see is that those old wounds just wont heal, so they get frustrated and give up. It’s just you and the cape.

Sigur, se poate argumenta că descrierea e inexactă. De multe ori depresia nu te face imun la chestiile negative, ci doar la cele faine. Sigur că da. Dacă preferaţi, wecomicul Hyperbole and a Half are două materiale pe temă – cum a intrat autorul în depresie, respectiv cum a ieşit din depresie. Eu zic că se completează bine cu textul de mai sus.

----------
  1. Da, în jocurile bazate pe “nivel” vei fi în general de un nivel acceptabil ca să baţi monştrii. Dacă eşti under-leveled e grav. []
  2. Over-powered. []
----------

Na c-am trecut şi pe Linux

Da, e nu-ştiu-câta încercare s-o fac. De data asta, chiar mi-a reuşit. Cred.

~*~

Înainte însă de a putea discuta despre Linux, trebuie însă discutat puţin despre hardware-ul pe care rulează.

Eu unul am tot avut probleme cu driverele video. Am avut plăci video SiS (la laptop), AMD (calculatorul anterior), Intel (calculatorul actual). Abia după ce m-am plictisit de Intel 2000 mi-a dat prin cap gândul că totuşi poate ar fi cazul să iau o placă “normală”, şi cum mă cam bate bugetul m-am ales doar cu un NVIDIA GT 630. E ok.

Altminteri, puţine componente ar mai fi care să facă probleme. Mausul e ceva Gigabyte simpluţ, tastatura Microsoft fără briz-brizuri, o cameră web Logitech prin USB, o placă de sunet Xonar DG. La rigoare, pot trăi şi fără ultimele două. Placa de bază Gigabyte B75 cu chipsetul aferent, reţea şi sunet atât de tipice încât absolut ORICE distribuţie ar trebui să ştie discuta cu ele.

~*~

Bun, partea hardware fiind (oarecum) rezolvată, am trecut la o listă minimă de cerinţe software funcţionale.

Chestia mişto este că în general softurile pe care le folosesc pe Windows încep să aibă echivalenţe. De fapt, ăsta a fost unul din factorii majori care m-au făcut să încerc trecerea: realizarea că, băi, am opţiuni. Editare de documente (office), editare foto-video minimală, browsing de internet, jocuri .. nu prea mă mai plâng de lipsuri.

~*~

Cu puţin înainte de Anul Nou, am pus mâna şi-am scris un stick nou cu Fedora 21. Instalare uşoară –prima dată în viaţă când accept să preia sistemul de operare întreg discul-, şi în nici 30 de minute aveam un Fedora funcţional. Fără accelerare 3D, dar funcţional.

Aici începe futaiul. Pentru Fedora driverele NVIDIA se instalează de pe http://rpmfusion.org. Oricum faci, tot la instrucţiunile lor ajungi. Doar că pe maşina mea chestia era groaznică – instalat drivere, restart PC, sistem de operare nefuncţional. Şi nu vorbim despre imagine defectuoasă, vorbim despre faptul că Fedora nu mai ajungea la ecranul de login.

Am reinstaslat Fedora. Am folosit alte drivere –altă sursă, însă la final am realizat că tot alea de pe rpmfusion– am păţit aceeaşi chestie. Dacă eram utilizator obişnuit, îmi băgam cracii la faza asta. Dar hey, mi-am zis “dacă voiai simplitate erai încă pe Windows“, şi am continuat încercările.

Am boot-at de pe o partiţie mai veche de Ubuntu 12.04 aflată pe al doilea hdd(i). Am făcut un stick cu Ubuntu 14.10, l-am instalat pe acela pe discul primar. În Ubuntu tot ce a trebuit să fac a fost să instalez driverele NVIDIA non-free şi asta a fost tot. Camera web a fost detectată corect, placa de sunet şi ea.

~*~

Prima chestie care te enervează în Ubuntu este… absolut tot. De la bara din partea stângă, trecând prin faptul că butoanele de minimizare & co sunt în partea stângă a ferestrei, şi până la absolut toate chichiţele care sunt diferite.

Totuşi, o maşină este funcţională atunci când o poţi folosi la chestii uzuale. Aşa că trecând peste diversele idiosincrazii, am pus mâna şi am făcut maşina utilizabilă.

În trecut am avut probleme cu playerele audio, de exemplu. Amarok şi restul chestiilor “cunoscute” sug cucu’ în continuare, cel puţin din punctul meu de vedere. Pe Windows m-am obişnuit cu Foobar2000, care este extrem de simplu şi funcţional. Un anonim zis şi Vexare mi-a recomandat mai demult DeaDBeeF; l-am încercat, mi s-a părut totuşi cam sărăcăcios.

După câteva încercări(ii), am descoperit şi m-am împrietenit cu Clementine. Ca interfaţă pentru redat muzică este curăţel, îşi construieşte o bibliotecă cu muzica de pe disc iar apoi poţi pune tu filtre pentru a crea playlisturi. Nu-mi trebuie mai mult. Mai are şi brizbrizuri built-in pentru Last.fm, căutare automată pentru versuri, bibliotecă cu posturi radio online, conversie dintr-un format în altul ş.a.m.d. Util să le ai, dar l-aş fi recomandat şi fără ele.

Pe partea de redare video VLC(iii) este în continuare suveran. M-am luptat puţin cu el până să arate diacriticele. Se cam chinuie cu formatul wmv, însă asta cred că e o problemă a formatului. În general e docil şi ascultător indiferent cu ce “arunc” în el. Ce-i drept, n-am aruncat cu chestii prea complexe. Pe Windows mi-a redat inclusiv fişiere blu-ray şi mă aştept să facă la fel şi sub Linux.

Pentru periajul pozelor foloseam IrfanView în Windows. Alternativa sub Linux este XnView – pot să fac crop, corecţie minimală de luminiozitate, batch resize, şi suficiente altele. Asta deşi la bază este un simplu “viewer” şi nu un editor complet. De Gimp încă n-am avut nevoie să mă ating(iv).

~*~

Partea foto-audio-video fiind rezolvată, trecem la categoria “grea” a jocurilor.

Steam are versiune de Linux, Dota 2 are şi el o versiune. Eu joc undeva între 0 şi 3 meciuri pe zi, depinzând de chef şi de timp. Am downloadat şi instalat, merge aproape la fel de bine ca în Windows. Puuuţin mai lent la încărcare şi la intrarea în joc.

Una din problemele majore este însă legată de serviciul web al Steam, cred. Uneori, chiar şi în mijlocul unui joc, hard disk-ul începe să citească/scrie(v) până când întregul sistem devine ne-responzitiv şi trebuie resetat fizic de la buton. Şi pe Windows sunt probleme similare din câte ştiu, iar eu am avut probleme în general dacă am folosit serviciile web (de exemplu verificat pagina Friends, sau apăsat shift+tab în joc).

Ryzom merge fără comentarii. Am făcut un wget direct de pe serverul lor, deşi nu e cea mai deşteaptă idee să sincronizezi 7gb de date folosind o conexiune http. Vorba aia, “leneşul mai mult aleargă”. Am adăugat clientul Ryzom în Steam pentru a-l accesa mai uşor, practic îmi merge la fel ca înainte, inclusiv rulatul simultan al mai multor clienţi.

Sunt mici comportamente diferite între platforme totuşi – din ceva motiv abscons mi se închid ferestrele de chat când apăs Ctrl+3, de exemplu. Având în vedere că scurtătura respectivă e folosită pentru a schimba între listele de acţiuni şi o folosesc des, e oarecum enervant.

Recent a fost reducere pe Steam la Euro Truck Simulator 2, l-am luat, mi-a plăcut, merge fără sughiţuri. Nu-i cel mai dramatic joc al lumii, însă e ceva relaxant în a conduce câteva zeci de tone de marfă prin Europa. Singura problemă a fost că radioul din joc nu vrea deloc cu fişiere .mp3, aşa că mi-am convertit câteva în .ogg. Prima dată am vrut să fac conversia direct cu Clementine, însă după câteva încercări nereuşite am ales un progrămel CLI care şi-a făcut treaba fără mofturi.

Altminteri, am avut succes şi cu joculeţe micuţe băgate prin Wine. Bejeweled merge fără discuţii, alte titluri de la PopCap merg şi ele – Plants v. Zombies, Peggle, etc. În general nu-s mare gamer aşa că nu am prea multe chestii de încercat. Poate Rise of Nations cândva în viitor, sau ceva Need for Speed, chiar e nevoie de un joc serios de racing pe Linux.

Ah, un lucru n-a mers nicidecum: Sims 3 (banal, fără add-ons). Porneşte maşina virtuală a Wine, porneşte şi Origin, trece jocul prin animaţia de început, dar la ecranul de loading moare. O fi de la faptul că maşina mea are doar 4gb ram. Sau or fi probleme de compatibilitate în general. Dracu’ ştie, nu-mi bat capul.

~*~

 Deja am cam rezolvat peste jumătate din chestiile pe care le fac zilnic pe calculator.

Browserul merge ok. Din păcate pluginul de Flash Player e undeva între mediocru şi jenant când îl foloseşte Firefox, a trebuit să trec pe Chrome. Nu vă puteţi închipui cu câtă nerăbdare aştept să moară dracului de tot. Nu va fi foarte curând, dar alunecarea spre groapă este de neevitat- recent chiar, Youtube a anunţat că trece by default la html5 video în loc de formatul flash. Mai rămâne dezvoltatorii de joculeţe să-şi găsească o platformă nouă şi se sparge monopolul complet.

Skype merge. Mumble merge. TeamSpeak merge. OpenOffice merge. N-am încercat TeamViewer încă. Mozilla Thunderbird foloseam şi pe Windows pentru e-mailuri. Idem qbittorrent.

Notepad++ nu merge decât prin Wine, aşa că l-am lăsat în pace. Până la urmă i-am găsit şi lui o alternativă acceptabilă în SciTE. De TotalCMD nu se pune problema, dar Krusader merge ok.

~*~

Evident, nu e totul roz.

Spre exemplu, menţionam launcherul din stânga. E o chestie forţată de Unity şi imposibil să renunţi la el de tot. Sigur, este posibil să-l setezi pe auto-hide, să-ţi instalezi Cairo Dock de exemplu, şi să te prefaci că n-ai văzut în viaţa ta launcherul. Sau poţi să-ţi instalezi alt desktop environment, pentru că existenţa launcherului este parte a filosofiei Unity. Pare cam aiurea rigiditatea.

Eu unul nu-mi bat capul cu alt DE, m-am obişnuit cu Unity până la urmă. E ok faptul că pot să schimb ferestrele doar dând cu rotiţa de la maus peste pictograme. E ok că pot deschide 10 programe şi să nu-mi pară supraaglomerată bara.

Altă chestie: încă nu mă înţeleg cu gnee (mă rog, cnee, xnee şi restu’ de verişori). Pe Windows găsisem un software simpluţ şi eficient, îi zicea Advanced Key and Mouse Recorder(vi). Am reuşit să conving cnee să-mi înregistreze şi să redea o secvenţă simplă de maus, dar mai e mult până departe.

Tot din categoria “înregistrări”, mi-ar folosi un echivalent pentru Fraps. Ceva software în care apeşi un buton, înregistrează imagine+sunet fără dificultăţi, apoi pescuieşti fişierul de pe disc şi-l procesezi cum crezi de cuviinţă. Până acum am găsit doar softuri să zicem neterminate. Am avut probleme cu video derulat prea rapid pe înregistrare, sau cu programe care încetinesc prea mult jocul când rulează. Mai sap.

~*~

Şi cam atât pentru moment, voi mai reveni pe tema asta când voi avea completări / adăugiri de făcut.

----------
  1. Fascinantă idee să ai un backup, pe cuvântul meu. Bine, aveam şi alt calculator în casă, puteam să-l folosesc pe acela, dar parcă prefer să rezolv lucrurile cât se poate de “local”. []
  2. Trial and error, deh. []
  3. A.k.a. “VideoLAN player” []
  4. Teoretic puteam folosi IrfanView mai departe, prin Wine. Totuşi lucrez cu teoria că utilizarea Wine şi a programelor Windows trebuie ţinute la minim. []
  5. Thrashing. []
  6. Făcut de GrassSoftware. []
----------

În care am descoperit o piatră filosofală

Vorba aia … “mare e grădina lui Dumnezeu şi mulţi ciudaţi îi sar gardul”. Ei bine, dacă vorba are vreun sens, atunci eu sunt plivesc prin grădină, şi recent am văzut pe unu’ sărind cu dexteritate gardul.

Cică “cercetaţi şi luaţi aminte“. Bine?

~*~

Cercetati cu atentie si nu va lasati inselati de aparente!

Atractia universala a lui Newton nu exista! E numai o aparenta. Daca ar exista atractia universala, universul material s-ar comprima sub influenta ei, ori noi asistam in prezent la fenomenul invers, expansiunea, dilatarea lui.

Gravitatia are alte roluri in existenta universului material. Este mediatorul energiei intre spatiu si materie si este suportul logicii materiale si spirituale. Datorita dilatarii universului material, creste si distantele intre astre si galaxii. Dovada? Orbitele de evolutie a sistemelor solare si planetare precum si a satelitiilor acestora, nu sunt altceva decat niste spirale deschise cu tendinta continua de departare de steaua mama si de planeta care l-a generat.

De aceea timpul nu se poate masura cu lungimea anului, pentru ca fiecare an are lungime proprie, neexistand nici macar doi ani de aceeasi lungime.
Incercarea de aflare a varstei anumitor obiecte naturale sau artificiale folosind metoda carbon 14, este irationala. De ce? vom da doua exemple clare in care eroarea este semnificativa.
1. Datarea manuscriselor noului testament cu aceasta metoda, le plaseaza in secole trei sau patru iar noi nu ne indoim ca ele au fost scrise la sfarsitul secolului intai.
2. In anul 2000, in centrul orasului Beijing a murit un copac de cinci mii de ani (folosind metoda carbon 14), dar surpriza vine de la biologi, care numara pe trunchiul copacului, sapte mii de inele anuale. Diferenta e prea mare in ambele cazuri pentru a ne baza pe aceasta metoda. Unii oameni de stiinta au declarat-o deja un bluf.

Ei bine, metoda nu este un bluf, ci o metoda liniara aplicata unui sistem curb. Si atata timp cat nu se cunoaste gradul de curbura, se poate transforma in bluf, se aceea, nu mai aruncati cu anii, la fel cu zarurile intr-un joc al hazardului pentru ca veti intra intr-o fundatura fara iesire.
Gaurile negre in Univers nu exista, ele exista in cadrul acelora ce nu-si pot explica acea stare de agregare a materiei.

Actuala harta a Terrei, are o vechime de 11.000 de ani. Ce a fost inainte de aceasta data poate fi reprezentata numai cu probabilitati si erori destul de mari. Harta terestra se modifica drastic la fiecare 44.000 de ani.
Atentie! Sistemul periodic al lui Mendellev precum si viteza luminii in vid sunt valabile numai la locul si timpul descoperirii lor. La alte locatii din Univers, altele sunt datele si valentele.

Numarul elementelor chimice este indefinit de mare, ca de altfel si energia cumulata in acestea. Nici o particula si subparticula materiala, cu exceptia fotonului si electronului nu poarta denumirea adecvata, ci de multe ori contrara: Atomul este chiar atom? sau neutronul este chiar neutron? Nu! Dati-le adevaratele denumiri.
In cele 12 triunghiuri ale mortii de pe Terra, ratacesc spirite umane ce nu au cautat si nu au gasit calea sprelumina. Ajutati-le si veti scapa de cosmaruri.

~*~

Traducerea din română în română rămâne exerciţiu pentru cititor.

Meta-observaţie: bag articolul la “societate şi dezbateri” pentru că autorul e, clar, membru al societăţii. Cu care poate veţi ajunge cândva să purtaţi o conversaţie. Şi va trebui să pretindeţi că-l luaţi în serios.

Казаченька молода?

O întrebare foarte scurtă: ştie cine suficientă rusă încât să poată da detalii despre grupul ăsta de acapella?

În principiu am înţeles că se numesc “aur alb” (white gold), iar cântecul e despre ceva … fete de cosaşi? Zic strict din ce am citit prin comentariile de la Youtube.

Mă interesează, bineînţeles, nişte înregistrări profesioniste ale grupului. Dacă există.

În care arăt că încă exist, deşi unele voci răuvoitoare pretindeau contrariul

Am încheiat un an. Am început altul. La mulţi ani tuturor, toate cele bune, ştiţi cum se zice.

Eu încep anul fără vreo promisiune anume, vreun proiect grandios, sau chestii de genul. Totuşi, planuri sunt.

~*~

Înainte însă de a povesti despre 2015, cuget că ar fi totuşi cazul să povestesc despre anul care a trecut. Sunt mai multe faţete întretăiate, şi din păcate nu am idee cum să încep a vorbi despre una fără s-o ating pe alta şi fără să-mi sar peste umbră. Încerc totuşi.

Pot începe de pe planul profesional. Am încheiat un contract de câţiva ani buni, lucrez astăzi la altă firmă decât lucram acum 6 luni (şi la care am împlinit câţiva ani buni de vechime). Poate pentru alţii treaba asta cu schimbatul de joburi o fi ceva de rutină sau mai uşor de suportat, însă la mine a fost o perioadă foarte nesigură şi foarte stresantă.

Despre “foştii” …. ce să zic? Nimeni nu pleacă de undeva când îi este bine. Aş avea una sau două treburi de povestit, însă din păcate maturitatea şi profesionismul au anumite cerinţe: firma nu discută despre ce tâmpenii am făcut eu, iar eu nu discut despre ce tâmpenii au făcut ei. Curat, uscat, doar că tăcerea nu-i subiect de blog sau de jurnal(i). Chestie care mă cam derutează în reperele proprii.

~*~

În altă ordine de idei, angajatorul nou ar dori să-mi poată acorda scutirea de 16% valabilă pentru oamenii cu diplomă în domeniul IT. Ar dori, dar subsemnatul s-a lăsat de facultate, am scris şi pe-aici câteva vorbe mai demult.

Să mă reînscriu la Universitatea de Vest ar fi retrezit dureri vechi. Aşa că m-am înscris la o universitate privată. Pur şi simplu, am abandonat pretenţia că vreau să mă simt bine în urma examenului de licenţă. Ce vreau este să am bani în buzunar, dacă tot se poate. E o investiţie.

De altfel, primele zile de cursuri mi-au confirmat cam toate stereotipurile pe care le ştiam de prin presă.

~*~

Schimbând iarăşi registrul: (re)adaptarea de la munca de acasă la munca de birou a fost destul de uşoară. Chiar nu mă deranjează mersul pe jos timp de 10 minute până la o staţie de transport în comun, sau aşteptatul timp de 5 minute după un autobuz(ii). Nu voi pretinde că este o treabă mişto sau ceva ce fac cu bucurie – sunt totuşi un leneş desăvârşit în contextul corect. Însă, una peste alta, nu mă găsesc plângându-mă.

Poate din exterior lucrurile astea par normale cum le descriu, dar am avut acasă tot felu’ de discuţii retardate cu familia. Vai dragă, dar dacă nu-ţi vor plăcea colegii noi? Vai dragă, dar o să oboseşti să mergi zilnic la lucru, după ce ai lucrat de acasă câţiva ani. Vai, dar o să uzezi ţoale şi pantofi mai mult decât înainte. Sună ridicol, dar chiar a trebuit să susţin discuţiile astea, şi să explic de ce sunt ridicole. Vorba aia, milioane de oameni fac fix aceleaşi chestii şi nu se mai plâng …

Poate voi reveni cândva cu articol mai pe larg despre chestiune.

~*~

Îmbătrânesc.

De fapt termenul este imprecis, mai degrabă “mă schimb datorită creşterii în vârstă“. Încep să gândesc chestii la scară largă şi în termen de luni şi ani. Pricep, într-un final, de ce-şi planifică adulţii viaţa pe ideea de dulce monotonie. Oamenii se căsătoresc în jurul meu.

~*~

… şi mă opresc aici, fiindcă literalmente nu mai ştiu ce să scriu. Am smuls articolul ăsta cu cleştele din mine. Pe de-o parte mă simţeam naşpa fără un sumar al celor întâmplate în astea 4 luni de pauză, însă pe de altă parte nici nu prea aveam ce să scriu. După cum s-a şi văzut în rândurile de mai sus, de altfel.

Mulţumiri sincere celor care mai trec pe-aici, deşi eu unul nu prea pricep de ce ar mai trece cineva. Dracu’ mai înţelege :)

----------
  1. Bine, nu le-am dat numele, deci în principiu sunt “in the clear”. Mai rumeg. []
  2. Evident, te uiţi pe orar înainte să pleci de acasă. []
----------

O carte al cărei titlu nu mi-l amintesc

Sunt tâmpit.

Am citit acum mulţi, mulţi ani o carte. Subiectul era interesant, în acelaşi cheie cu mini-povestioara s.f. The Last Answer(i). Se dă un Dumnezeu plictisit şi care creează oamenii fiindcă n-are chef să gândească singur. E mai mişto să vezi gâzele cum se agită în insectar, cu puterile lor minuscule.

Ani întregi mi-a tot revenit în minte întrebarea -fulgurant, ce-i drept- cum se numea cartea pe care o citisem când eram copil. O “împrumutasem” de la o tarabă stradală, pe când existau de-alea în buricul târgului. Habar n-aveam cum se numea autorul cărţii. Habar n-aveam titlul. Pe scurt, am fost în ceaţă complet, vreo 10 ani minim.

Ei bine, ieri am vrut să scriu un articol aici în care să întreb cititorii dacă pot identifica mizeria. Dar cum să descrii cartea? Păi, practic vorbind, autorul scrie ca şi cum ar purta conversaţii cu Dumnezeu.

Întâmplător, FIX ĂLA ESTE TITLUL CĂRŢII. V-am spus că sunt tâmpit?

Evident c-am găsit şi cartea la 5 minute după ce începusem schiţa de articol. Autorul este Neale Donald Walsch, şi oricine ştie trucurile Google poate să-i găsească cărţile aproape imediat(ii).

Noh, într-un fel s-ar zice că am primit răspunsul pe blog, deşi nu în felul în care mă aşteptam. Tot ce am de făcut acum este să recitesc.

----------
  1. Isaac Asimov, desigur. []
  2. Operatorul filetype:pdf, de exemplu. []
----------

Primăria Timişoara continuă să nu răspundă la sesizări

Primarul Timişoarei s-a schimbat în 2012. Ciuhandu a eliberat scaunul, Robu l-a ocupat. Noul primar face tot felu’ de chestii bune, respectiv tot felu’ de chestii cel puţin dubioase.

Nu scriu aici să discut ce a făcut primarul, totuşi.

Scriu să discut ce fac angajaţii lui. Mai exact, primăria are un departament care se ocupă cu cererile, sesizările şi solicitările cetăţenilor. Poţi depune o sesizare prin telefon sau chiar prin internet, e teoretic mişto chestia. În practică nu este chiar mişto, având în vedere că tind să tragă de timp.

Am chiar pe-aici un exemplu concret, am depus o sesizare în 2009 şi am primit răspunsul în 2010. Ce-i drept, la ce solicitam eu acolo nu se putea răspunde cu “am făcut” în 30 de zile. Totuşi se putea răspunde cu “am luat în discuţie ce aţi semnalat aici, şi vă vom ţine la curent“. Un interval de un an întreg este enorm, având în vedere că legea le cere să răspundă în 30 de zile(i).

Nu ar fi acela singurul caz pe care-l am la dispoziţie. La finele lui 2010 scriam primăriei Timişoara că ar fi bine să facă o alee prin părculeţul ce desparte Biblioteca UVT de trotuarul cel mai apropiat. Răspunsul l-am primit după vreo 2-3 luni, în Ianuarie 2011, şi a fost doar ceva de genul “nu se poate dar mai studiem“. Acel “mai studiem” a rămas în aer, bineînţeles.

~*~

Ei bine, astăzi am o nouă problemă.

Am o trecere de pietoni pe şoseaua ce trece pe lângă blocul meu; vasta majoritate a şoferilor ignoră această trecere cu neruşinare, fiindcă strada e lăturalnică şi mai dă-i în pulă pe pietoni, să aştepte 3 secunde. Nimic de comentat, doar că eu locuiesc lângă Liceul Logos, şi evident că în 9 luni din 12 am elevi care traversează în toate direcţiile. Inclusiv puradei de şcoală primară, care-s .. mnoa, energetici şi nu foarte atenţi.

Mai mult, vechea administraţie a montat nişte “popice” pentru a împiedica accesul maşinilor pe trotuar în zona zebrei(ii). Aceste opritoare au fost lovite+îndoite în prima săptămână după montare, şi distruse în a doua. Astăzi parchează cine are chef, unde are chef. Practic şoferii care vin nu au vizibilitate asupra trotuarului din cauza maşinilor parcate pe el. Copiii de şcoală răsar dintre maşini direct pe trecere, şi tocmai vă spuneam în paragraful anterior că lumea nu prea încetineşte. Ce-i drept, strada fiind îngustă, nici nu se vine cu viteză.

Să mai menţionăm că semnele de circulaţie sunt prin pomi şi acoperite de coronament, invizibile dacă nu ştii deja de ele?

~*~

Pe mine nu mă deranjează aceste chestiuni foarte tare, mai dă-i în fras şi pe puradei, nu ţin să îi cocoloşească statul. Ca să fim sinceri, n-am avut accidente pe stradă, nu-i lumea complet tâmpită.

Totuşi, mama mea este oarecum deranjată de lucrurile astea. Este de părere că dacă s-a făcut o trecere de pietoni atunci aceasta trebuie respectată. Dacă s-au pus opritori pe trotuar atunci acestea trebuie respectate. Ori desfiinţăm zebra şi revenim la starea de dinainte, ori trebuie depuse eforturi pentru a o întreţine.

Încerc s-o conving pe mama că a evoluat lumea în 25 de ani de la revoluţie. Încerc să-i spun că uite, astăzi există sisteme informatizate la primărie. Astăzi poţi depune cereri onlain, sau prin telefon, fără să te ridici de pe scaun. Uite-i că vin în întâmpinarea ta, şi o fac pentru că înţeleg un aspect fundamental al democraţiei(iii).

Toată această muncă de convingere se duce pe apa sâmbetei dacă instituţia nu binevoieşte să facă şi ultimul pas, acela de a chiar răspunde la sesizări. Tot ce am scris dinsus a fost reclamat în cererea WW2014-001202, înaintată primăriei Timişoara la 1 Iulie 2014. Termenul legal, confirmat de sistemul lor informatic, ar fi fost 4 August. Suntem, iată, pe 9 Septembrie şi încă nu am auzit nimic. Acuşi-acuşi începe şcoala iar. Verificând pe saitul primăriei, aflu că cererea a fost triată, a fost pasată departamentului corespunzător -Siguranţa Circulaţiei parcă- … şi acolo a luat-o dracu.

Zic şi eu, parcă ar fi cazul să ne mişcăm mai cu spor.

----------
  1. Potrivit O.G. 27/2002, 30 de zile de la data înregistrării petiţiei. []
  2. Acelaşi tip de popice verzi din plastic, cum sunt şi în centru la Catedrală, de exemplu. []
  3. Mai exact, înlesnirea comunicării dintre Instituţie şi Cetăţean înseamnă că nişte oameni îşi vor spune păsurile deşi înainte ar fi fost intimidaţi. Practic, se facilitează extragerea de informaţii utile din cetăţeni. Ei văd lucruri pe care un birocrat nu le vede, ei sunt în “miezul acţiunii” şi pot deci să observe chestii pe care simplii angajaţi din birouri nu le-ar vedea. Chestii recurente, detalii altfel minore, dar foarte importante când ajung agregate. []
----------

Românii vor cu disperare un despot luminat

Aşa-s io, scot porumbelul încă din titlu, în loc să dau cârlig şi apoi să vă momesc prin text până la concluzie.

Am tot auzit, în cei 26 de ani ai mei de existenţă, cum că

pe vremea lui Ceauşescu îl înjurai pe unul singur, acuma nu mai ştii cine-i de vină“.

Dincolo de amuzamentul pe care-l provoacă fraza, ea conţine şi nişte judecăţi de valoare asupra lumii politice româneşti. O societate care-i condusă de nişte principii are la îndemână unelte pentru a-şi alege conducătorii. Această observaţie de bază trebuie înţeleasă şi dusă până la ultimele ei consecinţe.

Citesc prin presă, la fiecare set de alegeri, cum că sătenii, ţăranii(i) n-au ştiut dom’le pe ce pun ştampila. Sau pe cine aleg ei acolo. Cu ce scop. Ce vor face aleşii, ce atribuţii vor avea, cât vor fi plătiţi, ce aşteptări ar trebui avut de la ei, şamd. Asta-i foarte grav din perspectiva orăşeanului(ii), din perspectiva democratică: oamenii care pun ştampila au o masă, au o interţie, au o forţă. Faptul că ei se comportă mai degrabă ca nişte molecule de gaz haotice nu-i deloc bine.

Şi totuşi, statul autonom numit România există, are nişte graniţe, funcţionează la nişte parametri, alte naţiuni au anumite aşteptări, facem comerţ internaţional şamd. România funcţionează în pofida democraţiei disfuncţionale, şi practic vorbind în dispreţul cetăţeanului “de rând”, “de bine” şi ce alte atribute găsiţi cu cale să aplicaţi. Cetăţeanul mediu este dezinteresat şi neinformat – dacă nu direct dezinformat. Cetăţeanul peste medie este trimis la plimbare dacă-şi bagă nasul prea adânc în diverse chestii. Cetăţeanul hotărât lucrează prin corupţie, dacă consideră că îi este necesar/util.

Cam asta a fost metoda de guvernare în ultimii 20-24 de ani.

După mintea mea, democraţia e cam ca linuxul: poţi face o grămadă de chestii, dar dacă nu eşti atent poţi fute maşina urgent. Populaţia îşi poate vota un PP-DD majoritar, şi să bage bugetul în groapă în 3 ani prin pomeni. Dacă lumea nu se informează, tot efortul se duce în /dev/null. Dacă te informezi şi setezi corect valorile de startup, maşinăria lucrează singură fără probleme, tot ce-ţi rămâne este să faci updates din când în când, cu atenţie. Ajunge să modifici parametrii de funcţionare.

Pe acest calapod, un sistem dictatorial ar putea fi asemuit unui sistem de operare pentru ARM. Sigur, setul de instrucţiuni este redus. Maşina nu face foarte multe chestii, nu este maleabilă. Totuşi, instrucţiunile se execută rapid, este uşor să scrii cod, iar erorile chiar şi de hardware se rezolvă mai uşor. Ce se pierde din flexibilitate se câştigă în eficienţă.

Cu alte cuvinte, a avea democraţie înseamnă să presupui implicit că toată lumea e capabilă să fie administrator de sistem. Despotismul înseamnă useri cu privilegii limitate şi în nici un caz nu poţi avea vise de sudo.

~*~

Ei bine, pe aceste coordonate, mie-mi pare că românilor le-ar fi mai adecvat al doilea scenariu decât primul. Asta a fost istoric vorbind cultura noastră, o încercare disperată a minţilor luminate de a-i scoate pe restul din mocirlă trăgându-i de păr. Mocirlă, adică penuria neştiinţei, lipsa înţelegerii pentru carte şi pentru problemele lumii. Noroi, adică o populaţie exploatată dar mai deloc în folosul ei sau măcar al lorzilor locali, fie din laşitate fie pentru că forţele cu care ne-am confruntat au fost prea mari.

Hai să ne imaginăm, pentru un moment, că România ar suferi mâine o insurecţie armată din partea unui tip binevoitor dar foarte foarte hotărât. Se instalează un nou regim, lăbarii UE fac puţină gură dar ne lasă în pace .. cam ce-au făcut şi în privinţa lui Putin, gen.

Noa, şi tipu’ ăsta desfiinţează Parlamentul ca for decizional, reinstituie o formă de Dietă subsumată lui, şi pace bună. Adio certuri între parlamentari “cum e mai bine”, adio prosteli gen “nu votăm legea asta fiindcă ar însemna să fim de acord cu voi”. Îşi alege Dictatorul nostru experţi, îi pune la cutie cât să nu le intre reflectoarele în ochi, şi apoi ia deciziile cum crede de cuviinţă, cum consideră el c-ar fi mai bine pentru lume.

Exact ce a încercat şi Ceauşescu să facă, înainte de a i se urca grandomania la cap şi slugile pe cap ☺.

~*~

Noa, ziceţi voi, n-ar juisa brusc o pătură foarte largă a populaţiei? Am funcţiona în continuare ca stat, am avea în continuare o conducere, cantitatea de inteligenţă din spatele deciziilor ar fi tot aia dacă nu cumva ar creşte puţin prin eliminarea tălpaşilor ajunşi senatori prin căpătuială.

Sigur, ar ajunge diverşi oameni în posturi publice pe pile. Transparenţa decizională nu ar fi la fel. Dacă luăm în considerare părerea oamenilor despre ce se întâmplă în mod curent, putem ajunge lejer la concluzia că oricum nu se poate mai rău. Deci ce mai contează?

Poate justiţia ar avea de suferit. Poate cei apropiaţi de Dictator ar fi mai egali decât alţii. Din nou, opinia publică este de părere că lucrul ăsta se întâmplă deja, că traficul de influenţă este la ordinea zilei, şi că banii rezolvă orice. Chiar dacă nu e complet adevărat, noi vorbim în termeni de imagine.

Ce altceva ar avea de suferit? Ideologic vorbind, oamenii poate ar fi la fel de liberi să-şi expună părerile, liminaţi doar de necesitatea practică să nu-i ştirbeşti Dictatorului imaginea de putere. Cât timp nu spui că ce face el este rău, eşti perfect liber. Unii ar găsi acest lucru indigest, şi poate că am pierde o cantitate de creiere care fug peste graniţă. Totuşi o bună parte din oameni ar fi dimpotrivă reţinuţi, fie forţat fie prin persuasiunea unui proiect grandios. Naţionalismul tot moare de 100 de ani, dar nevoia de apartenenţă la un trib şi un grup nu vor dispărea niciodată. Cât timp ele există, se poate face propagandă şi se pot duce oameni cu zăhărelu’.

Poate n-am mai avea copiii geniali pe care-i “scuipă” SUA şi alte state libere; poate că un control social mai strict ar descuraja acele câteva flori firave de la a se exprima neconvenţional, iar inteligenţa lor ar rămâne neexploatată. Totuşi, pentru fiecare creier pierdut ai alte 10 creiere care vor funcţiona cu 15% mai eficient, datorită controlului social. Poate că România nu ar da vreun mare psiholog, dar nici nu-i cerem asta; chiar şi în ziua de astăzi ştiinţele astea “soft” sunt privite cu circumspecţie, iar ca rezultate de cercetare sunt cvasi-nule. În schimb am avea din nou Politehnica la vârf, tehnologie exploatată cum trebuie, informaticieni care înţeleg matematică şamd.

~*~

Eu unul tot “coc” la teoria asta de câteva luni bune. Nu militez pentru o astfel de soluţie, în era internetului nu mai există dictatori fără să ajungi la extremism ideologic sau religios.

Practic, dacă ai democraţie atunci ideea fundamentală este că fiecare om îşi poate fi stăpânul propriu în eforturile de îmbunătăţire a sinelui. Mai mult, democraţia în planul moralei distruge microţesătura socială. Mulţumită deconstructivismului lui Derrida, precum şi muncii celor ce au venit după el, în ziua de astăzi nu mai există vreo morală folosibilă. Răpindu-i omului dreptul de a discrimina şi discerne, i se răpeşte omului dreptul de a protesta. Cum ştim ce e mai bine să facem? Nu mai este decizia arbitrară a unui preot(iii), nu mai este decizia arbitrară a unui rege(iii), nu mai este decizia arbitrară a unei comisii rupte de realitate(iv) – morala se stabileşte în stradă, ce acceptă masele este bine iar ce nu acceptă masele este rău. Evident, rezultatul este că absolut oricine îşi doreşte putere investeşte în metode de manipulare a maselor.

Dacă e bine sau nu, o va hotărî istoria. Eu tot ce pot să constat este că românii par a avea nevoie să se supună. Cum ar veni, deja i-a manipulat istoria.

----------
  1. Nu zic neapărat prin asta oameni de la ţară, ci “oameni care sunt funcţional analfabeţi şi mândri de asta”. []
  2. Iarăşi, e doar un stereotip convenient, nu vă impacientaţi. []
  3. Foarte bine! [] []
  4. Discutabil []
----------

În care îmi trag sufletul

Sunt informat de prima pagină cum că ultimul articol l-am scris pe 27 Iunie. Asta ar veni acum vreo .. două luni. E mult, în termeni blogăreşti, şi mai ales e mult în termeni umani. Două luni sunt enorm de mult când începe să-ţi plece echilibrul de sub picioare.

~*~

Partea proastă la un blog este că tinzi să-l tratezi ca pe un jurnal. Eu unul cel puţin am făcut asta mereu, mai mult pe la începuturi şi mai puţin pe măsură ce am început să “dau din casă”. Am astăzi numele public, am spus numele foştilor profesori, am comentat despre ei şi despre unele chestiuni de familie.

Parcă nu-ţi mai vine să scrii la fel de liber când ştii că un potenţial angajator ar putea citi. Sau o persoană potenţial importantă. Nu vorbesc de înjurături, ele au zburat mereu libere pe-aici; vorbesc pur şi simplu despre detaliile personale, despre un iluzoriu mister care cică ar putea exista dacă te abţii de la a-ţi etala viaţa în scris şi-n public.

~*~

Iată, aşadar, că am făcut o pauză de două luni, şi nu e nici singura de altfel.

Pe undeva, este o chestiune de maturitate. Nu mai am multe de spus. Ce aveam de spus este deja scris pe-aici pe undeva, sub o formă sau alta. Stau pe Reddit, citesc ştiri, văd ce se mai întâmplă prin lume. Cumva, toate chestiile astea trec prin mine, nu lasă urme pe filtrul propriu. Nu-mi vine să scriu ca reacţie am la ceea ce văd, citesc, aud şi descopăr.

Privind înapoi, am foarte multe articole tâmpite. Prost scrise. Opinii emise cu un având foarte nelalocul lui, atunci când priveşti înapoi cu ochiul rece al vârstei.

~*~

Chestia tâmpită este că odată pornit pe calea astea, nu poţi să nu remarci evidentul: articolele de astăzi vor părea tâmpenii peste alţi 10 ani(i). Pornind pe panta asta, răspunsul este firesc – nu mai scrii, deci nu va mai fi nimic de criticat. Dacă scrii, faci cumva încât să incluzi toate faţetele problemei, toate opiniile despre chestiune, tot ce ar putea fi relevant. Evident, un aşa articol devine ori prea stufos, ori o pagină de Wikipedia în final.

În general, pe Reddit am învăţat că opiniile sunt mai mereu incomplete. Există mereu oameni mai bine informaţi şi cu putere mai mare de pătrundere asupra problemelor vieţii. Cumva, a-ţi scrie părerile proprii devine un gest de fanfaronadă maximă.

Pentru că pân’ la urmă şi scrisul ăsta nu este decât o revărsare din tine, nu poţi aşterne decât ce a fost prima dată în capul propriu. Trecând anii, lipsurile se văd al dracului mai tare decât plinurile.

~*~

Pe lângă toate considerentele astea mai degrabă teoretice, am câteva de ordin practic.

Mai exact, eu mereu am scris când mă simţeam bine, când lucrurile erau stabile pentru mine. Cu alte cuvinte, ori de câte ori mă aflu în ceva dificultăţi reale, scrisul este aruncat pe scaunul din spate. Niciodată n-am reuşit să scriu în perioada tezelor şi examenelor, decât dacă eram perfect liniştit în privinţa rezultatului lor. În perioada tulburărilor din familie, mi “se taie” inspiraţia.

Practic creierul meu este mai degrabă monomaniac, iar când apare o problemă se străduie s-o “proceseze” cumva. Chestia asta este utilă când înveţi, curiozitatea a fost motorul meu de tracţiune; voiam să înţeleg anumite chestii, şi depuneam eforturi involuntare în privinţa asta, peste media altor oameni. Totuşi această calitate este de nedorit în situaţii sociale, unde fix abilitatea de a jongla cu contexte, sentimente şi situaţii diferite este foarte necesară. Dacă am vorbi despre un mmorpg, monomania ar fi un debuff.

~*~

Realizez că am menţionat chestiuni de ordin practic dar n-am dat detalii. Nu le pot da, aflându-mă încă în imponderabilitate. S-au întâmplat chestii şi urmează să se mai întâmple chestii, iar eu nu pot scrie despre ele până nu se aşează lucrurile pe un făgaş normal.

Dar ce-i cert este că în perioada asta, spre deosebire de ultimii 2 ani număraţi împreună, viaţa mea suferă modificări substanţiale. Este puţin ciudat să priveşti înapoi şi să vezi doar luni întregi identice una cu cealaltă. Cică ar fi o marcă a bătrâneţii, un semn că faci Chestii Importante care cer timp. Sau o marcă simplă a plafonării, a mulţumirii cu situaţia prezentă.

~*~

Mă lungesc şi nu este cazul. Am vrut să scriu o însemnare cât mai asemănătoare cu o filă de “jurnal”, dar realizez că lucrul e cvasi-imposibil. Tot n-am ce transmite concret, aşa că pentru moment pun punct aici.

Trăiesc, sunt oarecum bine, şi vă doresc şi vouă la fel.

----------
  1. Da, mă aştept ca blogul să trăiască fix cât trăiesc şi eu. Un minim de 10 ani mi se pare natural. []
----------

Am o problemă cu securiştii români

Ştiţi proiectul de lege prin care SRI urmează să taie şi să spânzure vizavi de absolut tot ce înseamnă internet românesc?? Probabil că nu.

Proiectul de lege poate fi citit urmând linkul. Reacţiile APADOR-CH(i) sunt şi ele disponibile. Dacă doriţi să vi se facă greaţă, puteţi citi şi declaraţii ale generalului Dumbravă precât şi ale altor fiinţe limitate.

~*~

Eu unul am încercat, onest, să citesc proiectul de lege. Am mai citit şi alte legi, am mai citit şi alte texte, nu-mi stă în gât stilul(ii). Totuşi documentul crucii mă-sii este complet ermetic. Hai să vă citez:

Art. 5

În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:

(1) Ameninţare cibernetică – circumstanţă sau eveniment care constituie un pericol potenţial la adresa securităţii cibernetice

(6) Eveniment survenit în spaţiul cibernetic – acţiune desfăşurată în spaţiul cibernetic care are drept consecinţă modificarea stării infrastructurilor cibernetice

(15) Spaţiu cibernetic – mediul virtual, generat de infrastructurile cibernetice, incluzând conţinutul informaţional procesat, stocat sau transmis, precum şi acţiunile derulate de utilizatori în acesta

Băi frate …

Deci “spaţiul cibernetic” este egal, complet, cu toate calculatoarele şi/sau device-urile de stocare şi de reţea din ţara asta. Nu vorbim despre o aplicare rezonabilă a definiţiei, ci de o aplicare aşa cum ar face-o SRI dacă ar avea nevoie să-şi bage nasul. Tot ce înseamnă calculator, Mac, hard extern, router, stick usb, hub, disc dvd. Una la mână.

Apoi, ameninţarea cibernetică este un căcat atât de vag încât poate însemna orice. M-am conectat la internet? Poate am viruşi pe PC, deci sunt (nu-i aşa?) un pericol potenţial şi o ameninţare cibernetică. Nimănui nu-i e clar unde şi cum se evaluează “potenţialul” ăla. Două la mână.

Ce sunt infrastructurile cibernetice? Conform punctului 7 pe care nu l-am transcris, infrastructurile sunt “sisteme informatice, aplicaţii aferente, reţele şi servicii de comunicaţie electronice”. Spre exemplu, PCul propriu face parte din infrastructura ţării, şi anume ori de câte ori trimit sau primesc pachete de date. Trei la mână.

Doar subpunctele astea sunt suficiente cât să mi se ridice părul pe picioare.

~*~

Restul mizeriei nu v-o mai citez, că mi se face greaţă.

Între timp, s-a băgat la înaintare o fiinţă cu titlul de general, care se ocupă în principal cu dezinformarea. I-auzi:

Conform generalului Dumbravă, realitatea virtuală în care trăim nu mai are răbdare cu dezbaterile îndelungate ale legilor în Parlament, atâta vreme cât În fiecare secundă sunt 8 noi utilizatori ai Internetului și 18 victime ale diverselor fraude pe Internet. În 24 de ore se scriu 250.000 de coduri malițioase. Un troian poate să infecteze în zilele noastre 1,2 miliarde de PC-uri. Noi putem să avem răbdare, dar realitatea obiectivă și virtuală nu are răbdare cu noi. Câte victime au fost în cele două săptămâni de secunde de când discutăm noi această lege?”.

Ne-ar trebui o citare pentru datele alea, o sursă, dar nu-mi fac iluzii.

Căcatul ăsta e varză alarmistă. Nu vedem statul decretând că “în fiecare an se produc 5 milioane de saltele proaste, şi sute de mii de oameni dorm prost din cauza lor”. Pe lângă intervenţia necerută şi nenecesară a statului, mai avem şi datele globale aplicate local. Nu-mi pasă că un troian poate infecta milioane de PCuri, este treaba utilizatorului să-şi facă ordine(iii); aş vrea să aflu câţi români suferă, preferabil din gura lor şi nu dintr-o aproximaţie a unui General Pădurice. Nu-mi pasă ce “coduri” răuvoitoare se scriu, oricine poate scrie cod prost care nu funcţionează; pula mea, când eram copil am scris în Pascal un program care făcea lista fişierelor de pe disc şi le ştergea, uite unde stătea marele hacker al ţării. În fiecare secundă 18 idioţi cad pradă fraudelor pe glob, dar de ce contează numărul ăsta când vorbim de România? Într-o vreme erau viruşi care-ţi furau şi schimbau parola contului Yahoo, de ce nu s-a sesizat nimeni atunci? C-au fost plânsete de jale.

~*~

Pe scurt, guvernul român împreună cu SRI -foştii securişti- vor să-şi voteze nişte drepturi la care Agenţia Naţională de Securitate din SUA nici nu visează.

A existat odată un om care zicea, parafrazând, că cine-şi vinde libertatea în numele securităţii nu le merită pe nici una(iv). Bun? Bine?

Răul ale multe forme, el se schimbă şi se adaptează aşa cum îi cere situaţia de pe teren. Nici un guvern al lumii acesteia nu are forţa, puterea şi maleabilitatea să lupte cu o entitate răuvoitoare. Un guvern care restrânge drepturile cetăţenilor sub pretextul unei astfel de lupte este el însuşi malum in se, o chestie răuvoitoare în esenţa ei, care trebuie stârpită.

~*~

Eu unul am de gând să criptez absolut toate comunicaţiile mele începând din secunda când “legea” asta intră în funcţiune, spre exemplu folosind un VPN şi/sau reţeaua Tor, https peste tot şamd.

România nu mai este statul care poate fi condus “cu mână de fier” ca pe vremea împuşcatului sau ca pe vremea bunicuţei, nici măcar ca pe vremea chiorului. Cetăţenii pleacă peste graniţă de ceva vreme, şi vor continua să plece de fiecare dată când situaţia se înrăutăţeşte. Oamenii din România au opţiuni. În ritmul ăsta, în ţară vor rămâne non-oamenii. Ce să zic, guvernare plăcută şi “la revedere”, mă găsesc încurajat să încerc să plec şi eu.

----------
  1. Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului – comisia Helsinki []
  2. Nici nu mă încântă, în general legile sunt scrise după un tipar şi cu o anumită formă în minte. Dar legile bune au totuşi avantajul că sunt clare şi lizibile. []
  3. Eu, spre exemplu, am avut vreo 6 “viruşi” şi troieni” în viaţă. Pentru că nu-s complet dobitoc. []
  4. “He who sacrifices freedom for security deserves neither.”, citat atribuit lui Benjamin Franklin, părinte fondator al Statelor Unite []
----------

Amintiri din liceu (4)

Câteva vorbe şi despre materiile de “real” din programă ..

*

Informatica o fo’ materia mea dragă. Logic de altfel, făcusem câţiva ani programare la Palatul Copiilor, programa de liceu avea aceleaşi concepte de bază predate într-un limbaj ce-l cunoşteam deja (Pascal). Czabor Noemi ne-a fost profesoară, în general de treabă dar se pare că fără acel talent de a explica informatică.

Explicaţiile şi mai ales exemplele ei păreau mai degrabă că înceţoşează mintea decât să fie folositoare audienţei. Totuşi, în apărarea ei, voi a spune şi că programarea îmi pare una din acele ştiinţe dubioase pe care ori o “prinzi” ori nu; în fond lucrezi cu concepte pur abstracte. Ce este o variablă, unde trăieşte ea, de ce trăieşte acolo, cine are grijă să-i aloce memorie? Sigur, toate întrebările au răspuns, însă te tot adânceşti ca în vizuina iepurelui săpând după detalii. Nu se potriveşte cu mintea elevului de clasa a noua(i).

Deşi materia se târăşte groaznic de lent, şi durează 3 ani până ajungi să scrii programe mai lungi de 50 de linii de cod, totuşi rezultatele au întârziat să apară. Câţiva colegi au prins meserie de la alţii mai în vârstă ca ei până la urmă, şi au concurat cu succes la olimpiadele Siveco ş.a.m.d(ii). Restul clasei însă, până în ultimul an, avea probleme ce ţineau de fundamente. Să nu observi că ai folosit un tip de date greşit, să nu observi că bucla for iese din limitele setului de date .. mă rog. Lucrul ăsta mă amuză la programare, că decantează foarte rapid oamenii ce tocesc de oamenii ce învaţă. Nu poţi să toceşti cod, la fel cum nu poţi toci în vederea unei partide de şah(iii)

Eu unul am “ţinut” olimpiada de informatică la nivelul clasei/anului meu(iv), nereuşind însă să trec vreodată de faza judeţeană în 4 ani(v). Nu mă plâng, am eşuat din motive care nu ţin atâta de programare cât de cerinţele subiacente de matematică. Pricep de ce se face asta şi-mi pare că pe undeva e alegerea corectă a unor minţi luminate.

*

Matematică am făcut cu Marian Tache. Mi-e greu să discut, pentru că încă am coşmaruri cu el. Intelectual vorbind, pot recunoaşte fără înconjur cunoştinţele şi doza de tact didactic. Însă undeva la nivelul chimiei inter-personale, n-a mers; nu mi-au plăcut felul de a se purta(vi), felul de a stabili raporturi sau glumele făcute(vii).

Cât despre matematică, n-a fost niciodată punctul meu forte. Începând cu şcoala primară şi până în clasa a 12a, pot trasa o pantă aproape constant descendentă pentru a-mi descrie “evoluţia” în privinţa acestei discipline. Am urât trunchiurile de con şi restul geometriei în spaţiu din clasa a opta, m-au călcat pe nervi integralele şi restul minunilor din cadrul analizei care începe în clasa a unsprezecea. Culmea este că pricep la ce-s bune toate cele din matematică, dar ori de câte ori ridic mai mult de un colţ al copertinei, mă apucă greaţa(viii). Şirurile de prin clasa a zecea mi-au plăcut oarecum, cam singura chestie distinctă pe care o reţin.

Tache a încercat diverse lucruri cu clasa noastră, de la teste zilnice în clasa a zecea până la nepăsare printr-a doisprezecea. Sigur, testele n-au funcţionat, până la finele anului avea o listă cu rateuri de-alea noastre încât jumătate de clasă putea să pice liniştită; prin urmare a pus totul pe-o curbă şi am ieşit la suprafaţă cumva. Am şi fost noi o grupă întreagă de inadaptaţi, înţelegea lumea conceptele dar nu avea deloc-deloc etica muncii spre a face temele sau a depune efort în a înţelege dincolo de minimul necesar. Copiam teme pe rupte, chestie care l-a enervat până la roşu, şi pe bună dreptate aş spune eu.

Pe mine nu m-a scos la tablă în ultimii doi ani, lucru pentru care îi sunt sincer recunoscător. Presupun că nu mă suporta, şi aveam şi eu felul meu de-a fi pasiv-agresiv în situaţii tensionate, astfel încât a preferat să se scutească de nervi. Cred că l-am dezamăgit când a încercat să mă trimită la concursuri gen Siveco, în principiu ştiam rudimente de programare însă subiectul matematică nu mă atrăgea deloc iar peste rudimente trebuie să construieşti prin efort propriu, aşa că de câte ori am încercat de atâtea ori m-a apucat lehamitea(ix).

*

Cu chimia am avut o relaţie dezastruoasă dintotdeauna. Tot aşa cum colegii nu “pipăiau” cu degetele minţii variabilele, fix aşa nici eu n-am reuşit să îmi reprezint chimia. Am citit pe când eram copil de primară o carte scrisă pe înţelesul copiilor, în care se arăta frumos şi ce-i molecula, şi ce-i atomul, şi ce-i cu electronii, protonii precum şi restul bâzdâgăniilor elementare. Dar, vorba ceea, o carte pentru copii este utilă doar lor(x). N-am reuşit nici să mă fi tăiat(xi) să înţeleg partea de chimie organică, cu compuşii lu’ peşte. Pur şi simplu erau şiruri lungi, cârnăciori de simboluri care probabil reprezentau informaţie utilă şi importantă, dar mie mi se părea prea “pe uscat” toată chestiunea(xii). Chimia din generală fu fix la fel, o serie de reacţii între nişte compuşi pe care cu greu mi-i puteam imagina sau reprezenta. Am nevoie de o doză de aplicaţie practică, şi cu asta am spus tot(xiii).

Fie că-i coincidenţă, fie că într-adevăr studiul sau predarea chimiei pe timp îndelungat au ceva efecte colaterale în mintea oamenilor.. dar cert este că profesoara de chimie din liceu mi s-a părut fix la fel de plicticoasă ca cea din generală. Asta este, se zice să nu vorbeşti de rău, poate nici nu este vina lui Petrean Dana, dar rezultatul din minte rămâne acelaşi indiferent cum re-prezint chestiunea. Am încercat să acord atenţie materiei la început, cum face orice om într-un colectiv nou, dar mai înspre finalul liceului îmi băgasem picioarele de tot şi pur şi simplu îmi ocupam timpul din ora respectivă citind literatură pe sub bancă. Nu reţin dacă Cioran sau altceva. Avea doamna profesoară un umor atât de sec şi o mină atât de profesională la fiecare oră … în fine(xiv).

Partea oarecum tristă este că până-n ziua de astăzi chimia rămâne o gaură neagră, o pată care-mi pare oarecum ruşinoasă. Nu-mi pot imagina însă vreo rezolvare pentru această problemă.

*

La fizică am avut-o profesoară pe Cristina Pandelovitch. Foarte de treabă, jovială, cu viaţă proprie şi cam dezinteresată de noi în general. Nu în sensul plictisit, ci în sensul că ea ne preda chestii, ne oferea opţiunea să luăm note mari uşor dacă voiam, dacă nu .. Dumnezeu cu mila. Un exemplu ar fi începutul de semestru sau de capitol, când puteai să ieşi la tablă spre a rezolva probleme simple folosind doar cele câteva concepte noi existente. Dacă nu profitai, îţi luai nota din lucrările de control unde bineînţeles se testau ceva mai multe chestii.

În general lumea cam trişa la orele ei, lucrările ajungeau să fie cu caietul semideschis(xv), însă nu făcea pe poliţaiul cu nimeni în special, afară dacă erai şi obraznic pe lângă că erai neştiutor(xvi). Deja prin ultimul an mă pierduse de tot, aveam a folosi concepte din matematica de a doişpea pentru a rezolva problemele puse, iar pe mine lucrul ăsta nu mă atrăgea fix deloc. Vorba aia, privind înapoi, dacă eram lucid fix după bacalaureat trăgeam linia şi vedeam că a alege o continuare ce implică matematici este o prostie. Dar noa, multe lucruri sunt vizibile doar privind înapoi(xvii). Materia nu m-a respins dar nici nu m-a atras, găsesc fizica un domeniu şi un studiu pasionant dacă-l poţi avea prezentat într-o formă faină. N-a chiar fost liceul o astfel de situaţie, însă nu putem ridica pretenţii la ceea ce-ţi pune în faţă Tyche.

Iar Pandelovitch chiar o fo’ de treabă. E ceva, pe bune, să mai şi râzi la ore, faţă de încruntarea altora. La ora ei au făcut fetele salată de fructe, fiindă literalmente nu aveau chef de altceva. Tot la ora ei era mereu un zumzet continuu în fundal.

*

Despre Gabriela Kiss, profesoară de biologie, n-am prea multe de spus. O femeie matură, eficientă, care-şi cunoştea meseria şi care făcea ce era de făcut într-o clasă.

Îi păsa de noi cam cât îi păsa şi profesoarei de fizică, undeva între “puţin” şi epsilon. Prezenţa o făcea numărând capetele din sală, şi întrebând simplu cine lipseşte. Preda la vreo 2-3 licee din câte reţin, ceea ce mă gândesc că ii oferea o perspectivă mai largă asupra procesului. Povestea şi c-a fost la schimb de experinţă în Franţa, unde de altfel a făcut o figură destul de bună. Cunoştea engleză şi franceză dacă nu la nivel nativ atunci sigur la nivel profesional de conversaţie; reţin că multe materiale aduse la clasă erau decupaje din surse franceze.

Reţin un lucru pe care-l practica cu sfinţenie şi care mi s-a părut foarte fain: la testele cu răspuns multiplu erai depunctat dacă răspundeai greşit. Ca să ne înţelegem, o întrebare ce valorează 1pct de notă are răspunsuri corecte A şi D. Primeai jumătate de punct dacă nimereai doar A sau doar D, iar în cazul în care spuneai B sau C punctajul scădea. Chestia asta nimiceşte şi retează încercările de ghiceală până la un nivel unde statistic vorbind putem spune că animalul testat chiar ştie ce face acolo. Înţeleg că aceasta este metoda folosită şi la admiterea la Facultatea de Medicină, şi sincer nu pricep de ce nu-i folosită pe scară largă, în afara faptului că ustură să vezi cât de subţire e pojghiţa proprie de “cunoştinţe”.

Altă chestie faină erau testele de final de oră, 5 minute şi o bucăţică de hârtie erau suficiente. Foloseam informaţia din cadrul orei (precum şi informaţii din orele precedente), şi răspundeam unei întrebări care nu avea răspuns evident. Punctarea era făcută simplu, ori făceai deducţia corectă ori nu; a ajunge la răspunsul corect pe o cale greşită nu prea era luat în considerare. Chestiile astea generau modificatori pentru notele de la teste, putând a ridica astfel note relativ proaste, iar efectul pe termen scurt era că recapitulai singur lecţia încercând să găseşti informaţia relevantă şi s-o aplici.

Apropo de teste, şi ele erau cu caietul deschis: dacă nu ştiai materia teoretic nu aveai timp să răsfoieşti, aveam mormane întregi de informaţie. Sigur că unii cu înclinaţie spre catalogarea informaţiei au un avantaj, cam ştii după tema întrebării la ce secţiune să cauţi chiar dacă n-ai învăţat … dar per total găsesc că este o metodă foarte dreaptă de testare(xviii).

~*~

Au mai rămas puţini profesori pe listă, dar despre ei altă dată. Iar mă întind kilometric..

n.b. articolele precedente pe temă:

amintiri 1

amintiri 2

amintiri 3

----------

  1. Ceea ce-mi aminteşte că am dus la Palatul Copiilor un coleg din şcoala generală. Tipu’ nu prea avea treabă cu programarea, dar era electronist amator cu nişte cunoştinţe care-i depăşeau semnificativ vârsta. Cum ziceam, chestie de cât de preocupat de lumea înconjurătoare eşti: omu’ a prins rudimentele de Pascal excelent de repede, dar nu s-a şi ţinut interesat de treabă. Revenind. []
  2. Cred că au prins gustul via ActionScript, limbajul pentru joculeţe în Flash. Complet deosebit de scorţoşenia programei din şcoală, gen. []
  3. Bine, bine, se învaţă “deschideri” la şah. Tot la fel, în programare se studiază algoritmi fundamentali. Comparaţia se susţine. []
  4. În sensul că eram singurul care-şi bătea capul cu Pascal []
  5. Am luat menţiune cu nota 2.5, ceea ce în fine, spune ceva şi despre judeţ şi despre mine. []
  6. The way he carried himself []
  7. Deloc, de prima dată când l-am văzut intrând pe uşa clasei, şi nici măcar nu aveam oră cu el []
  8. Efect menţinut în facultate, dar asta e o discuţie pe care am purtat-o deja []
  9. Da, e eliberator să recunoşti asta măcar în retrospectivă. Şi e bun ca notiţă de viitor, self-development alea. []
  10. It only gets you this far. []
  11. For the life of me []
  12. Too dry, da. []
  13. Iar la informatică ai mereu o aplicaţie practică, după un număr foarte mic de linii de cod. Am debutat în programare desenând cercuri în Basic, ca să fie clar de unde îmi trag ideile. []
  14. “Ce face tânărul Chirilă, visează? Să-l scoatem la tablă să vedem ce ştie?”. Vai dar nimeni n-a râs. Tânărul. Vai dar ce amuzantă ai fost, vedea-te-aş %$&^%. []
  15. Cel puţin pentru unii. []
  16. Reţin că la un moment dat m-am cerut la toaletă şi am petrecut 25 de minute citind pe coridor, fiindcă n-aveam chef de oră. Singura muştruluială a constat în “vezi nu mai fă de-astea, credeam c-ai plecat în oraş ceea ce nu-i voie.”. Se puteau face multe chestii.. []
  17. In hindsight, da []
  18. Ceea ce-mi aminteşte cum am luat 8 la Operating Systems în facultate, doar pentru că aveam voie cu cartea profului şi a fost deci banal să caut. Înaintea examenului citisem cuprinsul şi câteva subtitluri pe-acolo. Am şi io un set de skilluri investite ciudat.. []
----------

Fixaţii : The Village of Dwarves

Rhapsody of Fire e o trupă veche. Eu i-am descoperit pe la finele liceului, când umblam cu grupu’ local de roacheri-wannabe-chitarişti(i), aşa că ascultam tot ce ne pica pe mână în scopuri desigur studioase.

Ei, trupa asta o ascultam pentru că era epică. Nu în sensul de faină, ci în sensul de fucking cheesy. Foarte, foarte over the top. Încă îmi amintesc videoclipul de la Dawn of Victory, la care am râs şi am râs şi am râs, cu efectele lui de 5 lei şi cu tematica rizibilă. Pula mea, dacă e cu power metal atunci e clar că-i cu săbii, dragoni şi lupte; mi se pare că zice bine Wikipedia când îi numeşte Hollywood metal.

În fine, toate astea sunt complet neimportante, pentru că .. păi pentru că-mi plac piesele lor, cel puţin câteva. De exemplu, The Village of Dwarves.

E ceva din Tolkien acolo. Sau nu neapărat Tolkien, dar ceva din poveşti faine. Ştiu, nu e nici o diferenţă între temele cu dragoni+pârjol sau temele cu elfi+gnomi, dar dacă astea din urmă mă gâdilă mai tare io ce să fac?

Românii n-au decât mioriţe şi poveşti foarte pe scurt în care Făt Frumos se bate 10 rânduri cu zmeul după care câştigă. Nu merge aşa.(ii)

P.S.

The dance for fire and wind
And the stories about old kings
Are pleasing our brave lords
Down in the village of dwarves

The elves are playing under timeless willows
While blue and red paint all my beloved land…(iii)

----------
  1. Of course. []
  2. Yes, this is a rant. Deal with it. []
  3. Cum adică “dance for fire”, băi? “Of” ce-are? Dansul focului şi-al vântului îi bucură pe gnomi, las-o-n “of”ul mă-sii. Cel puţin eu aşa aud că pronunţă, şi cum varianta cu “for” n-are sens.. []
----------

Nu, deci nu funcţionează

Tarja Tururen a plecat din Nightwish în 2005. Au înlocuit-o cu Anette Olzon, o vocalistă care n-o fost neapărat rea, dar cu o voce incredibil de ne-experimentată şi de tânără. O voce curată, cu o engleză bună, dar care nu făcea parte din “sound-ul” trupei nicidecum.

Au scăpat de Anette recent, iar din Octombrie Floor Jansen e vocalistă pentru Nightwish. Măcar gagica asta a mai pus mâna pe rock la viaţa ei, e cu o idee mai dură decât Aneta. Totuşi, ceva nu funcţionează.

Eu folosesc piesa I Wish I Had An Angel drept etalon. Preferabil varianta de pe End Of An Era, pentru că de ce nu, e fantastică:

Totul e sincronizat, curge, funcţionează.

Pe de altă parte, să ne facem curaj şi să ascultăm o variantă proaspătă de la piesa asta, înregistrată la Wacken 2013 cu Floor la voce:

 

Nu există comparaţie. Vârfurile retezate, fără modulaţiile vocii Tarjei, pe alocuri membrii nu se simt unii pe alţii şi piesa se-mburdă în şanţ.

Chiar aş vrea să aud încă o dată un Nightwish funcţional… chiar dacă asta înseamnă că trebuie să renunţe la toate piesele vechi.

Gânduri despre alegerile europarlamentare

Conform celor mai recente date ale Biroului Electoral Central, alegerile europarlamentare au dat următoarele rezultate:

PSD-UNPR-PC(i) : 37,65%

Partidul Naţional Liberal : 15%

Partidul Democrat Liberal : 12,23%

Diaconu Mircea : 6,81%

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România : 6,30%

Partidul Mişcarea Populară : 6,21%

Doar aceştia vor merge în Parlamentul European, având un scor de peste 5 procente. Restul învinşilor:

Partidul Popular – Dan Diaconescu : 3,67%

Partidul România Mare : 2,70%

Forţa Civică : 2,60%

Partidul Ecologist Român : 1,15%

Alianţa Naţională a Agricultorilor : 0,95%

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat : 0,89%

Capsali Pericle-Iulian : 0,89%

Costea Peter : 0,74%

Ungureanu Georgiana-Corina : 0,49%

Partidul Verde : 0,34%

Partidul Noua Republică : 0,27%

Partidul Dreptăţii Sociale : 0,24%

Purea Paul : 0,20%

Liga Dănuţ : 0,19%

Partidul Alternativa Socialistă : 0,17%

Dăeanu Valentin-Eugen : 0,15%

Filip Constantin-Titian : 0,11%

Au fost 18 milioane de potenţiali alegători, conform listelor. S-au prezentat vreo 6 milioane(ii), adică 32,44% din totalul alegătorilor. Doar 5,93% dintre voturile exprimate au fost anulate.

Am nişte idei dezlânate despre toată afacerea asta..

~*~

Hai să începem cu elefantul din cameră: socialiştii au obţinut o treime din voturi !!

Nu avem ce discuta despre UNPR care-s partid de buzunar. Nu avem ce discuta despre PC, e de buzunar şi-l conţine pe Dan Voiculescu. PSD a cules laurii, şi lucrul ăsta trebuie digerat de absolut toţi ceilalţi.

PSD obţine 16 mandate de europarlamentar, trimiţând să ne reprezinte persoane ca Ecaterina Andronescu(iii) sau Maria Grapini(iv). În fine, contează mai puţin pe cine anume trimit, fiecare partid are uscăturile proprii.

În lumina evenimentelor neplăcute din Ucraina din ultimele luni, PSD ar fi trebuit să întâmpine rezistenţă. Faptul că Rusia condusă de Putin calcă în teritoriul altor state e un semnal de alarmă şi pentru noi. A alege un partid socialist şi cu anumite ideaţii rusofile nu ar fi părut cea mai bună idee. Şi totuşi, realitatea bate filmul.

~*~

Cât despre ceilalţi …

Precât mă duce pe mine capul, PDL au pierdut absolut totul şi nu mai au nici o şansă în viitor. Li s-a dat şansa istorică să iasă la rampă prin alianţa DA, au prins lumina reflectorului pe vremea lui Emil Boc pe post de premier, mână dreaptă a lui Traian Băsescu. Au făcut ce au putut şi cât au putut. Doctrina lor este în teorie de centru-dreapta, iar în realitate o varză. Am putea spune despre ei că fac realpolitik, fac strict ce este bine, dincolo de ideologii.

Ar fi agasat pe toată lumea chiar şi dacă ar fi făcut strict ceea ce trebuia, şi anume doar tăierile de austeritate necesare în criză. Evident că aşa ceva este mission impossible: nu există partid fără furturi, fără promisiuni de onorat şi fără datorii în spatele cortinei. Aşa că iată-i, au rezistat pe baricade câţiva ani, iar după căderea lui Emil Boc s-au dus dracului sub povara învinuirilor. Nu-i va părea nimănui rău pentru ei, cum nu-i pare nimănui rău pentru înfrânţii istoriei. Cine-şi mai aminteşte “cheia” din 1996-2000?

Poate, cel mult, unii vor privi la binomul Băsescu – Boc şi vor spune că dom’le, a avut şi România un cuplu eficient la conducere. Nu bun, nu inteligent, nu complet bine intenţionat, dar eficient. E şi asta ceva, cred.

Cât despre vot, eu unul am fost scârbit să-l văd pe Stolojan pe prima poziţie. Am considerat că există riscul real ca oamenii să nu-i prea voteze, caz în care degeaba era Monica Macovei(v) pe locul 2: poate nu-l prindea. Aşa că am ales altceva.

~*~

PNL e cu cântec. Cântec trist şi de jale, cântec de durere şi alean.

Oamenii liberali sunt puţini în România, să fim bine înţeleşi. Nu sperăm direct la conservatori cu averi de păstrat, dar măcar la o clasă de mijloc ce nu trăieşte din pomeni sau din mila patronului. România are o clasă de mijloc subţire, completată cu un număr de oameni mai degrabă săraci dar idealişti(vi).

Ultimul candidat liberal la preşedenţie, Crin Antonescu, a scos un scor de 20%. Nu-i rău având în vedere bazinul electoral, dar nici nu-i chestie cu care să te mândreşti. PNL avea bazinul propriu, oameni fixaţi pe poziţii. Ce-a făcut cu această stare de fapt?

Păi s-a pişat cu mare jet pe ea, intrând în alianţă cu PSD pentru a forma USL. Nu ştiu dacă a mai simţit cineva dureri de stomac la faza aia, dar bag mâna în foc că da. Aşa ceva nu-i posibil, nu-i acceptabil, nu-i normal, nu-i kosher, nu-i nimic. Bun, am priceput, s-au făcut fraţi cu dracul până au trecut puntea; bravo, au spart nuca tare numită PDL, l-au dat jos pe Boc după ce acesta avusese 5 cabinete de premier. Dar atât, acolo trebuia să se oprească colaborarea.

În schimb, Crin Antonescu s-a lins în bot cu Victor Ponta, s-au bătut prieteneşte pe umeri, s-au numit reciproc lucruri frumoase. Sper că realizează cineva, undeva, dar Crin Antonescu a intrat în troaca porcilor. Electoratului PNL pariez că nu i-au picat bine “realizările” din perioada USL – descoperirea plagiatului lui Ponta, numirile lui Ioan Mang sau a Ecaterinei Andronescu ca miniştri ai învăţământului, alături de alte loaze.

Prin urmare, PNL a supt pula la alegerile astea, şi va suge pula la prezidenţiale fără drept de apel. Şi-au terfelit imaginea, iar lucrul mai grav este că nu mai au oameni. Numele de Norica Nicolai nu-mi spune absolut nimic, în afară de amintirea c-a fost prinsă cu locţiitor în Parlament.

Tâmpitul de Tăriceanu şi-a dat demisia acum câteva luni iar acum linge iar unde a scuipat; oricum, pe el nu-l uită automobiliştii de când cu taxa auto. Cine ar mai fi? Klaus Johannis? Nu-i român, şi chiar dac-ar fi, deja a fost plimbat prea mult pe la TV, făcând din el o paiaţă goală de conţinut. Chiar îmi pare rău, dar PNL şi-au dat foc singuri, şi nu mai au prin cine să se scoată. Nu mai merge prin noi înşine.

E trist să n-ai dreaptă în România, dar e realitatea.

~*~

Despre Mircea Diaconu nu am idee deloc. E actor, a exploatat capitalul de imagine câştigat pe scenă, să-i fie de bine. A jucat pe barba proprie şi a câştigat. Apropo, PNL sunt nişte mizerabili încercând să tragă spuza pe turta lor, numărând voturile lui ca şi cum ar fi fost “ale partidului”. Nu dragă, n-ar fi fost toate ale voastre, şi să ne minţim singuri nu-i o soluţie. Diaconu a câştigat 10 procente fiind singur în căsuţă, dar dacă era în rubrica PNL pe locul 5, între iluştri necunoscuţi, ar fi adus acelaşi aport? Discutabil.

UDMR sunt aceiaşi pe care-i cunoaştem. Nume maghiare pe listă, probabil au fost votaţi exclusiv de maghiari.

PMP sunt nişte cretini fără margini. În primu’ rând, Băsescu le-a făcut campanie, indiscutabil; nu poţi să-ţi exprimi păreri “personale” când tu eşti preşedinte, şi scuza asta n-a prins decât la fanii complet orbi ai preşedintelui, restul lumii a fost cam dezamăgită de mişcare. În al doilea rând, femeile din anturajul lui Băsescu se regăsesc în PMP – Udrea şi EBA, tutele pe care nu le prea vrea nimeni să ne reprezinte. Poate că aş fi pus ştampila pe ei dacă Funeriu era primul pe listă, dar din păcate au primat jocurile de culise. Practic partiduleţul ăsta e un soi de PDL mai spălăţel (deh, sunt şi noi).

~*~

Dan Diaconescu a murit, politic vorbind. Să porneşti din pole-position cu televiziune şi audienţă proprie, după care să cazi ca aruncat din văzduh … e şi asta o chestie. Pe undeva era de aşteptat, nu poţi promite marea cu sarea (literalmente) după care să dai din umeri că stai dom’le că nu-i aşa, că nu se poate, că nu ne lasă ceilalţi, că nu există fonduri. Practic felia lor este acoperită deja de PSD, iar locomotiva (“Donu’ Dan”) gâfâie. Ura şi la gară.

Forţa Civică avea un nume fain, pe Mihai Răzvan Ungureanu. Pe ei i-am şi votat de altfel, nu neapărat pentru că-mi plăceau cât pentru că alte alternative n-am prea avut. În orice caz, sunt încă un nume mic şi fără aderenţă la nivel naţional, lucru foarte vizibil la vot. Poate, cândva, în viitor…

~*~

Despre restul pot spune chiar şi mai puţine lucruri. PNŢCD sunt în budă, dar lucrul ăsta era deja ştiut; doctrina e tot aceeaşi ca la 1900 toamna. România nu are încă nevoie de un partid ecologist. România nu suportă prea multe partide de “stânga”, le canibalizează PSD.

Pe scurt .. eu zic că fiecare a primit ce a meritat la alegerile astea. Cine s-a lins cu porcii acuma poate să lingă lăturile de pe troacă. În vederea prezidenţialelor, prevăd un viol anal la fel de dureros aplicat de PSD tuturor. Nu pentru că ar fi ei potenţi, ci pentru că restul sunt impotenţi.

~*~

P.S. Ca de obicei la articolele politice, comentariile le închid. Toată lumea are o părere, toată lumea judecă pe ceilalţi prin prisma opiniilor politice. Nu ţin să-mi aduc troaca pe bloc.

Dacă chiar arde pe cineva să trimită răspuns, accept varianta modernă de răspuns, şi anume via pingback. Sau e-mail. Sau porumbel călător.

----------
  1. Alianţa dintre Partidul Social Democrat, Uniunea Naţională pentru România şi Partidul Conservator. []
  2. 5.911.232 pentru exactitate. []
  3. Aia care propunea să intre şi picaţii la Bacalaureat în facultate. []
  4. Literalmente agramată. Când mă gândesc că am votat-o pentru Primăria Timişoara mi se încreţeşte părul pe mine. []
  5. Pe care chiar aş pune ştampila. []
  6. Unde cu drag mă încadrez, de altfel. Hei, bunicii au trăit la sat şi abia generaţia părinţilor a ajuns la oraş, nu pot pretinde că sunt ceea ce nu-s. []
----------

Îmi place rezultatul

Undeva în Timişoara se află un pian:

Piano No. 1270

Piano No. 1270

Mie unuia nu-mi transmite mare lucru, sincer să fiu.

Sigur, dacă ne aplecăm urechea la diverse declaraţii oficiale, vom auzi descrieri sforăitoare cum că

Muzica descinde din clapele de bronz cu iz de degete în mişcare strãpungând aerul cu sunete vivace. Aurii, strãlucitoare, elegante, mişcând haotic în nimburi muzicale.

O metaforã minunatã strãbãtând spaţiul, timpul şi imaginaţia.

Deci cum ?!

~*~

Eu unul recunosc că nu mă pricep la sculptură sau pictură. Nu m-au atras sau pasionat. Cunosc câteva vârfuri ale acestor arte, câţiva artişti, câteva referinţe care mi s-au părut interesante privirii. Altminteri însă n-am tangenţe, sunt cum zic englezii un layman.

Totuşi am fost interesat de fotografie, iar fotografia este şi ea o formă de artă.

Ei, în fotografie există această regulă cum că Poza trebuie să aibă un punct de atracţie. Ideea centrală a pozei trebuie să fie transmisă cumva, mişcarea ochiului este momită de-a lungul unor linii de forţă până ajungi la subiect, la “cărniţă”. Sigur, în funcţie de stilul ales nu-i întotdeauna posibil. Sunt şi excepţii de la regula asta, uneori dezordinea însăşi este subiectul.

Totuşi, privind pianul nu pot să nu remarc: se prezintă, la o primă vedere, ca o cacofonie de chestii disjuncte. O lucrare mai degrabă barocă prin abudenţa detaliilor şi zgomotul vizual produs, care totuşi eşuează în a transmite grandoare, forţă sau tensiune. Fotografii nu reuşesc, din nici un unghi, să obţină o reprezentare a acestei Opere(i) care să fie şi frumoasă. Sticlă şi lemn, ghete şi bronz, oglinzi şi note în 3d, totul e mai degrabă aruncat de-a valma fără a forma un tot unitar pe care să-l pot asambla măcar la nivel ideologic.

~*~

Totuşi, de ce scriu? În mod surprinzător, nu pentru a critica. Sunt convins că un critic de artă versat m-ar putea face bucăţi pe teren neutru. Să zicem că pianul prin el însuşi este o încercare de artă şi lăsăm chestiunea deschisă, chiar nu mă doare capul. Dacă se găsesc oameni cărora să le placă, foarte bine.

Partea faină vine acum însă.

Un tip pe numele său Adrian Haiduc s-a suit pe pian şi s-a pozat cu el. Mai mult însă, are şi o femeie dezgolită împreună cu el, pictată din cap până-n picioare. Chestia asta a stârnit nişte reacţii dure prin presă, dar prima dată să vedem poza:

Adrian Haiduc căţărat pe pian

Adrian Haiduc pe pian

Saitul Pressalert titrează “REVOLTĂTOR”, şi că Marea operă de artă a fost folosită drept “pat matrimonial”. Saitul Timiş Online, de la care am luat şi poza vizibilă dinsus, descrie că opera a fost “pur și simplu batjocorită”, iar că femeia ar fi “sprijinită lasciv de compoziție”.

Acum, haideţi să privim lucrurile aşa cum stau ele.

Pictatul corpului este o artă foarte veche a lumii acesteia, fiind o componentă în ritualurile a extrem de multe triburi. Pe lângă asta, bodypainting (în original în engleză) a fost reînviat în anii ’60 şi folosit ca o metodă nertodoxă de artă, protestând simultan împotriva monopolului asupra sexualităţii deţinut de diverse instituţii(ii).

Se înţelege până în fund, oare? Pictatul corpului este folosit fix pentru a ajuta divorţul dintre conceptele de “trup gol” şi “sexualitate”. Este ilariant cum ziarele noastre cad fix în mentalitatea puritană şi, văzând un sân dezgolit, decretează despre lascivitate şi pat matrimonial.

Ilariant.

Mai mult : avem Omul Modern în stânga, cu tâmplele ţinute în palme de o femeie. Nu este nimic lasciv într-un trup gol, dragi puritani, poziţia tipului este relaxată şi pare mai degrabă o situaţie de calm, comforting cum zic englezii. Se relaxează omu’ într-un ambient plăcut şi drag lui, care anume este problema?

Sigur, pictura corpului este mai degrabă dezlânată, nu ne este clar ce s-a vrut a transmite acolo. Poate c-au vrut doar un motiv tribal , cine ştie. Dar cert şi indiscutabil vorbim de ceva făcut cu gust, sau în fine, cu fix aceeaşi cantitate de gust care a intrat şi în crearea pianului. Eu unul nu pot descifra prea bine nici una dintre încercările artistice.

Dacă aruncatul împreună a unei oglinzi, a unor tuburi din sticlă făcute mecanic şi a unei cantităţi de bronz înseamnă gust, atunci şi bretelele tipului ăsta acompaniate de o femeie matură ce-şi expune rotunjimile sunt tot o dovadă de gust. Până ieri, “opera” din holul Filarmonicii era un ceva mort, abstract. Începând de astăzi, pianul 1270 este ceva ce a trăit emoţii şi sentimente umane, datorită acestui performance art făcut pe el. Exhibiţionism şi sfidare, nuditate şi provocare, toate acestea se adaugă pianului care nu ştie să cânte. Poate iese ceva din el.

Vă desfid să-mi spuneţi că n-a meritat experimentul tipului.

~*~

P.S. Articolul a fost scris acum o lună, când apărea în TiON articolul despre “scandal”. Ca orice reacţie, ea s-a cerut cernută prin sita timpului. Recitesc articolul după 3 săptămâni, constat că gândesc la fel ca atunci când l-am scris, înseamnă că pot să-mi îngădui să-l public.

E şi ăsta un exerciţiu.

----------
  1. Omit ghilimelele momentan. []
  2. Asta-i o discuţie lungă pe care n-o voi purta aici, dar care merită purtată cândva. []
----------

Maşinistul

Am văzut cam o jumătate din The Machinist, film din 2004. Pe când eram mai tânăr şi vag impresionabil mai încercasem o dată să-l văd, dar n-am rezistat.

Ei, astăzi am abandonat filmul dintr-un motiv aproape opus: mi s-a părut banal.

Deci dom’le, începem cu un tip care cică a făcut o crimă dar .. n-are cadavrul. Bun, deci are halucinaţii, ştim deja jumătate din chestiile necesare. Dar să nu anticipăm.

Filmul intră în viaţa lui Trevor, un tip cu insomnii cronice, care altminteri e băiat de treabă. Îşi ştie meseria destul de bine, mai stă de vorbă cu femeile, lumea e puţin îngrijorată pentru sănătatea lui, nimic ieşit din comun. Nu-i în relaţii neapărat bune cu supervizorul, colegilor le este uşor antipatic pentru că nu joacă poker cu ei, cea mai bună prietenă e curvă.. încă suntem în parametri. Nu-i clar de ce-i în aşa hal de slab, presupunem că de la insomnii.

După care apare Ivan. Tipul ăsta e atât de .. decupat din restul peisajului încât e ca un deget băgat în ochi. Lucrează ca sudor, dar nu e îmbrăcat ca om de fabrică (prea evident cadrul pe pantofii lui, apropo). Nimeni nu i-a auzit numele. Apare în cele mai ciudate momente, spre exemplu distrăgându-l pe Trevor cu un gest nelalocul lui, iar Trevor provoacă un accident de muncă. După care se întâlneşte cu el în oraş şi bagă filosofii ieftine cum că “hei băiatu’, să ştii c-a fost vina ta“. A, şi dacă tot suntem la scena din birt — aşa se uită barmanul la Trevor de zici că vorbeşte singur.

Noa, declic. Ivan ăsta e cel mai probabil personaj imaginar. Conform unei binecunoscute legi din ziaristică, un titlu senzaţionalist nu este mai niciodată adevărat. Ce-i mai probabil, că există o vastă reţea conspirativă, care există doar pentru a-l înnebuni pe Trevor? Sau este el însuşi sărit de pe şine, şi-şi imaginează chestii? Evident că varianta a doua, evident!

Moment în care mi-am scos capu’ din cur şi-am zis că, băi, filmul ăsta seamănă prea mult cu Fight Club. “Prieten” imaginar, personaj insomniac, prieten cu o curvă, sentimentul că realitatea se dezintegrează încet-încet? Toate elementele sunt acolo.

Sigur, aş fi putut să văd şi restul filmului ca să văd cu ochii mei care-i şmenu’. Dar sincer să spun, reţeta e cunoscută deja: personajul mai suferă 2-3-5 întâmplări întâmplătoare în circumstanţe dubioase, eventual mai vedem nişte accidente, drame ş.a.m.d., iar în ultimele 10 minute ni se arată Revelaţia. Aşa c-am pus mâna, am citit pe IMDB, am aflat că mda. Revelaţia este că Maşinistul are remuşcări vizavi de trecut, iar filmul de la cap la coadă este o descriere despre cum subconştientul său îl trage de mânecă din ce în ce mai tare.

.. Chestia este că Fight Club a apărut în 1999, Maşinistul în 2004. Fight Club are personaje mai faine, şi-n persoana lui Pitt (Tyler Durden) şi a Helenei Bonham-Carter (Marla).

Păcat, pentru că cinatografia din Maşinistul este excelentă, până la punctul în care sare în ochi cât de excelentă este ea. Tonuri de culoare, muzica de fundal, geometria spaţiului şi mişcarea camerei, toate-s foarte bine gândite să creeze un tot unitar. Singura problemă este tematica, şi anume că repetă temele principale din alt film.

Cam atât.

CU CE SE OCUPĂ MATEMATICA?

Nu-i vina mea că aşa se intitulează videoclipul, bun?

Iote, a prins reporterul pe un tip mai de la ţară şi l-a înghesuit la colţ. Ce-i matematica? Omu’ arată că ştie ce-i aritmetica, îşi aminteşte vag de geometrie, chit că habar nu mai are de restul detaliilor, ba chiar face şi nişte greşeli ridicole cât să ne hăhăim noi la el.

Mbine.

Dar hai să ne închipuim acuma că mergem noi la oraş şi întrebăm oamenii aceeaşi chestie. Ba chiar — hai să ne închipuim că ni se pune nouă înşine întrebarea astsa, ce-i domnule matematica?

Faceţi o pauză, trageţi aer în piept, cugetaţi adânc şi reveniţi când aveţi o definiţie clară.

~*~

Iote, să vedem definiţia de dicţionar, ce zice ea? Păi Marele Dicţionar de Neologisme spune aşa:

 II. s. f. știință care studiază mărimile, relațiile cantitative și formele spațiale cu ajutorul raționamentului deductiv, entitățile de natură abstractă, precum și relațiile dintre acestea.

Noa, uite ce simplu era, pupa-ne-am în frunte. Cum să nu ştie orice sătean să ne dea definiţia asta uşoară? Pac pac, e cu forme, relaţii cantitative, raţionamente, ERA ATÂT DE SIMPLU. Nici nu se pune problema c-ar fi greu să definim o ştiinţă, încercaţi şi cu biologia şi vedeţi că-i la fel de simplu. Cu ce se ocupă biologia? Nu vă mai întreb de chimie că ne apucă săptămâna Paştilor discutând.

Între timp, hai să ne batem singuri cu dulapul ud: definiţia englezilor pentru matematică(i) e şi mai mişto, se rostogoleşte pe limbă de simplă ce e —

the science of numbers and their operations, interrelations, combinations, generalizations, and abstractions and of space configurations and their structure, measurement, transformations, and generalizations

Incredibil de simplu.

~*~

Sigur, pare uşor şi evident acuma c-am citit definiţia, este? Regăsim în ea aritmetica din şcoala primară, regăsim geometriile inclusiv pe cea în spaţiu, putem pricepe cum definiţia descrie analiza matematică, ecuaţiile diferenţiale şi alte maşinaţii infernal de abstracte. E super simplu, înarmaţi cu definiţia.

Dar dacă n-o avem?

Dar dacă tot ce avem sunt nişte cunoştinţe vagi de pe vremea când eram tineri, şi o limbă care îndrăgeşte vagul? Ia, uitaţi-vă la videoclip încă o dată, sau la orice videoclip de pe canalul lui Răzvan Anghelescu, remarcaţi cum toţi intervievaţii dau din mâini când vor să se dea după piersic?

“Deci, cum să vă spun.. acest lucru este ca şi celălalt lucru, ştiţi despre ce zic nu? Şi lucrul ăsta e aşa.. deci dacă desenăm pe o chestie de-aia şi dup-aia ne ascultă profesorul.. da, aşa e.”. Nu râdeţi, că-i atâta penurie de concepte în minte românului de rând încât te apucă plânsul gândindu-te. E o penurie sumbră, o lipsă de precizie care omoară în faşă comunicarea precisă.

Mă întreb dacă limba formează vorbitorii sau vorbitorii formează limba.

~*~

P.S. Physics: Science that deals with the structure of matter and the interactions between the fundamental constituents of the observable universe. Long called natural philosophy (from the Greek physikos), physics is concerned with all aspects of nature, covering the behaviour of objects under the action of given forces and the nature and origin of gravitational, electromagnetic, and nuclear force fields. The goal of physics is to formulate comprehensive principles that bring together and explain all discernible phenomena.

----------
  1. Luată de la Merriam-Webster. []
----------

Dimensiunea abstractă a culturii

Primesc următoru’ spam:

Buna ziua,

Spargatorii de oferte se intorc – concurenta zace lata! Iata ce va ofera:

PACHETUL CULTURAL, format din doua super colectii de suflet:

1. Peste 450 de basme pentru copii, care ne-au incantat copilaria, in preajma sobei, cu ajutorul placilor de pick-up, si, aproximativ 400 piese de teatru radiofonic, in format audio.

2. Peste 15.000 de carti in format PDF – TXT – DOC, din urmatoarele domenii:

CARTI DE BUCATE AFACERI BELETRISTICA SF ISTORIE LITERATURA CULTURISM TEHNICI DE MANIPULARE MODELE CV-URI & SCRISORI DE INTENTIE PSIHOLOGIE FLORA DICTIONARE FOTOGRAFIE DIGITALA MEDICINA ARHITECTURA EROTISM LEGISLATIE FIZICA ILUZIONISM (TRUCURILE LUI DAVID BLAINE – EXPLICATII AMANUNTITE) ETC

Într-adevăr, m-au lăsat lat, deşi nu din motivul şi nu în felul în care credeau ei.

Deci, dom’le, ce-i cultura? Păi să vedem prin exemple: avem cultura bronzului, cultura pescarilor dunăreni, cultura scobitorilor în nas cu o linguriţă, cultura filateliştilor, şamd. Cultură poate fi orice preocupare umană care a fost suficient de bine documentată şi suficient de mult timp practicată. Orice grup suficient de larg îşi dezvoltă propriile cutume şi propriile obiceiuri în timp, având deci o “cultură”.

Bun, cultura e diferită de tradiţie, cum e diferită şi de artă sau de civilizaţie. Au ceva în comun, dar sunt diferite. Cultura e spaţiul obiectelor mentale dintr-un anume subgrup, să zicem. Aceste obiecte nu sunt obligatoriu reale, tangibile sau măcar în contact cu realitatea, vezi cultura dezvoltată în jurul religiilor.

Desigur, prin faptul că omul trăieşte într-o anumită cultură ajunge să-şi însuşească cutumele, tarele şi mai ales locurile comune ale acesteia. De asta, apropo, suspină nostalgic unii oameni după “comunism” – sunt obişnuiţi, sunt formataţi cu simbolurile acestuia în viaţa de zi cu zi. De la televizorul Diamant până la Dacia rablagită, de la socializarea făcută la coadă şi până la sistemul PCR(i), oamenii au trăit o bună bucată de vreme cu nişte simboluri care acum au dispărut. Mai rău, simboluri care au scăpătat şi apus. E senzaţia aia când ştii instinctiv că o anume chestie e deja vetustă, însă tu totuşi mai ţii la cadavrul ei.

Revenind: desigur, cultura proprie este prin definiţie “de suflet”, aşa cum citam dinsus. Clar, e de-a noastră, şi ne suscită sentimente călduţ-nedefinite când ne gândim la ea. Fie că vorbim de cărţile lui Jules Verne(ii), fie că vorbim de basmele Fraţilor Grimm sau o anumită muzică veche, unele porţiuni de literatură ajung să fie identificate drept simboluri sentimentale. Nu-i nici o problemă. Până la urmă, şi academicienii mai în vârstă dansează pe ABBA.

Dar, dar, cultura nu este doar atât. Nu este un set de locuri comune şi “platitudini de bun simţ”. Cultura lumii este la fel de vastă precât lumea, cel puţin partea reprezentabilă a lumii. Cultura este atât de grea încât nu-i putem imagina dimensiunile uneori, vastitate de simboluri pierdute într-o vastitate de reprezentări create de o vastitate de grupuri de oameni ce au trăit de-a lungul unui vast interval de timp de la naşterea umanităţii până astăzi. Nu putem închega nimic coerent dacă tot ce facem e să adunăm fapte şi informaţii disparate. E nevoie de informaţii înţelese în sistemul cultural din care făceau parte, abia apoi putem căuta punctele de contact între culturi, oameni şi alte cele.

~*~

M-am apucat de toată poliloghia asta pentru că brusc mi-a picat barosul în cap: dom’le, termenul ăsta de cultură e cam jerpelit el sărmanul.

Mă tot frământa expresia “a culturaliza pe cineva”. Nu mi-era clar .. cum adică să faci chestia asta cu forţa? Că nu merge. Nu înaintează intelectul omului nici cu 5 centimetri dacă-i pui s-asculte Mozart(iii). Sigur că poţi să-l baţi măr pe om, să-l legi de scaun, să-i pui Eine Kleine Nachtmusik pe repeat. După suficiente repetări îl dezlegi, bine traumatizat, şi-i dai drumul. Mai apoi el va recunoaşte piesa şi va fi deci parte a grupului care o recunoaşte, prin aceasta definindu-se ca fiind cultivat. Hai zău ?!

Totuşi, cultura nu are absolut nici un sens prin ea însăşi. Dacă-i punem unui american un film de-al nostru, din anii ’70, nu pricepe nimic. E cultură, e important, e interesant? Da, pentru noi, deoarece înţelegem subtextul şi realitatea subiacentă peliculei. Dar străinul? Păi nu pricepe nici cât negrul de sub unghie. El nu are grila de interpretare corectă pentru a înţelege de ce anumite obiecte, imagini, situaţii şi circumstanţe dintr-un film românesc sunt interesante pentru noi. Străinul vede în Dacia 1300 doar o maşină, urâtă şi rablagită. Noi vedem în ea simbolul unor ani şi al unei perioade.

Cultura nu funcţionează la suprafaţă, aşa cum propun românii. A fi un om cult nu înseamnă a avea o înţelegere de bază asupra unui număr vast de subiecte. Sigur, această abordare poate rezista pe termen scurt, însă îmi pare că pe termen lung omul va ajunge la a confunda întregi culturi cu simbolurile lor cele mai facile şi comune. A-i înţelege pe japonezi nu înseamnă a găti harakiri sau a cumpăra un kimono onlain şi a-l purta pe acasă în timp ce ascultăm “Zen Music, volume #319”. În contrapondere, să presupunem că pentru a înţelege cultura unui neam(iv) ai nevoie să-i vorbeşti limba. Foarte bine, conform unor studii este nevoie de peste 500 de ore. Chiar dacă tabelul şi datele din spatele lui se adresează englezilor, cred că putem presupune un minim de 500 de ore pentru a învăţa orice limbă din familia indo-europenelor, ca români. Deci bun, bine? Cinci sute de ore pentru a ridica oleacă copertina de pe cutia neagră numită “limba şi cultura olandeză”, de exemplu. Tradus, asta înseamnă peste 3 luni de zile, la un efort intensiv de 4 ore efort zilnic.

Cum ştim că cineva aparţine, că o persoană anume este parte a unei culturi? Foarte simplu, luăm un băţ şi împungem corpusul de cunoştinţe al persoanei, sau trăirile dacă cultura îngăduie acest aspect. Nu eşti religios dacă nu ţii post şi nu te spovedeşti regulat la mănăstire! Alternativ, nu eşti religios dacă nu ai studiat Biblia un anume număr de ceasuri cu pastorul, nu ştii din ce cărţi e compusă, care-s temele acelor cărţi, şi care-s învăţăturile importante desprinse din diverse porţiuni ale Noului Testament. Nu merge aşa, “poartă cruciuliţă deci e bisericos“.

Sigur, românii au nişte standarde foarte joase, faţă de propria persoană şi faţă de alţii, aşa că abordarea naivă prin jupuirea aspectelor exterioare ale unei culturi funcţionează. Totuşi, asta nu invalidează faptul că poziţia asta este vulnerabilă unui atac de imagine din exterior. De-un dureros exemplu, oamenii au cerut democraţie în ’89, însă n-au ştiut exact ce-i aia; rezultatul este c-au primit şi acceptat “democraţia originală” inventată de tătucul Iliescu. Sigur că democraţia iliesciană s-a potrivit mai bine pe croiala românească decât s-ar fi potrivit o democraţie capitalistă şi complet indiferentă la durerile oamenilor. Totuşi, asta nu invalidează faptul că românii au cerut lucrul X şi au primit lucrul Y, însă în toată perioada aia au pretins că ei de fapt trăiesc interacţionând cu chiar X-ul original. Românii ar fi trebuit să ştie ce-i aia democraţie, care-s mecanismele statului de drept, care-s riscurile şi cum se poate fura în acel nou sistem pe care-l pretindeau; doar astfel ar fi putut să corijeze derapajele făcute de politicieni. Ce li s-a servit a fost o lovitură de imagine, şi pe bună dreptate – oricum nu ştiau ce li se întâmplă.

~*~

Revenind la spărgătorii de oferte citaţi în capul articolului: sigur, ei ne oferă cultură la kilogram, însă nu cultură aşa cum chiar există ea. Ei ne oferă meta-cultură, ne oferă accesul la rămăşiţele sentimentale rămase din pasiunile cititorilor acum bătrâni. Şi ne oferă un amalgam de căcaturi moderne, numite cultură pentru a înşela ochiul neatent.

Cam asta.

~*~

P.S. Pentru roboţeii care caută adrese de mail plaintext. Să fiţi iubiţi precît vă iubesc şi eu:

Pentru a face comanda trimiteti un email la romeo_buc2005@yahoo.com avand la subiect “Comanda” in care sa ne furnizati urmatoarele date:

 (..)

Daca doriti dezabonare de la  newsletter-ul nostru
va rugam sa lasati un mesaj cu adresa dvs de e-mail  completa  la:

dezabonare.mail1@yahoo.com

----------
  1. Pile, Cunoştinţe, Relaţii []
  2. Această TeleEnciclopedia în format tipărit.. []
  3. Da, da, ştiu, The Mozart Effect. []
  4. Dincolo de genunchiul broaştei []
----------

Hype, hype, hype

Văd prin comentariile lăsate serialului Game of Thrones:

Prea multa reclama. M-am hotarat sa il incerc.
Multumesc [uploaderului] !

Eu unul sînt anti-social, în sensul nou al termenului. Dacă-mi dă un prieten link la o melodie şi-mi zice că-i faină, ascult. Dacă nu-mi pare faină, întreb ce i-a plăcut. Aflu, mai schimbăm o părere, totu’ e ok chiar dacă la final n-am căzut în fund de încântare.

Pe de altă parte, nu-mi place deloc chestia asta cu like, share, distribute, subscribe etc. Bun, un om a tweetuit un videoclip. Doi au făcut asta, cinci au făcut asta .. ei, şi? Cumva, recomandările astea făcute impersonal nu prea au tracţiune la mine. Sigur, probabil i-a plăcut lumii în vreun fel, dar în ce fel? Vorba aia, dai retweet şi dacă râzi de om şi dacă râzi cu omu’, deci nu-i niciodată clar.

Ei, ceva se schimbă. Devine din ce în ce mai greu să ignor diverse chestii fără să mă rup cu totul de ele. Vreau să nu mai văd advertoriale pe bloguri? Sigur, s-a rezolvat, ştergând trei sferturi din feeduri într-o primă fază, iar într-a doua încetând să mai citesc feedurile. Na, c-am “rezolvat” problema cu totul.

Zic deci, devine din ce în ce mai eficient să privesc 15 secunde la un videoclip, să spun “e de căcat” şi să merg mai departe. Data viitoare când se face referinţă la videoclip nu trebuie decât să dau din cap a ştiutor şi să strâmb din buze pentru că se discută despre o mizerie pe care o ştiu. Dar să ignori hype-ul, reclama, alea? Nu mai merge. Tre’ să tai jos totul, să nu urmăreşti pe nimeni, să nu accepţi conţinut “produs” sau reprodus de lumea anonimă, fără filtru. Pur şi simplu, UGC(i) a fost doar o mică problemă, o încercare neizbutită. Din urmă vine social media, şi cotropeşte tot.

Iar chestia asta începe să mă agaseze.

----------
  1. Adică user-generated content []
----------

Feluri de exprimare

Aminteam într-un articol precedent despre profesorii mei de engleză.

Mi-a rămas pregnant în minte un anume moment al meu de şcolar, o chichiţă ce altfel ar trece neobservată. Şi anume:

La limba română am fost mereu “bun”. Prin asta nu înţelegem vreun geniu, doar că am avut răbdarea să citesc cărţi pe când alţii jucau fotbal, şi să studiez concepte şi algoritmi pentru a diseca în bucăţi limba. Nu-i greu, dacă înţelegi timpurile verbale ai deja uneltele superficiale cât să construieşti fraze care par complexe, iar folosind vocabularul ce-l achiziţionezi din cărţi poţi să chiar şi faci frazele să sune interesant(i). Mbun.

Chestia e că limba engleză, aşa cum era ea predată la Şcoala Generală Nr. 6, era o varză. Şi datorită cantităţii(ii), şi datorită audienţei(iii). Am făcut ceva gramatică şi câteva compuneri de 3 paragrafe – dar nimic, nimic care să fixeze limba în minte sau să fie de ajutor în situaţii reale. Eram, cum s-ar spune, bun în vid. Chestia asta s-a schimbat radical la liceu, pus sub presiune întregul meu corpus de “engleză” s-a dovedit a fi o şandrama şubredă în prima zi .. şi s-a dus dracului de tot în prima săptămână. Am învăţat ceva mai bine între timp, nu-i vorbă, da’ a fost un moment ..

.. prin clasa a zecea sau a unsprezecea, nu mai reţin. Cert este că între clasele a noua şi a zecea am pus mâna pe-un manual de gramatică, chestie ce mi-a folosit pentru a reconstrui bazele. Cu alte cuvinte, dacă înainte ziceam ce-mi venea şi cum îmi venea, cu rezultate evident dezastruoase, acum cel puţin puteam spune tâmpenii într-o formă relativ coerentă. Ok. Chiar dacă şi-n generală se predase despre had had şi shifting tenses când schimbi diateza, dracu o reţinut fără să am nevoie de o aplicaţie practică constant.

Ei, având rudimente de gramatică şi tot învăţând chestii noi la clasă, următorul pas de făcut a fost în direcţia vocabularului. Pentru mine a fost foarte frustrant să ştiu CE vreau să spun în limba română, într-o frază cu 3-4 propoziţii subordonate, şi să-mi iasă o mizerie la traducere, trainwreck cum zic şi englezii. Ştiam că ce iese în engleză nu este exact ce vreau eu să transmit. Realizam că sunt nişte aproximări grosolane, de strungar începător. Habar n-aveam CUM pot face să iasă mai bine.

Momentul de care zicem .. realizarea a venit de la sine. Având 3 materii predate în engleză, făcând teme în limba aceea şi citind în timpul liber literatură/ziare(iv), ceva s-a “legat”. Pe la mijlocul clasei a zecea, în mijlocul unui test la care scriam un eseu, m-am surprins că nu mă puteam decide nicicum care anume sinonim s-ar potrivi mai bine în fraza mea. Lucrul ăsta nu se mai întâmplase, până atunci foloseam pur şi simplu primul cuvânt care părea că ar aproxima cel mai bine conceptul din discuţie. Surpriza că, băi, vocabularul îmi îngăduie o cât de mică varietate şi fineţe în exprimare aproape m-a dărâmat de pe scaun. Chestiunea vine cam aşa: chiar şi în română, nu eram foarte atent la exprimare. Chiar şi acolo foloseam termenii cum îmi veneau la gură, însă rezultatele erau acceptabile pentru că aveam în subconştient distincţia dintre simboluri. În engleză fiecare cuvânt necunoscut era un simbol necunoscut, nu aveam opţiuni pe câmpurile semantice. În engleză, însăşi posibilitatea de a avea rezultate cât de cât acceptabile mi se păruse necunoscută până în fix momentul ăla.

Spre exemplu, să zicem că vrei să spui despre sentimente: e simplu să spui că eşti sad. Dar ăsta e un termen-umbrelă în ambele limbi. Uneori situaţia e gri-uscat deci cheerless, alteori persoana e depressed. Uneori lucrurile sunt regrettable, întâmplarea e tragic, starea ta internă e miserable. Câmpul semantic al termenului “trist” e foarte larg, trebuie să-ţi alegi ce anume vrei să reprezinţi(v). Lucrând cu colegi englezi de ceva vreme, pot observa că în interacţiunea cu românii ei încearcă voit să facă aceeaşi chestie, să restrângă paleta exprimării până la un minim unde sunt siguri că românii îi vor înţelege; în mintea mea, ăsta e un semn că au întâlnit suficient de mulţi români care în teorie ştiu engleză, însă nu o engleză dincolo de minimul funcţional.

Practic vorbind, orice vorbitor al oricărei limbi arbitrare are de rezolvat două probleme esenţiale: ce spune, şi cum o spune. Acel “ce” se referă la vocabular, care după cum spuneam trebuie să fie suficient de larg încât să ofere opţiuni pe câmpuri semantice grosier alese, incluzând fraze-tip, distincţia de sens între termeni ce altfel ar părea similari, etc. Problema lui “cum” este una de sintaxă, gramatică şi în general reguli de organizare a comunicării conform cu practicile nativilor. Astea două chestiuni sunt primele importante dacă scopul este comunicarea .. hm, nu neapărat clară, cât directă. Cât să te poţi înţelege aproximativ cu un om aleatoriu pe stradă. Pe lângă elementele de bază(vi), mai sunt apoi de luat în considerare şi elementele care ajung să dea savoare limbii: semnalizatorii de registru, termenii specializaţi pe câmpuri semantice din ce în ce mai înguste, gramatica dusă la limitele ei de complexitate, expresiile specifice unor arealuri geografice limitate, referinţele culturale(vii) şi inside jokes – practic sarea, piperul şi restul mirodeniilor ce fac ciorba să fie bună. Carnea, elementul principal, ar fi ideile interesante ale vorbitorului.

~*~

Asta o fo’ introducerea.

Pentru că, de fapt, toată şandramaua de idei e ceva banal în evidentul ei, cel puţin aşa sper. Şi totuşi, şandramaua are o ipoteză implicită, pe care nu mi-e clar dacă o observă lumea. E iarăşi o observaţie evidentă în banalul ei, însă situaţia are rădăcini adânci în cele expuse dinsus.

Ipoteza se află descrisă la momentul când spuneam despre “scris eseuri”. Scris. Discuţia se poartă despre scris, chiar dacă nu o spunem explicit niciunde. Metoda primară şi iniţială de exprimare a simbolurilor a fost însă, în realitate, corpul. Fie că indici spre gură pentru a transmite foamea, fie că scoţi sunete guturale şi-ţi mişti şoldurile ca să spui că vrei sex; indiferent că priveşti fix în ochii interlocutorului pentru a-ţi arăta stăpânirea de sine, sau că laşi umerii în jos şi capul în pământ pentru a evita furia cuiva mai puternic. Corpul poate fi folosit pentru a transmite semnale analogice, şi a fost folosit în acest scop mii de ani înainte de inventarea grafiei şi scrisului. Poate timp sute de mii de ani.

Scrijelirea semnelor pe un suport material are avantajul notabil că le păstrează pe o perioadă mai lungă de timp. Tot scrijelirea oferă ocazia de a da un corp ideii, ştim clar ce transmitem şi ce nu urmărind ce simbol este reprezentat şi ce nu. Desigur, tot ceea ce spunea corpul trebuie acum redat explicit, fie direct printr-un simbol al scrierii fie indirect prin tonul constructului. Cum redai că un personaj din roman este umil? Fie o spui direct cu vocea naratorului, fie descrii scena astfel încât cititorul să poată subînţelege. Evident, este posibil ca autorul să vrea să spună ceva iar cititorii să înţeleagă altceva, e mare problemă a artei de la facerea ei.

Vă amintiţi poate despre discuţia de la orele de română, vizavi de distincţia dintre culturile majore şi culturile minore. N-aţi dat atenţie, cum mai nimeni nu dă chestiunii, pentru că în fond cui îi pasă? Noi trăim într-o cultură majoră(viii), în sensul că astăzi producem şi consumăm simbolurile importante ale culturii prin intermediul scrisului. Am fost cândva o cultură minoră, producând simboluri şi reprezentări despre lume prin intermediul dansului, picturii şi în general al exprimării directe a trupului. Nu mai ştim însă prea bine cum e aia, realizăm că tot ce s-a păstrat este un “ceva” vetust, credinţe vechi(ix) încastrate în nişte moduri de exprimare care ne vin peste mână. Nu mă credeţi pe mine, întrebaţi un copil de clasa a opta, din orice comună sau oraş doriţi.

Chestiunea în discuţie este că, totuşi, exprimarea analogică are calitatea de a fi fluidă, în timp real. Pe lângă asta, creierul uman este formatat de milenii de evoluţie pe acest tip de procesare, nu-l deranjează foarte mult să parcurgă şiruri de simboluri emise concomitent de multiple surse diferite; va ignora o parte, va arunca jumătate din ce consideră că-i neimportant, însă va prinde esenţa a ceea ce se întâmplă. Oricine a urmărit o discuţie între fete cât de cât educate a observat lucrul ăsta, lupta subtilă dată pe toate planurile între relaţiile subiacente dintre ele şi modurile cum se exprimă. O privire sarcastică, cuvinte alese potrivit, tonul vocii modulat de 3 ori în aceeaşi frază .. o mini-dramă ce vi se desfăşoară live în faţa ochilor. Teatrul este, pe aceste coordonate, o marcă de vârf a culturii minore; chiar dacă scenariul este în scris, interpretarea este în faţa ochilor. Nu degeaba se spune despre oameni că “joacă teatru” când încep să mintă convingător, nu?

Se poate construi un eşafodaj foarte complex, folosind doar uneltele de exprimare analogice. Totuşi el îşi are anumite limite în capacitatea de a urmări în timp real a ascultătorilor.

Scrisul a spulberat totul în cale, dând putinţa oamenilor de a simboliza ceea ce altminteri ar fi greu de reprezentat, şi de a parcurge vizual şiruri de simboluri în ce ritm au ei nevoie. Nu mă credeţi că ăsta e lucru important? Încercaţi să-i dictaţi cuiva o ecuaţie de clasa a 12a fără pauze, vedeţi cât de bine vă urmăreşte.

Desigur, scrisul a avut un început anevoios. Avem un nivel de complexitate în plus, impus de existenţa convenţiilor de scriere; omul ştie  cuvintele necesare, însă descoperă uimit că trebuie să reînveţe, să facă noi legături mentale între litere şi sunete, între cuvintele scrise şi rostirea lor. Însă trecând peste acest hop, cu uneltele scrisului începem să reprezentăm concepte din ce în ce mai complexe, să le menţinem clare prin structurare. Mai o diagramă, o notiţă de subsol, un index de subiecte sau o listă de definiţii pentru conceptele complexe, scrisul devine rapid un dezmăţ al întregului univers reprezentabil. Poate că există un motiv din care filosofia nu se transmite oral, iar antropologia modernă e în cărţi. Universul reprezentărilor şi mai ales al cunoaşterii creşte exponenţial.

~*~

.. nu mi- clar dacă discuţia asta conduce undeva anume. Am putea aminti aici de toţi oamenii care prin “pot vorbi limba străină cutare” vor să spună că “m-ar înţelege un străin când îi vorbesc, dacă dau foarte convingător din toate mâinile”. Am putea vorbi despre oamenii care spun că nu pricep matematică, deşi e un sistem lipsit de ambiguităţi; poate tocmai de aia? Creierul nu e formatat de la natură să lucreze cu simboluri nude. Putem acum să urmărim o persoană şi să vedem, de la distanţă, ce fel de metodă preferă pentru a reprezenta realitatea. E interesant? Merită periplul şi efortul?

Eu zic că da.

Eu zic că da, pentru că vedem cum încet-încet oamenii renunţă la eşafodajul scrisului. Într-o vreme, a scrie era apanajul unei elite, costurile reproducerii imense, iar efortul depus întru perfecţionarea scrierii nu putea fi plătit în bani. Lucrurile s-au schimbat radical odată cu maşina de imprimat, şi s-au schimbat complet odată cu internetul. Educaţia universală ne asigură că oricine poate procesa simbolurile scrise numite şi litere, iar costurile scrierii şi citirii sunt fix 0. Cât costă să trimiţi un sms, un e-mail, un tweet? Nimic. Prin urmare, oamenii nu au absolut nici un motiv să-şi filtreze sau formateze scrisul, nu datorită costurilor externe care existau într-o vreme.

Desigur, discuţia nu se poartă în sensul dramatic-plângăcios că “vai, se devalorizează cultura“. Nu se pune problema de aşa ceva. Tinerii care astăzi scriu “luv my bae(x)” n-ar fi scris nimic acum 50 de ani. Fie pentru că ar fi fost ocupaţi să muncească, fie pentru că nu şi-ar fi bătut căpşorul cu a concepe scrisori îngrijite. Putem încerca o discuţie pe direcţia lui l’embrass du choix, vezi-Doamne existenţa mijloacelor ieftine ar împiedica unii tineri să se dezvolte; mi se pare o idioţenie, argumentaţie pe acelaşi calapod cu “existenţa aparatelor foto portabile distruge Arta Fotografică”.

Totuşi, rămâne discuţia de fond, şi anume că avem milioane de maimuţe producând milioane de litere şi combinaţii de idei, din care vasta majoritate inutile. Nu zic că n-ar fi utile emitenţilor, în sensul că-şi exteriorizează sentimentele, frustrările şi aşa mai departe. Dar inutile lumii în general, din motive evidente. Oamenii educaţi există în continuare, poate sunt mai greu de auzit ..

Dar deja mă întind, aşa că voi lăsa Cititorii Mai Inteligenţi Ca Noi să completeze ceea ce-i necesar.

----------
  1. Sau pompos []
  2. Vechea mea problemă cu numărul mic de ore în programă. []
  3. Adică eram bun pentru că erau restu’ slabi, gen. []
  4. Din care nu vreau să spun cât pricepeam, că mi-ar fi ruşine []
  5. Şi în subsidiar, cam ăsta e singurul cap de acuzaţie sănătos împotriva manelelor: ciuntesc limba prin contopirea sensurilor cuvintelor, respectiv prin limitarea temelor abordate. []
  6. Să zicem că alea ar fi ce-s apa şi zarzavaturile pentru o ciorbă []
  7. Asta incluzând pop culture, din păcate []
  8. Relativ, cu aproximaţie, oarecum []
  9. Şi neinteresante, cum sunt toate superstiţiile []
  10. Ceva denaturare a lui “babe”, prin cultura negrilor dacă nu mă înşel []
----------

De ce unii nu pot avea chestii frumoase (Ryzom)

I can see dead people

Mă găsesc chemat să readuc la viaţă o trupă de copchii tâmpiţi care or reuşit să moară în lupta nesfârşită cu mediul. În aduc la viaţă, îi cadorisesc cu doo-trei sfaturi bune, plec de la locul măcelului.

Cinci minute mai târziu, via mesaj personal .. :

Matisrex: help plz…give advise to azzor..he just almost make us die
Matisrex: he just try to kill lvl 80 looters
You: well, tell him not to do that, I guess ^^
Matisrex : he won’t haer hear
You: lol, so don’t team with them, I guess :)
You: find better training partners, ask in Uni, etc
Matisrex: they is my best frineds
Matisrex: they are bestfriend at silan(i)
You: afraid that’s your problem to solve

Ce fel de prieteni îs ăia pe care-i doare în pulă de părerile tale, şi fac fix numa’ ce vor?

Partea amuzantă este că MatisRex o fost la mine-n ghildă(ii). Un caracter mizerabil pe care l-am invitat cu mâna mea(iii), şi care literalmente primul lucru pe care l-a făcut a fost să înceapă să cerşească items şi bani de la toată lumea, ba chiar şi să-l escortăm peste tot pe glob. N-ar fi o problemă, cam asta e procedura standard oricum. Lucrul enervant este când unu’ nou vine şi Pretinde, Pretinde să Faci chestii Acum, ştiţi cum zic? Îi spui că durează 30 de minute să craftezi o chestie, el te fute la icre începând cu minutul 15 de când i-ai spus; pentru că aşa ştie el din alte jocuri cum că-i uşor, şi nu poate cociopli c-ar exista vreo diferenţă între ele(iv).

Faza şi mai amuzantă este că tipu’ ne-a cerut mai apoi să-i ajutăm prietenii din altă ghildă, adunaţi sub numele Warriors of Ryzom(v). Prietenii tipului voiau să călătorească, după care la jumatea călătoriei îşi amintesc cum că trebuie să facă ceva urgent IRL.

*rageface.jpg*

Evident, s-a lăsat cu o discuţie cu Matis despre cum are nişte prieteni muişti, cu rezultatul că .. Matis părăseşte Bunnies. Să-i fie de bine, noa. Partea şi mai amuzantă o fost dup-aia, când nici unul dintre nubi nu ştia ce face, aşa că omu’ o tot revenit la Bunnies să cerşească alte echipamente, până l-am pus toţi pe ignore.

~*~

Acum, punctual, eu întrevăd nişte probleme ale omului, discernibile din descrierea şi discuţia de mai sus:

În primul rând, neadaptarea la mediu. Omul e obişnuit să fie înconjurat de retarzi cu spume la gură, în jocuri care adaptează mediul lor(vi). Ryzom nu merge abordat astfel, poţi să mori lejer doar fiindcă încercai să admiri şi tu peisaju’. Aşa ajungi chemat să învii 3 oameni care toţi se vor tank şi vor să Salveze Prinţesa, fără să realizeze că stamina consumată trebuie s-o aducă un healer .. şi că niveluri liniare înseamnă că un NPC de nivel 80 te face piftie dacă tu ai 50(vii).

În al doilea rând, chestie care-i dăunătoare pe termen lung, omu’ nu se adaptează situaţiei. Ultima conversaţie cu el -înainte să-l pun pe ignore- o fo’ cam aşa:

Matisrex: help
Matisrex: we need to track to Ykarnis
You: you can do it solo too .. avoid aggro and take your time
Matisrex: i need to take them
You: I’ve trekked level 40 characters around the world with no help(viii)
Matisrex: they are crazy

Nu ştiu cum să explic în termeni ne-ambigui, dar dacă simţi că te-ai băgat într-o situaţie de căcat atunci încerci să ieşi din ea. Dacă e clar că eşti în rahat şi e vizibil de la distanţă şi-ţi spune toată lumea asta, cu atât mai mult dai foc corabiei vechi. Mai bine singur decât înconjurat de idioţi sau incompetenţi. Mai bine rupi relaţia, oricât de “prieteni” aţi fi fost vreodată, şi reconstruieşti alte relaţii cu alţi oameni. Poate chiar îţi ceri scuze şi încerci să arăţi că acknowledge ce au făcut ăia care au fost binevoitori cu tine. Poate chiar îţi cauţi oamenii competenţi şi vorbeşti cu ei, în loc să redescoperi apa caldă cu grupul format iniţial doar în virtutea proximităţii.

Toată, toată poliloghia asta am scris-o pentru că mă amuză cum jocurile repetă, fidel, realitatea. Oriunde joacă împreună suficient de mulţi oameni.

P.S. Realizez că poliloghia asta nu are sens pentru prea multă lume.
Îmi pare cu regret.

----------
  1. Tutorialul. []
  2. Pe vremea când eram în Fluffy Bunnies []
  3. Bună reamintire că-s impulsiv şi iese cu agravante uneori. []
  4. Da, chiar durează până să craftez ceva. Ori îmi sap materialele proprii şi-i fac ceva mediu, ori folosesc resursele ghildei şi fac ceva bun, caz în care pierd timp căutând o reţetă faină. Plus că nu mă întreup din ce făceam, ce mama dracu’. []
  5. Apropo de care chestie ..  dacă vezi vreun nume de ghildă care sugerează că jucătorii-s bazaţi şi mari luptători sau ceva, poţi şti că-s nişte nubi tâmpiţi care nu vor rezista 5 săptămâni. Un exemplu precedent ar fi Art of War. []
  6. Mobs pe care le poţi omorî solo în serie, de exemplu. []
  7. În sensul că nu-i faci damage deloc, 5 dodge la rând, după care loveşti o dată. Între timp jumătate din HP ţi s-a dus dracului. []
  8. Pentru perspectivă, nivelul maxim e 250. Să ai 40 e să fii frunză în bătaia vântului. []
----------

Fixaţii : Ein Lied

Mi se întâmplă, cum i se întâmplă oricui, să mi se pună pata pe câte o melodie. E un fenomen cunoscut, în engleză îi zice earworm, în română nu-i zice nicium aşa că-i spun eu fixaţie. Uneori mi se pune pata şi pe alte forme de artă, mai demult aveam fixaţie cu o poză de negresă, nu-mai-ştiu-ce Sentimente Înalte îmi transmitea. În fine.

Ei, revenind la muzică, una dintre piesele care mi s-au blocat pe creier este şi cea din titlu – Ein Lied, de la Rammstein.

La versuri nu-i neapărat specială. Ce zic ei acolo? Că

Wer Gutes tut dem wird vergeben
So seid recht gut auf allen Wegen
Dann bekommt ihr bald Besuch
wir kommen mit dem Liederbuch

Wir sind für die Musik geboren
Wir sind die Diener eurer Ohren
Immer wenn ihr traurig seid
spielen wir für euch

Adică “ţi-om cânta când oi fi trist”. Un fel de lăutari dar rock(i). Dar .. dom’le, e ceva acolo.

Nu-i la fel de animalică precum ne-am aştepta de la trupa ce-a scos învolburarea numită şi “Links 2,3,4” şi alte piese de acelaşi fel. Ein Liedn este un fel de încheiere, bună de pus punct unui album(ii). Calmă şi senină, într-un contrast plăcut cu Rammstein pe care-i ştim de obicei.

Pronunţia atrage atenţia, Till prelungeşte vocalele cam în fiecare vers, chestie iarăşi în contrast cu germana aspră practicată de o trupă ce altfel cântă rock industrial. Ein Lied nu muşcă, nu latră, ci promite cu o voce împăcată. Instrumentalul e banal de simplu, simplu suport pentru vorbe; îşi face treaba, şi şi-o face bine.

Pe scurt, este ceva ieşit din comun, cel puţin pentru trupă dacă în peisajul general.

 

----------
  1. Glumesc, glumesc. []
  2. Cum  “Alte clipe trăite, alt epilog” încheie albumul Ciripituri de la Colibri într-un mod foarte inedit!. []
----------

Cei jazu

ma intrebat mai multa lume de ce mi place jazz.

cica e cah. nu spune nimic. e inutil. nu transmite. nu are vreo forma. nu stie lumea de care capat sa l apuce.

tocmai de aia imi place.

BAI, da fix de aia. Dai drumul la album, sau la piesa, dracu face distinctia. Se revarsa. E acolo si esti acolo. Sigur, depine si de modul cum asculti.

Eu de exemplu am capu intre boxe, literalmelnte. Boxele is ridicate la nivelul meu si indreptate astfel incat sa faca stereo aproape perfect. Sa am muzica in mine si pe mine in muzica, acolo in miezul intamplarii. Sau nici nu conteaaza, atata vreme cat esti dispus sa te pierzi. Pot fi boxele pe pereti in birt, si tu doar cu un pahar de bere in fata.

Pierderea si regasirea.

E un .. haos. Asta este jazzul, cel putin jazzul care merita ascultat, o constructie draguta a unei structuri, doar pentru a o abandona si a te lasa in voia haosului primar. E o senzatie cum ca muzica ar iesi direct din pantecul artistului, din carnea si din plamanii lui, controlul instrumentului fiind o iluzie. Acolo, la fuziunea dintre potential si act, intre “am vrut” si “se intampla”, acolo e jazzul.

cacaturi gen muzica de lift s-au facut. jazz cu program, hai sa stam in fundal fara sa deranjam. inutil.

ideea e sa te nimiceasca artistul, sa cante peste tine, PESTE ce e in tine. ce i inauntrul tau nu exista, reactia ta fuge si se ascunde cand se pravaleste soloul de saxofon sau de trompeta.

sau in fine, la infruntarea dintre astea doua chestii se naste ceva, te regasesti pe tine.

acolo, in haosul fara nici un sens al muzicii, tu esti inca drept. nu e posibil mereu.

de fapt, cred ca cine zice de jazz ca i naspa nici na incercat vreodata sa asculte, doar a fugit urland la luna. de asta nu place, pentru ca nu poate oricine sa ramana coerent in fata Haosului Universal.

pula mea.

În care citesc “Ultima întrebare”

Ştiţi povestea, poate. A fost scrisă de Isaac Asimov în 1956, şi este destul de cunoscută (cel puţin între cititorii de literatură ştiinţifico-fantastică).

Ei bine, se întîmplă că-mi place suficient de mult încît să mă apuc să înregistrez o bucăţică din ea. Şi-aşa n-am mai înregistrat nimic de vreo 2 ani(i), şi-aşa textul de la Ultima Întrebare este disponibil complet onlain .. mă gîndesc că s-o încadra la fair use.

Aceasta este înregistrarea.

Personal, reascultînd, găsesc că i-aş da un cinci-şase cu indulgenţă dac-am compara cu un vorbitor nativ. De ce? Sînt o grămadă de cuvinte care sînt pronunţate complet ininteligibil. Nu e vorba de o pronunţie greşită, în stilul în care greşesc est-europenii, măcar atunci am putea să construim o funcţie bijectivă şi să aflăm care-i cuvîntul original din spatele defectului. În schimb greşelile aparţin strict vorbitorului (eu, adică) şi ne putem baza doar pe context pentru a afla ce era acolo. Jumătate din cauză este faptul că nu am reflex muscular pentru anumite cuvinte, iar dacă ele apar într-un şir a cărui pronunţie îmi pune dificultăţi datorită particularităţilor mele .. s-a dus dracului toată şandramaua(ii).

Ştiu, şi eu obişnuiam a spune că “merge şi aşa”. Problema este tocmai că nu merge şi aşa, dacă închidem ochii şi ascultăm prima dată textul fără a-l cunoaşte dinainte atunci lipsa cuvintelor face înţelegerea foarte dificilă. Unul per paragraf poate c-ar fi vag acceptabil, dar două ezitări la rînd şi deja sensul se pierde rapid, mai ales dacă ezitările-s audibile. Experienţa asta o am din liceu, unde am ascultat suficiente compuneri scrise de colegi cât să mi se facă greaţă. Sigur că autorului i se pare foarte clar ce citeşte, dar urechile auditoriului sînt extrem de sensibile şi prind rapid ezitările. Altfel spus, nu oricine ar putea fi om de radio.

În orice caz, avem pe Youtube şi o înregistrare faină făcută de un nativ, putem compara: The Last Question. Printre altele, faptul că tipu’ a folosit un accent rusesc pentru Lupov m-a determinat să “vociferez”. Lupov este un soi de intelectual din câte văd, îşi pune probleme adânci sau cel puţin filozofează la beţie. Mai degrabă arată a şoricel de bibliotecă, cel puţin la mine-n cap. Sau poate c-o fi mergând şi ca rus, dar atunci musai trebuia să aibă voce de om ameţit. Ştiţi cum e aia, că-i tipică.

~*~

Adriana, Denisa? Se mai arată doritori să citească un fragment?

p.s. Încadrez la “Jurnal pentru că este, în fond,
despre mine şi experienţele mele.

----------
  1. Şi anume de cînd citeam o bucăţică din GB Shaw. []
  2. Apropo, am o sîsîială tare agasantă. Nu mi-e clar dacă engleza mi-a indus-o cu “th”ul ei groaznic, sau am avut-o dintotdeauna. []
----------

Dacă tot vorbeam despre Dune ..

Am menţionat în treacăt cum c-am citit cu întârziere Dune.

Universul mi-a plăcut, nici personajele nu-s deloc de aruncat. Paul este un tânăr care creşte(i) ca Făt Frumos, într-un soi de bildungspoveste ce împleteşte informaţia cu acţiunea. Nu avem doar devenirea lui Paul, transformarea lui din copil în bărbat, ci şi acţiunea destul de interesantă care ne oferă suportul pentru personaj. Plecarea pe Arrakis, contactul cu fremenii, transformarea lui în Kwisatz Haderach, izbânda asupra împăratului .. toate astea împletite cu descoperirea planetei însăşi, cu înţelegerea detaliilor asupra modului de viaţă fremen şi al scopului lor ultim. Avem şi elementele de ecologie care oferă un schelet destul de interesant întregii poveşti, să nu spunem că lipseşte ştiinţa din denumirea genului; ficţiune avem, slavă lui Shai-Hulud.

Pe scurt, Dune este o lectură la care revin cu plăcere.

Ei, dar Herbert nu s-a oprit la Dune, tot aşa cum industria cinematografică nu s-a putut opri la Matrixul original. Cum curiozitatea e mare, am pus mâna şi-am citit următoarele două cărţi din serie, Mântuitorul Dunei(ii) şi Copiii Dunei(iii).

Mântuitorul Dunei începe destul de interesant, de altfel. Nu surprinde pe nimeni faptul că Paul a pus stăpânire pe majoritatea cunoscută a imperiului, într-o furie absolutistă pe care o pre-vedem încă de la primele menţiuni ale Jihadului din prima carte(iv). Urmează în mod logic cum că împotriva acestei puteri crescânde se formează curenţi anti-putere, se organizează conspiraţii şi se pregătesc lovituri din umbră.

Cartea nu-i rea, însă suferă fix de ceea ce a suferit şi Matrix II, problema că şade în umbra predecesorului. Pierde prin urmare la capitolul atenţie, nu privim cu aceeaşi încordare cu care citeam prima carte. Totuşi nu-i doar o reaşezare a pieselor pe tablă, ci ne oferă un număr de elemente noi de intrigă: dansatorii-faţă, revenirea lui Idaho din morţi, dezvoltarea Aliei(v) – în prima carte ea nu apare decât fugar, şamd. Am citit volumul cu oarece plăcere şi oarece interes faţă de poveste. Totuşi, la începutul cărţii Paul stă pe tronul absolut al lumii, iar la final familia Atreides n-a fost deloc distrusă sau clintită de pe acest tron, deşi persoana lui Paul a fost distrusă(vi). E un fel de dezamăgire faţă de Ceea-Ce-Ar-Fi-Putut-să-Fie. Nu se compară cu finalul primei cărţi, unde fremenii îl lasă mască pe împărat atacându-l călare pe viermii de nisip .. ştiţi cum zic?

Copiii Dunei ne arată viaţa moştenitorilor lui Paul. Au şi ei de înfruntat pericole politice, e un dat într-o poveste care are de-a face cu familia unui împărat-zeu. Pe lângă asta povestea se complică prin decăderea Aliei, care are de suferit de pe urma modului cum s-a născut. Ni se detaliază problema principală, faptul că transformarea ecologică a planetei Arrakis este şi visul fremen şi un lucru ce nu trebuie lăsat să se întâmple, datorită efectelor asupra mirodeniei. Acţiunea baleiază între politică şi considerente genetice-religioase-etice care ţin de viitorul rasei aşa cum este el întrevăzut de Paul şi de fiu’său Leto.

Pe scurt … m-am bucurat când am ajuns la finalul cărţii. Soluţia, izbăvirea, rezolvarea conflictelor chiar şi temporară este o binecuvântare având în vedere cât se chinuie autorul să ajungă în acel punct. Nu e proastă cartea, dar nici n-are vreo calitate. Cui i-a plăcut universul Dune probabil o va citi în virtutea acelei atracţiii … pentru restul lumii este complet ignorabilă. Nu cred c-a dat vreo referinţă pop vag notabilă.

Revin dacă fac cumva greşeala să citesc şi cartea a patra, cu Împăratul-Zeu al Dunei.

----------
  1. Metaforic vorbind, bun? Intelectual, na. []
  2. Dune Messiah []
  3. Children of the Dune []
  4. Apropo, când a scris Herbert seria, lumea era foarte puţin familiarizată cu islamul şi cu lumea arabă în general. Încă o dovadă că pentru a face literatură bună nu-ţi trebuie Geniu, ci inteligenţa de a remixa elemente disparate într-un tot unitar care place cititorului. []
  5. Sora lui Paul Atreides, ce a primit embrion fiind cunoaşterea întreagă a ordinului Bene Gesserit. []
  6. Într-un mod oarecum tras de păr, aş adăuga. []
----------

Articol.

Acesta este un articol(i).

----------
  1. Cu referinţă la “ceci n’est pas une pipe“. Este sau nu acesta un articol?

    Am putea începe de la definiţia articolului: în principiu tot ce-i publicat pe-un blog. Totuşi, a publica un singur simbol ortografic n-o fi acuma vreo reuşită, aţi zice.

    Totuşi, de ce nu? Până la urmă, deşi blogul nu-i un tot unitar, articolul este prin el însuşi. Articolul îşi creează propriul context, ca atare un articol format exclusiv dintr-un “.” va fi deci articol. Ba chiar, culmea postmodernismului, două articole identice vor fi însă diferite în funcţie de persoana care le publică. Curat murdar.

    Dacă ţineţi să spuneţi că “.” nu-i articol, hai să aflăm totuşi ce-i un articol. Ajunge un singur cuvânt? Na, scriu “Plouă.”, am făcut articol. Parcă tot nu-i bine. Ajunge o propoziţie? Parcă e totuşi prea în stil twitter. Uneori o propoziţie ajunge, însă acompaniată de alt tip de comunicare, de exemplu dacă introducem în articol şi un videoclip.

    Pasul logic următor ar fi paragraful. Într-o vreme ăsta era standardul de aur, scriai un paragraf şi ajungea pe post de articol. Probabil încă mai ţine chestia, nu prea mai urmăresc blogosfera românească decât foarte selectiv.

    Presa îşi îngăduie să publice câte un singur paragraf. Totuşi, comunicarea funcţională din presă nu se compară cu blogul şi literatura. Desigur, dacă facem presă din blog, hm. Poate.

    În orice caz, acesta a fost un articol. Şi cu, şi fără notele astea de subsol. []

----------

Amintiri din liceu (3)

Dacă tot mi-am descris profesorii de engleză de la Shakespeare cu ocazia altui articol, mă gândesc că n-are sens să mă opresc cu povestea acolo.

Liceul Shakespeare a fost un colaj de chestii faine şi chestii naşpa, cu o savoare aparte pentru mine; însă, după cum bine remarca un comentator dincolo, nu era un liceu lipsit de chestii împinse sub preş şi desenate frumos doar la suprafaţă. Voi încerca deci să-mi amintesc lucrurile aşa cum au fost ele.

~*~

Nu prea ştiu cu ce să încep, aşa că o să pornesc cu profesoara noastră de română, Mirela Prodan. Destul de dificil să aleg un capăt de care să mă apuc să trag pentru a înşira povestea.

Prodan e o femeie normală, în sensul pe care l-aş da astăzi termenului; cultă, cu familie, slujbă cât de cât solicitantă intelectual, cu preocupări ceva mai interesante decât imediatul cotidian. Pe scurt, model uman înainte de a fi profesor, chestie care transmite ceva. Să zicem “normală” în sensul rusesc al termenului pentru o femeie din pătura cât de cât cultă a societăţii, adică nu lipsită de savoarea proprie, şi de acel dram de nebunie, de altfel-şenie.

Ne-a învăţat mereu să avem dovezi la ceea ce susţinem, să avem referinţe şi să ne folosim de universul propriu de cunoştinţe pentru a trage propriile concluzii. Vorbim aici despre a cunoaşte teorie literară, desigur, cunoştinţe bazate pe studiu, nu scame scoase din buricul minţii şi Cuvinte Importante aruncate în pagină doar cât să sune bine. Nu-i clar cât de mult i-a reuşit, eu unul pot spune că am re-învăţat această lecţie şi pe bloguri, în contact cu Trilema. În orice caz, a încercat.

Ne-a dat lecturi străine în locul prostiilor din programă în majoritatea timpului, peste Creangă a sărit duios şi cu milă faţă de mintea celor ce l-au pus spre studiu în liceu. A încercat să ne facă şi să vedem metafore cinematografice în filme, mare păcat că n-am făcut decât 2-3 vizionări cu ea. Citea cărţi în timpul lucrărilor de control iar la teză pleca în pauză să-şi bea cafeaua în cancelarie, pe ideea că ori ştim ori nu ştim(i). Altfel-şenie, zic.

O categorie aparte de activităţi pe care le organiza erau dezbaterile. Pentru asta o s-o admir cât voi trăi, mi s-a părut un “ce” nemaipomenit, şi întrebând în jur realizez că foarte puţini alţi profesori de liceu folosesc metoda. A început prin a ne împărţi în câte două grupuri largi care făceau un soi de brainstorming, apoi ne alegeam “reprezentanţi” care să dezbată moţiunea. Chestia asta a prins imediat şi a însufleţit pe toată lumea.

Mai apoi, de prin clasa a zecea a rafinat metoda, şi am început să dezbatem coerent pe o variantă à la Karl Popper – trei reprize, doar trei vorbitori în fiecare echipă, fiecare cu rolul lui bine definit; examinări încrucişate între reprize, scurt timp de gândire pentru a sumariza argumentele şi a analiza greşelile adversarului, ş.a.m.d.. De altfel, echipele alese chiar petreceau timp împreună spre a studia chestiunea, a găsi argumente şi referinţe, a le împleti frumos într-un tot unitar, ba chiar şi pentru a încerca să demontăm dinainte punctele tari pe care le-ar fi avut adversarul susţinându-şi punctul de vedere. Până în ziua de astăzi găsesc că jumătate din “dezbaterile” susţinute în Consiliul Local sau în Parlament au mai puţină coerenţă sau substanţă decât aveau dezbaterile unor elevi de liceu. Au mai puţine referinţe, au mai puţin interes depus în ele, se discută uneori la nivel de şcoală generală.

Ce nu i-a reuşit lui Prodan a fost să convingă restul clasei (“asistenţa”) să noteze performanţele vorbitorilor – chestie care în clasa a XIIa a şi dus la o oarecare blazare, toată lumea ştia că dacă-i cu dezbatere atunci 6 fleţi discută iar pentru restu’ e somn de voie(ii).

Privind înapoi găsesc că Mirela Prodan a reuşit acel blend excepţional între metodele de predare push şi pull,  între obligaţia de a învăţa ceva predeterminat şi dorinţa de a învăţa pentru că ţi-a fost prezentat lucrul într-o manieră convingătoare. E o chestie, să faci lucruri şi pentru că trebuie şi pentru că vrei; nu neapărat din frica notei isterice(iii), ci pentru că.

~*~

Am mai făcut patru materii diferite în patru ani, toate sub aceeaşi clasificare în programă. Ele anume au fost logică, psihologie, filozofie şi economie, materii complet marginale după umila mea părere.

Logica (clasa a noua) a fost predată de o tanti cam trecută, nu neapărat bătrână dar în orice caz tipicul “femeie la vârsta a doua”. Laura Ceva, că n-am reţinut nici picat cu ceară. De altfel am urât materia ei – o înţelegeam dacă-mi dădeam interesul, nu-i greu să urmăreşti nişte simboluri, predicate, propoziţii schematice şi-aşa-mai-departe. Dar de ce ai vrea s-o faci? E aceeaşi chestie cu gramatica predată în clasa a opta – sigur că e trivial să înveţi tipurile de propoziţii, rolul lor în frază, etc, dar după ce “analizezi” 20 de fraze ţi se cam ia cheful. Nu-mi amintesc dacă am copiat la orele ei, cred că da.

Un detaliu ce mi-a rămas în minte este că la fiecare test, dacă nu la fiecare oră, se rezema cu fundul de pervazul geamului. Îi plăcea acolo, să ne privească în dungă sau să se uite pe pereţi, dracu ştie(iv). Cert este c-a făcut-o suficient de des cât să ne atragă atenţia, cu rezultatul previzibil că înainte de o oră cineva i-a mâzgălit cu cretă marginea pervazului. Norocul a făcut şi să vină îmbrăcată cu o fustă neagră, de i-a rămas ditamai pata pe fund, care n-a ieşit oricât s-a scuturat. Singura chestie amuzantă din tot anul ..

Tot de la orele ei îmi amintesc că a făcut totuşi ceva util, şi anume a dat un test IQ tuturor celor din clasă, varianta normală ce ţine câteva zeci de minute(v). Ne-a adus mai apoi rezultatele împreună cu o explicaţie sumară (date în particular amândouă). Chestia asta îmi pare c-a avut un efect subconştient asupra cel puţin unui coleg, care s-a enervat că ieşise sub 100, mediocru sau cum o fi clasificarea. Traiectoria lui mai apoi a infirmat complet orice predicţie am fi făcut despre el. Mie mi-a confirmat o teorie ce o aveam despre mine şi un amic, ca raport de inteligenţe. Chiar util.

~*~

Cred ca am prins-o pe Ramona Ilie în clasa a zecea, predând psihologie. Puţin scundă, roacheriţă, self-declared anti-sistem .. mă rog, mie mi-e cam lehamite de atitudinea asta, nu denotă vreo strălucire anume. Oricine poate fi anti sistem din vorbe, nu oricine are coaiele şi tupeul să se lupte cu sistemul (oricare ar fi el). De altfel Ramona era oarecum sheepish aşa, mai ales la începutul anului, avea o anume teamă şi reţinere de cum am putea reacţiona faţă de orele ei. Cred c-a încercat să se facă pe placul nostru, dar e cam greu de pe poziţia aleasă de ea; Robert Nedelcu exista anti-sistem şi era în fiecare oră anti-sistem mai mult decât a reuşit Ramona în tot anul.

Cum eu lucram deja cu concepte mai interesante decât ce prevede programa pentru psihologia de clasa a zecea, m-am găsit cam plictisit de toată pălăvrăgeala. Nu strică să înveţi bazele şi istoria psihologiei, să auzi de un Freud şi Jung, dar odată ce ştii astea e ca şi cum te-ai deplasa cu viteza a doua şi frâna de mână trasă.

Când am avut de “făcut proiect”(vi) despre Freud am împrumutat de la Prodan un volum gigantic cu lucrările omului şi am extras de acolo tot ce s-a putut extrage mai interesant, ţinând şi prezentarea în laboratorul de informatică “ca să poată toată lumea urmări simultan pe câte un monitor(vii). Deja spre finele anului eram super-sastisit de materia ei, încât m-am oferit să-i scriu eseul unui coleg; mi-a ieşit cea mai plictisită lucrare din viaţa mea, o discuţie de scobire în nas pe distincţia fină dintre doi termeni altminteri aproape identici ca sens(viii). Sunt convins că a fost o idioţenie, privind înapoi, totuşi îmi amintesc că am căutat şi am chiar găsit 2-3 referinţe autoritative pe temă. Evident, săracul coleg s-a văzut de la o poştă că habar n-are ce citeşte, dar nici ea nu l-a mai tras de limbă să vadă dacă stăpâneşte noţiunile din “lucrare”. Un 8-9 onorabil, parcă. Altminteri, alţi colegi au încercat şi ei ce-au putut, unul a vrut să pună Paraziţii în oră ca “suport” pentru eseul lui; din nefericire pentru el, Ramona era suficient de tânără cât să ştie versurile şi să-i spună când să apese Stop. Anti-sistem, dar n-avem curajul să ascultăm 2-3 înjurături în clasă. Mbine …

~*~

La filosofie şi economie am avut un profesor foarte interesant. Omul era încă învăţăcel, nu-şi luase definitivatul, şi cel mai important lucru – avea ceva de spus. A câştigat respectul Mirelei Prodan dându-i din memorie referinţe culturale vizavi de lucrări şi concepte altminteri obscure, chestie care deja valora incredibil de mult(ix). Din nefericire nu-mi amintesc numele lui, un om subţirel şi lunguieţ la faţă, cu ochelari şi moaca tipică de “intelectual”. La ore a predat cât a putut şi el de bine, nu m-a interesat foarte tare să copiez, înţelegeam conceptele iar aplicaţiile lor nu fac altceva decât să curgă firesc din teorie. Nici el nu cred că s-a stresat cu noi, preda materia pentru că era în programă, nu din vreo pasiune anume. Filosofia îl însufleţea oarecum, cât să iasă din programă pe alocuri şi să dea referinţe pe care din păcate le uitam prompt.

Altfel, îmi amintesc c-a încercat împreună cu Robert Nedelcu să ţină club de filme, chestie care în teorie suna ca o idee excelentă însă în practică s-a arătat a fi un eşec datorat managementului prost(x). A împrumutat cărţi elevilor, a împrumutat discuri de muzică, a venit cu noi în oraş sâmbăta la cumpărătură de carte. L-am revăzut mai târziu, vânzător la Joc Secund; înţeleg că până la urmă chichiţele şi hachiţele sistemului de învăţământ l-au făcut să renunţe la a preda. Sper ca oricând voi mai auzi de el, să fie veşti bune.

~*~

Şi mă opresc aici, pentru că nu ţin să fac vreun articol kilometric. Lista rămâne deschisă.

 

----------
  1. Ce mama dracului pricepea din Dezvrăjirea lumii a lui Marcel Gauchet încă n-am reuşit să descifrez. Şi mă râcâie pe creier chestia până-n ziua de azi. []
  2. Sau interval de făcut teme, depinde cum privim chestiunea []
  3. În stilul Cotuna []
  4. Sau se freca cu fundul de pervaz, e şi asta o posibilitate. []
  5. Zic “normală” având în vedere toate căcaturile de pe internet care-ţi pun 15 întrebări şi-ţi dau un rezultat scos din cur. []
  6. Expresie pe care am urât-o dintotdeauna. []
  7. Ceea ce a fost o mişcare faină, pentru că grupul meu vorbea iar restu’ se jucau pe calculatoare. Toată lumea câştigă! []
  8. Morală şi etică sau ceva de genu’. La nivelul înţelegerii de liceu, chiar se suprapun conceptele. []
  9. Prin grila mea de interpretare şi mai ales a ei. Nu mi-e clar cât au percutat colegii la respectiva întâmplare. []
  10. Ce fras, Stalker la prima proiecţie, au plecat gagicile de clasa a noua după un ceas. Să nu ştii dacă vei avea proiector până în dimineaţa proiecţiei era iarăşi o nesiguranţă. []
----------

De ce s-au dat bani Patriarhiei?

Citesc în presă cum că

Timisul da 100.000 de lei pentru Catedrala Mantuirii Neamului

Mai exact, s-a votat în plenul Consiliului Judeţean Timiş lucrul ăsta, în urma cererii făcute de Patriarhie. Ce-i drept, n-au dat decît a treia parte, nehaliţii de la Bucureşti cerînd iniţial 300`000 RON. Vorba aia, parcă-i doare pixu’ să scrie?

În altă ordine de idei, episodul ăsta m-a impulsionat să caut numele “aleşilor” judeţeni. Ia să vedem cine-i domnule ăştia chemaţi să decidă cum se cheltuie banul public? Din fericire, saitul CJT are o listă frumoasă:

  • Bojin Titu
  • Bitea Nicolae-Florin
  • Bojin Mihăiţă
  • Bologa Gheorghe
  • Borha Liviu
  • Cocean Liviu-Marius
  • Cociobea Sorin
  • Costa Cosmin-Lăscuţ
  • Crăciunescu Gabriela-Rodica
  • Cutu Dorin-Pompiliu
  • Daviţoiu Ion
  • Demea Dorel Ioan
  • Dobra Călin-Ionel
  • Gaita Oana-Dana
  • Gavriliţă Bianca-Miruna
  • Juravle Petru
  • Lăzureanu Aurel
  • Lelescu Tiberiu-Procopie
  • Martinescu Marius-Tiberiu
  • Mihoc Marcel
  • Moldovan Paul-Bogdan
  • Negoiţă Adrian Valentin
  • Pau Radu-Adrian
  • Păşcuţă Adrian
  • Plavoşin Deian-Dan
  • Popescu Marin
  • Ritivoiu Mihai
  • Rus Alain-Florin
  • Rus Georgeta-Aurelia
  • Stanciu Pompiliu
  • Stancu Traian
  • Marinconi-Marcu Flavia-Steluța- Georgeta
  • Szatmari Ioan-Ştefan
  • Radu Marina- Rodica
  • Vasile Marian Constantin
  • Zanfir Florian
  • Bertea Ilie

Ăştia-s, 37 cu toţii, pupa-i-am în frunte.

Privesc la pozele lor, majoritatea sînt oameni trecuţi de tinereţe, galopînd spre vîrsta a doua dacă nu chiar a treia. Înţeleg, unii au diverse tare, diverse reflexe de supunere faţă de Biserică şi tot ce înseamnă “religia tradiţională la români”. Pot pricepe de ce unii o fac. Românii e religioşi şi proşti, dacă ne spurcă popii dup-aia cine ne mai votează? Pricep, cum să nu pricep de ce unii fac asta.

Dar nici măcar unul din ăştia mai tineri n-a găsit cu cale să se gîndească la tinerii din judeţ, şi să voteze “nu”? Cociobea, Gaita, Păşcuţă, Ritivoiu, vreunul care să se gîndească la şcoli şi spitale în loc de a da banii la Bucureşti? Nu reprezentaţi sate şi comune unde ar fi fost buni banii să construim drumuri sau să facem ceva util?

Fi-v-ar ruşine, bă. Tuturor, în grup şi luaţi individual.

“Școala românească nu mai fabrică oameni”

Titlul este luat motamo de la o fată de treabă ce-şi zice Alle Oancea.

Articolul ei, către care aveţi link dinsus, îmi pare oarecum confuz şi melodramatic. Spun “confuz” nu neapărat ca pe o acuză, ci ca o constatare făcută în urma încercării nereuşite de-a o cita(i). Articolul curge după cum sare şi mintea autoarei, fiind mai degrabă rezultatul unei porniri de rambling(ii) decât al vreunei organizări anterioare. Totuşi, cum ţin să răspund, am să încerc a extrage temele textului şi a mă adresa lor.

a) Şcoala ca formator de oameni

Asta este o idee dragă tuturor oamenilor culţi şi educaţi, cum că şcoala ar avea Îndatorirea Nobilă de produce “oameni”. În primul rând ne lipseşte definiţia pentru oamenii ăia, fiecare cultură are o idee proprie despre cum arată oamenii de bine. Hai să zicem că avem o idee vagă despre ce vor românii de la şcoală:

exemple de oameni (..) ce se simt împliniți sufletește, oameni cumsecade și cu bun-simț ce au făcut vreo faptă bună“.

Problema evidentă în discuţie este că omul e o maimuţă proastă atunci când iese din pizdă. Literalmente, nu e vreun eufemism. Simpla educare a funcţiei motoare (alergat, alea) durează luni întregi. Simpla educare a vorbirii durează ani. Se pierde un an de şcoală desenând liniuţe, bastonaşe, colăcei şi alte subansamble ale corpului de literă. Un an să înveţi să scrii semnele de bază şi să le recunoşti.

Şcoala făcută en masse n-are cum să educe maimuţe altfel decât mecanic. Ăsta este rolul programei fixe, asta este justificarea pentru minister şi inspectorate, să te asiguri că procesul educaţional funcţionează ca orice proces tehnologic(iii). Se ia maimuţa şi se dresează spre a şti să socotească, să citească, să recunoască diverse simboluri şi să ţină minte diverse lucruri despre lumea în care trăieşte.

Sigur, există profesori cu aspiraţii intelectuale, profesori care-şi varsă din preaplinul lor sufletesc în sala de clasă. Domnul Trandafir este exemplul clasic din literatura română, pasiunea lui pentru istorie transmiţându-se ca un efluviu către copiii cărora le preda. Foarte frumos, un exemplu înrâuritor. Am avut şi eu două profesoare astfel la liceu, poate una în generală … dar în orice caz, aceşti oameni sînt şi trebuie recunoscuţi drept excepţii.

Sigur, rolul Şcolii este de a forma. Perfect adevărat. Dar vorbim despre Şcoala lui Noica, despre modelul grec al educaţiei prin intimitatea cu profesorul, despre educaţia personală făcută de un profesor adus de părinte pentru copilul său precum procedau nobilii. Toate aceste lucruri sunt valide, însă nu au nimic de-a face cu şcoala en masse organizată de către stat. Aceasta are alt rol, de a formata obedienţa, de a da jos lenea înnăscută şi de a înfige idei general-utile în capul copiiilor, şi aşa mai departe. Hai să nu-i cerem ce nu ne poate oferi, structural vorbind.

b) Eminescu drept valoare naţională

Ăsta-i un subiect sensibil pe care nu l-aş atinge nici cu prăjina de 3 metri, lasă a-i intra în adâncime. Totuşi, fiindcă tot vorbeam fugitiv despre postmodernism în articolul precedent, hai să ne slujim de el: Eminescu nu-i Supremul, Vârful Inegalabil, băi. Asta nu pentru că opera lui n-ar avea vreo valoare, ci pentru că întreaga lui fiinţare şi întregul său context sunt deja vetuste. Noi trăim în postmodernism, adică suntem obligaţi să contextualizăm şi să recontextualizăm orice bucăţică de informaţie, orice capăt de cultură, orice fir de trăire.

Mihai Eminescu a trăit acum 100 de ani, a emulat un număr de concepte din gândea europeană a timpului(iv), a avut o educaţie destul de bună considerând mijloacele timpului, şi-a folosit cu succes capul în a împleti diverse idei preexistente cu ideile sale proprii. Dar asta nu face din el vreun geniu. Vreţi geniu? Ia, Einstein, fructele geniului său au dat peste cap fizica de la acea dată şi au avut răsunet peste tot în lume. Eminescu săracul n-a mişcat decât apele în băltuţa stătută în care ne aflam noi românii. Sigur, pentru vremea lui a fost un Mare Om, făcând chestii nemaifăcute. Asta nu se poate traduce printr-un respect religios purtat până în ziua de astăzi.

Nu se pune problema că “este inegalabil pentru că n-a fost egalat încă“. Unui om îi este suficient să-şi dea seama că “modelul curent este prost”, şi va da foc sistemelor politice şi ideilor culturale fără a-şi pune problema că “n-avem ce pune în loc”. Deci, Eminescu. Vede lumea ceva problematic cu el? O, da. Elevii de şcoală îl resping, oamenii de cultură nu-i folosesc ideile drept referinţă, ce mai doriţi? Să-l lăsăm să se odihnească în pace – pe bancnote, în busturi şi în cursurile de istoria literaturii. Este de-ajuns.

Ce dorim de la opera omului? Să ne arate idealurile romantice ale secolului său? Să ne exemplifice mitul geniului singuratic? Chiar nu mai sunt dezirabile în vreun fel. Alături de Mioriţa, aş spune că Luceafărul a fost dăunător românilor prin încurajarea literară a preocupărilor “înalte” la oameni ce n-au nici o treabă cu astfel de chestiuni, fiind mai degrabă preocupaţi de bazele piramidei lui Maslow. Da’ noa, orice ţărăncuţă poate şi trebuie să viseze la Iubirea Cosmică, nu?

c) Banii şi morala

Parafrazând-o pe Alle, “nu se dau exemple de oameni în şcoală, doar dacă au făcut bani“. Lucrul acesta ar fi un ceva rău, ceva de evitat, ceva în completă opoziţie cu Chemarea Înaltă a şcolii. Despre aşa-zisa chemare din şcoala de masă am discutat dinsus deja, nu mai revin.

Pe lângă asta însă, haideţi să discutăm despre bani. Aceştia pot fi obţinuţi în doar două moduri: violenţa asupra semenilor sau comerţul. Violenţa(v) reclamă inteligenţă pentru a putea acumula capital fără a fi oprit violent la rândul tău(vi). Comerţul reclamă inteligenţă pentru a identifica pieţe, a exploata resursele(vii), a le vinde, a acumula şi a-ţi menţine poziţia în decursul timpului. Nu e treabă de joacă, chiar şi bogaţii pot să dea cu bâta-n baltă foarte uşor(viii).

Bun, deci a avea bani înseamnă a fi inteligent cumva. E ceva rău în asta? Pentru români cam este, pentru că n-au coaiele necesare să se ţină tari pe vreo poziţie, aşa c-au rescris întreaga şaradă sub forma unei superiorităţi morale a celui ce nu aduce banii în discuţiile sale(ix). Totuşi, îngăduiţi-mi să fac referinţă la mine însumi vizavi de faptul că banul ar fi “ochiul dracului“. Banul nu-i decât un turnesol, care arată simultan şi cât de valoros şi cât de moral este un om.

Problema subiacentă discuţiei este aceea a omului alb. Acesta şi-a construit o societate de-un anume fel, începând cu revoluţia industrială europeană şi terminând cu zilele noastre. Românii trăiesc, cultural vorbind, la periferia Europei şi suferind încă influenţe orientale. “Morala” românească este impotentă în faţa avantajelor oferite de modul de viaţă şi gândire propus de europeni. Avem corupţie, avem invidie, avem toate defectele lumii – şi dacă-mi îngăduiţi o observaţie pedestră, acestea apar la chemarea banului. Nu este însă vina banului, ci a omului care nu-l lasă să curgă corect şi natural. Ce-a fost cultura de manele? A, zbierătul disperat al unor oameni că îi interesează de fapt şi bunăstarea, şi avuţia, şi să aibă o societate unde imaginea că ai bani contează, pentru că e un semn al inteligenţei din căpăţână. Spre deosebire de românismul tradiţional unde “dacă ai bani sigur i-ai furat“.

Aşa m-aş bucura ca profesorii de orice materie să-şi înceapă ora cu exemple de oameni bogaţi şi relevanţi în domeniu, de nu vă pot spune. Ora de geografie poate începe cu discuţii despre îmbogăţiţii din petrol, spre exemplu.

d) Educarea elevilor în artă

Revedeţi punctul a). Este imposibil să explici arta unui elev, în postura sa de elev(x).

Literalmente, arta este o discuţie estetică, n-are ce căuta într-o programă, ea se discută liber la Şcoală iar nu la şcoală. Presupunând că are viţelul suficientă materie în devlă încât să-i fie îngăduit a păşi în Şcoală.

~*~

Şi cam atât, c-am obosit de la atâta negativism într-o singură zi. Urechile rămân deschise câmpului de comentarii.

----------
  1. Dacă citez, fragmentele trebuie să fie reprezentative pentru o idee mai bine dezvoltată în textul-sursă. []
  2. Un fel de soliloc făcut la nervi []
  3. Mai zic “proces” de 3 ori sau se subînţelege referinţa la Kafka? []
  4. Elemente din filosofia lui Schopenhauer, de-un exemplu []
  5. Furtişag, jaf armat, etc []
  6. Prin forţa statului numită generic “poliţie”, sau cu bâta de oamenii plictisiţi de tine []
  7. Descoperirea lor accidentală tot aici intră []
  8. A se vedea câştigătorii la loto, sau copiii îmbogăţiţilor tranziţiei. La rigoare, a se vedea cazul tâmpitului de Mutu, mare fotbalist. []
  9. Şi nu se luptă să cucerească, şi nu omoară duşmanul decât indirect otrăvindu-i fântânile, şi în general stă în fund şi-şi aşteaptă moartea. []
  10. Adică supus profesorului şi examenelor. De ce credeţi că urăsc elevii de pretutindeni literatura? A, pentru că se predă automat şi folosind unelte nepotrivite alese de stat? Mbine. De ce tocesc comentarii elevii români? Nu pentru c-ar învăţa o literatură tâmpită şi care nu-i interesează, o nu. Îs cutoţii nişte boi. []
----------

În care arăt c-am fost un leneş

Mă trase de mînecă o prietenă cu privire la topul întocmit de nenea China, şi anume top de literatură bună citită în 2013(i).

Moment la care privesc înapoi şi-mi dau seama cu groază că .. păi că 2013 e gol. În multe privinţe, nu doar legat de cărţi, dar şi de asta. N-am citit aproape nimic, deşi am cumpărat cîte ceva de prin ofertele Adevărul şi alte locuri. Ce-i drept, recuperez pe cît pot, recitind anumite chestii care mi-au plăcut, însă altminteri anul ăsta rămîne ca un fel de hiatus. Nasol, tovarăşi, nasol.

Totuşi, hai să fie şi-un top:

Despre gramatologie, Jacques Derrida(ii). Deconstructivismul este o teorie filosofică modernă, care a răpus ideologii şi ne-a aruncat în postmodernism. Cartea este o lectură dificilă pe care mărturisesc că n-am reuşit a o termina; totuşi, o pun pe locul întîi în top, considerînd c-a fost cea mai instructivă lectură a anului. Poate va fi chiar şi cea mai instructivă lectură a anului 2014, dacă reuşesc să o termin.

Cocoşul roşu zboară spre cer, Miodrag Bulatovic. Nu-i deloc nouă cartea, Crveni petao leti prema nebu a apărut în 1959, iar a mea a fost cumpărată de la un anticariat onlain, la ghiceală. Este ca un film cartea asta, un film tîmpit şi fără sens, făcut cu o cameră video ce ne selectează mereu gros-planuri groteşti şi mizerabile şi animalice. Firea omului, deh, sau firea balcanică dacă ţineţi. Eu unul am pus mîna pe carte şi n-am putut-o lăsa pînă n-am terminat-o, e de-un zbucium intern crunt din copertă în copertă. Violul femeii, drama tîmpitului personajului principal, drama boşorogului ce-a făcut alegerile greşite şi le regretă .. e balcanică şi cu asta am zis tot.

Dune, Frank Herbert. Ce să zic, am întîrziat la petrecere, vorba englezilor. Am citit-o, mi-a plăcut universul, n-am curajul să citesc restul din serie pentru că mi-e teamă c-or fi mai proaste ca prima.

Toate fluviile curg în mare (şi marea nu se umple), Elie Wiesel. Am cumpărat astea două volume acum mai mulţi ani, însă le-am recitit anul trecut cu un suflu nou şi cu atîta încîntare de mi-ar părea rău să le scot de pe listă. Wiesel a fost român din Sighet, şi are un dar de a descrie într-un fel foarte personal, şi introspectiv dar şi atent asupra treburilor lumii. Iudaismul şi studiul intelectual dau nişte fructe interesante în viaţa adolescentului Elie, oferindu-i un număr de instrumente care-i îngăduie să observe viaţa din jurul lui cu atenţie şi în detaliu. Nu este o carte “plăcută”, în fond omul a trăit Al Doilea Război Mondial pe viu şi apoi a trăit cu amintirile lui … dar, în orice caz, este o lectură interesantă.

~*~

Noa, mă gîndesc că ajung patru titluri. Mersi Adriana, şi revenim la subiect prin 2015 sau ceva.

----------
  1. El zice “cărţi”, dar parcă nu i-aş pune pe listă Python for Dummies, ştiţi cum zic? []
  2. Na, c-am pus totuşi o “carte” care nu-i literatură. Sorry. []
----------

O moştenire culturală

Dragos@gusteru

mi se pare de prost-gust și o jignire să te mai adresezi cuiva, in ziua de azi, cu denumirea comunistă de “tovarăș”.

Regimul comunist din România a ţinut un rotund 50 40 de ani. Că-l numim început în ’47 de la abdicarea regelui, că-l numim început mai târziu .. tot aia e. Idem, că-l numim încetat după uciderea lui Nicolae Ceauşescu la finele lui ’89, sau că am considera neo-comuniştii lui Iliescu ca făcând parte din aceeaşi tagmă .. chiar tot aia e. Rotund, 50 40 de ani prin aproximaţie, oricum n-avem nevoie de un număr foarte precis.

Ei bine, 50 40 de ani de orice ar lăsa urme. Dacă facem sport timp de 50 40 de ani cu program, trupul nostru va arăta semnificativ diferit de al unuia care şi-a petrecut după-amiezele la televizor. Darmite 50 40 de ani cu un regim politic? Regim care fiind totalitar şi-a extins influenţa şi asupra vieţii spirituale, culturale respectiv private a oamenilor? Clar sunt urme adânci lăsate de el.

Cu alte cuvinte: comunismul n-a fost doar o formă de organizare statală, ci şi un mod de viaţă. Nu exista viaţă în afara comunismului fără a te retrage complet din viaţa publică. Călugării au trăit în sfera lor proprie, singurii rezistând prin cultură cu adevărat, mult mai puţin atinşi de sistem decât oamenii din oraşe. Altfel, oricine mergea la muncă o făcea în mod comunist, oricine se căsătorea o făcea comunist, oricine vorbea la telefon se supunea normelor comuniste.

După cum bine remarcă tovarăşul Dragoş (@gusteru), există cuvinte pe care mentalul public le percepe ca aparţinând iepocii. Să numeşti pe cineva “tovarăş” poate fi uşor perceput drept o ironizare, sau o batjocură, jignire sau alte cele. Nu se mai face în cercurile civilizate. Chit că el, termenul, există încă şi funcţionează pe post de cuvânt-cheie în cultura de stradă, BUG Mafia menţionează “tovărăşie” şi “tovarăş” în piesele lor(i). Totuşi cultura de stradă aparţine tinerilor în principiu, iar vorbirea cultă aparţine celor cu o anumită vârstă mai înaintată. Cu alte cuvinte, acelaşi termen reprezintă chestii diferite în funcţie de contextul în care-i folosit. Ciudată poziţie, şi nesustenabilă pe termen lung.

Reconcilierea dintre trecut şi prezent va urma, acest lucru nu este eludabil. Cândva, a numi pe cineva “tovarăşe” nu va mai fi lucru de ruşine sau batjocură.

Contează însă dacă acest lucru se va întâmpla peste 2, 5 sau 10 ani.

~*~

Eticheta “comunist” se poate aplica facil multor lucruri fizice care sunt încă în folosinţă, respectiv multor idei care sunt încă în mentalul colectiv. Chiar dacă viaţa sub comunişti a fost indezirabilă per total, dezagreabilă sau direct urâtă, totuşi produsele acelei vieţi trebuie cernute cândva prin sita timpului şi separate pe căprării. Timpul lucrează şi el: pur şi simplu te trezeşti după 20 de ani că e trendy să mănânci iar soia în loc de carne. Dar părerea mea este că un efort concentrat şi susţinut, conştient şi cerebral ar fi de mult mai mare ajutor. Precum laxativul care ajută digestia greoaie, un efort făcut pentru a obţine closure cu trecutul este imperios necesar.(ii)

Să luăm un studiu de caz: există această reprezentare polarizată şi aproape memetică asupra vieţii politice, în care se zice că organizarea politică tipic comunistă ar fi rea(iii). Ceea ce, în fond, este drept. Totuşi, aşa cum am arătat, comunismul n-a fost în România doar un sistem politic. Ca atare, diverse atribute şi aspecte culturale ale vieţii din iepocă riscă să fie tratate ca indezirabile, chit că ele nu sunt astfel prin ele însele.

Cel mai simplu atribut, colectivismul şi colectivizarea. Chestia asta a produs o rană incredibil de adâncă, o fo’ practic vorbind un viol asupra proprietăţii private făcut metodic şi fără putinţă de scăpare, futerea în gură a “chiaburilor” care “au supt sângele poporului”. Ca un rezultat, oamenii imediat după ’89 aveau o frică instinctivă de tot ce ar fi putut implica colaborare şi încredere în aproapele. Au fost distruse CAP-urile -ca nişte simboluri ale fostului viol- chit că ele săracele prin ele însele ar fi fost în continuare utile. Dar oamenii au ţinut musai să fure şi să distrugă, probabil simbolic faţă de vremurile trecute, dacă nu şi din porniri josnice. După aproape 25 de ani oamenii încep să înveţe din nou că nu se poate face nimic fără a lucra în grup, a se vedea proiectele europene şi alte alea. Dar cât a durat …(iv)

Alt atribut al vieţii comuniste a fost lipsa completă de transparenţă vizavi de valoarea unui om. Orice avantaj deţineai în lanţul nevoilor umane îl puteai valorifica, o vânzătoare era zeiţă pentru ce putea ţine sub tejghea în loc să vândă; desigur, se făcea preş în faţa medicului ce trebuia s-o opereze, exista o întreagă ierarhie. Chestia asta s-a tot menţinut şi după ’90, până au acumulat oamenii suficient capital încât să-şi permită plăţi directe în locurile care contează, spre exemplu la cabinete medicale private. Evident, mai este mult de recuperat, în fond şpaga este consubstanţială omului, până şi nemţii au probleme de corupţie pe alocuri; ce diferă este magnitudinea problemei. Românii încă mai duc plocoane la profesorii şi directorii de şcoală, deşi fenomenul pare a fi în scădere faţă de magnitudinea lui de acum o decadă.

Tot felu’ de lucruri au fost atribute ale vieţii comuniste, deşi nu au fost neapărat mărci româneşti. Statul la coadă îl au şi englezii, pasiunea pentru birocraţie o pot confirma studenţii ajunşi în Franţa prin Erasmus, pasiunea pentru religie o au şi americanii (în special prin Bible Belt), pasiunea pentru tabloid e pur şi simplu un datum universal. Tehnologia aplicată prost este o marcă a întregului grup de ţări de sub Cortina de Fier, şi dacă-i până acolo totuşi noi n-am avut vreun Cernobâl, ba chiar Cernavodă încă funcţionează bine-mersi.

Românii, deşi s-ar vrea şi s-ar crede un popor special, nu-s decât un alt nume pe harta lumii, cunoscut în străinătate şi cu bune şi cu rele. Mediocru dar cu mari pretenţii, cum de altfel se cred toţi europenii dacă-i întrebi. Revenind.

“Natura nu face salturi” zice un bătrân proverb latin, iar în privinţa minţii umane nu găsim vreo excepţie. Astfel că viaţa, cultura şi trăirea unei generaţii sunt strâns legate de cele ale generaţiei anterioare, precât şi de cele ale străbunilor în măsura în care ne mai amintim ce-au făcut străbunii.

Dacă doriţi şi vă sună mai bine, hai să înlocuim “comunism” prin “cultura românească din perioada Cortinei de Fier“. Nu de alta, da’ comunismul s-a întâmplat şi-n alte ţări care aveau alte trecuturi, prin urmare eticheta prea simplistă ne poate conduce în gard fără să vrem, adunând laolaltă trăsături ce altfel nu ţin de identitatea noastră istorică recentă.

Deci.. dragi tovarăşi şi prieteni. Natura nu face salturi, prin urmare eu sunt comunist, precât şi dumneavoastră sunteţi comunişti. Asta pentru că aveţi părinţi comunişti şi bunici comunişti, unchi mătuşi şi veri de aceeaşi factură. Pentru că aţi fost educaţi în şcoli unde erau profesori ce-au trăit în comunism, pentru că aţi muncit în servicii cu şefi ce-au trăit şi ei tot în comunism. Sigur, unii sunteţi mai puţin comunişti decât alţii, nu suntem toţi murdari în aceeaşi măsură şi-n acelaşi fel. Evident.

Însă urmele există peste tot, şi găsesc că poate e cazul să re-formalizăm cumva trăsăturile astea moştenite din comunism. În particular şi pe mici grupuri de oameni, nu zice nimeni să începem a muta societatea întreagă din loc(v).

Atributele culturale moştenite din iepoca de tristă amintire nu mai pot fi respinse fără examinare şi strict pe bază de sentimente la nesfârşit. Nu putem arunca la gunoi tovarăşul, nu putem arunca la gunoi pe “da, şefu”(vi), metodele draconice care-au dat-o pe Nadia Comăneci pot produce excelenţă în continuare – şi de altfel încâ produc: de-un exemplu, în olimpicii care se spetesc ore întregi muncind şi îmbunătăţindu-şi persoana proprie, în contrast izbitor cu lenea care zace în elevul de rând.

Uite, eu vreau transport public eficient. În Timişoara pre-’89 se avea atâta cap încât 3 tramvaie aşteptau după muncitorii de la fabrica U.M.T. când aceştia ieşeau din tură. Astăzi nu se mai practică, pentru că “urâm planificarea comunistă” şi alte idealisme ieftine. Desigur, planificarea comunistă era şi ea proastă, în sensul că nu se planificau suficiente mijloace de transport, chiar dacă temporizarea era corectă. Nu dorim să reedităm părţile proaste, însă trebuie pornit de la ideea de bază, de la template-ul comunist al planificării pentru a îmbunătăţi lucrurile – lucru imposibil dacă în loc de creier ai doar ură.

Morala şi etica, supunerea şi ierarhizarea, stratificarea socială şi atitudinea faţă de sexualitate, mâncarea şi atitudinea faţă de libertate, toate faţetele vieţii din cultura comunistă au a fi reanalizate şi avem a ne face proprietari din nou pe ideile întinate de ăia. Sângele nou poate altoi fertil doar dacă am tăiat jos din vechiul ciot ce era putred: numai ce era putred şi absolut tot ce era putred. Nici mai mult nici mai puţin.

~*~

Reconcilierea dintre trecut şi prezent va urma, inexorabil. Îi rămâne fiecăruia să stabilească pentru sine dacă munca depusă spre a grăbi acest proces merită timpul pierdut. Eu spun că da. Ca orice reconciliere, ea poate lăsa cicatrici dacă nu suntem atenţi.

Iar cicatricile istorice se văd dureros, tovarăşi.

----------
  1. Sau Bitza (Tovarăşilor), sau Il-Egal (Tovarăş fals), Shobby (Tovarăşi) şamd []
  2. Closure e un termen englezesc pe care l-aş aproxima prin împăcarea cu un eveniment altminteri dureros din trecut. []
  3. În opoziţie cu organizarea de tip democratic, să zicem. Astea au fost temele imediat după 1989, şi cu greu au început discuţiile care să includă şi alte subtilităţi []
  4. Şi tot se continuă cu pornirile josnice gen furtul din fonduri europene. Pentru că aşa-i la troglodiţi, omului de bună credinţă care te tratează drept egal îi furi căciula. []
  5. Da, observ ironia de a scrie aceste lucruri pe un blog destinat în principiu necunoscuţilor. Mă salvez prin aceea că în general scriu să-mi reamintesc, nu scriu spre a influenţa sau a îndemna neapărat. E ca şi cum m-aş adresa necunoscuţilor de pe stradă în mintea mea, consider că articolul mediu de blog are cam aceeaşi tărie şi aceeaşi putere de influenţă cât are şi o privire mută. Peste cinci minute aţi uitat ce-aţi citit. Nu-i vreo încercare de influencer aici. []
  6. Pentru că e o formă de acknowledgment necesară în interacţiunea profesională []
----------

Ce mai scriu francezii pe bloguri

Ce-i drept, nu toţi francezii, doar ăia care publică pe platforma Blogger. Am folosit lista francezilor de acolo pentru că este uşor să reglezi parametrul pentru locaţie (loc0=FR).

Pe scurt, de altfel nici n-am multe concluzii noi:

  • O grămadă de bloguri sînt abandonate. O grămadă. Pur şi simplu intri, vezi că este o singură pagină cu articole, DACĂ există vreun articol. Cam la fel e în toate limbile, în română cel puţin se sparie gîndul cîte vedeai prin Zelist că n-au activitate.
  • Există o minoritate foarte hotărîtă să scrie în engleză. Aşa au ei chef, se ţin cu sfinţenie de chestiune. Se văd mici greşeli pe la cusături, dar măcar oamenii ce scriu astfel de bloguri par hotărîţi şi scriu mult, lucru de laudă. Români să scrie în engleză nu prea vezi, iar dacă vezi e-n stilul est-european care zgârie pe ochi.
  • Băi, francezii iubesc pozele mari. Da’ mari, să umple pagina cu fiecare, pentru că intERnEtul esTe -~=MUltiMeDIa=~- după cum ştim cu toţii, deci hai să punem multimedia pe el. Poze. Am zis poze? Multe poze. Mămici, machiaje, handmade, fotografii de amator, peisaj urban pe alocuri, sunt de toate. Vreţi o fereastră în viaţa francezului mediu? O puteţi obţine foarte uşor, citiţi-le blogurile.
  • Că veni vorba, nu putea să lipsească fotografu’ amator, genul care pune poze din toate unghiurile cu aceeaşi chestie. Un fel de minoritate, dar cam asta pare preocuparea principală în materie de multimedia. Ah, şi modelatorii 3d, cred c-am numărat vreo 5-10 bloguri.
  • Au mult mai puţine “bloguri de reţete”, mult mai puţine bloguri de mămici faţă de România. Alea care există sunt cu un ordin de mărime mai puţin obnoxious(i).
  • În schimb există o imensă cantitate de blogheriţe tinere şi preocupate de modă(ii). Albe, mulatre, la sat sau la oraş, mi s-a acrit de cîte unghii şi botine şi hăinuţe şi produse de machiaj am văzut. Ochiometric îmi pare o preocupare foarte intensă. Şi la noi este o preocupare, nu zic, însă mult mai slabă.
  • Destul de puţină poezie, destul de puţină literatură; ori aveam eu prea bună selecţia în română datorită Fainului, ori nu-i o preocupare a francezului mediu de pe blogspot. Recenzii de carte ar fi vreo 2-3, de sămînţă.

Cam atît. Evident, eu fiind cam nepricepuţean într-ale limbii în discuţie, este posibil să fi interpretat unele chestii greşit, deci chiar sînt curios dacă cineva are răbdare să arunce o privire pe listă şi să confirme sau infirme cele spuse dinsus. Da, mi-e clar şi mie că utilitatea listei dinsus este zero, cam ca şi comentariile de pe Filelist despre filme, “E tare luaţi-l cu âncredere”. Pare rău, uneori articolele se scriu strict în folosul autorului, pentru a-ţi nota la cald ce credeai despre anumite chestii.
Revin dacă mă apuc să sap prin WordPress.com.

----------
  1. Dacă trebuie să căutaţi cum se traduce înseamnă că aveaţi nevoie disperată de cuvînt în vocabular oricum []
  2. Da, cantitate, pentru că-s literalmente la kilogram []
----------

(no title)

text plin de cuvinte scrise cu i din a la inceput si la final, sa zgarie ochiu’

http://dexonline.ro/definitie/%C3%AE*

În câte feluri poţi să fii primu’ (şi să nu conteze)

Uite, de exemplu astăzi a ieşit o versiune nouă de Fedora Linux, şi anume Fedora 20. E atât de nouă încât nici măcar pe prima pagină a saitului fundaţiei nu apare, însă poate fi descărcată imaginea folosind pagina lor de torente. Să descărcăm, zic.

De azi, acolo e şi-un steag românesc

Steaguri, steaguri

Ce vedem? Steaguri americane, vreo doi italieni, un francez,  un australian, un olandez ..

.. şi, cu voia dumneavoastră, un român începând de acum 10 minute. Contează, remarcă cineva, e important în vreun fel? Evident că nu.

Şi totuşi, la ora când scriu, torentul are 123 seederi + 224 peers. Printre care şi un român. Cam atât, înţelegeţi voi ce vreţi.

Scurte .. cât o zi de post

Sub nemuritorul slogan că “pic cu pic se face marea”, articolul de faţă e o colecţie de chestiuni disparate care se tot adună la mine-n minte dar nu-şi merită un articol propriu. Acestea fiind spuse, înarmaţi cu ceva răbdare, să purcedem tovarăşi!

~*~

Aflu din presă cum că Biserica ar trebui să rezolve problemele cetăţenilor. Nu că m-aş da în vânt după statisticile româneşti, făcute adesea prin metode dubioase şi în general să iasă cum a comandat şefu’, dar …(i)

Ascultând Radio Antena Satelor, dau în fiecare marţi seara de emisiune cu popa. Apoi de la 22, în ceva emisiune în care sună ascultătorii să discute pe o temă dată, moderatoarea (Garofina Şologon) adeseori discută în termeni creştin-prozelitişti despre cum adevărul este cel al Bibliei, calităţile creştine sunt cele de dorit în orice om, diverse recomandări ale practicii creştine sunt normale, şi aşa mai departe. Eu unul aş zice că emisiunile astea-s sancţionabile, până la urmă Radio Antena Satelor este parte a Radio România; or diversele porţiuni ale statului n-au voie să promoveze direct o religie sau alta, un cult sau altul, nu? Totuşi nimeni nu se sesizează, şi mă întreb de ce.

În orice caz, emisiunea e un contact interesant cu realitatea satului, fără lubrifiant. E indirect un contact cu realitatea subiacentă traiului în România, şi care subliniază grosolan ce hău se cască între baba murdară pe picioare a lui Ţuţea şi modernitatea culturală a unei mâini de oameni educaţi(ii). Dacă poftiţi, avem şi-un exemplu de blog de mamă creştină.

Aş fi vrut să mă întreb retoric dacă nu cumva influenţa Bisericii Ortodoxe e suprareprezentată în sondajul arătat dinsus, însă nu vreau să-mi fac iluzii. România mai are până la masa critică de agnostici/atei care să pună măcar probleme semnificative religiei tradiţionale. Oricâte zbateri pe bloguri s-ar întâmpla, cum a fost când cu referendumul.

~*~

Trecând în sfera engleză, un moment amuzant ne este servit de către un personaj de pe tumblr: ce animale fictive ai voie să fuţi? Deci dom’le, faptul că ai prieteni imaginari nu mai este lucru de ruşine. Faptul că discuţi cu vocile nu mai este boală psihică sau în cel mai bun caz joacă de copil nesocializat. Mai nou e complet ok, dar pe de altă parte se formează o întreagă subcultură în jurul acestui joc, cu regulile şi interdicţiile proprii. Reţineţi, nu-i voie să vă imaginaţi zoofilie decât dacă personificaţi animalul!

Între timp, prin zonele rurale ale patriei, problemele sunt aceleaşi ca la 1900 toamna.

~*~

Altfel, am descoperit un sait de mare ajutor cuplurilor. Nu e el la fel de mare ajutor precum ar fi .. ştiu şi eu .. comunicarea deschisă, dar e un paleativ excelent. Saitului îi zice Mojo Upgrade, şi rolul său este de a face partenerii să-şi descopere unul altuia pasiunile sexuale.

Pe româneşte, fiecare din parteneri completează un tabel cu ce ar vrea să se întâmple în dormitor(iii), de la pişu pe piept până la simulare de viol. Saitul compară listele, iar dacă ceva apare la ambii oameni din cuplu, îi informează că “ştiţi, ar trebui să încercaţi asta”. În principiu le foloseşte acelora care se tem că partenerul ar reacţiona urât aflând cum că au vreun anume fetiş de care le cam este ruşine chiar lor înşile.

~*~

O bandă desenată(iv) numită Doghouse ia în discuţie o problemă des observabilă: biasul de reprezentare. Şi anume, majoritatea persoanelor care trăiesc cu vise de genul “trebuia să mă nasc în altă epocă” îşi reprezintă epoca respectivă doar prin elementul plăcut pe care l-au ales. Trebuia să mă nasc în timpul Renaşterii pentru că atunci sigur aş fi fost un om inteligent, aş fi descoperit chestii şi aş fi fost un om cunoscut .. gen. În nici un caz n-aş fi fost un simplu om care abia îşi câştiga viaţa de azi pe mâine.

~*~

Apropo de starea lumii, să notăm că există un anume blogher indian care se întâmplă că-i şi ateu. Ei fâs, “mare lucru” am zice noi, dar se pare că nu-i atât de simplu. Pentru că omu’ trăieşte în India, care nu-i în Europa, şi prin urmare să fii ateu pe-acolo e lucru mare. Spre exemplu, să fii ateu poate însemna că încearcă lumea să te omoare, ca pe Asif Mohiuddin.

Sigur, nu poţi niciodată şti cum e cu informaţiile astea prezentate dintr-un singur unghi, poate numitul Asif e ca un fel de homosexual agitat de prin vest, care calcă pe nervi nu prin credinţă ci prin felul cum se exprimă? În orice caz, în India e la fel de 2013 ca şi în Suedia, notaţi. De ce nu pot fi şi lucrurile la fel ?!

~*~

Un concept interesant vine de la Seth Godin: mental bandwidth(v). Sunt convins că nu l-a inventat el, însă îl explică suficient de bine încât să merite menţionat.

Capacitatea de a te concentra pe o chestie, pe una singură şi doar pe aia, până îţi iese .. păi nu prea mai vezi aşa ceva. Dimpotrivă, tătă lumea trebuie să fie multilateral dezvoltată şi să-şi poată apleca atenţia asupra a cel puţin 3 chestii deodată, lucru denumit de turci şi multitasking. Totuşi, există observaţii care arată că un om munceşte cel mai bine dacă nu este obligat să schimbe contextul mental foarte des.

Remarca mea ar fi că internetul a schimbat lumea, printre altele şi fiindcă a obligat omul să-şi împartă concentrarea pe felii discrete din ce în ce mai mici. Contează asta pe termen lung? Vom vedea.

~*~

Tot din lumea mare, un articol fain scris pe o temă tristă: Sentenced to death for a sip of water(vi).

E oarecum amuzant şi oarecum trist să citeşti articolul. O creştină bătută pentru că a băut apă, nerespectând dracu-ştie-ce-interdicţie a unui Bărbos Important, chestie care face apa necurată pentru musulmani. Creştina habar n-are că face ceva greşit în partea locului, dar are gura mare că regulile n-ar trebui să i se aplice. Răspunsul este unul violent, foarte violent, ceva ce nu ar trebui să se întâmple unei fiinţe umane, nu în urma şirului ăsta de întâmplări. Dar uite că a fost şi a trăit cineva lucrul ăsta, uite că unii cred încă în Bărboşi din Cer, uite că încă trebuie să păşeşti ca pe ouă în anumite culturi şi ţări. Pentru că de-aia e aşa de mare şi vastă lumea asta, pentru ca nişte tâmpiţi să scrie legi tâmpite dictate de un om invizibil din cer. Fascinant.

~*~

De ultimă chestie, un articol despre copiii uitaţi prin maşini. Are o savoare aparte, are ingredientele necesare pentru a fi citit, simţit şi digerat mental. Mi-ar plăcea să văd şi jurnalism românesc de factura asta, făcut cu date, interviuri, efort şi mai ales timp. Nu c-ar exista publicul pentru aşa ceva, dar zic şi eu, încă sper.

----------
  1. Şi da, am văzut suficiente sondaje făcute în persoană şi unde s-au manipulat rezultatele. Singurul vag onest la care am participat o fost unul efectuat pentru beneficiul Timişoreana, unde tânărul “intervievator” nici măcar n-a clipit la răspunsurile negative. []
  2. Printre care eu nu mă consider, apropo. []
  3. Fiecare separat, nu deodată! []
  4. Sau cum pula calului se numeşte webcomic în română []
  5. Care s-ar traduce prin lăţimea de bandă a minţii, ceea ce-mi sună ca nuca-n perete. []
  6. Fiind o propoziţie de sine stătătoare, nu se mai aplică regula pentru titluri a enlejilor? Am copiat cum e şi-n ziar, cu literă mare doar la primul cuvânt. []
----------

Uneori visez

Uneori visez. Chestia ciudată cu visele mele, cel puţin cele pe care mi le pot aminti, este că le pot şi controla. Nu pentru c-aş avea eu puteri supranaturale, ci pentru că ele se apropie prea mult de limita conştientului. Visez, şi în timp ce acţiunea se derulează, pot auzi porţiunea din creier care se ocupă de “regie” cum caută frenetic să decidă ce se întâmplă mai departe. Nu de puţine ori m-am trezit din somn, continuând să mă întreb ce ar fi trebuit să facă personajele mele din vis, respectiv ce opţiuni aveau de fapt la dispoziţie. Evident, visele în care ştiu ce pune la cale regizorul nu mai au mare efect asupra mea, pentru că aflu şi eu simultan cu creierul propriu ce se va întâmpla.

N-am visat că zbor decât o singură dată în viaţă, pentru că de obicei mă trezesc încercând să-mi imaginez (conştient deja, da?) cum e senzaţia de zbor. O singură dată mi-a ieşit figura, o singur dată am dormit suficient de adânc şi am reuşit să imit în minte senzaţia de uşurătate a trupului nepurtat de aripi, doar înclinat cumva în direcţia de deplasare şi liber de greutatea paşilor.

Dinjos vă voi povesti un alt vis ne-regizat, cu slabele mele puteri de a mi-l reaminti în detaliu. O fo’ acum multe luni, şi totuşi a fost într-atât de intens încât m-a bântuit multă vreme după ce l-am visat. Adânc şi prost am dormit în ziua aia …

~*~

Mă găsesc pe o stradă. Mărginaşă. Este foarte evident lucrul ăsta, pentru oricine a văzut vreodată cum arată cartierele limitrofe ale oricărui oraş românesc. Blocuri înalte de un gălbui-scorojit, iarba crescând dezlânat pe marginea drumului, ochiuri de geam pe alocuri sparte care completează o atmosferă sordidă. De fapt spun greşit oraş, pentru că deşi am blocuri în faţa ochilor, totuşi nimic nu seamănă a oraş şi civilizaţie; ar putea fi la fel de bine o stradă în mijlocul lui niciunde; nu am mărci ale civilizaţiei care să mă plaseze “la oraş”.

Eram deci pe o stradă, şi trebuia să ajung .. dracu ştie unde. Dar mă grăbeam, şi dacă nu mă grăbeam atunci simpla aflare în zona respectivă mă făcea să grăbesc pasul. Simţeam ochi duri privind dimprejur, deşi altfel muţenia locului era mormântală. Remarcabil de altfel, asta e o trăsătură relevantă, tăcerea completă de parc-aş fi într-un film de groază în care aşteptăm să sară de undeva criminalul, pericolul.

O iau la pas, încercând să ghicesc încotro merg. Din urmă mă prinde înserarea, fără grabă însă fără oprire – diverse aspecte ale scenei cad în penumbră, se sting încet-încet. Ies de pe stradă, dau în alta, apoi în alta, toate seamănă între ele şi nu-i una care să-mi dea vreun indiciu încotro mă duc. Nu privesc decât arareori înapoi, nu văd nimic şi totuşi ştiu că ceva este în urmă şi aşteaptă să mă încolţească. Oameni care au violenţă în minte, câini maidanezi pe al căror teritoriu voi fi un intrus odată cu căderea completă a serii. Merg, merg, nu pot spune câtă vreme. Cert este că la o bifurcaţie am de ales între două drumuri ce par suficient de diferite .. şi aleg greşit. Ies pe un mal al unei ape micuţe, un soi de canal urban care-i însă cumva mărginit într-o parte, strada mea este înfundată cu piciorul unui pod sau ceva foarte mare care blochează trecerea complet.

Este sunet, în sensul că auzi tăcerea apei şi tăcerea străzii, însă nu mai este liniştea mormântală descrisă mai devreme. Pe apă nici urmă de vas, plută sau altă formă de transport pe care aş putea-o folosi, deşi timp de o microsecundă am sperat ca asta să facă alegerea una corectă. Eu merg, continui să merg până la înfundare, până la întâlnirea pereţilor podului cu cei ai clădirilor, iar din urmă tot răsar ochi şi în final se desprind colţi şi forme butucănoase din urma mea. Tot ce rămâne în minte este galbenul-coşcovit al pereţilor muţi, o tăcere veche şi inumană căreia nu-i pasă de ce se întâmplă la nivelul solului. Pereţii muţi, înalţi şi fără vreo fereastră, roşi de vreme însă puternici şi altfel de netrecut, oricât de mare ar fi voinţa sau năzuinţa mea …

După care trezirea. Galbenul ăla scorojit mă hăituieşte de atunci încoace, ba chiar i-am găsit şi o slabă aproximaţie undeva în realitate.

~*~

 Chestia e că am avut o serie de vise similare, însă nu identice. Ce se păstrează între ele este tăcerea mormântală, liniştea dată de un loc altminteri părăsit, şi pe care-l presimţi c-ar conţine totuşi fiinţe ce poate nu ţi-s binevoitoare. Aceeaşi senzaţie de încordare, de atenţie concentrată pentru a nu fi luat prin surprindere de vreun câine sau boschetar ce te consideră nedorit. Mai am vise de aceeaşi culoare verde-stricat cu tonuri de gălbui, spre exemplu unul în care înotam în apa Begăi, foarte joasă şi foarte murdară, în ceva întrecere. Îmi amintesc un vis în care trec printr-o hală plină ochi cu un material de consistenţa şi cu aspectul bălegarului, care cumva era încărcat pe ceva navă şi prin care a trebuit să trec fizic(i). Am un vis în care şedeam pe-o bancă şi-un alai de nuntă trece vesel, iar eu îl urmăresc spre a intra(ii) în curtea unei fabrici părăsite. Unde de altfel curtea e mică şi pătrată, iar pereţii te împresoară ameninţând prin tăcere, un contrast atât de izbitor cu lumea “de afară” încât ţi-e frică şi să respiri; nu văd nici o ieşire, caut într-un corp de clădire dar e în întregime părăsit, apoi reuşesc să trec printr-o uşă cu gratii doar spre a mă găsi într-o încăpere cu un câine agresiv şi aspect de maidanez rufos. Nu mi-e clar cum i-am trişat atenţia, însă trecând de a doua poartă cu gratii mă văd din nou pe o stradă clar din oraş, cu pomi, cu oameni, cu sunete şi mai ales culori calde. Foarte pregnantă diferenţa.

Într-un fel chiar e o reamintire a preumblărilor mele pe străzi mărginaşe şi o revedere a fabricilor în ruină pe care le-am vizitat. Oarecum. Însă nu complet.

Am vizitat, spre exemplu, Cazarma “U” din Timişoara, care-i lăsată în ruină de zeci de ani. Am intrat fără să-mi pese prea mult, am tresărit când am constatat că într-adevăr erau oameni ai străzii acolo, şi totuşi am păşit înauntru pentru că mă mâna dorinţa să văd şi pozez locurile. Iar oamenii chiar n-or avut nimic cu mine, şi am ieşit întreg de-acolo, ba chiar mi-am dus şi prietenii în vizită o tură(iii) fără să păţim nimic. Am intrat repetându-mi că oamenii dacă-s prezenţi nu-s violenţi, că dacă ar fi atunci s-ar fi auzit de mult prin târg, că în fine şi lor le-o fi frică de-un străin într-o primă fază. Toate chestii corecte de altfel, însă subconştientul nu se ocupă cu logica, şi rămâne acel “dacă ar fi fost altfel..“.

Idem, am vizitat fosta fabrică ILSA, cu vântul trântind uşile între hale de mi se ridica părul în cap .. dar am ieşit, fără să întâlnesc picior de om sau animal de care să trebuiască să mă feresc, darmite să fug. Am intrat, am văzut fostele hale căzute în uitare, am privit prin geamurile sparte. Am văzut cataloage de produse şi rămăşiţe de lână, încăperi strâmte pe unde “mergea” tubul de aerisire şi unde era să rămân blocat, casa liftului care stătea căscată şi-n care m-am aplecat să pozez.Am fost pe acoperiş şi-am văzut de sus Take Ionescu cu maşinile mergând domol pe-acolo, am văzut rutina şi banalul în nudul lor, colecţii de blocuri şi instituţii.

Ştiu că dintotdeauna m-au fascinat lucrurile căzute în uitare şi decrepitudine, precum şi maşinăriile ce funcţionează singure sau funcţionau cândva. Pe când eream copil mergeam cu tata la el la muncă, şi cel mai fain lucru -şi cel mai nasol, simultan- era să scurtăm drumul trecând prin camera boilerelor(iv). Tot la tata la muncă am văzut şi-am fost interesat de strung, maşinăria infernală care prelucrează fier şi-i complet nepăsătoare la oameni şi ratările lor(v). Computerul nu este decât o extensie naturală a acestor maşinării, un procesor fiind suficient pentru a măcina date şi a scuipa rezultatele cu monotonia infinitului, atâta vreme cât este curent şi sunt suficiente date.

Dar, cum ziceam, nu mi-e clar dacă toate astea au vreo legătură între ele.

----------
  1. Nu-i clar cum []
  2. printr-o crăpătură din zid, no less []
  3. Peste protestele lor, şi după ce-am avut fix aceeaşi discuţie pe care-o purtasem în mine însumi []
  4. Nu-mi amintesc exact.. ştiu doar că erau ceva cazane sub presiune care scoteau aburi []
  5. Failures în engleză, incapacitatea de a exploata corect un lucru, cu un frumos exemplu practic. []
----------

“Camera cea bună”

Tatiana Neamţu avea cândva blog. Pe acel blog avea cândva un articol. Cum Tatiana nu mai are blog, voi prelua eu ideea. E o referinţă prea bună pentru a o lăsa să moară în coşul cu pixeli morţi al istoriei.

~*~

Străbunica mea avea o cameră în casă. Cea mai mare cameră. Pot încă să-mi amintesc – corpul de clădire din stânga, unde era un soi de beci, apoi bucătăria şi o cămară imediat lângă, apoi şopronul cu lemne şi gaura de toaletă. În dreapta, un alt corp de clădire, împărţit în vestibul şi alte două camere; vestibulul însuşi fusese remobilat astfel încât să funcţioneze pe post de dormitor.

Străbunica nu mai niciodată camera mare, nu dormea acolo, nu stătea acolo; nici noi nu aveam voie în camera cea mare, ci dormeam într-o cămăruţă mai mică când mergeam în vizită. Camera cea bună era cu bibelouri, cu caietele străbunicului, mort săracu’, era cu masa festivă .. pe scurt, nu intrai acolo fără Treburi Importante. Era ca un fel de sanctuar, de loc sfânt, cu însemnătate dincolo de imediatul material(i). Îmi amintesc că am intrat de doar două ori acolo, o dată cu ocazia unui parastas, şi o dată fiindcă mi se arătau caietele cu matematici ale omului, ţinute ca nişte sfinte moaşte.

În altă ordine de idei ..

Îmi amintesc de o scenă din Hotarul Nestatornic(ii): ţăranul servitor la familia bogătaşilor tot cumpără pânzeturi fine, toată viaţa lui. Ia mătase şi-o pune la păstrare într-un cufăr. De ce? Ce rost are? Nimănui nu-i e clar, mai ales că el n-are fată să-i strângă zestre. Se lămureşte totul la deznodământ, şi anume moş Costache îi lăsa un soi de zestre fetei boierului, de care era el foarte apropiat. Doar că .. doar că. La deschiderea cufărului se descoperă mătasea de la fund ca fiind toată stricată, tăiată, inutilă; lucrarea timpului asupra pânzei, deh.

Ei bine, stricarea pânzei vreau s-o ţin puţin în lumina conştientului, şi s-o cuplez la ideea de “cameră cea bună”.

Remarca excelent Tatiana în articolul ei că în camera cea bună totul este perfect – şi totul este încremenit. Mort, nemişcat, neatins, sacru, nefolositor prin această ridicare pe un piedestal. Setul ăla bun de pahare din cristal, pe care-l ţin femeile începând cu momentul nunţii? E atât de bun încât nu va fi folosit niciodată, Doamne apără şi fereşte de aşa idee năstruşnică. Patul din camera de oaspeţi, ţinut acolo nemişcat pentru a întâmpina pe nimeni anume, doar “în caz că” vine cineva din ani în paşti? Vă evocă vreo imagine în minte chestia asta? Pentru că mie îmi, atât de vivid încât simt mirosul de aer răcoros şi puţin stătut, şi aud şi scârţâitul clanţei de la o uşă prea puţin folosită. Văd praful de pe vitrina cu bibelouri, şters religios cu regularitatea ceasului.

Tendinţa asta de hârciogăreală este una naturală a omului, aş spune. Aduni ce-i mai bun, pui deoparte, ţii pentru momentele importante ale vieţii, ş.a.m.d.. Totuşi, vorba Tatianei, te trezeşti lustruind la bibelourile pe care nu le vede nimeni, descoperi că tot ştergi praful pe o mobilă de a cărui folosinţă nu se bucură vreun om, că întreţii un conglomerat de lucruri care în fond doar asta sunt – lucruri. Lumea însă, şi oamenii mai ales, se tot rostogolesc la vale, pe un drum al cărui efect şi am risca să spunem scop este fix acela de a modela subiectul, de a ciopli câte puţin în persoană şi-n mediul ei. Ce-i atunci camera cea bună, dacă nu o piatră de moară agăţată de gâtul oricui?

Ce e până la urmă camera bună? Acumulare de potenţial pentru viitor? Nostalgie bolnavă? Simplă poliţă de asigurare împotriva uitării? Manie de a deţine lucruri bune? E o linie subţire între aceste două faţete ale chestiunii … unde anume trasăm linia rămâne la latitudinea cititorului. Chiar aş fi curios să aflu cum procedaţi.

----------
  1. Este că sună ca într-o compunere faină la română? Pupa-m-aş singur în cur.. []
  2. “La Medeleni”, volumul 1, de Ionel Teodoreanu []
----------

Jurnal, pe scurt

Băi, m-am defectat.

La muncă absolut tot ce citesc este în limba engleză. Când mă joc, tot engleză e; ştiu doar doi români iar ăia nu joacă decât din ani în paşti. În rest, Reddit este în limba engleză. Sursa ştirilor lumii ăsteia este engleza, în general. Dacă vreau să citesc ceva ziar românesc, mă apucă greaţa, şi nu din cauza limbii musai. Ce-i drept, îmi vorbesc limba proprie cu alţi români, da’ nici nu pot spune că-s vorbăreţ.

Problema este că am început să scriu un alt articol, dar nu pot scrie; nu mai ştiu cum. M-am blocat, mi se înfundă creierul când încerc să organizez chestiile în el folosind instrumentul ăsta numit şi limba română. Fără snobisme, nu încerc să spun c-ar fi româna naşpa sau ceva. Pur şi simplu, ca efect care curge natural din faptul că exist în engleză nu-i-clar-câte-ore-pe-zi, nu mai ştiu să română(i).

Cum recomandaţi să procedez? O cură cu Dilema Veche ar fi suficientă? Ceva bloguri, şi atunci care anume? Ceva literatură? Vă ascult cu interes.

----------
  1. Da, asta e o încercare de a traduce umor de internaut englez. Deal with it. []
----------

“Cea mai fericită fată din lume”

O “recenzie” de o scurteţe crasă.

Am citit articolul Angelei Tocilă despre acest film cu o oarecare mirare. În general eu unul nu privesc la cinematografie românească, şi asta din bune motive. Dar prima dată să-i dăm cuvântul dumneaei, care spune astfel(i) :

[filmul] Mă lasă scărbită, indurerată, deprimată, plină de furie. Dacă pe parcursul nesfârşitelor parlamentări între părinţi şi fiică, simţeam nevoia puerilă să-i strig fetei: nu semnaaaaaaa, nu semnaaaaaaaa, ca la cinema când eram mică, după ce s-a terminat, îmi venea să-mi trag palme că m-am uitat, ştiind că într-un fel sau altul voi fi dezamăgită, că ziua minunată ce-o petrecusem în Padurea 1 Mai se dusese pe copcă învăluită în imaginea deprimantă a unor jeguri de oameni, care nu deajuns că există şi-i vedem la fiecare pas, dar se mai şi găseşte câte-un deştept să facă şi filme despre ei, să-ţi bage în ochi exact nimicnicia pe care tu te străduieşti s-o eviţi în viaţa de zi cu zi, pentru că n-ai nimic în comun cu ea şi nici nu vrei să ai.

Bun, acum că am stabilit tonul discuţiei, hai să vedem fondul.

Am pus mâna şi-am urmărit primele 20 de minute din film. Nu am nevoie de mai mult, e suficient pentru a putea discuta ce descrie Angela. Tot, tot ce reproşează ea filmului este într-adevăr acolo. Avem şi filmarea obositoare(ii), şi personajele de-a dreptul româneşti, şi .. tot. Tot. Filmul e România, şi România e filmul ăsta. Sau e şi filmul ăsta, na. E etern, prin aceea că România anului 2013 se va recunoaşte mereu în el.

Angela are o problemă cu personajele. Mă întreb dacă are o problemă şi cu Madama Bovary, sau cu cei care l-au băgat pe contele de Monte Cristo la închisoare. Asta e mai nou o acuză contra vreunei opere de artă, că nu-ţi plac personajele? Păi asta e şi ideea, doamne apără şi păzeşte, ideea e ca personajul să captureze ceva ce merită capturat astăzi şi va rămâne notabil peste vreme.

Delia din filmul ăsta e orice fată mai de la ţară, ajunsă şi ea la oraş. Are visul ei, norocul ei, e târâtă într-o vâltoare din care nu pricepe nimic dar în urma căreia totuşi rămâne cu ceva; în privinţa asta filmul e chiar incredibil, trebuia fata să sfârşească bătută pentru că n-a respectat autoritatea părinţilor. Privirea aia somnolentă pe geamul maşinii, dar care se schimbă la intrarea în Bucureşti? E notabilă, şi e excelentă ideea de a insista cu cadrul încât să înregistreze ambele stări. Fata care-i răspunde în doi peri tatălui? Discuţia aia pasiv-agresivă din maşină? Păi frate, asta e România în splendoarea ei, astea-s relaţiile unei bune bucăţi din populaţie, care-i problema? A, că am vrea film edulcorat, bine. Delia este construită astfel încât peste 20 de ani să fie material de studiu pentru antropologii culturali, la fel cum personajele din filmele cu Brigada Diverse sunt material de studiu astăzi.

Avem apoi probleme cu agresivitatea celor de pe platoul de filmare. No, recunosc, io n-am fost pe vreunul, dar din câte ştiu filmul nu-i departe de adevăr nici în privinţa asta. Care-i problema, că publicitatea e o minciună frumos construită? Că în spatele ei se răcneşte, se sfarmă vise, se spoiesc oameni altfel urâţi şi în general se pretind lucruri care nu-s nici pe departe adevărate? Aşa şi trebuie, e un aspect realist într-un film care nu se pretinde a fi altceva decât realist. Înclin să-i dau dreptate lui Andrei Gorzo pe această temă: “[filmul] e un protest (..) împotriva penuriei de delicateţe sufletească din lume(iii). A, asta implică să-l brutalizăm pe spectator? Foarte bine. Îl luăm pe spectator şi-l vârâm în spatele unor uşi altfel închise, să vadă şi el ce fain îi în modernitatea asta.

Revenind: eu nu mă uit la filme româneşti. Dar asta e vina mea, nu problema lor, e vina mea că mă refugiez de mine însumi, exact ca Angela. Mă doare stomacul să văd personajele, într-adevăr, dar mă doare pentru că ele-s prea apropiate de adevăr(iv). Relaţiile între personaje, decorurile, totul converge înspre românesc. Tot ce mi-e teamă este că tocmai subiecţii care ar trebui să se simtă vizaţi n-o vor face. Dar până la urmă, nici omologii vii ai personajelor lui Caragiale n-au făcut-o vreodată, prin urmare nu voi reproşa filmului lipsa unor tuşe mai groase de atât. I-aş reproşa poate lipsa de umor, dar cum nu l-am văzut tot …

Căsuţa de comentarii rămâne deschisă unor păreri contrare, ca de obicei.

----------
  1. În paranteză, aş remarca: faptul că tu ai dat disable la JavaScript s-ar putea într-o zi să te muşte de cur. Dacă eram mai bagpulist de felul meu nu-ţi dădeam link şi nu te citam, vezi că nu toată lumea e suficient de chitită să te ajute pe tine. []
  2. Teoretic doar, bear with me here vorba turcului []
  3. Fără generalizare, însă. Lasă lumea, nu cred că-l durea prea mult capu’ pe regizor despre “lume”, aşa în general []
  4. Spre deosebire de cele din “telenovelele” româneşti []
----------

Gara de Nord Timişoara, tot jegoasă.

În 2008, fiind în trecere prin gară, am pozat un morman de gunoaie. El s-a strâns unde s-a strâns din motivul simplu că lumea e de-o nesimţire cruntă, nu neg. A, şi s-a strâns încet-încet pentru că broken windows theory(i). În orice caz, mormanul este tot acolo cinci ani mai târziu.

De altfel, impresia mea este cum că această gară nu are nici un fel de şefi. Nici unul. Sigur, există indivizi care  în teorie au nume, funcţie şi o fişă a postului. Dar nu-i putem suspecta că ar fi şefi, chestia asta implică fapte şi acţiune. Am mai semnalat nepăsarea cruntă a indivizilor ăstora, când cu vagoanele arse lăsate să şadă pe linie vizibilă în miezul gării, săptămâni în şir.

De ce revin astăzi la toate astea? Pentru că un binevoitor a găsit cu cale să filmeze mizeria ce zace ascunsă ochilor lumii în mod normal:

Acest comportament plin de nepăsare trebuie să înceteze. Chiar dacă, citând un pasionat feroviar,

daca cel care a filmat a fost observat iar vor avea probleme pasionatii care fac poze sa promoveze calea ferata…

Deci, chiar dacă pasionaţii vor avea probleme, eu zic că-i mai bine să vorbim. Pasionaţii nu fac vreun bine nicicui tăcând. Ce promovează ei? Căi ferate mizere? Nu mersi. Fie se astupă găurile din gard şi se împiedică călătorii să treacă prin zonă(ii), fie se curăţă locul în mod constant.

Conducerea Gării Nord Timişoara are a demonstra că persoanele din spatele funcţiei îşi merită salariile, măcar când strigă lumea la ei să-şi facă treaba pentru care este plătită. Apropo, vreo metodă de contact modernă n-or avea? Eu unul n-am găsit.

P.S. A se citi comentariile de la Opinia Timişoarei, poate o fi ceva relevant şi în spusele celor de-acolo? În orice caz, declaraţia domnului Benec cum că face periodic curăţenie îmi pare o gogoaşă cât mine de mare.

----------
  1. Sau “Teoria ferestrei sparte” în română. Însă englezii au inventat-o, aşa că o numesc ca la ea acasă []
  2. Ceea ce, în fond, e şi o chestiune de siguranţă feroviară, deşi s-or găsi oameni să protesteze că li s-a tăiat scurtătura []
----------

Social media şi presiunea publicului

În primul rând, conţinutul original. O gagică postează pe pagina de Facebook a grupului Subway următorul text:

I used to work at Subway a couple months ago, but I quit. And what made me quit was one time a homeless man came in to get a sandwich. He asked if the sandwich would be more than $10. One of my coworkers told him no and he carried on. When he got down to the register, he was searching frantically for his money, and with such shame on his face he said he couldn’t find it and started to leave. But I called out to him and said I would pay for it. I got my credit card and paid for an entire meal for this man, with no discounts. Completely in full. He thanked me over and over. Then when the next person in line got to the register she told me how nice of thing I did. Now when everyone left I was in the back cleaning and my manager yelled at me. Telling me that if someone can’t pay for their food you tell them to leave. I told her that I wasn’t going to let him starve. It was 115 degrees outside. He was probably exhausted, dehydrated and very hungry. I was so baffled about the fact that I just got in trouble for helping someone in need. I was being constantly told by owners and supervisors of the company that this was a business about people and making people happy. But I guess the homeless aren’t people. So I quit a week later.

sursă

Într-o traducere pe scurt, fata o lucrat “acum câteva luni” la Subway (din care înţelegem că o lucrat foarte, foarte puţin .. dar despre asta mai încolo). Într-o zi i-a venit un boschetar care s-o asigurat că ce comandă îl costă mai puţin de 10 dolari, ea i-o gătit chestia, da’ tipu se dovedeşte că nu avea nici măcar banii ăia. Omul dă să plece, tipa plăteşte în locul lui, el zice mersi da’ managerul o muştruluieşte. Din asta ea înţelege că deşi supervizorii ei spun că vor să faci oamenii fericiţi, boschetarii nu sunt oameni. Aşa că-şi dă demisia.

~*~

Ei, chestiunea mi-a parvenit prin Twitter, unde am susţinut următorul schimb de replici:

danielapetrescu: Umanitate. “@raluxa: Social media #fail due to lack of response: http://t.co/OriwIwkIz1 – @SUBWAY still keeps quiet.”

daimonz: @danielapetrescu @raluxa Haida-de, o prostuta are O problema cu UN manager, si brusc urlam la lipsa de umanitate a firmei? Cam ardem pasii..

danielapetrescu: @daimonz Unde-oi fi zis eu ca intreaga firma are o problema de umanitate, nu stiu. Dar poate-mi arati tu. @raluxa

daimonz: @danielapetrescu Pai atunci de ce urla lumea pe social media la Subway? Probabil la headquarters habar n-au cine-i tipa aia.

danielapetrescu: @daimonz Eu nu pot sa vorbesc decat in numele meu. Si mie mi se pare inuman gestul managerului.

daimonz: @danielapetrescu Pai bun, dar de ce e social media fail si de ce trebuie musai sa raspunda compania-mama? Ca ai dat RT unei chestii pe tema.

danielapetrescu: @daimonz de vreme ce e un scandal care-a prins proportii si care se desfasoara in jurul numelui companiei mama, compania trebuie sa spuna cv

danielapetrescu: @daimonz pe mine nu scandalul lor din social media ma interesa, ci faptul ca pe lume exista oameni care gandesc ca managerul respectiv.

danielapetrescu: @daimonz cand lui Oprah nu i s-a aratat o geanta intr-un magazin din Elvetia, pe motiv ca era prea scumpa, ELVETIA si-a cerut scuze.

~*~

În primul rând, câteva vorbe despre întâmplarea în discuţie. Numita Savannah pare a fi o tinerică abia ieşită de pe băncile facultăţii, dacă nu ale liceului direct:

Savannah Baker

Savannah Baker

Eu, ca manager al ei, i-aş fi spus exact aceeaşi chestie ce i s-a spus deja. Spre exemplu, pentru că o tânără este uşor impresionabilă, iar ca manager chiar nu vrei pe cineva uşor impresionabil dând piept cu clienţii. De ce? Poate pentru că după ce plăteşte ea masa pentru 2-3 boschetari, e posibil să se facă o coadă de cerşetori la uşa magazinului, pe sistemul simplu că “e o proastă acolo, să ne încercăm şi noi norocul“. Zilnic. Nu doar în România cerşetorii au tupeu. După care clienţii normali cam pleacă scârbiţi, fast foodul prinde o imagine naşpa, iar tu ca manager trebuie să te speli pe cap cu situaţia. Ăsta e rolul managerului, să-şi educe şi conducă angajaţii astfel încât să fie bine şi pentru firmă şi pentru client. Dacă trebuie să măcelăreşti visele roz ale angajatului uneori, asta e. Business as usual.

Dacă omul în discuţie era însetat, un pahar cu apă de la robinet nu te costă să-i dai(i). Dacă e deshidratat chemi o ambulanţă. Ţii musai să-i oferi ceva de haleală, pentru că era probably mort de foame(ii)? Îţi întrebi şeful direct dacă nu poţi să-i faci un discount mare sau să inventeze el un motiv ca să scoată un sandviş deja ieftin complet gratis. Ideea e că tu ai un şef şi ai o fişă a postului; dacă vrei să treci peste fişa postului, îţi întrebi şeful. Vrei să ajuţi boschetarii? Unele restaurante lasă seara resturile de mâncare în afara pubelei, cu scopul declarat ca oamenii străzii să vină şi să se servească cu ce pot. Vrei să ajuţi? Bagă mare şi împinge-ţi şeful să facă un gest similar.

Apropo, eu nu văd niciunde ca angajata să fi fost pedepsită cumva. Nu tu avertisment scris, nu concediere, nimic în afară de o mustrare verbală cât să reţină fata că cine n-are bani nu-i client. Ea s-o îmbufnat nevoie-mare, şi şi-o băgat demisia. Dacă o mai fi discutat pe temă cu managerul ei nu putem şti, ea nu precizează. Dacă o fi întrebat pe şeful următor ierarhic iar nu ştim, în schimb ştim că i s-a transmis să-i facă pe clienţi fericiţi, de către multiple persoane. Poate trebuia managerul să-i explice mai pe îndelete că plătitul mesei clienţilor cu cardul propriu nu e cea mai fericită alegere … e posibil, cam asta e singura vină ce i-aş găsi-o omului. Că nu şi-a explicat pe îndelete decizia, şi că a vorbit de faţă cu publicul în loc să-şi ia angajata deoparte(iii).

~*~

Revenind la discuţia despre social media: eu nu văd ce ar trebui să contribuie corporaţia Subway la discuţie. E o întâmplare banală de muncă, disagreement între subordonat şi şef. Subordonatul are impresia că şeful a luat o decizie proastă, dar nu încearcă să rezolve problema, nu încearcă să discute pe scara ierarhică, doar îşi dă demisia. Probabil nimeni altcineva din cadrul companiei nu are idee de întâmplare, e doar un incident minor de muncă.

După care vine behăitoarele pe reţelele sociale şi încep să urle că vai, ce fată bună la fuflet şi ce răi este corporaţia. Ce să zic, ce e de zis?

Din punctul meu de vedere, Subway nu au ce răspunde, nici încolo nici încoace. Dacă ar face PR pe stil vechi, ar răspunde exact ce am zis şi eu dinsus: managerul are dreptate, fata n-a respectat procedura şi nici n-a cerut clarificări mai apoi, ducă-se învârtindu-se. Dacă fac PR pe stilul nou şi la modă, probabil vor băga cândva o dumă expirată cum ca “cercetează chestiunea” şi “vor lua măsuri”, dacă cumva prinde suficientă tracţiune povestea asta. Şi cam asta-i tot.

Nu mi-e clar dacă există companii capabile să mai facă PR pe stilul vechi, în care uneori îi transmiţi interlocutorului că nu-i treaba lui ce se întâmplă în cadrul companiei.

----------
  1. Cuvintele magice: “Sorry you can’t buy this, can I at least get you some water?”. Foarte complicat, pe bune. []
  2. Deci ai tu impresia, bazată pe impresionabilitatea ta []
  3. Recitind, descopăr că discuţia a avut loc după ce au plecat clienţii. []
----------

“E deja 2013, de ce .. “

Ştiţi deja expresia. “Dom’le, e 1995, de ce nu avem şi noi apă caldă ca nemţii?”. Ehehi, citat de pe vremea când standardul de viaţă bună însemna să ai apă caldă după ce curgea 4 minute şi să ai calorifere relativ calde iarna. Altminteri însă, replica rămâne în uz până în ziua de azi.

Ea înseamnă, din câte înţeleg, “Ne-am creat un număr de reprezentări despre realitate, pe care le-am dori încărnate şi puse în practică“. Vrem să fie apă caldă, pentru că am auzit că nemţii au? Păi să fie! Nu mai contează că noi n-avem nici capacitatea nici banii să pompăm apă caldă în ţevăraia veche, fiind 1995, deci nici 6 ani după comunism. Simbolul creat e mai puternic decât realitatea însăşi. Vrem apă caldă.

Indiferent în ce an anume ar zice omu’ expresia, ea are proprietatea interesantă că-i perenă. Indiferent în ce an, omul vrea să spună că “e modernitatea aici” şi că deci chestii ar trebui să se întâmple. Ia, încercaţi, “e 1963 şi nu avem ÎNCĂ o soluţie pentru cancer?!?. Simplu de spus, îi ceri lumii să rezolve o problemă altfel intractabilă. Logic vorbind, dacă o anume problemă era rezolvabilă ea ar fi fost rezolvată. Numărul problemelor care simultan a) au o rezolvare uşoară, însă b) nu sunt deja rezolvate .. e cam mic.

Ca atare, eu propun să ne revenim în fire. Degeaba “e” 2013 aşa în general, dacă nu e în România. Ce înseamnă asta? Că viaţa nu are o singură faţetă.

Spre exemplu, în România nu “e” deloc 2013 când vine vorba de moravurile populaţiei. Populaţia consideră că e ok să fuţi copile sub 18 ani(i), ţiganii consideră că-i ok să măriţi copila la 12 ani; noa, ziceţi, nu-i mai aproape de Evul Mediu decât de anul curent? Cum rezolvi asta? În teorie, prin lege. În practică, mentalitatea dictează cât de multe cazuri se vor aduce în faţa legii şi cum anume vor fi prioritizate de oamenii legii(ii). E perfect posibil să ai tu cadrul legal, dar populaţiei să i se frângă. Cum se “rezolvă” problema? Ca orice problemă socială, fie prin aplicarea excesivă a forţei(iii), fie prin reconfigurarea mentalităţii. Eu cel puţin găsesc că reprezentanţi carismatici ai grupului pot să-i modifice acestuia încet-încet viziunea, din aproape în aproape. Mai un Pleşu făcând bâză de înapoierea popilor, mai un om cu mulţi prieteni şi viziune progresistă.

~*~

De-un exemplu internaţional recent(iv), să zicem că avem de discutat articolul ăsta:

Outrage as bananas thrown at Italy’s first black minister

Citim noi onlain, şi găsim printre comentarii unul pe-un calapod suspect de similar:

I still cant believe that we live in a world where that kind of thing still happens. It’s unbelievable.

Noa, bine? Fain? Cumva “e” 2013 dar omenirea încă nu s-a conformat ideii de corectitudine politică aşa cum este ea promovată de puritanii educaţi din SUA(v). Şoc şi groază, nu altceva. Există locuri în lumea asta unde, contrar legilor, stewardesele şi restul personalului de zbor nu vor să ajute un paralitic să coboare din avion. Lumea încă discriminează ţigani, lumea încă glumeşte despre ciori negrotei afro-americani pe tema inferiorităţii lor. Lumea modernă nu e complet obişnuită cu homosexualii, românii nu-s deloc obişnuiţi; dacă agiţi puţin stupul, ies la iveală opinii foarte puţin măgulitoare.

Şi până la urmă .. cine are dreptate? Ştim deja a cui e dreptatea? Ştiau europenii ce-i aia curăţenie, pe când arabii aveau băi publice? Ştiau europenii ce-i aia matematică, pe când indienii inventau sistemul zecimal şi arabii cifra zero? “E 1200 deja dragă, de ce nu putem trimite un om pe lună?“. De-aia, fă, că n-avem încă uneltele necesare şi nu-i chiar atât de important, taci în pula calului. Lumea “civilizată” îşi permite să piardă timpul educând oamenii de la marginea societăţii(vi), după care decretează că ce fac ei este perfect normal peste tot în lume, indiferent de condiţii. Este peste tot o prioritate să integrezi negrii/ţiganii? Păi depinde. În Franţa, care are o populaţie imensă de imigranţi, poate. În Marea Britanie, unde diverse vinituri încearcă să impună morala strictă de acasă .. o, da, e cazul să-i integrezi cu bâta dacă se poate. România se grăbeşte undeva? Discutabil, poate chiar avem alte probleme mai presante, spre exemplu educarea picaţilor la Bac, înainte de integrarea ţiganilor. Picaţii la Bac de culoare albă, care-s din familii unde nu se moare de foame şi care, cu puţin efort, ar avea o şansă să-l şi treacă. Ăia, majoritarii, care-s doar cu două ordine de mărime mai numeroşi decât minorităţile.

Poate sunt eu idiot, şi românii nişte înapoiaţi. E posibil. La fel de posibil însă este şi ca aplicarea oarbă a lui “e 2013, dragă” să nu funcţioneze prea bine, şi să se dovedească mai apoi că ce ceream să se întâmple era o prostie.

Pe scurt, nu “e” peste tot la fel. Cui nu-i convine e liber să înceteze a protesta pe net, şi să înceapă a prostesta în realitatea de afară.

----------
  1. Nu, n-am dovezi. Dar sunteţi liberi să aduceţi un argument convingător vizavi de contrariu, luând în calcul populaţia rurală şi peri-orăşenească. []
  2. Ref. “Istoria violului” []
  3. Nu râdeţi, că asta era metoda de a scăpa de tulburări în evul mediu []
  4. Adică din ultimele 6 luni []
  5. Care, apropo, would have a field day dacă ar începe să studieze corectitudinea politică din Bible Belt, aşa de-un început []
  6. Sau să se prefacă, măcar []
----------

În care mă amuz puţin

Citeam acum ceva vreme o ştire despre cum într-o nu-ştiu-care-ţară pachetele de ţigări vor deveni identice prin lege. Indiferent de conţinut, ele vor avea aceleaşi însemne şi avertismente. Bun. Astăzi aflu că legea respectivă a trecut, şi că îşi produce efectele deja:

Plain cigarette packaging works: study

Plain packaging on tobacco products is associated with lower smoking appeal, greater support for the policy and a higher urgency to quit among adult smokers, a new study has found.

(snip)

“Compared with branded pack smokers, those smoking from plain packs perceived their cigarettes to be lower in quality, tended to perceive their cigarettes as less satisfying than a year ago, were more likely to have thought about quitting at least once a day in the past week and to rate quitting as a higher priority in their lives. Plain pack smokers were more likely to support the policy than branded pack smokers,” the researchers said in their paper.

sursa

Deci dom’le, făcând ţigările indiscernibile între ele au reuşit să le reducă factorul de “cool”. Nu mai eşti smecher că fumezi Marlboro, sau că fumezi Winston(i). Dimpotrivă, eşti un fumător ca oricare altul, un prost care se omoară pe el însuşi şi care-i mai enervează şi pe cei din jur. Huo fumătorilor, uite cum prin group-think am reuşit să înaintăm valorile social-puritane.

~ *~

Eu am fumat 3 ţigarete “normale” în viaţa mea, sau 3 şi jumătate, nu-mi amintesc dacă am încercat şi Carpaţi. Cred că da, îmi amintesc gustul de aşchii cărora le-ai dat foc, motiv din care am şi aruncat mizeria după 4 fumuri. Dar e cert că 3 ţigări sigur am încercat şi am terminat; curiozitatea, deh. Am încercat, nu m-a prins. Pall-Mall, Kent, dracu mai ştie ce am tras, dar de fiecare dată la capătul ţigării am rămas cu întrebarea “băi .. asta-i tot?”. Nimic, nimic interesant sau special, pula mea(ii) … prea puţine senzaţii pentru a fi vreo Mare Chestie. Reţin că minunea aia de Kent mentolat o fost aproximativ interesant, însă doar atât – aproximativ.

Am crescut în casă în care s-a fumat, am stat între adulţi pe vremea când a fuma de faţă cu copilul era perfect acceptabil, am avut colegi de clasă care fumau dinainte să aibă buletin. Încă nu pricep de ce ţigările sau fumatul sunt o atât de mare chestie, sincer să fiu. Probabil că la faza asta au dreptate australienii: oricum vasta majoritate a căcaturilor vândute oamenilor sunt cvasi-identice, hai să tăiem rămurica băieţilor de la publicitate. Dacă aş auzi ceva similar despre mărcile de “bere” vândute sub diverse nume şi ambalaje, dar altminteri şi ele identice, n-aş stresări mai tare(iii). Progresul a constat în aceea că avem acum X mărci producătoare de produse, care toate concurează între ele pentru a reduce calitatea în numele competiţiei economice. Cine poate pune mai puţină carne în salam, cine poate masca mai bine halul în care sunt mititeii, cine acidulează mai tare berea, cine vinde ţigări mai “slim” dar mai aromate artificial. Sictir.

~*~

În altă ordine de idei, fumez. Chestia asta surprinde pe multă lume, pentru că rar mă vede cineva făcând chestia. Nu iau pauze la muncă cu scuza că “eram la o ţigară”, nu afum toată masa o seară întreagă, nu .. nimic din comportamentul specimenului uzual. Şi atunci?

Păi fumez, spre exemplu, King Edward. Sau Blackstones. Poate cinci într-o lună, sau zece într-o lună, 3 într-o singură seară dacă nu-mi pasă că a doua zi n-o să simt gustul nici unei mâncări. Neimportant. Cert este că recunosc mirosul ţigării de foi imediat ce-l simt în aer, cum simt şi recunosc mirosul tutunului rulat la foiţă(iv). Ar putea toate guvernele lumii să dea ce legi vor ele, chestiilor ce se disting prin natura lor nu le pot fi răpite acele atribute fără a le măcelări. N-am fumat trabuc încă(v), cum n-am băut whisky ce costă peste suta de dolari sticla încă. Există o măsură în toate, şi recunosc că nu mi-aş permite. Dar oamenii din jurul meu recunosc imediat ţigara de foi; aş putea să o scot dintr-o cutie de pantofi a unui boschetar, imediat cum i-ai dat foc tutunului îl simţi că-i altceva. Futu-i, simţi că-i altceva chiar şi când desfaci ţigara din ambalaj. Culmea, ca o remarcă laterală, chestiile astea sunt convins că ar trebui să fie norma, nu ceva extraordinar-de-ieşit-din-comun. Dar noa, într-o ţară cu tradiţie în Carpaţi şi Snagov …

~*~

Bun, acestea fiind spuse, am de pus o întrebare. E clar că scopul marketingului e să vândă produse cât mai proaste la preţuri cât mai avantajoase producătorului, unor mase cât mai mari. Nu e ceva discutabil, sub pretenţia că “ne facem cunoscut produsul” se minte absolut orice despre el. Coca-Cola era recomandată sugarilor într-o vreme.

Nu-i foarte clar dacă marketingul (ca domeniu de activitate) are vreo legitimitate, el pretinde că da. Pe de altă parte, nici statul nu are o foarte mare legitimitate în a băga pumnul în gură diverselor firme. Teoretic rolul statului este de a fi doar arbitru în diverse treburi – decident al criteriilor pentru “ce-i important pentru populaţie”, şi apoi trasator al liniilor de marcaj pe care subiecţii(vi) trebuie să le respecte.

Ei, şi întrebarea: cine are dom’le dreptate? Ar trebui statul să intervină în drepturile persoanei-firmă de a-şi reprezenta produsul aşa cum vrea ea? Mai ales când ambalajul nu conţine nici un fel de informaţie falsă. Că, sincer să fiu, îmi pare cam exagerată reacţia descrisă în citatul de la începutul articolului.

----------
  1. Sau mă rog, care o mai fi avatarul cool-nessului în materie de ţigări []
  2. Ce-i drept, mie ar putea şi un meteorit să-mi cadă la picioare şi să zic în prima fază că nu-i special. []
  3. Apropo: am băut o bere “neagră” numită Argus, alcool 7,2 şi produsă în Polonia. Atât de acidulată încât am avut arsuri la stomac după o doză, fută-i Trompi în gură. Spre deosebire, Silva Neagră încă are vagi asemănări cu o bere. Idem, Timişoreana Nefiltrată încă seamănă a bere, spre deosebire de sucul acidulat vândut la doză sub numele de Timişoreana “normală”, uzuală şi blondă. Încheiem digresiunea []
  4. Mai puţin al pipei, n-am fumat şi nu prea fumează lumea în jurul meu. Dar în principiu îl recunosc şi pe ăla. []
  5. Deşi, apropo, am întâlnit oameni care să confunde ţigara de foi cu trabucul când o văd prima oară în viaţă. []
  6. Subjects, da. Sună într-un anume fel în engleză. []
----------

Mini-exemplu despre nimic anume

Mi-o tunat prin cap să fac update de BIOS astăzi(i). Mă uit pe sait la Gigabyte, eu aveam versiunea F6 apărută anu’ trecut în vară; ei au scos între timp versiunea F12, cu tot felu’ de îmbunătăţiri. Ce-i drept, au şi un avertisment cum că

dacă totul funcţionează corect nu are sens să faceţi upgrade

da’ te pui cu omul chitit? Păi dacă-i tehnologie hai să tehnologim prin retehnologizare, ce mama dracu’. Aşa c-am descărcat frumos updaterul împreună cu fişierul de date, l-am rulat, am repornit maşina, când … blue screen. Ermflgh. Boot în safe mode? Herp, tot blue screen, pe la disk.sys.

Dacă memoria nu mă înşeală, eroarea era 0x0000007B – cel mai comun rahat din istoria mesajelor de eroare. Practic, mi se spune “poate fi orice chestie hardware de la tine din comp“, shuper, mi-s lămurit. Partea bună o fo’ că de data asta ştiam care-i buba şi care-i ultima modificare făcută: probabil Windows nu se înţelegea cu BIOSul nou, cine ştie ce anume adăugire nu era pe placul configurărilor din Windows. Soluţia cea mai la îndemână era prin urmare un downgrade de versiune la BIOS, în care scop mi-am şi făcut un stick ubs bootabil; chestie care şi ea a cerut eforturi, prima dată am găsit un soft comercial şi idiot, abia apoi softuri gratuite care chiar funcţionau. Bun, înarmat cu un stick bootabil am scos versiunea bios F11 de pe saitul Gigabyte, re-scrierea a funcţionat din fericire fără probleme … dar în continuare blue screen la bootAm luat la rând în ordine inversă – F10, F8 .. singura versiune care a funcţionat în final o fo’ fix aia pe care o aveam la început, şi anume F6. Cam o oră şi jumătate futute fix degeaba.

Bonusul era că de data asta lucram cu deadline, la ora X am buşit mizeria şi la ora X+2 urma să încep munca. În fapt, asta e şi remarca importantă: aveam un contra-argument pentru tentaţia naturală de a experimenta. Dacă n-ar fi trebuit să încep munca, poate că aş fi încercat să reinstalez Windowsul, pentru a observa dacă varianta F11 de Bios funcţiona pe o copie fresh. O reinstalare a sistemului ăsta de operare ar fi avut oarece şanse de reuşită, nimic de zis – două ore sunt suficiente. Totuşi, privind dinspre partea conservatoare a lucrurilor, ar fi fost perfect posibil ca reinstalarea să nu rezolve problema. Caz în care riscam să depăşesc termenul-limită de două ore.

~*~

E o axiomă în industriile care se bazează şi pe IT, if it works don’t fix it. Cu alte cuvinte, nu te fute cu sistemele aflate în producţie şi care lucrează la parametri. Cu alte şi mai multe cuvinte, odată ce un sistem e funcţional nu ai de ce să-l bâzâi; orice modificare într-un anume punct poate aduce cu sine modificări şi întârzieri pe întreaga linie de producţie. Dacă nu ai de reparat un produs disfuncţional/stricat sau nu ai beneficii nete care să compenseze riscurile, n-are nici un sens să bagi mâna în aparat. Pe lângă asta, mai avem de luat în calcul şi axioma că orice reparare de erori (bugs) va introduce erori la rândul ei, doar că pe alea noi nu le cunoaştem încă.

Spre exemplu, în vara lui 2008 îmi cumpăram laptop second hand, fără a-l testa prea mult. Ei, am descoperit că avea o problemă: odată pus în stand-by, nu mai reacţiona la nimic, şi trebuia scoasă bateria pentru a putea folosi din nou maşina. Citind pe saitul Fujitsu, am aflat că există o versiune nouă de Bios care ar rezolva acest bug, prin urmare am şi făcut upgrade cu prima ocazie. Foarte puţine alte circumstanţe m-ar fi făcut să îmi asum riscul unui upgrade de Bios la un produs second-hand, însă necesitatea de a pune/scoate un laptop din stand-by este suficient de mare şi circumstanţele suficient de dese încât riscul a fost asumat. Plus că eram şi eu mai tânăr, dar asta e altă discuţie.

Revenind. Gândul ce-a stat ca fundament pentru întreaga poliloghie de mai sus e chiar simplu în enunţul lui: cine-şi permite să experimenteze înseamnă că are la dispoziţie timp ieftin. Trupa de tech enthusiasts? Probabil adolescenţi sau tineri altfel neangajabili, cu foarte puţine excepţii. Toţi ăia cu gadgeturile, reviews şi mari urmăritori de ştiri despre tehnologie? Probabil fac asta pentru că altceva nu le îngăduie mintea să facă. Mai ţineţi minte că era în vogă blogingul pe nişa asta? A murit, nu i-a mai ţinut nimeni prohodul. Întrebarea retorică “de ce?” nu-şi are rostul. Timpul unui “reviewer” valorează foarte puţini bani, asta dacă putem spune că valorează ceva. Îs buni şi ei să mai facă nişte brand awareness când scuipă marii producători câte o sculă nouă pe piaţă. Pot şi ei să producă un review în care semnalează diferenţe extraordinare precum că noul Nikon este mai pătrat decât precedentul, deci încape mai bine în geantă (dar e mai greu de ţinut în mână).

Desigur, putem oricând să rescriem toată naraţiunea, să pretindem că facem experimente pentru că avem chef. E perfect normal să ai un hobby, şi concomitent, brusc nu mai sună ca şi cum industria de reviewing ar fi muritoare de foame. Probema cu hobbyul este că el conduce, în majoritatea timpului, la distrugerea sculelor. În special în domeniul tehnic, dacă nu arzi/distrugi scule înseamnă că n-ai încercat totul. Spre exemplu, încă n-am văzut reviewer român(ii) de camere foto Canon care să încerce să folosească şi firmware-ul CHDK. Folosindu-l şi exploatând camera la limitele ei din fabrică, ar avea materiale de discuţie. Cum ar fi să facem un review cinstit unei “săpuniere”, făcând poze în format raw(iii) şi comparând rezultatele? Sau făcând poze cu timp de expunere vreo 60 de secunde, să vedem exact cât zgomot de fond produce senzorul într-o noapte curată? Evident, nu se face, riscăm să stricăm camera, lumea oricum n-ar înţelege, etc. Hogwash. Abureli.

Eu unul când eram interesat de calculatoare am ars plăci de bază, hard diskuri şi alte componente. Pur şi simplu, în decursul procesului, se mai întâmplă. Nu spun că-i musai necesar, sau că ai o cotă. Dar mi se pare de domeniul evidentului distincţia dintre oamenii cu adevărat pasionaţi şi oamenii ce fac reviewing pentru o masă caldă.

A, şi undeva aici ar trebui să scriu o concluzie. N-am.

----------
  1. Cândva acum vreo două luni. Mi-e lene să rescriu totul pentru a folosi timpul verbal corect. Tot ce contează este că întâmplările se petrec în decursul unei zile lucrătoare. []
  2. Sau străin []
  3. Da, cu CHDK se poate! []
----------

Încrâncenare capitală

Citesc la Vlad Petreanu un articol despre cum lumea nu se lasă dom’le fotografiată. Florăreasa îl suspectează c-ar fi de la primărie, şmecheraşii îşi arată curu’, vânzătoarea RATB se ascunde sub tejghea. Omul pune chestia asta pe seama unor traume individuale care ajung să se închege într-o adevărată ţesătură palpabilă la nivelul societăţii. O fi, nu zic.

O fi, dar uite că eu n-am avut experienţe de-alea. Ce-i drept, n-am nici dSLR, să mă remarce lumea. Am filmat cu o “săpunieră”(i) însă, în toate colţurile oraşului Timişoara. La momentul ăsta am 5 clipuri time-lapse, şi făcând calculul sumar înseamnă că am vreo 10-15 ore de material brut însumate acolo. Nu-i mult, Doamne-fereşte, dar e ceva.

Pot spune cu mâna pe inimă că incidentele mele la pozat/filmat au fost extrem de rare. O vatmaniţă mi-a împuiat capul cu ideile ei greşite despre lege, vreo 5 minute până a trebuit să demareze de la semafor(ii). Un nene m-o întrebat cândva dacă-s “de la ziar” când pozam o Dacie făcută zob pe marginea unui bulevard, şi mi-o zis că nu-i bine să-mi bag nasul. Un al treilea domn, şi el vatman, îmi explica el că are dreptul să mă dea în judecată. V-aş da şi un al patrulea exemplu relevant, dar nu am. Se-nţelege până acolo în fund? Nu am patru exemple de oameni recalcitranţi din Timişoara. A, pardon, cred că unu’ mi-a arătat muie din mersul maşinii. Dacă nu eram atent nici nu-l vedeam.

În schimb, am avut un ţigănuş care văzând că stau pe loc cu camera filmând mi-a dansat. Vasta majoritate a lumii se apropie, vede camera, acknowledge ce se întâmplă şi trec mai departe fără discuţie. Odată fiind pe la marginea oraşului filmând Ronaţul, o doamnă în vârstă s-o oprit cu tot cu plasele din dotare să mă întrebe dacă filmez, şi dacă difuzez undeva; cu regret i-am zis că nu, ci doar pe internet, chestie de care totuşi o fost încântată şi mi-a transmis-o pe loc cu un zâmbet cum doar doamnele în vârstă au. Cam toate exemplele de oameni care s-or încruntat la cameră ar putea fi opuse unui alt exemplu de om ce-o încercat să zâmbească. Un nene văzându-mă cu camera în mână m-o rugat să fac un bine cartierului în care trăia.

Evident, nu vreau să pretind c-ar curge lapte şi miere pe-aici, cunosc şi exemple de fotografi care au avut probleme mai mici sau mai mari în munca lor stradală. Dar mi se pare cumva extrem exemplul lui Vlad, o imagine de haos şi tensiune pe care n-aş vrea-o proiectată asupra întregii ţări din greşeală. Pentru că bucureştiul nu este ţara, bucureştiul arareori este reprezentativ pentru noi, prin lucrurile rele ce le scoate din masele adunate. Încrânecarea bucureştenilor este încrâncenarea capitalei, şi doar a capitalei.

O încrâncenare capitală. Să şi-o ţină şi s-o conserve acolo la ei(iii).

----------
  1. Point & shoot []
  2. De altfel a şi scos telefonul să-mi facă şi ea poză, să-mi arate mie. Noa, ce să zic, am scos şi eu căciula ca să mă admire mai bine. []
  3. În bucureştiul scris cu literă mică pentru că nu merită, uneori, mai mult []
----------

Ryzom – magia pe scurt (1)

(parte dintr-o serie)

După cum am mai spus, Ryzom e un sandbox, un joc cu sfârşit deschis. Cu alte cuvinte, indiferent că avem un personaj de nivel 50 sau 224, tot vom găsi mereu ceva de făcut, ceva de rezolvat, ceva de distrus. Magia ofensivă este doar unul din skillurile pe care le putem învăţa, şi am putea spune că-i unul dintre cele mai utile.

Chestiunea vine cam aşa: un începător de nivel 1 ştie doar să magie(i) – acolo incluzând tot ce există sub soare. La nivelul 21 îşi scoate capul din cur(ii) şi realizează că există o diferenţă între magia ofensivă şi cea defensivă. Mai apoi, la nivelul 51 realizează că magia ofensivă se împarte de fapt în două: vrăji cu care poţi ataca direct, respectiv vrăji care slăbesc adversarul(iii). Idem, magia defensivă se împarte în vindecare directă(iv) şi vrăji defensive îndreptate însă spre adversar(v).

Despre vindecări şi afflictions vom discuta altă dată. Ca orice jucător ce doreşte să fie măcar parţial, oarecum, pe de-o parte independent, avem nevoie să rănim animale şi/sau oameni. La dispoziţie avem puşti şi pistoale, topoare şi buzdugane, avem în fine şi magia ofensivă numită elemental magic. Avantajul magiei este că o porţi mereu cu tine; înarmat fiind chiar şi cu târnacopul, tot poţi să faci ceva vrăji colea. Desigur, e nevoie mare de amplificatoare, precât e nevoie şi de atenţie, pentru că magia cere multe credite pentru a fi folosită. Spre deosebire de armele fizice, unde ai mereu la dispoziţie un atac default – slab dar disponibil mereu chiar având 1hp viaţă-, magia consumă fie sevă(vi), fie viaţă, fie timp(vii). De cele mai multe ori va consuma de toate dacă dorim să avem cele mai bune vrăji puse la dispoziţie.

Orice magician poate ataca în cel puţin trei moduri distincte. Avem un atac cu acid, înnăscut zice povestea. Putem învăţa un atac cu gheaţă(viii), respectiv unul ce putrezeşte lucrurile(ix), imediat ce avem nişte skill points de cheltuit. Acidul va răni majoritatea animalelor, insectele kitin au însă oarece rezistenţă faţă de el – dacă nu direct imunitate. Nu-i bai, de asta avem îngheţul la dispoziţie. Rot este specific pentru plante, în rest utilitatea lui fiind discutabilă.

ACID DAMAGE

Acid

COLD DAMAGE

Cold

ROT DAMAGE

Rot

(personaju’ vizibil dinsus e al meu Mjollren, un fyros purtând “armură” uşoară, ţinuta magicianului.)

La atingerea nivelului 125, antrenorii din cele 4 zări vă oferă opţinea să învăţaţi şi vrăjile ţinutului lor. Astfel, oamenii deşertului vă vor preda despre foc, pădurenii despre otravă, oamenii apei despre unde de şoc(x) iar ciudaţii din junglă despre electricitate. Un jucător free-to-play are nivelul maxim oprit la 125, însemnând că primeşte accesul la vrăjile specifice însă rămâne blocat la versiunea lor de bază. Nu-i bai, măcar ne putem face utili în jumătate din situaţii.

FIRE DAMAGE

Fire

SHOCKWAVE DAMAGE

Shockwave

POISON DAMAGE

Poison

ELECTRICITY DAMAGE

Electricity

Vrăjile ofensive pot avea chiar şi multiple ţinte, există o cărămidă(xi) care adăugată acţiunii face ca “proiectilul” magic să se spargă în capul mai multor indivizi. Chestia asta are a se folosi cu responsabilitate, e extrem de utilă dacă ai în faţă doar aggro – respectiv e incredibil de enervantă când, dintr-o bombă greşită, te trezeşti atacat şi de ierbivorele din jur. La nivelul 50 avem deja valabilă prima formă a acestor cărămizi, şi anume Bomb/Spray/Ricochet, maxim două ţinte atinse. Pe măsură ce avansăm în magie vom primi cărămizi care ne permit să atingem din ce în ce mai multe ţinte, până la un maxim de 8 sau 10(xii). Oricum, pe măsură ce creştem în nivel costul acestor bombe creşte şi el, iar împreună cu mărirea numărului ţintelor cresc şansele să atingi şi ce nu voiai.

O altă chestiune faină la magie este că, la nivelul 100, primim un şablon care ne îngăduie vrăji duale. Cu alte cuvinte, în loc să folosim doar Fire (level 140), putem folosi acum Fire (140) + Cold (120). Sau foc pus acolo de două ori la nivelul maxim, pentru acele ţinte care chiar urăsc focul. Practic vorbind, vorbim de o aproape dublare a damage-ului pe care-l făceam fără acest şablon – în schimbul unui cost crescut la momentul incantării. Evident, acestei acţiuni îi putem adăuga şi cărămida pentru bombe, cu efectul că lovim în stânga şi-n dreapta ca demenţii.

De ce spuneam la început că-i util să ştii magie? Răspunsurile sunt mai multe:

  • În primul rând, comparând ca damage, magia rupe absolut tot. Luăm un luptător cu buzduganul, îl aducem la acelaşi nivel cu un magician, iar magicianul provoacă daune cam duble(xiii). Alte arme produc chiar mai puţin damage de atât. Desigur, în contrapartidă armele fizice au bonusuri, spre exemplu înarmat cu buzduganul putem încerca lovituri speciale ce vor încetini animalul din faţa noastră, sau putem folosi o cărămidă ce ţinteşte la cap; dacă ne reuşeşte o lovitură critică astfel, ţinta rămâne împietrită o scurtă bucată de vreme. Totuşi, în grup ajunge un singur tanc care să ţină animalele ocupate, iar în rest vasta majoritate a grupurilor vor dori să aibă elementalişti şi vindecători(xiv).
  • În al doilea rând: la armele fizice avem niveluri diferite în funcţie de tipul atacului pe care-l facem; poţi avea simultan nivel 105 la armele ce împung (suliţi, cuţite) , 125 la cele cu tăiş (săbii, topoare), respectiv 180 la cele de izbesc (buzdugan). Dacă dai de un animal ce are rezistenţă la atacul tău cel mai bun, faci cu nervii încercând să-l omori(xv). Magia este una şi aceeaşi, la fiecare nivel nou de vrăji putem cumpăra toate cele 7 variante. Cu alte cuvinte, un magician nivel 200 se poate plia situaţiei folosind vraja potrivită, însă un tanc ar trebui să aibă cel puţin 3 tipuri de arme cu el când este pe drum.
  • În ultimul dar nu cel din urmă rând, magia arată mişto. Cel puţin eu prefer să văd globuri de foc zburând încoace şi încolo, spre deosebire de a vedea animaţia unui topor mişcându-se.
  • Pentru avansaţi, posibilitatea de a-ţi crea propria vrajă cu exact creditele potrivite, pe care mai apoi o cristalizezi şi o descânţi pe arma cu care eşti echipat e priceless. Dar cum cristalele şi utilizările lor sunt o discuţie în sine, o voi lăsa pe altă dată.

Desigur, există şi reversul medaliei. Uneori ajungi să-ţi blestemi zilele ca magician în deplasare, din motive destul de întemeiate. Să le enumerăm:

  • Spre exemplu, armura. Armura uşoară e singura care nu-ţi creşte costurile şi timpii de incantare, prin urmare o vei purta mai mereu pe tine. În schimb, ea oferă fix zero protecţie împotriva prădătorilor, în timp ce o armură grea poate ajunge să-ţi aproape dubleze viaţa(xvi). Cu alte cuvinte, ca magician eşti glass cannon, un tun făcut din sticlă.
  • Ziceam ceva mai devreme despre creditele pentru magie. Pentru a incanta ai a plăti cu viaţa proprie, seva proprie, o mai mică distanţă faţă de ţintă sau un timp prelungit de incantare. Nu poţi fără a cheltui hp sau sap, prin urmare pierzi viaţă în două moduri: şi datorită atacurilor susţinute, şi datorită vrăjilor incantate. Puţina aia viaţă pe care o ai ..
  • Un atac magic poate fi întrerupt. Mai ales carnivorele cu rata mare de atac sunt o plăcere să le întâlneşti, odată înconjurat de 2-3 animale de-astea poţi să-ţi iei adio de la viaţă. Spre deosebire, omu’ cu arme normale nu poate fi întrerupt, ba chiar are un atac circular ce atinge tot ce-i în raza armei. Evident, vrăjitorul are o cărămidă care-i îngăduie să-şi mărească “concentrarea”, în schimb cheltuind şi mai multe credite (viaţă, sevă, reţineţi). E, pe scurt, cam futere să fii solo ca magician.

Da’ pe de altă parte e futere să fii solo ca orice, jocul e gândit pentru grupuri de câteva persoane. Nu foarte mari, cea mai bună experienţă am scos-o în grupuri de 2-3. Da’ orişicât, să fii solo suge. Şi până la urmă, de ce-ai juca un mmorpg solo?

Continuarea cu altă ocazie..

----------
  1. Accidentally a word on purpose []
  2. Magic branches out []
  3. Offensive affliction []
  4. Healing []
  5. Defensive affliction []
  6. Sap / mana []
  7. Cu referire la sistemul de credite prezentat sumar într-un articol anterior []
  8. Cold damage []
  9. Rot damage []
  10. Shockwave []
  11. Brick; stanza []
  12. Dracu ştie, nu-s master încă. []
  13. Cel puţin după nivelul 100, când avem şablonul dual la dispoziţie []
  14. Sunt şi situaţii speciale gen boşi, unde e nevoie de tancuri multiple.. dar despre asta cu altă ocazie []
  15. Asta ca să nu intrăm în detalii despre cum armele ţinute cu două mâini au nivel separat de cele ţinute cu o singură mână, respectiv separat de close combat precum cuţitul. []
  16. Hit points []
----------

Oferă imbatabilă de la Freelancer.com

Primesc mail:

Hi (nickname),

Unfortunately the project “English into Romanian Translation” has now closed.
This project has expired.

To increase your chances of being awarded future projects we recommend you certify your skills by taking the following exam:

Basic Numeracy – Level 1

You will be % more likely to be awarded a project!

When you pass the exam this badge will be visible on your profile and bids, setting you apart from the pack!
Take the exam now for only 500 credits in the Credit Store or $5 USD! It only takes a few minutes to complete!

Să plătesc suma oarecare ca să dovedesc că ştiu socoti .. lasă. Despre legătura dintre un proiect de traducere şi un test de numeric literacy nici nu menţionăm. Sau despre cum simbolul procent cere şi un număr. Sau ..

Tehnocraţii nu există

O fo’ mare vâlvă acum vreo 2-3 ani pe tema “guvern de tehnocraţi”(i). Pur şi simplu s-a trezit lumea, brusc, că dom’le pentru a evita politica şi politicizarea, cel mai simplu ar fi să angajezi nişte specialişti care-ţi spun ce şi cum, conform cu nişte standarde, după manual, eficient şi frumos. Ce bine ar fi!

Evident, lumea în general uită să-şi definească termenii. Ca atare, discuţiile purtate la vremea lor sunt necitabile, din motivul evident că-s decerebrate. Nu pretind c-aş fi eu vreo mostră de intelect genial care ar reuşi să tranşeze “problema”; totuşi, urmând un fir logic pornind de la esenţe, îmi pare că putem ajunge la o concluzie evidentă.

În primul rând – ce-i politica? Păi, pe scurt, ea este modalitatea de a lua deciziile în situaţii în care alternativele nu-s îngăduite. Viaţa şi societatea civilă reuşesc să împace în bună măsură capra cu varza, cerşetorul călătoreşte cu acelaşi autobuz în care-i pensionarul, eu aleg dacă să merg pe jos sau cu trotineta, pe scurt oamenii de rând au o pluralitate de opţiuni. Politicianul, prin contrast, nu are.

Tocmai de asta şi este nevoie de politicieni până la urmă. Tocmai, dacă am reuşi să trăim cu toţii în Utopia şi să ne luăm de mână şi să dansăm fericiţi, politicianul ca funcţie n-ar exista. Însă momentan trăim pe un pământ finit, cu resurse finite şi sub ameninţarea violenţei mereu(ii). Ca atare, orice grup are a lua la un moment dat decizii: cum cheltuim în scop bun resursele pe care le-am pus la comun? Fie că-s taxe şi impozite, fie că vorbim de resursele naturale de pe teritoriul ţării, un număr de lucruri finite se cer administrate astfel încât să obţinem .. ceva. Nu-i mereu clar unde ţintim, “să fie bine” zice omul de rând.

Cu alte cuvinte, politica are două scopuri mari: să răspundă la întrebările grupului, şi să ia deciziile necesare. Dom’le, este nevoie de spitale? Este nevoie de şcoli noi? Ar fi cazul să mai aprobăm biserici, sau sunt deja multe? Câte autostrăzi ar trebui să construim în următorii 2-5 ani? Odată ales un răspuns satisfăcător, politicianul pune mâna şi organizează rezolvarea acestor probleme, în ordinea importanţei lor. Dac-ar fi să trasăm grosier tuşe, am spune că parlamentul pune întrebările sub reflector şi le răspunde, iar executivul pune în practică răspunsurile.

Pe aceste coordonate, cum ne-am imagina o abordare .. hm, ştiinţifică a chestiunilor? Este foarte drept că tehnocratul, inginerul, constructorul vor putea privi şi vor putea spune: sunt prea mari timpii de răspuns la Salvare, trebuie să mărim flota; sunt prea puţine şosele, sunt prea mari timpii pe care-i parcurgi între localităţi; sunt prea puţine poduri peste Dunăre, şi-i gâtuit traficul. Asta rezolvă o jumătate din prima chestiune, şi anume identificarea problemelor. Idem, omul tehnic poate oferi o soluţie, gândită în anumiţi termeni şi cu anumite constrângeri în minte. Asta rezolvă o jumătate din a doua chestiune, şi anume rezolvarea într-un anume fel a problemelor. Putem cheltui suma cutare pe maşinile cutare, care sunt excelent folosibile ca Salvări pentru că au caracteristicile cutare.

Totuşi, totuşi, tehnocratul nu poate să facă lucrul cel mai important din tot jocul politic: el nu poate ierarhiza problemele identificate. Ele nu sunt, obiectiv vorbind, ierarhizabile. Cum alegi, ce-i mai bine? Bagi banii într-un spital pentru săraci, sau faci reduceri de taxe pentru firmele noi, sperând să stimulezi economia? Nu există reţeta ideală.

Politica se face pe doctrine. Sună a vise de tânăr neieşit pe uşă, însă din păcate asta-i singura opţiune: politica se face pe doctrine. Socialiştii spun că anumite lucruri trebuie prioritizate în societate, în timp ce conservatorii spun că fix inversul. Omul matur are a face nişte evaluări, are a lua nişte decizii pentru sine şi în privinţa vieţii. Ca om matur, a avea coloană vertebrală implică să iei o decizie politică şi să te supui ei indiferent de rezultatele pentru persoana proprie. Dacă eşti conservator atunci îţi accepţi rolul de pion mic în societate, nu visezi la revoluţii şi la “taxarea bogaţilor”. Ca socialist, nu mai ai ce comenta dacă din firimiturile tale ţi se ia pentru a-i da şi ţiganului de vizavi.

În practică, politica din România se face de către grupuri de oameni care-s decuplate de realitatea de pe stradă şi de ceea ce pretind despre ele însele. Mita şi banii nu cunosc stăpân anume. România de astăzi este conduse, într-adevăr, de tehnocraţi, imuni la coloratura ideologică, ei răspunzând doar chemării banului. Lucrul ăsta e clar şi indiscutabil, nu există un singur partid sau o singură alianţă majoritară în ultimii 23 de ani care să fi pus mâna să dea publicităţii dosarele tuturor foştilor membri PCR(iii). Nu, fiecare a preferat să mintă că este curat, în schimb organizând câte o dosariadă vizând opoziţia. Tehnocraţi în ale furtului din banul public şi în minţirea publicului despre intenţiile proprii, tot e ceva.

Ca atare, orice discuţie prezentă sau viitoare despre cum “România are nevoie de tehnocraţi” va fi oprită în faşă. România are în primul rând nevoie de partide adevărate, care să discute probleme adevărate pornind de pe poziţii ideologice adevărate. Lucrul ăsta se va întâmpla imediat după ce vom avea politicieni culţi şi citiţi, apropo, în majoritatea lor. Las estimările concrete pe seama publicului cititor.

----------
  1. Exemplu scurt, pentru alte detalii avem Google []
  2. Economică, dacă nu militară. []
  3. Nu în sensul de a le arăta presei o singură dată, ci în sensul de a deschide arhivele complet şi a le menţine deschise indiferent de presiunile ulterioare. Cam ca Wikileaks, spre exemplu. []
----------

Metode de ierarhizare în blogosferă

de la-nceput o să încep cu începutul

Blogosfera. Un termen care aproape avea sens, acum un an sau doi. Astăzi nu mai are. Îmi pare rău să notez lucrul ăsta, dar cred că-i mai bine să mă înşel în rău decât în bine. Blogo-sferă, cuvintele-componente îi dau termenului un sens particular, ce trebuie să fie îndeplinit în mod activ pentru a judeca dacă un obiect anume este în suprapunere cu definiţia cuvântului.

Blogo-sferă – sferă de bloguri deci. Scheletul acestei structuri a fost aşezat în cadrul articolului Eseistică: pentru a putea vorbi despre blogosferă, ar trebui să vorbim despre oameni ce folosesc blogurile în scopul de a comunica între ei. C-or comunica idei sau gastronomie, c-or aduce iniţiative civice şi reacţiile la ele, sau poate c-or discuta chestiuni intelectuale, mai puţin contează. Ideea de bază este că internetul este o sferă prin puterea linkului, ajungi din orice colţ în orice colţ urmând un banal a href. De la facerea internetului (faimosul web 1.0) şi până în ziua de azi, acel a href a condus absolut totul. Blogurile nu sunt decât un subset în această discuţie, şi se supun ei întrutotul.

Desigur, eu nu citesc blogosfera românească întrutotul. E posibil să fiu miop. E posibil să-mi scape chestii. Totuşi, din unghiul meu aşa se vede: blogherii români au încetat să mai dea link. Nu că s-ar fi omorât vreodată cu practica asta, dar practic vorbind blogo-cloaca română, atâta câtă a existat ea, pare c-a făcut implozie. Fiecare scrie pe tarlaua lui, ideile LUI, nu cumva să fie vreo discuţie via pingback. Discuţia via pingback ar fi echivalentul a ceea ce făceau intelectualii în reviste acum 80 de ani, apără Doamne de aşa satană, nu se poate să recunoşti (acknowledge, da) că cineva a mai scris pe temă sau că te-a inspirat. Deci .. blogosferă .. nu. Luaţi ce bloguri vreţi din ce sursă vreţi, şi contraziceţi-mă pe o distribuţie de 100 de bloguri.

~*~

În lipsa unei blogosfere ca atare, o încercare de a face ierarhii este futilă dintru-nceput. Cel puţin nu putem vorbi despre oameni şi influenţa lor, dacă fiecare stă pe tarlaua lui atunci nu există respect reciproc. Nu ştiu cum să fac să explic mai bine de atât! Dacă eu, chipurile, te respect şi te găsesc ca fiind un om cu idei bune, rezultatul concret este că mai devreme sau mai târziu voi scrie un articol în care fac vorbire despre ceva idee sau iniţiativă a ta. Dacă linkurile lipsesc la mine, pot avea trei explicaţii:

  1. Nu citesc pe nimeni, şi scriu ca pentru mine. Literalmente atunci, eu nu fac parte de pe internet.
  2. Citesc doar tâmpiţi ne-citabili. Rezultă că sunt un idiot la rândul meu, care nu-şi poate alege lucruri interesante de făcut.
  3. Citesc oameni citabili, dar îi urăsc şi am o personalitate de urâcios. Rezultatul este, tot ca la 1, că nu exist.

Opţiunea 4, în care cumva te respect dar nu te citez nu are acoperire în real.

Datorită acestei triste situaţii de fapt, nu putem ierarhiza oamenii. Ca o notiţă: asta-i marea problemă, într-o societate (digitală) unde suntem cinstiţi unul cu altul, ierarhiile se stabile foarte, foarte uşor. Poţi vedea imediat că X e inteligent da’ nu primeşte link pentru că-s restul urâcioşi. Poţi să vezi că Y primeşte link pentru că-i un clovn şi atât. Se vede de la distanţă dacă oamenii râd cu tine sau de tine, dacă cred în tine sau nu, etc ad nauseam. Se vede imediat politicianul abil şi marketerul cu smecleu la gură. Pur şi simplu, într-o lume cinstită aş putea să intru pe blogul Zet, să văd ultimele 10 pingbacks primite de el, şi să-mi dau seama cam care-i greutatea omului în blogo-sferă.

S-au încercat soluţii paleative. Blogherii din Timişoara au format un circlejerk pe post de “comunitate”, oamenii s-au tot adunat în bisericuţe de dat link către prietenii lor. Evident, aceste soluţii nu rezistă timpului, ele nu creează vreo tracţiune în mintea cititorului cât de cât educat. Teo Negură a încetat să-şi salute “pinguitorii”, deşi era o practică curentă în 2011. Blogherii timişoreni n-au reuşit încă vreo acţiune de evangelizing, dincolo de o acţiune la Recaş acu’ 2-3 ani. Pe scurt, grupul format fără un scop clar şi corect nu funcţionează.

~*~

Totuşi, cum lumea este fundamental vorbind o luptă de inegalităţi, nevoia de ierarhii este inepuizabilă şi nesfârşită. Dacă nu putem ierarhiza oamenii, putem ierarhiza obiectele (recte, blogurile).

Metoda exactă de a măsura nemăsurabilul a tot variat de-a lungul anilor. O vreme au fost “unicii”, adică numărul vizitatorilor pe o anumită perioadă de timp. Puteau fi corelate lucrurile astea cu, spre exemplu, intervalul cât stătea omu’ pe o pagină, sau numărul paginilor citite. S-au mai numărat, într-o vreme, abonaţii la fluxul RSS, pe explicaţia că omu’ de aia se abonează, să te citească mereu şi complet. Mai nou aud că se măsoară viewership, un ceva eteric şi din câte-mi dau seama mai greu măsurabil chiar decât foştii unici.

Problema *EVIDENTĂ* în această ecuaţie este că o vizită nu înseamnă nimic. Poate însemna ceva, desigur. Oarece, ceva, nimic anume însă. Să presupunem: un articol de blog al lui Ştefan Caraman primeşte 3700 de vizite, iar un articol al lui Ioji Kappl 4300. Care-i diferenţa, exact? Cât contează acele 600 de vizite în plus sau în minus? Cât contează ordinele de mărime, ca diferenţă?

Să reţinem că mass-media tradiţională are fix aceeaşi dilemă. Un articol din Daily Mail (sau Cancan) poate avea o audienţă uriaşă. Un articol documentat, un editorial lucrat va avea, comparativ, o audienţă minusculă. Lupta Dan Diaconescu versus TVR2. Pur şi simplu, un argument ad populum nu a învins niciodată în nici o bătălie. Ideile care fac lumea să se-nvârtă sunt emise în spatele unor uşi capitonate, de către capete a căror ultimă prioritate este să-şi dea pulimea cu părerea. C-o fi bine, c-o fi rău, cert este că măsurarea obiectelor nu ne-ar putea spune mare lucru.

~*~

Şi ca să închei poliloghia, ‘ai să spun ce mi-a trecut prin cap de la început, chestia cu care trebuia să deschid: nu există blogheri A-list. Indiferent cum am face să inventăm criterii, nu există vreunul folosibil de către oamenii normali. N-are cum exista A-list în lipsa unei blogosfere, aşa cum este ea descrisă în acest articol. Un blogher A-list nu este astfel decât în bula lui imaginară, pe anumite criterii foarte bine definite. Nu există o listă a listelor, nu există o elită a blogosferei sau vreo “lume bună” în sensul clasic al termenului – indiferent câte concursuri RoBlogFest se vor mai organiza pentru a încerca să demonstrăm contrariul. Darius Groza nu se poate compara cu Emil Brumaru, deşi mi-ar plăcea enorm să pot face această comparaţie.

Criterul de evaluare e simplu: intru la tine şi-ţi număr ultimele 50 de articole. Dacă unul din patru, dacă unul din şapte articole nu conţin măcar un link către un alt blogher, împreună cu o referinţă scrisă în cuvinte care să facă o legătură semantică între cele două articole, atunci n-ai cum să fii blogher de top, nici măcar pe felia ta proprie. Nicicum. E infinit mai bine să aibă ţara asta fix 3 blogheri, decât să aibă 50.

Restul lumii este, bineînţeles, liberă să pretindă contrariul.

Ryzom; cum se fac banii?

Trecând prin tutorialul Silan, presupunând că personajul nostru a făcut toate-toate misiunile şi are idee despre chestiile de bază, ba chiar are şi vreo sută de mii (100`000) dappers(i) la teşcherea, suntem gata să cucerim lumea.

De fapt nu, nu suntem – pentru că dăm brusc cu nasu’ de Mainland, unde viaţa chiar nu-i roz iar banii se duc pe tot felu’ de chestii pe care nu le-ai prevăzut. Spre exemplu: poţi să-ţi cumperi un animal de-ncălecat (mount), da’ nutreţul costă de te rupe. Vrei să cumperi 3-4 pacturi de teleportare de la un altar anume? Te-ai ars la buzunar(ii). Echipamentele din Silan erau ieftine spre gratis, fiind ele în grad basic sau fin .. da’ aici pe continent lucrurile bune costă. Pe lângă asta, inflaţia îşi spune şi ea cuvântul.

~*~

În primu’ rând să discutăm cadrul teoretic. Ca în orice economie a lumii acesteia, banii sunt un simbol care îngăduie reprezentarea valorii. Dacă există 5 carafe de apă în deşert, ele au o cu totul altă valoare decât dacă le vinzi pe malul mării. Dacă eu deţin 100`000 de bitcoini din totalul maxim de 21`000`000, e complet altă poveste faţă de a deţine 10`000 de dolari din câteva triliarde(iii).

Cu alte cuvinte, bunurile au o valoare relativă în funcţie de masa monetară şi cât sunt ele de necesare într-un anumit context. Dacă masa monetară e fixă, producţia de bunuri ar creşte valoarea relativă a monedei(iv). Dacă masa monetară creşte în timp ce producţia sau cererea de bunuri rămân constante, asistăm la inflaţie(v). Atâta vreme cât există actori cu nevoi, pieţele există şi se supun acestor constrângeri: ori banii ori bunurile sunt supra-apreciate, rar vedem un echilibru.

~*~

Jocurile au a se descurca cu următoarea problemă: fie o sursă de bani care pompează monedă continuu; rezultatul net este o inflaţie de bani, însă nu şi de bunuri. Spre exemplu, în WoW pompa de bani este -printre altele- gold farmingul. Pentru a echilibra economia şi a evita o spirală inflaţionară, jocul are fie a introduce în contrapartidă metode de a scoate banii din circuit (money sinks), fie de a încuraja producţia şi circulaţia bunurilor. Cu alte cuvinte: ori deflaţie forţată ori spor natural de jucători noi care să cumpere chestii – fix ca-n viaţa reală. Inflaţia nu poate funcţiona pe termen lung fără a bloca economia de tot(vi).

Ei, în Ryzom banca sunt acei NPCs(vii) care-ţi cer să execuţi diverse chestii, pe oricare din astea două filiere: ori omori chestii(viii), ori le dai bunuri(ix). Recompensele lor nu se adaptează la vreun context, ca atare robinetul banilor curge atâta vreme cât eşti dispus să sugi de la el(x). Pe de altă parte, nu există plăţi recurente: doar un număr de one-time fees(xi), respectiv un număr de cumpărături care depind de nivelul tău de activitate(xii). Totuşi sensul curgerii monedei este dinspre bancă înspre jucători per total, atâta vreme cât există oameni dispuşi să câştige bani(xiii).

Aşa de-o comparaţie, în lumea reală emisia de monedă e mult mai strict controlată; chiar şi cu creditarea pe leverage din lumea fiat, tot există limite la tiparniţă. Masa monetară nu creşte decât în anumite condiţii şi sub anumite necesităţi. Mai mult de atât, banca centrală este capabilă oricând să retragă din circulaţie bani fără să-i fure de la oameni, dacă un efect de deflaţie este necesar. E greu totuşi într-un joc să controlezi masa monetară în funcţie de context. Iar să închizi robinetul de tot, în timp ce masa jucătorilor fluctuează, e o soluţie la fel de idioată.

~*~

Problema e agravată şi de următoarea observaţie: nivelul jucătorului putând cel mult să crească şi cel puţin să stagneze, faptul că-i ceri unui crafter de nivel 200 să-ţi facă o săbiuţă de nivel 60 nu-i provoacă nici un fel de greţuri. Cunoaşte reţete cel puţin acceptabile, foloseşte materiale uşor de găsit şi-ţi face unealta imediat(xiv). Timpul petrecut şi efortul cheltuit ca să ajungă la nivel 200 nu i-l poate răsplăti nimeni anume, în special nu unu’ care abia a venit pe continent. Există la orice moment un număr de oameni supra-calificaţi pentru nevoile unui jucător nou – ceea ce pentru jucătorul nou se traduce prin “ceea ce craftez EU nu voi vinde niciodată altora(xv).

Noa, dacă de vândut altor jucători ne-am luat gândul ca începători, ce facem? Păi discutăm direct cu banca, despre care am înţeles că dă bani fără discriminare. În orice capitală şi-n orice oraş există un număr de supraveghetori, de administratori ocupaţi cu aprovizionarea(xvi). Ei au mereu nevoie de arme, muniţii, armuri şi bijuterii pentru soldaţii locului, şi plătesc mereu la fel; chiar şi un crafter începător poate găsi la ei misiuni pe care să le poată duce la îndeplinire cu succes, primind şi experienţă în decursul procesului(xvii). Idem, în capitale găsim un număr de caporali şi sergenţi care au nevoie de personal auxiliar care să omoare flora şi fauna locale din te-miri-ce motive. Astea două surse ajung împreună oricărui nou-venit să se descurce. Mai găsim şi curieri care să-ţi ceară să faci transporturi, vânători în sălbăticie, prospectori şi alţi meseriaşi care toţi vor o mână de ajutor.

După cum am mai zis şi într-un articol precedent, poţi lua materiale de pe animalele pe care le omori. Acestea pot fi craftate sau pot fi vândute, în funcţie de necesităţi. Chiar dacă tentaţia naturală ar fi să vindem, totuşi preţurile oferite de comercianţi sunt derizorii. Consignaţia e o opţiune, însă alegerea unui preţ “corect” nu e mereu posibilă, în principal datorită preţurilor de dumping practicate de alţi jucători adesea(xviii). Prin urmare, cu puţină organizare internă, pe termen lung e mai bine să folosim materialele pentru craftingul propriu. Încă o situaţie care face discuţia cu  overseerii mai profitabilă din perspectivă bănească.

~*~

O a treia opţiune pentru om este să discute cu transportorii New Horizons. Aceştia formează o organizaţie care preia diverse produse de la jucători – rezultate în urma ocupaţiilor – sub pretextul “întreţinerii sistemului de transport”; în schimb oferă omului bani, faimă şi nation faction points. Eu unul am fost încântat până la roz de această opţiune, dacă ai faimă maximă cu o naţie atunci şi primeşti sume destul de consistente de bani per produs, iar faima tot creşte în timp ce le dai produse.

Sigur, ai de ales între cetăţenie şi trei sferturi din ritualuri, da’ asta e deja o temă prea complexă pentru noi la acest moment; un om neutru primeşte suficienţi bani şi el. De asemenea, produsele ocupaţiilor oferă anumite bonusuri, funcţionând ca nişte poţiuni. Există 6 grade pentru oricare ocupaţie, iar pentru a avansa de la un grad la altul trebuie ca produsele odată făcute să le laşi maestrului spre inspecţie. Practic ai de ales între avansarea în ocupaţie sau rămânerea perpetuă la gradul 1, în schimbul beneficiilor extrase prin vânzarea către transportori. Ca începător alegerea pare a atârna mai degrabă spre vinderea produselor, dar pe măsură ce avansăm lucrurile nu mai sunt la fel de clare. În orice caz, opţiunea există şi asta-i important.

Practicarea unei ocupaţii nu durează mult, spre exemplu dacă te faci cartograf(xix) tot ce ai de făcut e să vizitezi 4 puncte de confluenţă magnetică dintr-o regiune, să strângi fragmente de hărţi ale magnetismului şi să-ţi compari rezultatele cu alţi cartografi. Durează 15-30 de minute, depinzând şi cât noroc ai sau dacă ţi-a dat prin cap să mergi “motorizat”(xx). Idem dacă te faci cărăuş de apă, ai 4 puncte de colectare şi termini rapid toată chestia. Poţi vinde apă, flori, hărţi sau unelte, fiecare rasă şi deci fiecare continent având meseria proprie. Folosind o reţetă completă(xxi) primeşti 18 produse, maximul cât acceptă New Horizons zilnic fiind 35; din două ocupaţii te-ai scos.

Ca o paranteză, nation faction points de care ziceam mai devreme sunt o categorie specială de premii. Nu se pot obţine punctele decât prin metoda NH de care zic aici, iar pe acele puncte se pot cumpăra tot felu’ de bunătăţi. Spre exemplu, jucătorii free2play au xp gain înjumătăţit faţă de restul care plătesc; folosind faction points poţi cumpăra catalizatoare(xxii) pentru a-ţi aduce câştigul de experienţă la aceeaşi viteză cu restul lumii. Tot folosind fp se pot cumpăra materiale generice, cu care poţi crafta absolut orice, în orice reţetă; sunt numa’ bune pentru a face power level pe crafting, cel puţin de la nivelul 0 la nivel 50 e o metodă excelentă. Despre sap crystals şi faction picks vom vorbi altă dată.

~*~

Ca o observaţie: în lipsa unei monede funcţionale se vor folosi altele de-facto, lucru care de altfel s-a întâmplat deja în joc.

Materialele de grad supreme sunt un bun exemplu în acest sens, boşii apărând (spawn) rar în joc şi doar ei dând gradul ăsta; supremele extrase din pământ sunt şi ele extem de rare(xxiii). Dat fiind că orice item se degradează în timp fără a putea fi reparat, cererea de materiale excelente şi supreme în crafting e constantă iar ele funcţionează corect ca material de barter. Materialele produse de outposts sunt şi ele dorite, dată fiind dificultatea bătăliei de a câştiga şi de a reţine un outpost în joc. Materialele chiar şi choice extrase din Prime Roots pot fi, la o adică, şi ele folosite în bartering, având în vedere proprietăţile speciale.

Despre toate acestea, cu altă ocazie.

----------
  1. Numele monedei din joc []
  2. Hehe, fix ca religiile din viaţa reală, n’est pas? []
  3. mai ales că mâine s-ar putea să circule chiar şi mai mulţi dolari []
  4. Pentru că un scaun poţi obţine oricând, dar o piaţă unde să vinzi scaune contra bani nu mai există []
  5. Ea nu e automată, însă cum orice actor raţional de pe piaţă va prefera să plătească mai mult ca ieri decât să rămână fără un bun .. []
  6. Chestie de care Ryzom a mai suferit, de altfel. Se pare c-a învăţat compania ceva din asta. []
  7. Non-playable characters []
  8. Deci pentru magicieni şi soldaţi []
  9. Forage and craft []
  10. Ce-i drept că plăteşti cu timp real, dar în sensul banilor din joc asta nu contează []
  11. Spre exemplu când primeşti cetăţenie sau te alături unei religii []
  12. Pacturi noi când călătoreşti prin teleportare, nutreţ pentru animal, animal nou dacă-ţi moare ăla curent, etc []
  13. Chestie care îi deranjează pe unii jucători, faptul că banii au valoare cică le-ar “reduce din opţiuni” oamenilor, punându-i să facă ce nu vor. Aceiaşi socialişti îs dispuşi totuşi să-şi fută timpul gonind după materiale rare, fără să realizeze că într-o economie funcţională le-ar putea obţine prin comerţ. []
  14. Şi nu, nu strică nimeni materiale supreme pe tine la nivelu’ ăla, oricum vei avea nevoie de echipamente mai bune în câteva zile []
  15. Ăsta e şi motivul pentru care majoritatea se apucă prima dată de dat cu sabia sau de făcut vrăji, e mai palpabil rezultatul []
  16. Overseers []
  17. Ţi se cere o sabie de nivel 20, dar tu poţi face nivel 400? Păi faci de nivel 40, şi primeşti xp maxim. Practic vorbind, eşti plătit pentru craft grinding, chestie ce o faci altminteri “pe gratis”, doar în beneficiul propriu. []
  18. Ori cu speranţa că “mai ieftin se vinde mai repede”, ori din lenea de a gândi un preţ, ori din porniri socialiste cu ajutoratul aproapelui. Sau poate pentru că e greu să faci diferenţa între materiale q70 grad excelent şi materiale q80 în grad choice, cu alte cuvinte e prea mare nivelul de granularitate. []
  19. Magnetic cartographer []
  20. Prima dată e posibil să dureze mai mult, logic. First time is always awkward. []
  21. Yield 100% []
  22. xp catalyzers []
  23. restricţii de anotimp, timp al zilei şi starea vremii; faptul că ştii unde-i materialul nu e deloc suficient. A, şi ele apar într-o zonă în care e posibil PvPul, deci poţi la fel de bine să pleci de acolo cu nici 10 materiale, însă cu o groază de cucuie. []
----------

Amintiri din liceu (2)

(cu articolul precedent se pare c-am atins la corazon câţiva foşti liceeni, chiar dacă în principiu de altă generaţie. Mă gândesc că nu strică să mai deapăn nişte amintiri.)

Articolul va fi, bineînţeles, dezlânat. N-am idee cum l-aş putea structura, şi până la urmă nici n-am de ce s-o fac. Acestea fiind zise, să-i dăm drumul.

Am intrat la liceul Shakespeare în 2003. O fo’ un soi de greşeală privind dinspre restul lumii înspre mine, ba chiar şi dinspre mine înspre restul lumii. Unii se aşteptau să încerc un Loga sau un Colegiul Bănăţean, sau .. în fine, ceva mai de soi. Ceva aproape de casă, de ce nu? Un liceul Logos, care chiar dacă este penticostal totuşi punea accent pe informatică şi matematici. Neah, astea nu m-au atras, chestie pe care ar fi trebuit s-o consider când am decis să continui la facultate de informatică .. dar asta e deja altă discuţie. Cu media peste 9 la Capacitate, cam toate opţiunile erau pe masă.

Eu nu ştiam ce să aleg, eram complet lipsit de idei. Ştiam că la Moisil n-am şanse şi nici n-aş fi vrut, fugeam deja de efortul susţinut ca dracu’ de tămâie. Restul .. în Timişoara sunt o mână de licee bune. CB are zvon că-i “de fiţe”, Carmen Sylva (Pedagogic pe atunci) n-am vrut pentru că mai fusesem în primară pe-acolo şi amintirile nu erau plăcute, Calderon sau Lenau fiind axate pe limbi ce nu le prea cunoşteam .. mnoa. Liceul C.D. Loga ar fi fost locul numărul 1 în top. Întâmplarea a făcut că aveam o colegă de clasă care voia musai la Shake, în care scop urma să dea un examen de evaluare a cunoştinţelor. Noi eram o trupă de vreo 3 puştani care-am tratat toată chestiunea drept un soi de challenge, aşa că în bătaie de joc ne-am prezentat şi noi la examenul respectiv. Pe care eu l-am luat dintr-un noroc chior, pe puterile proprii dar cu o notă aproape de limita de jos (6,30 cred). Puteam în continuare să pun pe lista opţiunilor Loga primul, dar am judecat simplu: bă, ieşi ceva anume de acolo? Păi nu. Noa bine, Shakespeare să fie, măcar faci engleză.

Uneori mă întreb cum pula am supravieţuit tot luând decizii de-astea la plesneală.

~*~

Am avut-o dirigintă pe Carmen Cotuna, şi cred că într-un top 10 al lucrurilor bune care mi s-au întâmplat în viaţă,  chestia asta ar trebui şi ea menţionată. Sigur, zvonurile despre ea erau dintre cele mai rele, ai fi zis că-i vorba de-un balaur ce scuipă foc pe nări, nu de-un om cu toane şi cu zile mai bune sau mai proaste ca orice alt om. Jumătate de clasă eram “externi”(i) prin urmare eram praf la limba engleză(ii). Chestia asta a avut darul s-o scoată din răbdări în primele 7 zile de la începerea anului şcolar, iar reacţiile ei n-au avut decât darul să ne ranforseze imaginea draconică ce-o aveam deja în minte.

Eu am avut media 4 pe primul semestru, după ce în şcoala generală aveam în general 9-10. Pur şi simplu Cotuna trăia în universul ei propriu, în care limba engleză este cea vorbită de nativi, iar restul sunt nişte negrotei care pur şi simplu o măcelăresc. N-a spus niciodată direct lucrul ăsta, dar a fost o senzaţie atât de pregnantă şi atât de evidentă încât nu-ţi lăsa loc de compromis. Nu ştiu să explic lucrul ăsta prea bine, dar lipsa opţiunii pentru compromis mi se pare un “ce” nemaipomenit în România. Ştiu că făcea meditaţii cu alţi elevi, ştiu că pe unii îi pregătea în particular; nu mă interesează aceste lucruri, atâta vreme cât a fost corectă cu majoritatea lumii. Până în ziua de astăzi stilul ei de a preda îmi rămâne în minte ca o mostră de cum trebuie făcute lucrurile, cel puţin până scoţi omu’ din bezna neştiinţei şi-l aduci la nişte standarde medii(iii). Trei ani de facultate şi mulţi alţi profesori / mentori / şefi mai târziu, Carmen Cotuna cu felul ei răstit de a se exprima şi adresarea demanding rămâne etalon. Unii colegi n-au suportat-o, desigur, o atitudine validă până la urmă.

Făceam în principal gramatică, dar şi scriere de eseuri(iv), pregătire pentru CAE, câteva dezbateri în limba engleză sub presiune… Să fii prins fără temă era Groaznic, dar până la urmă şi să fii prins cu tema făcută era la fel de groaznic; dacă te punea s-o citeşti în faţa clasei? Cu corecturile de rigoare făcute pe loc, evident, şi mustăcind de încântare când descoperea greşeli. Prin clasa a 11a deja ne obişnuisem, râdeam de greşelile altora cu oarece camaraderie(v), ne corectam înainte de oră, făceam proofreading, testat ad-hoc cunoştinţele unul altuia … pe scurt, cultivasem atitudinea sănătoasă în faţa cerinţelor mari(vi). Mi-e dor de atitudinea asta, şi până în ziua de azi n-am mai regăsit-o niciunde(vii).

Pentru orele ei mi-am făcut mereu tema, chiar dacă asta a însemnat să chiulesc de la română şi să stau în laboratorul de informatică pentru a scrie o compunere; unde de altfel am şi făcut un schimb avantajos de informaţii cu un elev dintr-o clasă mai mare, eu ştiind Pascal şi el engleză. La orele ei am îndrăznit să folosesc formulări mai fistichii, ştiind că voi primi o critică onestă şi eventual o formulare mai adecvată dacă-i cazul. Mi-a rămas în minte cum îi spunea, în anul când făceam pregătire CAE, unei colege: “Natalia, tu poţi să scrii mai bine de atât. Te limitezi pentru că ţi-e frică să greşeşti..“. Mi se pare că-i o lecţie adecvată pentru viaţă: nu mereu eşti pus în faţa unor situaţii în care trebuie să acţionezi conservator. Uneori situaţia îţi îngăduie să tratezi totul ca pe o sală de clasă, în care cei din jurul tău ţi-ar putea fi profesori, iar tu ai putea învăţa ceva nou.

~*~

Cotuna nu a fost însă singura noastră profesoară de engleză. Pe lângă specificul ei, am mai avut ore cu Felicia Ercuţa. O doamnă în vârstă, cu purtare destul de distinsă zic eu, sau care încerca să fie astfel. Am foarte puţine informaţii despre persoana din spatele profesorului, nu am empatizat în vreun fel, nu a relaţionat, doar şi-a făcut meseria pe cât de bine a putut şi ea. De altfel, găsesc că lucrul ăsta e cumva refreshing, să nu ştii nimic despre profesor în afara clasei. La unii se potriveşte să fie prietenoşti(viii), la alţii însă nu.

Pot spune că la orele ei citeam texte şi le traduceam, de asta sunt sigur; ocazia era folosită şi pentru a învăţa cuvinte sau structuri noi. Ea e vinovată pentru interesul ce mi l-a sădit în privinţa traducerilor, acea ezitare a minţii în faţa opţiunilor de a reinterpreta sensul dintr-o limbă în alta. Cum să faci să exprimi inexprimabilul? Cum să faci să transbordezi conceptele fără să le dai o formă diferită, ci păstrându-le intacte în esenţă? Cum faci să polizezi forma întregii măgării, fără să-ţi iasă un text care pare a fi fost construit la strung? Grele întrebări, şi dacă-mi pare ceva rău este că nu am avut ore cu ea decât doi ani.

Mai aveam de ţinut şi mini-speeches, mini-discursuri, pe teme date de ea dinainte, fără ajutorul notiţelor sau altor materiale. N-am pregătit niciodată dinainte vreun discurs aşa cum cerea ea, mereu am fost tâmpitu’ care mergea complet impromptu. Până la urmă, ce dracu să şi pregăteşti, câteva vorbe ca să umpli 5 minute? Las’ că merge şi în direct. Mi-a fost un foarte bun feedback, chiar aş fi curios să privesc în cataloagele vechi şi să verific dacă-i cum îmi amintesc eu .. o curbă ascendentă dinspre nota 6 în medie, înspre 8 şi pe-acolo. Amuzant oarecum, îmi amintesc că mi-a intervenit să-mi explice ea că nu-i nici o diferenţă de sunet între o discotecă de acu’ 40 de ani şi una de acum. Nu-i ca şi cum s-au schimbat tehnologiile la difuzoare şi mai ales gusturile publicului. Păcat că nu se inventase încă dubstepul, să-i bag exemplul pe gât.

~*~

În clasele a 11a şi a 12a am avut profesoară pe Adam în loc de Ercuţa. Din nefericire nu pot spune că m-au încântat orele ei, dovadă fiind că nu i-am reţinut numele mic. Făceam cică “literatură engleză”, prin asta înţelegând că citeam texte clasice şi discutam pe ele folosind cunoştinţele literate de la orele de română. O fo’ oarecum interesant ca subiect pentru mine, însă un stil să zicem plicticos per total de a preda / interacţiona. Adăugăm la mixul ăsta şi o oarecare lipsă de elasticitate în a folosi limba în care vorbea, şi .. mnoa. Prefer să tac decât să zic prea multe din exces de zel. Am făcut şi pregătire pentru secţiunea speaking a examenelor, muncă plicticoasă până la Dumnezeu şi înapoi. Să tot auzi adolescenţi discutând despre Chestii, pretinzând că-s adulţi; eu nu cred c-aş rezista.

Altfel, am avut în fiecare an şi profesori străini. Spre exemplu, în clasa a noua am avut-o pe Dorothy Elford, o persoană cam la 40 de ani, micuţă de statură, venită din Anglia(ix). Pentru un moment prezenţa materiei ei în programă m-a panicat, văzând British History am avut impresia că absolut toate subiectele vor fi cu predare în engleză; n-o fost cazul. Îmi amintesc de zecile de informaţii pe care le dădea, umplând tablă după tablă cu scrisul ei mărunt despre regii Angliei şi cu cine s-au luptat ei. Orele ei în primul semestru din clasa a noua au fost cel mai dificil moment pentru mine ca şcolar; proaspăt-ieşit din gimnaziu, fără absolut nici o abilitate de a urmări coerent fluxul emis de ea. Totuşi, totuşi, am supravieţuit cumva .. chit că nu pot spune c-am reţinut mare lucru din ce ne-a predat.  Ba chiar am avut ocazia să trişez şi un profesor englez(x), scriind “compuneri” copiate direct din secţiunea History a jocului Age of Empires : The Conquerors. Chiar am fost dat ca exemplu, cu lucrarea fiind “bine documentată”.

Tot Elford este de vină pentru pasiunea ce-am făcut-o pentru Asimov, organiza sesiuni de împrumut din mini-biblioteca ei personală, chiar şi peste vară. Am pus mâna pe A doua fundaţie, am terminat-o pe nerăsuflate, am petrecut restul vacanţei de vară săpând la biblioteca judeţeană şi British Library(xi).

În clasa a zecea am avut-o profesoară pe Kate Owen, cu o materie foarte vagă, “British culture” sau ceva de genu’. O tânără(xii) destul de deschisă şi “fresh”,oarecum plictisită când venea vorba de predat, cu boyfriend prin Ungaria parcă(xiii). Relaxată în cerinţe, mai vorbeam, mai făceam un test, mai schimbam o bârfă .. oricum, limba ce-o foloseam era ţinută la standarde de către ceilalţi profesori. A, mai o muzică pusă pe casetofon în timpul testelor, cred că şi asta am făcut.

Într-a 11a l-am avut profesor pe un foarte blajin tip din State, venit aici împreună cu soţia. John (?) Stedman a predat istoria Statelor Unite, sau a încercat măcar, că altminteri românii .. ştiţi voi; omu’ venise formatat pe metoda de învăţare pull mai degrabă decât push, ar fi trebuit noi să facem muncă de cercetare şi chestii. Sigur. Totuşi orele au fost interesante, am mai aflat şi noi despre constituţia SUA, despre mişcarea de eliberare a negrilor, chestii de bază. Poţi să reînveţi detaliile, important găsesc însă faptul că a predat fundamentele. Nu-i clar dacă merită să aduci profesor din SUA pentru chestia asta, dar hey, nici misionarii nu se duceau între barbari ca la petrecere. Din păcate n-am avut ore şi cu soţia lui, Sarah … oricum, joviali amândoi(xiv).

În clasa a doişpea am avut o profesoară matură(xv)Sarah Thompson. Mi-o amintesc cu mare drag, fiind ea singura care s-a străduit să înveţe limba română, măcar nişte rudimente cât îi îngăduiau şi ei informaţiile. Evident că toţi copiii din clasele mici au iubit-o pentru chestia asta, şi a fost tragedie cruntă când a plecat la finele anului. Ştia să-i ceară femeii de serviciu s-o ajute, recunoştea înjurăturile de bază, cunoştea despre caiet şi “mi-am uitat pixul” .. ce să mai ceri? Despre tehnica de predare nu pot spune multe chestii, reţin c-am făcut ceva proiect “despre oraş”, parcă un soi de mini-broşură sau ceva de genu’. Chiar a fost un proiect la care o trupă de 6-7 oameni a reuşit să colaboreze cât de cât eficient, reieşind şi cel mai stufos produs final din toata clasa. Unii-şi făceau temele la orele ei, chestie oarecum cool atâta vreme cât te puteai împărţi în ambele direcţii şi nu te preocupai overtly de alte chestii.

Sarah a plecat din România spre a preda în Rusia, unde a învăţat limba rusă temeinic şi chiar i-a plăcut enorm experienţa. Am revăzut-o întâmplător după vreo 2 ani când era în trecere prin Timişoara; aceeaşi femeie matură şi glumeaţă, acelaşi stil englezesc.

~*~

Despre ceilalţi profesori pe care i-am avut oi vorbi altcândva, ca să nu mă întind aici prea tare.

----------
  1. Adică nu făcusem şi şcoala generală la Shakespeare. []
  2. Eu în special, da, recunosc. []
  3. Nu minime, medii. []
  4. Sau “compuneri”, cum greşit le spun elevii. []
  5. Fără răutate sau maliţiozitate, în general. []
  6. Cel puţin grupul meu de vreo 5 persoane. Nu bag mâna în foc pentru restul clasei. []
  7. Poate pe fain@, dar .. []
  8. Spre exemplu Filea Marius. []
  9. Amintirile din perioada aia sunt cam înceţoşate. Totuşi, privind retrospectiv, tipa nu avea accent irlandez sau scoţian sau orice altceva ieşit din comun. Vorbea o engleză destul de curată, adecvată chiar şi mie care nu aveam exerciţiul de a urmări discurs live. []
  10. Ura! []
  11. Care, spre ruşinea lor, n-aveau mai nimic de acest autor. Cred că BJT aveau autobiografia omului, şi doar câteva din lucrările mai cunoscute. Nu aveau însă seria Fundaţia, doar un volum din 7. []
  12. În sensu’ că sub 30 de ani, nu cu mult []
  13. Evident, fetele relaţionau cu ea pe temă, lol []
  14. Sarah a încercat să ţină un opţional de spaniolă, complet neoficial. Cel puţin din clasa mea n-au mers decât vreo 2-3 fete. []
  15. Peste 30 dar sub 40, cred []
----------

Pastilă

M-am apucat să caut oameni de urmărit pe Twitter. Aşa îmi vine uneori, în loc să fiu şi eu om normal şi să-i urmăresc pe “greii” onlainului românesc, mă apuc şi caut oamenii reali cu conturi reale. Cine mai e A-lister recent? Habar n-am. Mi se cam frânge. Ileana din Adunaţi Copăceni e, comparativ, mai importantă.

~*~

Bun, şi cum cauţi oameni pe Twitter? Nu-i ca şi cum poţi să ceri “chelner, un meniu cu conturi pls”. Dar .. spre exemplu poţi să iei un cont deja urmărit, şi să-i studiezi urmăritorii. Am făcut chestia cu Jeg, am făcut cu Tataee, în noaptea asta s-a nimerit să urmăresc cine-l citeşte pe Paul-Sorin Tiţa(i). Are omu’ o suită de urmăritori, mai mare dragu’. Se iau frumos şi se ctrl+click până la anchilozarea degetelor, pe urmă se studiază cine-s dom’le personajele.

Am descoperit, astfel, o faţă foarte puţin văzută a Twitterului. Zeci, sute de oameni care au cont strict făcut ca să urmărească, nu ca să vorbească. Mai vezi pe vreunu’ naiv care zice în primul lui tweet virginal că “salut la toată lumea”, şi anume toată lumea de 0 followers. Mai nimereşti peste vreuna care scrie @nume de persoane însă fără vreun mesaj, neştiind cum funcţionează chestia asta cu twiturile. Vreo jumătate din ei ai putea jura că-s conturi false, făcute strict pentru a creşte e-penisul cuiva. N-ar fi exclus, însă am o explicaţie mai simplă, mult mai simplă.

Toate conturile astea de oameni simpli urmăresc chestii pe care le consideră importante, sau care ar putea fi importante. Fetele urmăresc pe Inna şi alte hartiste, băeţii urmăresc Yahoo News şi alte prosteli de genu’, mai vezi câte un nume de jurnalist sau politician. Cam tăţi ăştia de care spun urmăresc 1-30 de conturi, mai rar vezi să urmărească mai mult. Îs şi ei pe net, îs moderni, experimentează saituri de care nu s-o auzit în cercul lor de prieteni. Pe scurt, România profundă văzută în miniatură.

N-am vreo părere despre ominii ăştia, nici hăis nici cea. Îs şi ei pe-aicea, fac ce pot, cum pot, ce ştiu şi cât îi duce şi pe ei capu’. Ce-i rău să-l urmăreşti pe @smiley_omul, în fond? Sau pe Inna? Măcar ăia mai cântă şi mai produc nişte entertainment(ii). Ei, şi privind, mi-am amintit de vremurile când eram activ pe fain@polimedia. Agregatorul premia diversitatea, aşa că fiind om industrios m-am apucat şi-am parcurs sute dacă nu mii de bloguri, căutând ce scriu oamenii. Sute de cocioabe insalubre, sute de locuri comune, incredibil de multe articole cu “muzică de suflet” sau pe tema dragostei neîmpărtăşite(iii). Fix la fel, oameni normali care încearcă să bage un deget în supa asta numită internet.

Ei, şi întrebarea mea vine astfel: băi, ăstora cine li se adresează? Teoretic ei sunt pe ‘net. Practic sunt într-o gaură neagră, urmăresc câteva surse în mod pasiv şi atât. Cum ajungi la ei? De ce nu există un marketer care să încerce să scormonească după pieţe noi? A, ar fi de muncă, mbine. Virginela din Screvedia-de-Vale ar fi totuşi ţinta perfectă pentru a-i vinde ceva. Nu-i ca oamenii de online, hârşâită prin spamuri, nu recunoaşte un copy de la primele 5 cuvinte. Vrea să fie, vrea s-o remarce lumea, vrea să aibă parte. Poţi să-i promiţi că-i îmbunătăţeşti viaţa, şi te va crede cu credulitatea specifică nou-veniţilor într-un anume domeniu. Tot ce trebuie să faci e să petreci alea câteva secunde scriind un tweet în care-o bagi în seamă(iv). Unii-s săteni, unii-s orăşeni, chestia asta nu contează pe Twitter: toţi sunt la fel de virgini în chestiune.

Noa, ziceţi, de ce nu exploatează nimeni chestiunea?

P.S.:

cosmin
@cosmin38024556
sunt un baiat simpatic si sincer caut una simpatica si sincera
satu mare

P.S. 2 :

 Baciu Calin
@BaciuCalin
Philosopher,thinker .You can bring up any subject and i’ll talk to you/give some advices :D
Deva,Hunedoara,Romania

----------
  1. Apropo – încă nu pricep cum, la ora când scriu, are contul lui 14 mii de urmăritori. De fapt cred că pot, şi-oi explica îndată. []
  2. Spre deosebire de .. anumiţi blogheri care se consideră crema de pe căcat. Doarzic, bine? []
  3. Şi în subsidiar, după experienţa asta pricepi şi de ce-i maneaua atât de populară. Pur şi simplu tematica e comună în mentalul colectiv. []
  4. Şi, evident, să-ţi organizezi uneltele automatizate ca să ajungi la contul ei. []
----------

Marea Britanie, altcumva

Nu mi-e clar dacă bucăţica dinjos e corectă. N-am cum verifica. Totuşi, totuşi, mi se pare că ar putea conţine o urmă de adevăr.

The UK: the land of piss-heads, scruffy welfare sucking chavs, cctv cameras and power-crazed policemen, grumpy old Daily Mail reading men, bewildered data entry teenagers in suits, piss-heads, skinheads, football hooligans and yobs (interchangeable, all come out from under their stone on a Saturday afternoon), mid-life-crisis bikers riding motorbikes around the country’s lanes at 100mph, tail-gaters in big cars, pissheads, foul mouthed gangs of teenagers with nothing to do except drink cheap cider, short tempered, racist Asian cab drivers, self-satisfied skinny hipsters covered in pointless tattoos who are certain their culture is the answer to all the world’s problems, teenage girls who mimic the worst of Californian culture while preening into their iPhones and wasting valuable oxygen, tottering high heeled London mothers glued to their celebrity culture and obsessed with all things shallow, orange people with perfectly manicured nails clinging to a cup of Starbucks, ferocious power women scowling, ferocious overweight welfare mothers scowling through the life-worn folds of their obese flesh, ferocious toddlers with the features of 30 year old thugs, territorial old farts scowling over their grizzly white beards at the ‘state of the world’ while pinning nasty little notes to people who dare to park their car within four feet of their driveway, wide-boys grown older with their car sales showrooms filled with clapped out rust buckets painted to look like new and their student lets infested with rats, bugs and fleas, council policies designed to destroy teachers, erode family values, riddle the middle and lower classes with cancer and film them all on CCTV as they die and, at the top of it all, pointless inhuman bags of skin stuffed with money, dizzy with their public school boy success and the handshakes of the rich and powerful, running the country, running the country, running the country, while all they actually run is a foul river of diarrhea into the wide open mouth of the United Kingdom, filling the throat of this once proud and beautiful nation with dirth.

Scoasă de prin Reddit. Literatură modernă, ce să mai … născută din frustrare şi sastisire, acreală şi dezumanizare. E ceva.

Ryzom, primul contact

Dacă tot m-am apucat să vorbesc despre Ryzom, hai să vă prezint şi regiunea-tutorial numită Silan.

~*~

… dar în primu’ rând să discutăm partea cu crearea unui personaj. Aveţi de ales între 4 rase, fiecare cu continentul ei propriu unde-şi are “casa”. Gândind pe termen lung, alegerea rasei nu va influenţa cu nimic mecanica jocului; nu contează cât de scund sau albastru eşti, tot atâta damage(i) faci şi tot aceleaşi opţiuni le vei avea în final. Ca roleplay poate conta însă oarecum, în sensul că e mai uşor să construieşti un profil dacă ai caracteristicile rasei: trykerii-s mai doritori de libertate, mari comercianţi da’ altfel săritori faţă de aproapele lor; fyroşii-s mai ursuzi şi gata să-ţi susţină opinia cu toporu’, matişii-s neşte “cine-s-io-futu-mă-n-cur” fără pereche, mari artizani şi purtători de intrigi, iar zoraii nişte spiritualişti şi pacifişti convinşi. Eu unul mă amuz interpretând un fyros mai level-headed(ii), da’ e până la urmă o chestie de gusturi. În orice caz, frizura şi tatuajele le puteţi schimba mai apoi – însă forma trupului nu. Faceţi femeie cu ţâţe mari din prima dacă asta vreţi să vedeţi.

Rasa contează însă oarecum pe termen scurt. Fiecare neam are straiele şi armele lui proprii, iar pentru a putea crafta alte tipuri de produse aveţi a cheltui o groază de puncte(iii) pe care ca începător nu le aveţi. Prin urmare, dacă ţineţi musai să puteţi construi chestii specifice unei anumite rase încă de la început, să alegeţi rasa respectivă e o idee bună(iv). Maeştrii de pe un continent vă vor învăţa să construiţi doar chestii specifice rasei care trăieşte acolo, prin urmare ideal este ca la plecarea din Silan să optaţi spre a merge la casa voastră. Călătoria între regiuni şi continente este simplă prin teleportare – dacă aveţi un pact valabil; însă pentru a avea un pact trebuie să ajungeţi în fiecare loc cel puţin o dată pe jos(v), iar ca începător solo e (aproape) imposibil. O călătorie de ieşire din lacuri(vi) este printre cele mai dificile din joc, ca atare va dura ceva timp până să prindeţi un grup care să vă ajute; în contrast, între junglă şi deşert e mai uşor de călătorit. Oricum, într-un interval de aproximativ o săptămână e imposibil să nu găsiţi ajutor pentru a călători(vii).

Vi se dă să alegeţi o “specializare” între cele 4 clase de bază (fighter, mage, harvester şi crafter), chestie care e complet irelevantă din moment ce oricum le veţi încerca pe toate cândva. Opţiunea de magician vă oferă vraja Fear, nu strică s-o primeşti gratis fiind ea olecuţ mai scumpă dacă tre’ s-o cumperi ca începător. Alternativ, specializarea crafter vă dă un model de ţoale extra (pe lângă cizme ceea ce ştie oricine), lucru şi el costisitor. Alegeţi un nume(viii) şi putem în final purcede.

~*~

Ne trezim în faţa lui Chiang the Strong, conducătorul zonei de refugiaţi numită Silan(ix). Vorbiţi cu el, apoi încet-încet explorând tabăra îi veţi descoperi şi pe maeştrii care vă vor antrena în cele 4 skilluri. Sugestia mea pentru un începător (de fapt oricine) este să ţineţi mereu harta deschisă şi pe zoom mediu, astfel veţi şti mereu unde vă aflaţi în raport cu împrejurimile. Puneţi steguleţe de marcaj pentru tot, absolut tot .. trainers, vânzători de arme şi armuri, vânzătorul de materiale, zonele kami şi karavan din tabără, e incredibil de uşor să te pierzi.

Ca o sub-notiţă, eu în orice joc prima dată verific care-s tastele şi opţiunile(x), asta în Ryzom se rezolvă cu tastele K respectiv U. Îmi place să adaug taste pentru strafing, foarte utile pe lângă cele default care doar rotesc camera. La fel, tastele pentru selectat membrii echipei le am puse pe F1-F8, în loc de ceea ce au ales developerii. Doar zic.

Un personaj sărac lipit pământului

Nu intru în detalii despre fiecare quest în parte, există tutoriale în limba engleză destul de detaliate (xi). În schimb pot oferi sfatul să vă apucaţi de misiuni de la toţi 4 trainerii simultan, multe vă trimit în acelaşi loc şi să faceţi chestii similare; cel mai eficient e să ai 2-3 misiuni care te trimit departe de tabără simultan. Chatul Region este o excelentă resursă pe care-i bine s-o exploataţi din plin, orice întrebare aveţi nu ezitaţi s-o puneţi; în general lumea e săritoare şi drăguţă(xii).

Veţi muri incredibil de des la început, e normal să se întâmple. Pur şi simplu nu aveţi nici viaţă suficientă, nici îndemânarea să ieşiţi dintr-o situaţie de rahat pe puterile proprii. Asta e, aveţi 4’30” la dispoziţie să fiţi sculat din comă, un simplu “rez please” în Region face minuni dacă daţi şi nişte minime detalii (timp rămas până la respawn, locul aproximativ unde sunteţi, etc). Dacă nu vă readuce nimeni în puteri veţi suferi o penalizare(xiii), un debuff care face ca orice experienţă pe care aţi primi-o să fie cheltuită pentru descreşterea penalităţii; trece repede, câteva kills şi aţi scăpat, uneori s-ar putea să fie mai eficient să vă daţi respawn decât să aşteptaţi până fuge cineva din celălalt capăt de hartă. Să notăm că punctele de penalizare se vor cumula timp de 10 morţi consecutive dacă nu scăpaţi de ele, apoi nu se mai adună. Au şi cerurile milă faţă de omu’ nenorocos …

Un detaliu peste care mulţi începători sar este faptul că, deşi puteţi antrena orice skill, există modalităţi eficiente şi modalităţi ineficiente să o faceţi. Spre exemplu magia suge grav dacă n-o faceţi purtând amplificatoare, veţi face mult prea puţin damage şi veţi avea casting times prea lungi ca să aveţi vreo şansă de supravieţuire; iar dacă în Silan veţi primi amplificatoare bunicele spre bune de la maistru, odată ajunşi în mainland tre’ să căscaţi ochii atent la procentajele oferite de diverse amps. Pe lângă asta, ţoalele light sunt singurele care nu vă adaugă penalităţi de nici un fel, în schimbul faptului că veţi primi damage aproape ca şi cum aţi fi dezbrăcat; armurile medium şi heavy vă adaugă malus, tot aşa cum armele vă adaugă şi ele. Acest malus vă creşte costurile pentru acţiuni (Mana(xiv) şi distanţa maximă în magie, Stamina în melee, Concentrarea (Focus) dacă săpaţi), lucru care poate că nu-i de dorit da’ nici nu poate fi evitat mereu. Magicianul va evita HA(xv) ca pe râie, accepţi că LA este alegerea corectă în scenariul tău, accepţi că eşti un soi de glass cannon şi te comporţi ca atare lovind de la distanţă. Ţăranu’ cu barda oricum tre’ să se apropie de animale şi obligatoriu va primi lovituri, aşa că protecţia sporită a armurilor grele e de preferat. Purtatul cu sine a două seturi diferite de armuri este cert preferabil scenariului în care vă găsiţi fugărit de lupi, fără absolut nici o şansă să evitaţi muşcăturile.

De fapt, purtatul cu sine al unui coechipier este cea mai bună protecţie. Fie că-i healer fie că vă ajută în alt fel, prezenţa unei a doua persoane vă va scuti de moarte în foarte multe cazuri. Jocul e construit astfel încât să descurajeze oamenii solo. N-aveţi poţiuni, n-aveţi self-heal decât sporadic, ori lucraţi cu cineva ori aşteptaţi între killuri până vă plictisiţi.

Melee si light armor, o alegere stilistica

Odată ce aţi atins nivelul 30 în orice skill puteţi lua misiuni şi de la Chiang însuşi, iar kami/karavana vă vor oferi şi ei misiuni când încheiaţi antrenamentul în magie respectiv săpat(xvi). Eu unul achiesez la părerea generală că un nivel 35-40 în orice skill este suficient pentru a părăsi tutorialul, odată ce aţi terminat toate misiunile existente. Mult, mult mai important decât nivelul este să fi citit ce vă spun trainerii, sunt informaţii fără de care nu vă veţi putea adapta pe continent, şi pe care mulţi jucători s-au plictisit să le toooot repete. În plus, profitaţi şi jucaţi-vă cu sistemul de cărămizi(xvii), acelaşi damage în magie îl puteţi obţine plătind fie cu hit points fie cu distanţă şi casting time, sau o combinaţie între ele. Idem, o acţiune de dat cu paru’ poate să vă coste stamina până la epuizare, sau puteţi să daţi în doru’ lelii cu acţiunea default şi să nu prea faceţi damage, însă nici să nu vă consumaţi ceva în decursul procesului. Se poate face power-leveling odată ajunşi pe continent, da’ informaţii de bază mai greu să convingi pe cineva să repete pentru baba surdă. Ştiţi cum zic linucsiştii şi toţi oamenii tehnici? RTFM, read the fucking manual. Noa, tutorialul din Silan e un mini-manual pentru jucător.

Doua stanze care costa, una care plăteste. Acţiunea poate fi învăţată.

~*~

Cam atât despre Silan, de vorbit ar fi multe .. însă e mai simplu de înţeles când chiar joci.

----------
  1. Stricăciune (?) []
  2. genu’ rabid pacifist, în puternic contrast cu caracteristicile rasei []
  3. Skill points []
  4. Căutaţi bmsite.net şi vedeţi la secţiunea Dressing Room []
  5. Călătoritul astfel se numeşte trekking []
  6. Casa trykerilor, continentul Aeden Aqueous e numit colocvial lakes în engleză []
  7. Depinde de anotimp, dacă e iarna în joc atunci e şi plin de animale agresive .. ori ai grup capabil ori rişti decimarea pe drum. În contrast, vara şi toamna poţi călători aproape singur []
  8. Preferabil nu mărci înregistrate gen Marlboro, personaje uşor recogniscibile din pop culture gen Severussnape, cuvinte din vocabularul de bază sau titluri nobiliare gen “Adriantheking” şamd []
  9. De ce refugiaţi? Din calea urgiei .. dar despre asta citiţi în lore. []
  10. Key mapping and options []
  11. Şi ca o observaţie secundară, dacă nu înţelegeţi limba engleză cât să puteţi citi fără greţuri tutorialul, mai bine vă lăsaţi. Nu e WoW, distracţia nu vine din hack & slash. Sunt de citit mereu Chestii Importante. []
  12. Cel puţin e drăguţă dacă nu sunteţi ţărani, gen să vă apucaţi să cerşiţi bani şi echipamente, chestii pe care oricum le veţi primi în urma misiunilor []
  13. death penalty []
  14. numită Sap în joc []
  15. Heavy armor []
  16. Nu-s misiuni obligatorii, dar plătesc foarte bine şi nici nu-s foarte dificile []
  17. acţiunile-s compuse din stanzas pentru care plătiţi cu credits; în trecut stanzele erau numite bricks, unii jucători încă le spun aşa []
----------

Idee de afacere pentru CFR

Dom’le, ştim cutoţii că CFR e în plop, plopu’ în aer şi aerul e poluat. Nu-i cazul să reiau(i) discuţia, e un fapt gata demonstrat.

Cum am face să-l revitalizăm?  Eu propun o chestie foarte simplă: se angajează curve în trenuri. Pentru început în cele de navetişti, dar nu văd de ce n-ar funcţiona modelul de afacere şi pentru cursele lungi, omu’ de afaceri călătorind 4-10 ore în tren n-ar fute şi el ceva? Sau chiar şi la vagoanele de dormit, dă omu’ o muie şi adoarme fericit, poate şi vecinu’ de compartiment care-i pensionar n-o mai fi aşa de recalcitrant ..

Sigur, sărim un moment peste faptul că aşa ceva ar fi incredibil de progresist şi imposibil de conceput. Sau că nu-i posibil în cadrul legal existent. Hai să presupunem pentru un moment că ar exista cadrul legal respectiv. Oricum, aud poveşti că every now and then se mai întîmplă chestii sexuale prin trenuri, doar că nu cu regularitate şi nu în mod organizat. Păi ce facem aici, tovarăşi! Cum vreţi să construim civilizaţia?

~*~

Avantajele chestiei ăsteia eu unul le găsesc nenumărate:

– Fetele dornice ar fi o resursă abundentă. În fiecare sat, sătuc, cătun, comună, orăşel şi localitate există un număr de femele dispuse să-şi vîndă pizda pe bani. Ziceţi-le cum vreţi – curve, curviştinte, curvuliţe, prostituate, emancipate – dar ele există. Trenul atinge locuri altminteri lăturalnice, şi uite cum progresismul le oferă o pîine cinstită acelora care altminteri nu ar putea-o obţine. În loc să stea la colţul crîşmei pe 5 lei, nu mai bine merg fetele unde-i vadul mai bun?

– Fetele dornice mai văd şi ele ţara. Vorba aia, trenu’ merge doar într-o anumită direcţie, pînă la întoarcere mai iau şi ele contact cu alte culturi. Avînd în vedere că practic vorbind România e fragmentată în cîteva regiuni foarte distincte cultural vorbind, o călătorie dintr-o parte în alta îţi oferă o viziune nouă asupra vieţii. Chiar şi mergînd doar de la Aiud la Tecuci.

– CFR valorizează locurile libere din trenuri. Nu-ţi trebuie mare lucru pentru desfăşurarea acţiunii, dacă se descurcă pe centură respectiv prin cabinele camioanelor, s-or descurca curvele şi într-un compartiment ţinut anume liber. Chiar şi admiţînd că ar fi vreo cursă care-i suprasolicitată, o fată în 8 ore produce semnificativ mai mult decît ar valora locurile dintr-un compartiment de clasa a doua însumate. Ba chiar, uite, putem să refacem clasele sociale aşa cum îs ele menite să existe: studentu’ sau navetistul se duc la curva de clasa a doua, moşulică dacă-i bogat la clasa I, omuleţul de afaceri la varianta de lux. Să ai, cum ar veni, satisfacţia aia cînd îţi permiţi să nu mai dai la buci unei gospodine de 40 de ani care-o vrut să scape de soţ cîteva zile, ci ceva cărniţă mai fragedă.

– Riscuri de securitate zero. Naşul stă de pază dacă-i nevoie, taie chitanţa, încasează banii. Omu’ recalcitrant n-are efectiv unde să fugă , iar dacă face gură se cheamă poliţia la prima staţie şi se rezolvă problema în mod civilizat cu basto .. vreau să zic, printr-o discuţie amiabilă. CFR oricum are şi personal propriu în gările importante, Poliţia TF.

– Riscuri sociale minime. Să n-au de discuţii cum că ar auzi copilaşii eventuale gemete, dacă au voie să vadă reviste cu ţîţe pe stradă şi să geamă toate femeile din reclamele cu ciocolată, atunci or avea voie să audă şi un geamăt real. Curva ca element social nu distruge absolut nimic ce nu era putred deja. Nici căsnicii nici nimic anume. Dimpotrivă, se oferă nişte varietate în cursele care-s altfel plicticoase, ajunge omu’ la destinaţie relaxat în loc să fie stresat şi sastisit după N ore cu curu’ în scaun.

– Iar la final, profitul. Trenurile CFR merg suficient de lent cît să aibă timp duduia pentru clienţi cu duiumul, preţurile pot fi ţinute suficient de jos compensînd prin volum, pe scurt un serviciu care aduce profituri în toate formele în care ni l-am imagina. Vorba aia, într-un compartiment pe care l-am dedica suptului pulii s-ar putea procesa chiar şi doi clienţi deodată, admiţînd că n-ar fi probleme dacă nu termină în acelaşi timp. Mai adăugăm acel premium datorat excitaţiei unui mediu oarecum diferit, varietatea ofertei la fete, şamd. Numai avantaje, precît vedeţi.

~*~

Sînteţi liberi să notaţi dinjos dacă totuşi vă puteţi imagina dezavantaje.

----------
  1. Rehash []
----------

Fetişul cu limba-cea-bine-folosită

Dom’le, românii e proşti. Da’ e proşti rău, ştiţi cum zic? Noa, ei e într-atât de proşti, încât uneori îi scoate din sărite şi pe oamenii de bine precum Simona Negrea. S-o ascultăm:

(..) ăsta-i următorul punct din reforma mea: examen de limba română la toate – absolut toate – examenele şi concursurile, şi pentru elevi, şi pentru profi. Nu mă interesează că dai concurs pentru post de matematică. Ai obligatoriu probă de română (citit text, răspuns la întrebări pe text, chestiuni de ortografie). Nu poţi să fii prof, nici măcar de sport, şi să scrii cu greşeli. Şi să scrii o cerere cu titlul “Cerere”. Nu mă interesează că tu termini ASE-ul. La licenţă ai examen de română “funcţională” – altminteri ajungi ca account manageru’ care trimite mailuri publicitare cu “dragii noştrii”. Sau ca dom’ director general care scrie “vă rog să-mi trimite-ţi”.

Fain program, nu-i aşa? Mai că l-aş implementa şi eu.

În altă ordine de idei, mai sunt destui alţii care consideră că nivelul publicului e prea jos. Spre exemplu, un străin aleatoriu de pe Softpedia are probleme cu ziarele de sport:

Incerc de ceva vreme (si nu prea reusesc) sa ignor prostiile debitate pe situl celor de la sport.ro. De cate ori se intampla sa mai uit de ce nu-mi place sa ii vizitez, mai accesez cate un link primit pe e-mail… numai pentru a da de noua generatie de “ziaristi”  angajati la acest trust de mare valoare.

Nu reusesc sa inteleg de ce, in ultima vreme, unul din doua articole are greseli de exprimare grave, incat trebuie sa citesti de 5 ori o fraza sau un titlu pentru a putea prelucra apoi “ce a vrut sa spuna autorul”. Sa fie trustul pe marginea prapastiei? Asta e valoarea actuala a ziaristilor sau sunt scrise de niste bieti liceeni repetenti? Ma gandesc ca singura explicatie ar fi aceea ca se adreseaza unui anumit public, iar pentru ceilalti nu merita efortul de a scrie un text cat de cat inteligibil.

Aceeaşi problemă: publicul e prost, ziarele e proaste şi ele, avem un cerc aparent vicios între şcoală, mass-media şi societate, fiecare împiedicându-le pe celelalte de la a se ridica din mocirlă. Să luăm de păr publicul şi să-l târâm la standarde măcar într-o privinţă ar părea o idee cel puţin acceptabilă.

Doar că nu.

~*~

În primul rând, o discuţie despre elite, pe-un exemplu convenient ales.

Nadia Comăneci a fost, indiscutabil, o gimnastă extraordinară. Nu bună, nu excelentă, extraordinară. A răsărit din pământ, din iarbă verde, de pe malul unui sătuc dintr-o ţară de care nu se prea auzise până atunci, în era când o capitală importantă(i) dădea ora exactă în gimnastică. Nimeni nu s-ar fi aşteptat să apară o gimnastă importantă în afara unei capitale. Cum a făcut-o Nadia? Prin muncă.

Multă, extraordinar de multă muncă. Antrenorul ei, Bela Karoli, declară că antrenamentele durau câteva ore pe zi. Câteva ore pe zi, în fiecare zi, an de an fără nici măcar câteva săptămâni de pauză – mâncând din joacă, copilărie şi alte lucruri presupuse “normale” la o fetiţă căreia nu i-a venit încă nici ciclul. O generaţie de gimnaste a crescut astfel, nu doar Nadia, o generaţie care a ţinut fruntea sus în competiţii internaţionale. Şi iată, efortul susţinut şi direcţionat cu cap a dat roade la una din fetele talentate: România a avut un nume pe harta gimnasticii, care a stat curat şi pe puterile lui în vârf(ii). N-a fost aşa pentru că aşa a vrut România, sau pentru că aşa a vrut Bela Karoli(iii), ci pentru că aşa a vrut Nadia (şi doar Nadia): să muncească până a dat în brânci, şi ceva mai mult de atât. Să-şi exploateze talentul în loc să se îndoape cu ciocolată.

Sigur, este excelent dacă reuşim cumva să ne susţinem elitele, odată ce ele apar. Fie prin mecanismele statului, fie prin mecanismul filantropiei individuale, contează mai puţin de unde vine ajutorul necesar, cert este că un om dispus să facă o muncă inumană şi cu cap poate ar merita susţinut; discuţia e încă deschisă. Cert este că drumul până la a ajunge sus e însă al fiecăruia, şi nu prea poate fi influenţat de mecanismele sociale uzuale ale statului.

~*~

Scoţând elitele din discuţia despre “cum să fie lumea mai bună”, ne rămân masele. Propunerea Simonei ar părea că, prin universalitatea ei, o idee excelentă: hai să verificăm dacă oamenii ce trăiesc în România îşi ştiu vorbi limba, iar dacă n-o fac atunci să le tăiem accesul la diverse lucruri dorite. Cu alte cuvinte, să folosim forţa statului pentru a ne asigura de un minim standard al cetăţenilor.

Problema pulsândă în această propunere este că statul îşi foloseşte deja forţa în acest scop. Se racolează copiii şi se trimit obligatoriu la şcoală, luându-i de la munci utile precum aratul câmpului şi tăindu-le timpul în care ar putea astfel socializa. La ce bun? Păi pentru că-i mai bine pentru stat ca oamenii să ştie a citi şi scrie, a socoti eficient şi a şti despre tot felul de chestii elementare precum gravitaţie, ecuaţia-de-3-simplă, reacţii chimice sau exprimarea prin arte. E mai bine, per total, ca statul să cheltuie un număr de resurse pentru a înfige în minţile viitorilor cetăţeni nişte chestiuni, nişte repere ce-i vor face mai târziu mai buni. Efortul statului se îndreaptă pentru a construi nişte cetăţeni mai eficienţi, mai dibaci, mai maleabili, mai versatili în lupta cu viaţa; pe cât le îngăduie şi lor bostanul dintre umeri.

A cere statului să continue a-şi examina cetăţenii după ce aceştia au absolvit cele 12 clase uzuale este o recunoaştere tacită a ratării complete şi iremediabile a şcolii. Pur şi simplu, după 12 ani de făcut “limba română” ca materie, după 4 ani de gramatică şi 4 de literatură, după două examene grele, dacă vine Simona Negrea şi propune c-ar mai exista motiv ca omul să fie re-examinat înseamnă că şcoala s-a prăbuşit în ea însăşi, mai bine trimitem copiii direct acasă. La ce mai există profesori, note şi examene dacă nu se cerne pleava astfel? Ori e nota de bacalaureat la română un indicator suficient de bun, ori desfiinţăm tot şi încetăm să ne prefacem că e utilă şcoala la ceva. Şcolile şcolesc, inspectoratele inspectează, ministerul hm … dirijează, da’ cumva tot vite ies din procesul ăsta? Păi şi atunci?

~*~

Dincolo de demisia şcolii, mai găsesc însă şi alte probleme cu ideile Simonei. Ea vrea binele oamenilor, de asta şi vorbeşte acolo despre “româna funcţională”. Cu alte cuvinte – ea n-ar cere mult, doar să ştie omul să fie coerent şi inteligibil faţă de alţi români.

Doar că asta-i o abordare prescriptivistă. Totuşi, chiar dacă un om scrie “Dragii noştri” el este înţeles în ciuda greşelii sale. Scriu “draga me-a” şi draga mea tot se prinde ceam ce-am vrut să spun eu acolo; doar n-o fi retardată, atunci nu mi-ar fi fost dragă. Sau în fine, suntem amândoi retardaţi şi ne îndrăgim unul pe altul, chestie care n-o interesează pe vreo Simonă a lumii ăsteia.

Cum definim româna funcţională? Unde începe şi unde se termină acea română? Care-i standardul? Minimele standarde de gramatică le testează deja şcoala, nu reiau discuţia: ori se testează acolo, ori înseamnă că ignorarea lor nu-i o chestie atât de gravă pe cât ar vrea diverse profesoare să pretindă. Minime standarde de înţelegere a scriiturii se testează odată cu literatura din şcoală, dacă nu pricepi un text de ziar nu pricepi nici literatură, ăsta-i un lucru atât de evident încât nu merită argumentat. Are a se schimba procedura de evaluare din şcoală, româna funcţională este deja în programă.

… Ăsta e, dacă vreţi, blestemul modernităţii, vizibil în viaţa de zi cu zi: omul se obişnuieşte să contextualizeze şi să recontextualizeze, bucăţele aparent disparate ajung totuşi să formeze un tot oarecum coerent. Ei, aş putea scrie un text plin de greşeli şi care să fie totuşi înţeles. Dacă n-o fac, dacă scriu corect o fac fix pentru că vreau să proiectez o anumită imagine despre mine, să arăt ce pot cuiva care merită. Voi scrie (relativ) îngrijit pe blog şi ca porcu’ pe messenger, spre exemplu; în fond cine mă citeşte pe blog poate mă citeşte prima dată în viaţă, în timp ce cunoştinţele ce folosesc mesageria instant ştiu deja ce-mi poate pielea. Româna de messenger e foarte funcţională în contextul potrivit.

~*~

Apropo de contextul social, la cei bun să ştii gramatică în sensul piramidei lui Maslov? La nimic special. Până nu ajungeţi la partea cu încredere, stimă de sine şi alte chestii complicate, corectitudinea formală în exprimare nu contează chiar deloc. Oilor nu le trebuie cratime înainte de-a avea un serviciu, şi indiferent că scriu noştri sau noştrii tot aşa trag în jug şi tot aşa se tund la final de sezon. Prietenia şi relaţiile intime se dezvoltă, ale dracului, într-un plan ortogonal cu corectitudinea, regulamentele şi scorţoşenia cărţilor.

Veţi argumenta că tendinţa socială e de a interacţiona din ce în ce mai mult în scris, fie că vorbim de trimis un CV corect sau o cerere de rebranşare, şi normal că trebuie să formatezi omul cât mai bine pentru aceste chestiuni care se dovedesc problematice. Totuşi, repet, aceaste lucruri minime sunt de competenţa celor 10 clase obligatorii(iv), iar dacă omul se încăpăţânează atunci e o idee bună să şi suporte consecinţele. Dacă vrem roboţei mai buni atunci înăsprim condiţiile de examinare la Capacitate(v) şi Bacalaureat. Şi-aşa nu poţi condensa 4 ani de cunoştinţe în 3 ore de examen cum e acum, îl facem de 6-8 ore şi testăm TOT ce se poate(vi). Ori ieşi om la capătul luptei ori mai tragi un loz altă dată. Dacă un examen trebuie să aibă greutate atunci să-l facem greu, nu că n-ar fi considerat deja greu el. Să echilibrăm grilele de evaluare, să punem mai mare preţ pe corectitudinea formală, să impunem bareme minime la fiecare secţiune de examen .. soluţii există. Cum ar fi să ai nota 7 per total, dar să nu treci pentru că la secţiunea gramatică n-ai scos măcar jumătate din punctajul maxim?

Cât despre restul oamenilor care chiar au probleme mai complicate în piramida lui Maslov, eu unul vreau să cred că aceia ştiu să şi le rezolve singuri. Oamenii inteligenţi stiu să-şi aleagă mentorii şi uneltele astfel încât să sculpteze în ei înşişi în direcţia dorită; pot să citească manuale de bună voie şi apoi să ceară să li se explice unde nu înţeleg. Testarea suplimentară e echivalentul cu a pune o gimnastă de competitţie să facă pasul piticului, poate-o fi uitat cum e. Ridicol, consumator de timp şi fără vreun beneficiu pentru părţile interesate (dincolo de constatarea că gimnasta face exerciţiul mai bine ca toţi ceilalţi).

~*~

La final dar nu în cele din urmă, ţin să repet o idee dragă mie: competiţia e bună. Dacă un om ştiutor de carte e “mai bun”(vii) decât unul neştiutor, atunci primului îi revine a-l exploata pe al doilea. Ăsta e sensul de bază al expresiei “ai carte ai parte”, şi anume că dacă ştii chestii ai ceva în plus faţă de unul care nu le ştie, ai un avantaj competitiv fructificabil. Or cum lumea asta e un joc pe resurse finite, hai mai bine să-i lăsăm pe ştiutori sa smulgă partea leului (care li se şi cuvine), iar pe restul să se bată pentru firimiturile rămase.

Există deja limbă română bine folosită. Există oameni culţi, oameni citiţi, oameni informaţi şi la curent cu ce se întâmplă în lume. Oameni educaţi care se manifestă în scris unde aleg ei, fie pe blogurile personale fie prin ziare sau platforme colective. Mai există încă Dilema Veche, mai există Revista 22, România Literară încă n-a murit. Bogdan Dumitrescu încă scrie, Paula Aldescu încă scrie, sunt zeci de astfel de bucăţele disparate din care s-ar putea alcătui un foarte frumos angrenaj cultural dacă am direcţiona efortul acolo unde trebuie. În loc să iei râtanul îngălat şi să-l târăşti afară din mocirlă, mai bine lasă-l pe el să vină singur la duşul pus la dispoziţie, când îşi dă seama că toate celelalte opţiuni sunt mai proaste. Ce-ar avea dacă la oră în loc de literatură s-ar discuta ultimul articol din Dilema, iar în loc de extemporal elevii le-ar vâna greşelile autorilor din ziar? Vorba aia, mai ia şi elevul contact cu exprimarea curată în scris, la standardele secolului nostru.

~*~

O preocupare sănătoasă este, zic eu, cea pentru adevăr (indiferent câte cratime i-ar lipsi formal). Ziceam cândva:

Înainte de a avea cuvânt scris trebuie să avem cuvinte care merită scrise. Ce cuvinte merită scrise? Nu ştim dinainte, dar pentru asta avem vorbirea, cuvântarea, dezbaterea. Pe scurt, încercările oamenilor de a afla adevăruri.

Nu, nu avem nevoie de cărţi. Avem nevoie de mult mai simpla activitate numită adevăr. Rostit, susţinut, protejat, apărat.

Bine, dragi Simone ale lumii ăsteia? Înainte ca “noştrii” să devină o problemă, altele-s mai importante. Poate chiar alea din piramida lui Maslov. E mai important să ne asigurăm că nu există căpuşe care împiedică oamenii să mănânce, să-şi repare trupurile sau să se îngrijească de familie. E mai sanitar să treci prin viaţă îndemnând la adevăr şi curaj, decât îndemnând la corectitudine formală. Mai bine să dai palme pentru corupţie, mai bine să-ţi pui în joc timpul pentru a ajuta pe unul lipsit de mijloace să facă ceea ce e corect.

E şi infinit mai igienic, spiritual vorbind.

----------
  1. Moscova []
  2. spre deosebire de Lance Armstrong, să zicem []
  3. El a vrut, dar tot ce poate face antrenorul este să propună jaloane. Sportivul trebuie să depună efortul, prin voinţa lui []
  4. Iar scrisul unei cereri e în programă din câte ştiu, alături de alte modele de documente necesare unui adult []
  5. Testarea naţională, mbine []
  6. Ce-are? E doar un program obişnuit de muncă pentru un adult, iar tinerii de 18 ani se cred deja adulţi, nu? Noa, să demonstreze că pot fi. []
  7. Aşa, de felul lui, întrutotul, per total []
----------

Dezinformarea la Tudor Galos

… sau Galoş, nu-i clar.

Omu’ a scris recent un articol despre Drepturi de autor, plin de FUD(i) . Da’ aşa grosolan încît singura reacţie rămasă este să

Mai exact, susţine omul aşa:

  • unul din trei consumatori riscă să își infecteze device-urile cu malware
  • Trei din zece companii se expun aceluiași risc.
  • 78% din programele descărcate de pe website-uri sau rețele P2P includ spyware
  • 36% conțin troieni și adware.

citând un oarecare studiu comandat de Microsoft. Chestia amuzantă e că studiul respectiv a fost comandat în Statele Unite, nu la noi. Citind studiul original, aflăm că:

Given these infection rates, if you use pirated software, chances are one in three that in the process of obtaining or using that software, you will encounter dangerous malware.

Chestia e că acelaşi studiu bagă împreună date cam disparate, spre exemplu menţionând de un număr de calculatoare vândute în China, cu malware preinstalat. Bun, şi? Ce relevanţă are? Trecând peste, hai totuşi să disecăm prostiile punct cu punct.

Practic, descărcând un software de pe Torrents, joci ruletă rusească. Te trezești cu cardul golit de o sumă ce este cu mult peste costul sistemului de operare piratat.

De ce facem confuzie între sistemul de operare şi software-ul care rulează în spaţiul-utilizator? Practic vorbind, aceeaşi ruletă rusească o joci şi descărcând software gratuit de pe un sait oarecare. Ştiţi care-i cel mai mizerabil soft pe care l-am descărcat din greşeală? Adobe Flash. N-am observat că venea cu anvivirusul McAfee bundled, aşa că m-am trezit cu doi antiviruşi(ii). O scădere de performanţă cu 30% lejer, din cauză că. Nu mai zic de toate softurile gratuite care-ţi bagă pe gât toolbars şi alte căcaturi.

Deci, dragă Tudor, mai trage un loz: faptul că descarci de pe torente nu e o problemă. Faptul că descarci din surse dubioase ar putea fi. Ce risc descărcând IrfanView de pe saitul dezvoltatorului? Ce risc descărcând Ryzom de pe torentul creat de chiar autorii jocului?

Continuons:

Windows are un sistem care verifică integritatea fiecărei componente a sistemului de operare. Inclusiv a componentei de activare. Ca să „hack-uiești” Windows, trebuie să alterezi componenta de activare. Ca să poți porni sistemul de operare, trebuie să poți dezactiva sistemul de verificare a integrității.

Corect. Windowsul verifică dacă este integru. Nimic de zis.

Și din acest moment utilizatorul de software piratat este le mâna creativității hack-erului care pune soft-ul pe torenți: malware, spyware, key-loggere (pt neinițiați: vi se fură date personale, credit cards etc), soft-uri care îți transformă calculatorul în unealtă de atac pe Internet etc.

Marş. Windowsul nu verifică şi n-are cum să verifice conţinutul diverselor softuri pe care tu le rulezi. N-a făcut asta niciodată dincolo de unealta separată numită Microsoft Malicious Software Removal Tool. Pe scurt, MINŢI cu bună ştiinţă când afirmi că piratarea sistemului de operare expune utilizatorul unor riscuri datorate softurilor third-party.

Bun, şi acu să revenim, cum piratează omu’ prost:

  1. Caută pe google numele programului
  2. Intră pe primul sait
  3. Descarcă tot ce vede
  4. ???
  5. Se umple de toţi viruşii

Cum piratează omu’ inteligent? Păi:

  1. Îşi face o listă de surse cunoscute (trackere private, şamd)
  2. Verifică comentariile înainte de a descărca
  3. Verifică executabilele după descărcare încă o dată, fie cu antivirusul local fie cu scanarea onlain de la Jotti
  4. ???
  5. Profit

Alternativ, dacă nu găseşte omul ce-i trebuie folosind sursele necesare, se apucă şi răscoleşte alte surse secundare, păstrând precauţiile enumerate.

Practic vorbind, Tudor propune următoarea reprezentare a lumii: tot ce nu vine într-un pachet este riscant, şi asemănarea cu teoria că “tot ce nu-i de la supermarket poartă boli” mi se pare izbitoare. Evident, această reprezentare este disfuncţională dintotdeauna şi va fi disfuncţională pentru totdeuna, dar are avantajul notabil că prinde la omu’ nedus la şcoală. Sigur că pentru puletele de rând, un calculator luat “din Metro” e bun, că doar îl vinde Metro. Metro are autoritatea să semneze pe un produs că e acceptabil în sensul uzual al cuvântului, prin urmare un număr de oameni vor continua să cumpere PCuri preasamblate şi salam marca “Kaufland”. Nici n-ar fi o aşa mare problemă, până la urmă nimeni nu-i obligat să-şi tuneze maşina sau să bea lapte proaspăt de vacă.

Totuşi, există pe lumea asta oameni capabili care nu lucrează pentru Metro. Ei se numesc vecini şi prieteni, şi pot la o adică să-ţi spună ce componente să cumperi, urmând ca ei să ţi le instaleze. Garanţia tehnică o ai în ambele cazuri, garanţia încrederii o poate avea şi un om, nu doar o corporaţie. Ba chiar, la o adică, omul îţi va lucra pe bani mai puţini iar rezultatul va fi per total mai satisfăcător decât dacă te-ai baza pe marketingul Metro. Lucru pe care mamutul îl şi înţelege corect de altfel, nu vedem reclame de tip “nu risca cu vecinu’, calculatoarele făcute aşa se strică mai repede“. Asamblorii de hardware au atâta creier în căpăţână cât să mai nu încerce să vândă un cal mort, ideea că produsele lor ar fi cumva superioare. Sigur, există o piaţă pentru produse unde cumperi fix brandul, spre exemplu Alien sau Mac, mauşi Razer şi-aşa-mai-departe – totuşi aia e o complet altă discuţie.

Producătorii de software pentru pulime, Microsoft în speţă, n-au înţeles încă ridicolul la care se expun. Ani întregi în care produsele lor au fost piratate fără ca piraţii să sufere(iii) au creat o imagine, o încredere: omul de rând ştie, din gură în gură şi din forum în forum, că poate descărca o imagine iso piratată(iv) fără ca acest lucru să-i fută meciul. Cu această percepţie nu te poţi apuca să te baţi din vorbe, oricât de Microsoft ai fi. Bătălia s-a pierdut deja, centrul încrederii s-a mutat, cutia de carton s-a dovedit că nu e singura sursă de siguranţă.

Asta-i viaţa. Poate o să reuşim cândva să vedem mai puţini mincinoşi.

----------
  1. Fear, uncertainty and doubt []
  2. Avira aveam deja. []
  3. Precum pretinde mincinosul de Tudor []
  4. De preferinţă untouched []
----------

Rezident Ex

Câte s-au schimbat din 1996 încoace …

 

… şi totuşi cât de similar e totul. Pe bune, era de lipsă Kempes cu vocea lui din peisaj.

 

Apropo, cică albumul Alpha poate fi comandat deja. Alpha, deşi e o revenire. Alpha, pentru că e o viaţă nouă. Alpha, pentru că Phoenix şi-a dat demult demisia din rock. Las’ că renasc alţii, nu-i bai.

Parcă s-a stârnit vântul din nou în peisaj?

edit 25 Mai

Cargo a scos în schimb o manea:

Plăceri, scenarii, moarte

Încă nu cred c-am discutat despre sinucidere pe-aici, este? Lucru curios, nu m-a interesat niciodată tema dincolo de floricelele desenate de Cioran pe marginea chestiunii.

~*~

Mă gândeam la ideea lui Eric Berne, aceea de life script. Omu’ adună frumos experienţe în viaţă, le filtrează prin capul său propriu, uneori prin prostiile rămase acolo din învăţăturile sau exemplul prost al apropiaţilor. Pe măsură ce omu’ îmbătrâneşte gîndirea se scorţoseşte, unii ar spune că în semn de maturitate. Berne propune teoria că omul ar ajunge să joace o piesă de teatru de pe la 45 de ani, urmărind un scenariu ale cărui elemente le-a exersat şi ranforsat de-a lungul timpului.

De-un exemplu practic, să vă spun despre o oarecare tipă ce-o ştiam acu’ câţiva ani. Plăcută la vorbă şi oarecum ok în interese (cred că am cunoscut-o datorită pasiunii comune pentru Phoenix?), da’ cu o lipsă crasă de fler la ales bărbaţii(i). O dezamăgise unu’ destul de rău pe cînd era crudă, sau cel puţin aşa pretindea ea; cert este că-şi căuta numa’ oameni care n-aveau nici o treabă cu ce-i plăcea ei, cu interesele sau hobby-urile sale. Urmarea evidentă era că după o vreme de stat împreună ei fie o înşelau direct fie doar o părăseau fără vorbe; cert e că lucrurile se terminau prost. La un moment dat îmi povestea cum se apucă ea să-şi înşele prietenu’, să aibă doi gagii deodată, pentru că – nu-i aşa? – oricum urmează şi ei să-i facă la fel.

Noa, asta s-ar numi scenariu, sau script, fata îşi pune în minte că “toţi bărbaţii e porci” aşa că instinctiv îşi caută doar porci pentru a confirma ideea. Idem cu toţi bărbaţii care cred că “femeile e curve”. Sunt mii de scenarii pe lumea asta, pesimiştii cronici trăiesc într-un scenariu, precum cei economi până la ridicol sau eternii lefteri. Ar fi un articol întreg să discutăm despre scripts, şi nu mă simt suficient de competent s-o fac eu.

~*~

Am realizat o chestie: există un anume tipar de sinucigaşi, acei oameni care spun că dom’le totul suge! Viaţa personală suge, jobul suge, locul unde trăiesc e naşpa, oamenii-s superficiali, ştiţi povestea. Pur şi simplu simţi că nu trăieşti tu în viaţa proprie, ci doar umpli o cochilie goală. Sau poate că nu ştiţi, da’ vă puteţi imagina(ii)

Teoretic, soluţia a fost deja postată pe 4chan(iii):

i never got why people would kill themselves

so if you want to die you obviously don’t give a shit. like, about anyone. ‘cause if there is anyone who loves you, you don’t give a FUCK about them, or hurting them, and if there’s not, there’s no one to give a shit about.

so instead of killing yourself why don’t you just get the fuck out? leave the basement, leave your house, leave the motherfucking country. go on an adventure. spend your time doing something awesome, like tracking down some terrorist. go be james bond. go fuck up a shark with a harpoon. danger? fuck that, you were going up against 100% death rate before, you’re being safe now. fuck EVERYTHING, man, the world is your oyster.

sometimes i wish i was suicidal. i’d pull the barrel out of my mouth and point it in the air, start a revolution, LIVE. move to barcelona, hit the bars, bang some chicks. STDs, who fucking gives a shit?

and when i’m done, maybe i won’t want to kill myself, ‘cause i’ve seen how beautiful the world is.

Chiar sună promiţător, nu? Dom’le, dacă tot urmează să mor sinucigându-mă, hai mai bine să aleg calea neprevăzutului. Mor pentru că nu-i pasă nimănui de mine, precât nici mie nu-mi mai pasă de alţii. Oricum mori, deci poţi să încerci orice. Orice! Poţi să te fuţi cu boschetari prin parcuri, ce mai contează? Poţi să cerşeşti, poţi să călătoreşti milogindu-te de alţii, poţi să mori îngheţat, oricum urma să se întâmple. Poţi să-i fuţi o palmă oricui, poţi să bagi ce droguri vrei, poţi să încerci Chestii Interzise. Hehehe.

De-ar fi atât de simplu.

~*~

Ia hai să revenim puţin la conceptul de scenariu propus de Berne. Omu’ are scenariul vieţii lui, pe care-l respectă subconştient, doar că acesta nu aduce rezultate mulţumitoare. Dacă ar fi ceva conştient ar fi pasibil de îmbunătăţire, de schimbare, însă nu e. E doar un motoraş care face alegerile pentru tine, tu ţi le asumi fără să le chestionezi(iv).

Nimeni nu “alege” să fie şi să rămână la un loc de muncă prost plătit şi care nu-i aduce nici o bucurie. În acelaşi timp însă, poate că şeful joacă un rol de satrap în scenariu; poate că colegii sunt o mixtură perfectă de muişti, fix cum ştii tu că “aşa e lumea” şamd. Nu stai pentru că îţi place, ci stai pentru că toate alternativele ţi le imaginezi ca fiind mai proaste, şi anume prin necunoscutul lor. Iar din punctul de vedere al scenariului, chiar ar fi mai proaste. Practic vorbind, subconştient, chiar îţi place!

Gagica din exemplul dinsus l-ar fi înşelat şi pe Făt Frumos Cel Cuminte, doar ca să se amuze şi apoi să-l determine să se comporte ca un porc.

Având în vedere chestiunea, putem brusc pricepe de ce oamenii aleg să plece de pe lume. Bucata unu este faptul că viaţa lor suge, din motivele cele mai diverse; au diverse scenarii care fac ca lucrurile să nu se îmbunătăţească niciodată, indiferent câţi parteneri sau câte locuri de muncă ai schimba. Bucata doi este că scenariul nu suportă schimbare, cu cît mediul rămîne mai static cu atît lucrurile sunt mai uşor de condus în direcţia în care funcţionează ele deja. Avem deci acel catch-22 perfect, cercul vicios al faptului că eşti în mizerie şi simultan ţi-e frică de schimbare ca de moarte. Ele-s unul şi acelaşi lucru în această situaţie, iar măcar moartea nu doare prea mult. Moartea promite mai mult, o scăpare rapidă în locul durerii de a-ţi vedea scenariul pus la încercare(v).

~*~

Desigur, explicaţia e o pastilă facilă şi probabil amendabilă dacă nu direct demontabilă. Totuşi, găsesc că serveşte ca un bun punct de pornire în a diseca orice persoană care se plânge mereu că “totul merge naşpa”.

----------
  1. mă rog, băieţii []
  2. Apropo, uite şi utilitatea teatrului faţă de film: îţi personifică, îţi încarnează trăiri care altfel sunt în afara obişnuitului pentru tine. Oricâte filme bine executate ai vedea pe temă, o piesă de genul Norway.Today explică şi mai bine. Orice-ar fi, ecranul nu se compară cu carnea vie. []
  3. UNDE ALTUNDEVA? []
  4. Sigur, aici e o discuţie mai largă. În principiu oricine e responsabil să lupte pentru persoana proprie şi în interesul persoanei proprii, ca atare prostioare gen “am fost influenţat să” sau “am fost educat să” nu se acceptă. Totuşi, există un teren cel puţin gri în care influenţa mediului asupra individului trebuie analizată. []
  5. Challenged []
----------

Problema cocalarismului, privită de pe baricade

Chiar dacă piţipongeala şi cocalarismul încă n-au definiţii în dicţionare, ele totuşi au înţelesuri destul de bine definite. Spre exemplu, am putea spune că un om e cocalar dacă e mai degrabă interesat de aspectul exterior al lucrurilor, de cum par ele, de valoarea lor imediată în bani şi-n imagine. Cu alte cuvinte, cocalarul este anti-intelectualul get-beget, Antihristul care va aduce prăpădul asupra ţării prin Incultură Crasă. Cocalarul se pozează cu bani în mână, cocalarul râgâie seminţe pe plajă în Spania, cocalarul preferă să poarte trening treling Nike şi să aibă frizură care să-l scoată în evidenţă. Cocalarul nu înţelege subtilitatea, şi o respinge instinctiv.

Bun. În contrapartidă, cum îs oamenii De Rând? Hai să aflăm, spre exemplu citind răspunsurile unor astfel de oameni de rând la întrebarea “Merită să vizitez Praga?“:

au cladiri vechi frumoase, este o piata foarte faina cu niste biserici vechi, super….
mi se pare ca este si un castel acolo, daca nu ma insel… merita vizitata… Praga e unul din cele mai frumoase orase europene… cafenele curate si frumoase, terase…. e frumos

locurile de vizitat sunt cele pe care le intalnesti in orice ghid turistic:
– piata veche cu statuia lui Jan Hus si orologiul astronomic;
– piata Wenceslav – care nu e piata, e de fapt un fel de Champs Eilse (sic!) al Pragai;
– cartierul evreiesc – cimitirul, sinagogi, orologiul evreiesc, toate situate printre niste stradute cu cladiri superbe;(etc etc)

cu o harta buna si cu grija sa nu treci degeaba de doua ori prin acelasi loc, vezi destul de multe. si daca tot stai 4 zile – chiar daca ai treaba 2 dintre ele, probabil seara ai timp; nu cumva sa stai in camera

Eu abia marti seara am revenit dintr-un circuit care includea si Praga , unde am stat 3 zile, si nu are rost sa va spun cat de tare m-a impresionat si cat de tare m-am indragostit de orasul asta. e superb si il recomand tuturor. Chiar e de vis. Si Viena e frumoasa, foarta frumasa, dar parca Praga are o caldura in plus si e mai plina de viata si de tinrete. E splendida.

Recomandare: daca te plimbi pe Vltava, o sa vezi pe deal un turn care aduce a “Eiffel”; ia-o intr-acolo. Pe drum vei trece pe langa ambasada Romaniei; in dreapta e palatul prezidential care chiar merita vizitat. Daca o iei pe straduta inainte, chiar cand sa faci stanga spre turn, vei trece pe langa o manastire. Vis-a-vis de manastire este o carciuma unde ai sa gasesti bere neagra la 14% alcool.
Lasand la o parte berea, neaparat trebuie vazut palatul prezidential!

Deci ei nu-s cocalari, ei nu recomandă oraşul pentru pizdele de acolo sau pentru beţiile crunte. Îs oameni de bine şi culţi, s-a înţeles? Dacă-i întrebăm, ei sînt nişte oameni chiar mai sus pe scara evoluţiei, ştiu să discute Civilizat pe un Forum Internautic fără să se înjure.

Totuşi .. oraşul e fain şi clădirile sunt “super”? Credeam că ideea călătoritului este să vezi multe chestii din care să alegi 2-3 şi pe alea să le recomanzi cu toată căldura şi energia, în detaliu şi aşa mai departe. Totul e super, totul e ca-n ghidurile turistice. Ce-i de văzut? Totul, nimic anume. Românii călătorind dezghioacă atmosfera locului în 3 zile şi-o pricep imediat cum au pus piciorul în oraş, nu se poate povesti câtă superficialitate expiră din chestia asta.

Ce înţelege un cocalar dintr-o piesă muzicală? A, că-i “de suflet” şi că e la sentiment. Sau că-i de danţ. O emisiune la tv e de râs, un film e cu acţiune sau cu Chestii Complicate, mâncarea e bună şi aromată. Cocalarul în străinătate nu observă multe, iar ce observă e uşor catalogabil în mi-a plăcut / nu mi-a plăcut. Omul de rând, cu toată mândria lui că nu-i un cocalar infect, observă fix aceleaşi lucruri. Şi-atunci care e diferenţa? A, cocalarul măcar are curajul să-şi facă opiniile cunoscute.

Mersu’ în străinătate are rol formator asupra persoanei. Ăsta e scopul corect şi ultim al plecatului dintre cei 4 pereţi de-acasă şi din locurile tale cunoscute. De asta merită tot efortul, toată cheltuiala de timp, bani şi inteligenţă să te-nţelegi cu străinii: înveţi ceva nou. Înveţi poate că ce-i “de bun simţ” la tine e ridicol la mexicani, descoperi că ospitalitatea românească e diferită de cea arabă, că femeile din Marea Britanie procedează mai libertin când au chef de sex, tot felu’ de chestii care în final îţi oferă o perspectivă mai largă asupra umanităţii odată întors acasă(i). Faptul că vezi 3 sau 5 castele nu-ţi oferă mult material, prin comparaţie. Bravo, ai văzut fructele civilizaţiilor străine, ai bălit la ele, dar care-i diferenţa faţă de a te uita la National Geographic? A, c-ai pipăit cu mâna ta, big fleoşc. Unealta cognitivă a omului primitiv, am văzut deci chiar există.

Evident, turismul în sistem HoReCa nu-ţi poate oferi chestii de valoare din care să poţi muşca(ii). Vorbitul în engleza turistică nu-ţi oferă asta, nu te învaţă despre cultura cehă. Mâncatul la restaurant nu-ţi spune nimic despre oamenii locului din Córdoba, în afară că poate nu-s aşa hoţi ca românii de la sud-estul Carpaţilor. Mersul la Londra ca să admiri Tamisa .. haida-de. Sincer, bunică-mea care o făcut comerţ şi cu sârbii, şi cu ruşii, şi cu ungurii la ei acasă rupând-o chinuit pe limba lor cred c-o înţeles mai multe din culturile străine decât reuşesc românii plecând astăzi în concediu. Care concediu e, de altfel, folosit ca o scuză.

E concediu, mergem să ne relaxăm, nu să învăţăm acuma poloneză sau greacă. Nu mergem să ne pierdem timpul târguindu-ne la piaţă, admiţând c-am trecut peste prima barieră. Nu stăm să gătim sau de vorbă cu oamenii locului, ferească sfântu’ de aşa plicticoşeală. În schimb comandăm acelaşi Cola-Cola în aceeaşi limbă engleză, tot ce variază e decorul barului; vezi, e ca-n filme unde schimbi decorul şi-ai schimbat epoca. Iar noi vrem viaţă ca-n filmele americane, sigur că da. Să ne salute frumos recepţionerul, să mergem pe străzi frumos pavate, timp de măcar două-trei zile să ne prefacem c-am fi oameni şi ne putem amesteca între oamenii normali(iii). Indiferent că oamenii locului numa’ normali nu se văd pe ei înşişi, ba chiar dacă ajungi să-i întrebi ţi-or spune că au fix aceleaşi probleme ca ale tale de acasă. Detalii care nu se poate.

Io-s totuşi curios, rămân cu întrebarea suspendată: cum facem să aplicăm definiţia cocalarului mai multor români?

----------
  1. Şi da, am ales nişte stereotipuri drept elemente pentru discurs, ca un cocalar ce sunt. []
  2. Metaforic vorbind []
  3. Chestie care cu ce-i diferită de stilul cocalarilor de a se lăuda cu banii obţinuţi nemuncit, sau cu iPhoneul luat pe credit? Păi nu-i. []
----------

Alegeri şi morală

Să ne imaginăm următorul scenariu: descoperiţi o ruptură în sistemul timp-spaţiu, şi din greşeală blocaţi timpul pentru toată lumea. Pur şi simplu, ce, nu mai poate omu’ să greşească acuma?

Toată lumea îngheaţă în momentu’ ăla, numa’ persoana proprie nu. Vă puteţi mişca prin lume, obiectele funcţionează la atingere, legile fizicii se aplică în continuare cumva. Centralele electrice NU funcţionează, însă bateriile din aparatul foto ţinut în mână da. Maşina merge dacă-i daţi cheie, pompa de benzină neavând însă electricitate .. N-aveţi curent la priză, n-aveţi internet sau semnal la GPS, şi aşa mai departe. E clar că lucrurile vor reveni cândva la normal, calculaţi că în vreo 24 de ore, iar ruptura  timpului se vindecă singură. Pur şi simplu lucrurile vor reveni la normal fix din momentul când au îngheţat, repercusiunile se păstrează asupra lumii, dar oamenii nu v-au văzut mişcându-vă deci nu ştiu ce-aţi făcut.

Ei bine, ce-aţi face având aproximativ 24 de astfel de ore la dispoziţie?

~*~

Iar dacă tot ne-am apucat de scenarii de-asta, hai să vedem unde ne duce mintea. Dacă ne gândim bine, fiind singura fiinţă capabilă de gândire şi voinţă sunteţi şi singurul om. Odată îngheţat timpul, toată lumea s-a prefăcut literalmente într-un obiect. Care-i diferenţa între a sparge o vază şi-ai da pumni în cap soacrei? Nu va şti, nu va simţi şi nu-i clar dacă-i vor rămâne vânătăi.

Ce puteţi face rău fără să conteze? Puteţi omorî oameni şi şterge urmele foarte bine, măcar de curiozitate să vedeţi cum îi. Puteţi fura bani şi bunuri. Puteţi s-o futeţi pe o vecină. Puteţi viola o ţigăncuşă de 14 ani, şi-aşa e începută la vârsta aia şi nu-şi va aminti. Puteţi să vă căcaţi în pălăria papei, dacă aveţi chef să conduceţi de nebun până la Vatican. Ce nu se poate? Puteţi scăpa Romania de parlamentarii ei, sau puteţi schilodi oameni. Puteţi izbi mâţe cu capu’ de toţi pereţii, aşa de-al dracului. Puteţi face salam din caii din deltă sau tochitură din câinii vagabonzi ai oraşului, etc ad nauseam.

Încă un efect al faptului că sunteţi singurul OM este faptul că întreaga morală s-a evaporat. Deci, morala difuză pe care-o cunoaşteţi drept “bun simţ” nu mai există. Morala familiei nu mai este. Morala prietenilor, cercului de amici sau de colegi de munca e şi ea dusă. Nici morala predicată de preoţi şi alte surse de autoritate nu mai există. Sunteţi singurul om, deci singurul capabil de decizii. Cum alte părţi care să oblige la un contract social nu sunt, orice decideţi faţă de acţiunile proprii este şi adevărat. Vă pişaţi în pălăria şefului? Şefu’ nu există, e un obiect în cadrul universului îngheţat. Futeţi un sugar? Cine-i acolo să vă judece şi să spună că-i viol, dincolo de capul propriu? Dacă vreţi să spuneţi că “în acest univers e perfect normal ce am făcut” atunci aşa şi este, cel puţin până vă apucă remuşcările.

~*~

Discuţia curge, practic, înspre o definire a marginilor moralei. Cadrul formal este dat de definiţia moralei, şi anume că-i un set de interdicţii, norme sau încurajări, construit prin negociere. Pur şi simplu morala depinde de opinia publică şi de existenţa unui grup, ea nu există în vid. Sigur, există grupuri care să pretindă că morala-i un ceva transcendent, venind de la Dumnezeu însuşi; totuşi, faptul că e nevoie de un grup care să ne spună asta şi care să enforseze prescripţiile moralei respective ne arată că ea nu poate funcţiona fără grup. Orice comportament uman care-i adus în agora poate fi până la urmă supus negocierii şi normat într-un sens sau altul.

În urma negocierilor rămân semnele acesteia în limbă, cristalizate în formule tipice. Spre exemplu doi bărbaţi care se fut în cur “e rău maică”, pentru că aşa a negociat popa cu oamenii, iar pe ei nu i-a interesat să spună altfel. Preceptele astfel apărute au mereu un aer de universalitate, se imprimă în mentalul colectiv sub denumirea de bun simţ; începând cu “e bine să” sau “trebuie să“, trecând prin “nu se face să“; dacă suntem norocoşi sugestia e mai slabă, de exemplu doar “ar trebui să” (meargă lumea la biserică). Sigur, universalitatea respectivă se opreşte fix la graniţele grupului respectiv, iar graniţe există indiferent cât de mare ar fi grupul. Totuşi, fie din insolenţă umană fie pentru că aşa-i morala curvă, rar veţi vedea pe cineva capabil să recunoască despre sistemul lui de valori că nu-i complet sau universal aplicabil. Omul pleacă din satul propriu şi uneori peste graniţe crezând că ce identifică el drept bun simţ este valabil peste tot. Hilarity ensues.

~*~

Noa, şi acum înarmaţi cu toate aceste precondiţii, să punem şi a doua întrebare: în acest univers îngheţat, aţi face vreun lucru pe care altfel nu l-aţi face din pricina moralei? Cu alte cuvinte, aveţi vreo pornire care nu se suprapune cu normele existente şi căreia nu-i daţi drumul pentru că nu e avantajos? Dacă da, sunt curios să aud ce-aţi face. Dacă nu, sunt curios să aud dacă aveţi vreo normă pe care n-o respectaţi. De om în perfect acord cu normele timpului său încă n-am auzit.

În care pornind de la o întâmplare banală ajung iar să fac pe deşteptu’ pe probleme la care nu mă pricep

Însemnarea asta o să fie în stilul clasic al chestiilor pe care le ştie oricine şi care s-au mai spus de 1’000 de ori, dar nu se poate fără să le scrii şi tu. Prin urmare …

~*~

Era vara lui 2008, nu-mi era clar dacă voi fi student la buget sau cu taxă, aşa că am pus mâna şi-am lucrat vreo lună şi ceva. După care aflu că am nimerit la buget. Întâmplarea a făcut ca la câteva zile după asta să mi se ofere un laptop sub preţul pieţei, pe care l-am şi luat cu viteza omului ce se vede brusc cu mai mulţi bani decât are de obicei(i).

Noa, înarmat cu această unealtă a tehnologiei moderne am scăpat de PCul din dotare, spre încântarea mea; gata cu praful ce trebuie aspirat pentru că se adună în măţăraia de fire, gata cu monitorul gigantic (şi cu tub), gata cu zgomotul de la coolere şi hard disk. Pe lângă asta s-or împlinit şi un număr de imagini latente, spre exemplu aia de student cu laptop, sau aia de căutat informaţii pe loc folosind o conexiune wireless(ii). Ba chiar şi imaginea citeşti e-books tolănit în pat am satisfăcut-o. Stat cu laptopu’ în parc, la relaş? Făcut. Stat la bibliotecă cu laptopul şi folosit unealta ca adjuvant? Făcut.

Sunt pur şi simplu un număr de impresii despre un anume lucru ce nu ţi s-a întâmplat, parţial acumulate gândind activ şi parţial infiltrate în subconştient prin interacţiunea cu lumea. Dacă vizitezi Parisul prima dată atunci e musai să vezi Turnul Eiffel prima dată(iii) respectiv să te îmburzi în Luvru; dacă vizitezi Pisa atunci faci poză cu turnu’ înclinat, dacă ajungi la Madrid în Barcelona musai să vezi Sagrada Familia, iar la italieni nu eşti om dacă nu te-ndopi cu paste “ca la ei acasă”. Unde acasă chiar şi eşti, nu? La ei. Logic. Dacă-ţi iei maşină atunci imediat te şi apuci de făcut cascadorii cu ea, liniuţe, depăşiri de profesionist şi alte alea. Dacă-ţi iei aparat foto bun te apuci imediat şi-i imiţi pe profesionişti, ş.a.m.d.

~*~

Discuţia este, în fond, despre stereotipuri. Povesteam cu o amică despre cum atmosfera nu era propice deloc pentru lucru, şi mi-o venit aşa pe loc o imagine în minte:

Alex: vreau sa am o gradina in care sa ies cu laptopul

(şi să fumez acolo în timp ce admir înserarea, chestie pe care n-am mai scris-o da’ îmi era foarte pregnantă în minte(iv) )

Ei, dar în realitate nu vreau casă la ţară. Era o imagine fulgurantă, un stereotip făcut parţial din amintirile de prin casa bunicilor şi parţial din imaginile idilice din filme. N-aş vrea o casă împreună cu toate responsabilităţile pe care le implică, precum nu m-ar încânta un apartament central doar pentru că “îs aproape de pulsul oraşului“.

O ştiţi pe-aia cu Vedi Napoli e poi mori! ? E un bun slogan de marketing, în nici un caz ceva după care chiar să te ghidezi în viaţă. Cum ar fi să “încerci Asia şi devii un om complet?“.  Sau să visezi acolo şi tu la un BMW sau Mercedes, visul anilor ’90, să ai maşina aia şi să poţi spune atunci că eşti un om ajuns. Să vrei să ai apartament la oraş dacă vii de la ţară, să vrei să te muţi în liniştea de la ţară dacă ai apartament; să visezi la o mărire de salariu după care vei face tot ce acum nu poţi face, să spui că lipsa banilor te împiedică să călătoreşti, prezenţa copiilor te opreşte din a face ceva util în viaţă, sau datoria faţă de părinţi te ţine în loc. Altfel, fără aceste obiecte concrete, fără aceste circumstanţe ai fi zmeu, ai fi leoaică, ai rupe lumea în zece şi totul ar fi Mai Bine.. nu-i aşa?(v).

Sunt imagini conveniente, ţinte din carton pe care poţi să ţi le propui, iar dacă schimbi suficient de des cartoanele poţi să-ţi petreci o viaţă întreagă alergând pe coclauri(vi). Sunt imagini care chiar dacă nu te ţin în loc, totuşi au a fi evitate prin halul lor de facilitate, mă gândesc. Drama câştigătorilor la loto care ajung să-şi împlinească visele e un exemplu pătrunzător, oamenii cred că ce le lipseau erau banii şi opţiunile date de bani, pe când în realitate să vădeşte că visele lor erau decuplate de realitate.

Oamenii cumpără maşini, haine şi bijuterii(vii) sperând să extragă un anume bine din nou-creata ipostază socială. Ce urmează este că oamenii nu reuşesc să controleze situaţia în care se pun singuri, nu-i pricep nici limitele nici ramificaţiile, iar rezultatele per total sunt proaste. Sau pur şi simplu situaţiile se vădesc că-s aşa, bune să te bucuri de ele din când în când, dar nu mereu şi nu cu program. Vezi Napole, apoi .. ? Să mori, chiar ai văzut totul? Ai grădină, stai câteva dimineţi cu picioarele în rouă .. ai face asta cu regularitate? Stai dup-aia la căldura şemineului iarna, sigur.

Totuşi odată împlinită imaginea ea îşi pierde din strălucire, luciul oricărui obiect se stinge prin folosire repetată. De aici vine şi vorba aia populară că bunurile n-aduc fericirea, maltratată şi deformată între timp să-nsemne complet altceva. Fericirea n-au cum bunurile s-o aducă, e o secreţie internă a individului, purtată cu sine şi foarte puţin dependentă de context. Sigur, dacă-i acolo ea adaugă strălucire oricărui lucru făcut. Întrebarea e cum să faci să-ţi alegi astfel cartonaşele cu ţinte încât să rămâi fericit şi acum şi-n viitor, parcurgând şi-un drum interesant între creşă şi mormânt.

Mărturisesc că nu mi-e clar.

----------
  1. Motivul no. 1 din care câştigătorii la loto o sfârşesc prost, apropo. []
  2. Telefoanele deştepte erau încă în pruncie pe-atunci. Da, am refuzat să mă uit pe o hartă înainte să urc în trenu’ de Cluj, preferând să caut strada când am ajuns în gara destinaţie. []
  3. şi să rămâi cu gura căscată, da? []
  4. nu-i clar de ce m-ar face aşa ceva să muncesc cu spor … []
  5. Apropo, asta e cea mai bună pledoarie pentru cocalari: ei obţin ceva, se bucură de el ceva o perioadă, extrag o anume experienţă din întâmplare, rinse and repeat. Spre deosebire de omul de rând care-i un sărăntoc şi greu analizabil, cocalarul e un exemplar excelent pentru studiu. Iar mulţumirea făşisă de sine o au toţi românii şi-i eternă, numa’ să vezi ce jenanţi erau şi sunt ţăranii proaspăt-mutaţi la oraş, sau studenţii din centrele universitare veniţi de pe sate. []
  6. Ba chiar poţi suprapune cartonaşele pentru a scuza situaţiunea curentă în care toooot bălteşti, să bufnească în plâns privitorul numa’ când vede câte #firstWorldProblems ai. Eşti femeie cu copil şi-n dead-end job? Scor maxim. []
  7. Telefoane, vibratoare si ecrane LCD.. []
----------

Ryzom, mini-introducere

Hai să încep prin a-mi declina competenţa: n-am. Ryzom e un mmorpg, dar o complet altă subclasă faţă de WoW şi AION, singurele pe care le-am mai încercat. Prin urmare nu vă ştiu face comparaţii cu alte jocuri.

~*~

Întregul set-up e relativ simplu şi foloseşte nişte trope clasice: avem o planetă de humanoizi (homins), nişte Puteri Religioase (kami şi karavan), entităţi mitologice pe care nu le-a văzut nimeni (The Great Dragon) şi Inamicul Etern (nişte insecte agresive numite kitins). Evident, hominii-s împărţiţi în naţiuni iar naţiunile sunt tradiţional vorbind aliniate unei religii.

Toată povestea se desfăşoară pe planeta Atys, un macro-organism asemănător cu un copac. Omenirea trăieşte cum poate pe scoarţă (bark), în aer vedem ramurile dar nu le putem atinge, iar dacă săpăm ajungem înspre rădăcini (Prime Roots). De fapt asta-i şi expoziţiunea jocului, povestea (lore) spune că un grup de mineri prea entuziaşti au săpat prea în adâncime, iar în decursul procesului au reuşit să deranjeze insectele kitin care trăiau în pace sub scoarţă. Hominii le-au distrus ouăle când le-au întâlnit, insectele au ieşit la suprafaţă şi i-au futut în gură pe oameni – într-o invazie care a luat întreaga omenire pe nepregătite. De altfel aşa începe orice personaj nou-creat, într-o tabără de refugiaţi fugiţi din calea urgiei, într-o regiune divorţată de restul lumii(i). Odată ce bietul refugiat prinde ceva carne pe el, metaforic vorbind, el va pleca din Silan şi se va alătura lumii reale (numită foarte creativ Mainland). Dar să nu ne pripim cu povestea.

Jocul e lipsit de clase în sensul propriu al cuvântului, un personaj(ii) putând să înveţe orice-i trăzneşte lui, fără a afecta alte aspecte ale mecanicii jocului. Cu alte cuvinte poţi învăţa şi să dai cu toporu’ şi să arunci flăcări, ba chiar e mai distractiv să le faci pe ambele; nici nu există un nivel general al personajului, ci doar nivelurile separate pentru fiecare skill în parte. Practic vorbind întregul joc e un sandbox, jucătorul nu primeşte un set liniar de chestii de făcut ci îşi alege ce vrea să facă. De aici curge şi că nu există o linie bătută în cuie în povestea jocului, există povestea de fundal iar pe această ţesătură fiecare e liber să adauge chestii prin roleplay(iii).

Din câte-mi dau seama jocul se adresează unei audienţe relaxate (casual) şi mature, care poate îndura să înveţe fără să se plângă şi care nu moare de dorul să dea cu lopata-n cap oricui şi oricând. Cu alte cuvinte, dacă tot ce vrei e să own noobs şi să faci pe deşteptu’ cu ce nivel ai, nu-i de tine. De fapt aspectul de sandbox suge grav în acest sens, pentru că pe măsură ce atingi maximul în tot mai multe chestii, rămâi fără chestii de făcut(iv). Chiar dacă un skill are 250 de niveluri(v) şi-ţi va lua luni şi ani să atingi niveluri înalte în tot ce vrei, totuşi vine un moment când te plictiseşti să tooot faci aceleaşi lucruri. Bun, dai cu toporu’ şi faci X+n damage în loc de X; aşa, şi? Dincolo de grind care-i un aspect în orice MMO, lipsa de conţinut nou se cam simte.

~*~

Totuşi, deşi din ce scriu aici ar părea că nu merită timpul, jocul are şi nişte aspecte interesante care-i dau adâncime.

Spre exemplu avem sistemul de crafting, care e complet la mâna unui jucător. Omorârea unui animal sau a unui bandit nu-ţi oferă nimic de valoare prin sine, nu omori un animal şi câştigi Scutul de Prestigiu Ultim. Nici vorbă, animalu’ îţi va da materiale -piei, oase, gheare, coarne, mustăţi ş.a.m.d.- pe care le poţi apoi combina tu (sau alt crafter mai priceput) într-o reţetă la finele căreia obţineţi ceva. Se fac bijuterii, se fac armuri, se fac scuturi şi arme astfel. Trebuie să faci diferenţa între materialele diferitelor animale (şi bonusurile oferite), trebuie să experimentezi cu o grămadă de combinaţii până găseşti o reţetă care-ţi dă un produs final cu stats bune. Pe lângă asta, orice material există în 5 grade de calitate diferite, de la basic până la supreme, trecând prin fine, choice şi excellent. Nu întotdeauna un item făcut exclusiv din materiale supreme îţi va da cele mai bune bonusuri, osul lumii trebuie uneori să fie un os tare (ţărănesc, necizelat, teoreric de grad inferior).

Pe lângă quartering, jocul are şi o importantă componentă de harvesting. Datu’ cu sapa mai pe româneşte spus, o îndeletnicire care pentru un începător suge grav prin dificultatea învăţării subtilităţilor. Pentru orice material din regnul animal există un echivalent care poate fi extras din pământ, chestie care adaugă complexitate craftingului şi care te poate ţine ocupat o bună bucată de vreme. Poţi fie să omori ierbivore până faci cu nervii pentru câteva piei (nu mereu cad aceleaşi materiale de pe un animal), sau te aşezi frumos în genunchi şi scoţi fibre, în relativ aceeaşi cantitate la fiecare nod.

Sigur, e dificil să sapi. În primu’ rând, nu ştii mereu unde-s materialele; ele şed sub pământ în depozite pentru care prima dată faci tracking(vi). După ce ai găsit locul aproximativ al unui depozit, te apuci şi prospectezi după materiale; în cazul în care şi găseşti ceva care-ţi trebuie (if you pop a node), te pui frumos şi poţi în final extrage. Moment în care, funcţie şi de cât chef au cerurile să te fută în gură, nodul pe care-l sapi începe să piardă din stabilitate şi din rezistenţă; îţi poate exploda în faţă (cu damage suficient cât să mori), îţi poate scoate gaze (care dau damage tuturor pe o mică rază), sau poate pur şi simplu să moară prematur înainte să scoţi tot ce puteai din el. A, iar dacă eşti norocos de tot depozitul e pe traseul vreunui carnivor sau alt aggro, ca să chiar ai motiv să stai în alertă(vii).

Animalele-s sociabile între ele, chestie care poate fi faină sau enervantă în funcţie de nevoile tale. Sigur, e fain să vezi că se apără între ele în turmă, până-ţi dai seama că din vânător ai devenit vânat. Bonus, sunt sociabile şi inter-specii în câteva cazuri, chestie pe care o vei uita şi-o vei păţi din nou cu proxima ocazie, spre completa disperare a echipei tale de antrenament. Să omori o pasăre din specia X şi să urmeze un viol în grup al unui stol din specia Y e o chestie pe care încă n-o ştiu cataloga drept genială sau futu-i mă-sa. Flora şi fauna se schimbă odată cu anotimpul, materialele de grad superior nu apar decât în anumite condiţii atmosferice sau sezoniere, e o lume în continuă mişcare(viii).

~*~

Eu unul joc de vreo 6 luni la momentul scrierii articolului, şi probabil o să mai joc ceva vreme. E obositor şi totuşi nu e, mereu găseşti ceva de făcut ce n-ai încercat încă să faci. Iar dacă totuşi ai făcut tot ce puteai, merită un log-in fie doar şi pentru prietenii pe care ţi-i faci pe drum. Dacă vă apucaţi de joc, daţi un semn pe mailul in-game către Mjollren :)

----------
  1. Practic e un tutorial, poţi pleca în orice moment dar nu-i recomandat s-o faci []
  2. traduceţi voi toon sau character mai bine []
  3. Spre exemplu, până acum 6 luni erau 3 servere diferite pentu engleji, francezi şi nemţi. Pe unul din ele împăratul unei naţii a fost salvat din boală, pe alt server a murit otrăvit. De amuzament, încercaţi să ghiciţi unde s-a întâmplat ce. []
  4. Căpitanul Evident loveşte. []
  5. ca jucător f2p poţi face 125 în orice skill []
  6. Sau rogi pe unu’ mai vechi ca tine să-ţi arate depozitele, dar asta-ţi reduce din challenge. []
  7. keep you on your toes, da []
  8. Deşi e ultimately ciclică. []
----------

Chestii moarte prin onlain

Constat cu surprindere că .. n-am mai scris pe-aici(i). Chestie constantă în inconstanţa ei, nuş’ cum să v-o prezint fără să intru în misticisme precum zodiacul(ii) şi alte cele.

Totuşi, ca să nu zic c-am murit de tot, pot să vă prezint un soi de listă funerară, întocmită de maşinăriile din subordinea mea. O simplă curiozitate personală, satisfăcută de pluginul Broken Links Checker pentru WordPress. E şi ăsta un soi de fenomen inevitabil onlain, link rot, moartea diverselor resurse spre care cândva am indicat. Găsesc că e interesant să revezi, după o vreme, care-ţi erau interesele şi interlocutorii din trecut.

cartitzoiu.blogspot.com

Era o blogheriţă din zona Banatului, interesată de cărţi şi de fel din Lugoj parcă. N-am idee unde a dispărut.

abjectu.weblog.ro

S-a mutat între timp pe domeniu propriu, şi bine a făcut.

În subsidiar, nu cred că există o singură platformă românească de bloging care să se poată lăuda c-a ieşit pe plus. Orice om cât de cât valoros va pleca dintre hoardele de tineri nespălaţi şi necizelaţi, cu maximă urgenţă, rămânând să scrie pe tarlaua privată fix plebea.

parchez.ca

O fo’ un proiect cu utilitate socială discutabilă, vindeau un fel de abţibilde pe care cetăţeanul cu simţ civic le-ar putea lipi pe geamurile şoferilor indisciplinaţi. “Parchez ca un bou”, “Parchez ca o vacă” precum şi alte chestii la fel de subtile. Cui bono?

dangoldis.weblog.ro

Un fel de politician local, între timp căzut în uitare. Căutările după numele său scot în faţă un profil Facebook care nu-i al lui. Tristă lipsă de utilitate socială a omului.

lifetm.info

Clonă de B24Fun sau care mai erau saiturile de “evenimente” acum 3-5 ani. Între timp s-a schimbat raportul, acu’ avem Eventim, Vinsieu, alţi “grei” pe cam aceeaşi felie.

emilcristescu.ro

Alt politician local. Fascinant cum blogurile nu pot fi folosite dacă n-ai ori a) ceva de zis, ori b) ceva de zis proştilor. Între Andrei Pleşu şi Mircea Badea (sau Adrian Năstase) nu prea e loc.

cocalari.com

Mă unge la suflet să-l trec în pomelnic. Vârful “interacţiunii” între nişte copilaşi wannabe era să se adune în cerc şi să râdă de oamenii care încearcă, cum pot şi ei, să-şi croiască o imagine adecvată cercului lor social. Vai, dar “nu se face” să te pozezi în casă la tine dacă ai teracotă, sau să te pozezi cu bani în mână, sau în general proiectând o imagine care nu-i de “om de rând” (în accepţiunea orăşeanului).

Ntz, uite c-au dispărut lăbarii în cerc, dar cocalarii încă există (şi vor conduce lumea).

rakrychoo.blogspot.ro

Blog personal de trăiri subiective, şi care iată că n-au interesat pe nimeni. Ba chiar nici pe trăitorul lor, pare-se. Soarta vastei majorităţi a blogurilor începute de tineri, fără direcţie şi fără vreun scop discernibil. Nu pot spune că reţin vreun singur articol de-al omului, vreo idee, nimic-nimicuţa.

ueugen.blogspot.ro

Eugen Uidumac nu mai există ca fotograf decât prin contribuţiile sale pe Softpedia şi pe FotoVest. I-a rămas măcar numele totuşi, în amintirea celor care l-au vizitat.

oneexposure.com

Încă un sait care părea o idee bună şi s-a dovedit a nu fi. E o concurenţă incredibilă pe “piaţa” saiturilor care-ţi oferă imagini faine, fără vreo posibilitate clară de a monetiza aşa ceva. De ce-ar plăti omu’ să se uite la imagini, când Flickr e gratuit?

http://www.cbc.ca/news/features/water/business.html

“We can’t find that page”, de tâmpiţi ce sunt. Redirect la schimbarea structurii linkurilor, chestia asta ar trebui să fie în instructajul de bază înainte de-a cumpăra un domeniu sau găzduire.

tm-99-blog.org

Cine-şi mai aminteşte pretenţiile de “comunitate unită a blogerilor timişoreni” acum râde în barbă. Ce-i drept, oamenii par încă a se întâlni, există şi o pagină pe Facebook dedicată chestiei ..

http://www.presaonline.com/stiri/stiri-locale/nicolae-guta-a-luat-o-amenda-de-540-ron-pentru-ca-circula-cu-150km-h-685674.html

Alţii cu schimbat structura linkurilor şi “Pagina pe care ati incercat sa o accesati nu (mai) exista.“. Succese.

zoso.ro/neah-nu-sunt-grasa-cum-poti-sa-zici-asta

Serverul zice că “Not found!” şi eu ce pot face decât să dau din umeri? Altminteri blogul omului pare să funcţioneze, structura linkurilor e tot acolo .. n-am idee ce-a zborşit.

mybeautifulinsanity.com

Încă o blogheriţă de prin zonă, dacă-mi amintesc bine. Bloodie-cumva.

haoscontrolat.blogspot.ro

OMG, încă un nume de care n-am idee.

Vedeţi, de asta zic părinţii să nu vorbeşti cu străini pe net: nu pentru c-ar fi răi străinii, ci pentru că-i futil. Prea dificil să-i discerni pe ăia 1% importanţi din restul plevei care tălăzuieşte pe interweburi, azi e mâine nu mai e(iii).

neamtu.romascani.ro

Altă platformă moartă, “500 internal server error” şi alte detalii la fel de utile. Unu’ nu ştie să moară graţios, menţinând încă vreo 5 ani resursele la dispoziţia altora.

http://www.arhiblog.ro/2009/11/vai-va-pierdeti-fanii.html

Cică să dai link la lume. Pentru ce cîcat, să ai dup-aia ce şterge pentru că “Error 404 Not Found” după 3 ani?

gotiu.viataclujeanului.ro

Lunga listă de platforme moarte primeşte încă un nume. Vă daţi voi seama, oamenii ăştia au izidit timp şi nervi în a scrie pentru .. pentru cine? S-au dus cuvintele lor odată cu coşmelia sub al cărei acoperiş erau ele găzduite.

Măcar oamenii ce-şi şterg blogul o fac cu mâna lor. Dar la moartea platformei ce faci?

ftw.ro

Era odată un agregator de bloguri. Nu mai e, precum a apus şi conceptul de agregator odată cu demisia fain@polimedia. Încă stau în dubii dacă e lipsa de maturitate a “pieţei” blogherilor sau lipsa de maturitate a managerilor de agregator. Poate amândouă simultan.

crok.wordpress.com

Primul bloger de pe WordPress, între atâţia blogspotişti. E utilă la ceva observaţia?

incasha.com

Pe Uidumac Eugen am ştiut să-l caut după nume, chiar după moartea blogului său. Pe blogheriţa zisă “Inka” cum aş putea-o căuta? Poate că-i şi asta o lecţie vizavi de utilizarea pseudonimelor pe bloguri.

niznai.blogspot.ro

Completaţi voi cu o remarcă witty sau măcar citibilă, eu nu mai am. E al nu-reţin-câtelea anonim despre care nu-mi amintesc nimic, şi atât.

Lista continuă, ar fi incredibil de lungă şi incredibil de plicticoasă: crevetel.info, alinush.ro, ganduri.potrivite.ro, beetzy.net, fireflight.wordpress.com, avemblog.net, o turmă întreagă de ei. Nume şi porecle, oameni şi vorbe, articole bune şi căcaturi indigeste, s-au dus toate ca un fum la o simplă apăsare de buton; uneori nu trebuie nici atât, lucrurile expiră şi singure prin lucrarea timpului.

Nu mi-e clar dacă există vreo lecţie unitară care se poate trage din pomelnicul ăsta, cum nu mi-e clar dacă e măcar nevoie să extragem vreo lecţie din orice. În fond lumea nu-i o mare sală de clasă, nu orice discuţie sau articol trebuie să se încheie cu “În concluzie”, nu orice deschidere a gurii e înspre dezbatere. Uneori e pur şi simplu un chef de plimbat prin coridorul cu amintiri.

Unde s-au dus, când au apus / Anii de sus ai gloriei lor?

----------
  1. Făr’ a fi ipohondru, dar urăsc din suflet iernile: în fiecare an se întâmplă ceva. Anu’ ăsta reţeta a constat dintr-o răceală prelungită în Decembrie, urmată după vindecare de-o entorsă naşpa, urmată la rândul ei de dureri de dinţi. Ca atare, dracu’ mai ştie cum arată lumea de afară cu excepţia unor ieşiri necesare. Iar în lipsa contacului cu lumea, bazinul ideilor se goleşte încet-încet. []
  2. sunt în zodia racului, pentru cei care cunosc descrierea []
  3. Partea cu adevărat amuzantă a poveştii este că la ăia 1% nu mai ajungi decât prin internet, din motive evidente de economisire a resurselor. Ca atare, de la depărtare e indiscernibil dacă tu fuţi buha cu tâmpenii sau chiar foloseşti timpul ca să înveţi ceva util. []
----------

Corbilor, cu aversiune

Citesc un comunicat de presă al BOR, vizavi de problematica religioasă a incinerării cadavrelor, în opoziţie cu dogma, regulile, regulamentele, tradiţia şi obişnuinţa creştinismului(i). Să spicuim puţin din comunicatul respectiv(ii):

Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.

(..) Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului. Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.

(..) În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.

(..) Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (…) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.

Bun. O sfidare atât de patentă la adresa mea şi a oricui altcuiva n-am mai văzut de multă, multă vreme.

~*~

Reamintim BOR că biserica este o instituţie, precând statul este laic. Această continuă confuzie de autoritate între ceea ce face statul, ce fac cetăţenii-mireni şi ce fac cetăţenii credincioşi îmi provoacă repulsie. Propunerea pe care ne-o face BOR în mod tacit, şi la care nu doar că nu achiesez, ba chiar faţă de care mă găsesc în violentă opoziţie, este că religia ar putea funcţiona cumva ca despotismul: imaginăm o “majoritate” pe care trebuie să o conducem, ne arogăm puterea de a conduce pe toată lumea, iar minoritatea o hăituim şi-o lichidăm. Ni se propune că ar exista “sufletul poporului nostru”, care evident şi de la sine înţeles se găseşte a fi creştin-ortodox; ca atare, în numele poporului întreg BOR îşi arogă puterea de a decide în privinţa manifestărilor publice în spaţii eminamente laice. Construim catedrale în numele românilor, interzicem crematorii în numele lor .. haida-de.

Numerele arată o scădere continuă a activităţii religioase a românilor(iii), de ani buni încoace. Numerele arată o dublare a ateilor faţă de recensământul anterior; chiar dacă totalul este infim, coroborând cu informaţia precedentă obţinem rezultate interesante. BOR supurează credincioşi înspre penticostali, baptişti şi alte confesiuni din 1990 încoace. A se pretinde reprezentantul poporului român este din partea BOR o aroganţă ce găsesc că ar trebui taxată dur în cercurile ce se vor cât de cât intelectuale.

În subsidiar, să se noteze idioţenia cum că “nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea“. Catolicii acceptă această practică din 1966 încoace. Protestanţii chiar din secolul XIX. Mormonii nu-s încântaţi de practică, dar n-o resping cu totul. Sunt destule grupuri creştine dar nu ortodocse care acceptă incinerarea, luteranii sau adventiştii de ziua a şaptea fiind încă două exemple pe o listă altfel lungă. Desigur, ortodocşii oricum pretind că oricine nu-i ca ei e împotriva lor, ca atare cei dinsus îs cu toţii “eretici” prin urmare părerea lor nu contează. Sau dacă nu, ortodocşii ar spune că istoria recentă nu contează. Nu mă îndoiesc că s-ar găsi un chiţibuş care să invalideze exemplele dinsus.

~*~

Dincolo de educarea prelaţilor vizavi de rolul lor marginal pe care îl joacă în România anului 2013, să ne aplecăm puţin şi asupra celorlalte pretenţii sforăitoare pe care le mai ridică biserica.

Spre exemplu, citim cu uimire despre “o necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului“, echivalare făcută cu atâta candoare încât nu ştim dacă este nevinovată sau diabolică. Toate conceptele mari ale lumii acesteia preced biserica şi preced religia creştină. Faptul că biserica doreşte să relege “necredinţa” drept o pustiire a sufletului (şi, de ce nu?, drept o lipsă de morală a omului) în pofida evidenţei istorice că morala creştină nu-i decât un fir de praf în ochii istoriei, ne arată cât de anacronică se găseşte această religie. În totalitatea ei, peste capetele româneşti: deşi BOR este autocefală, uniformitatea în interpretarea dogmei a tuturor bisericilor ortodoxe răsăritene nu lasă loc de bănuieli contrare. Pur şi simplu, ortodocşii de la est la vest sunt nişte autişti rataţi, care cred că universul lor e echivalent cu întinderea lumii.

Biserica are tot dreptul să se adreseze mirenilor care au urechi şi vor să îi asculte, desigur. Să tune şi să fulgere în faţa oamenilor ce doresc să le dea atenţie. Să le vorbească despre focurile iadului şi despre cum singura morală acceptabilă este cea împărtăşită de capii bisericii. Au acest drept, de a crede în ce doresc şi a se adresa cui vor. Însă încercările nedisimulate de a impune uniform aceste credinţe arhaice, ca universale şi necesare prin forţa statului, arată că această organizaţie trăieşte într-o altă eră. În era noastră, omul laic dispune de propriul său trup chiar şi după moarte, iar dacă nu, reprezentaţii săi o fac. Presiunile bisericii în această direcţie sunt de un prost-gust înfiorător, şi trebuie să le taxeze măcar acest Alexandru anonim, dacă alţii mai curajoşi nu se găsesc.

Apelul la forţa legislativă pentru a rezolva problema crematoriului, un “loc de sfidare a credinţei româneşti“, îi descalifică din a mai vorbi în public. Denotă o completă neînţelegere a statului, mecanismelor sale sau funcţionării sale. O aşa neobrăzată încercare de amestec în chestiunile laice ale statului trebuie nu criticată, ci oprită. Cu ce-s diferiţi B.O.R. de Coca-Cola sau McDonalds, în încercarea de a obţine legi favorabile lor înşişi? Măcar cei din urmă nu pretind c-ar fi mesageri divini pe pământ, şi tot e ceva. Coca-Cola, spre deosebire de B.O.R., îşi cunoaşte lungul nasului.

~*~

Cam atât. Legăturile dintre anacronismul bisericii şi anacronismul societăţii le faceţi dvs. după cum găsiţi de cuviinţă.

----------
  1. Da, comunicatul a fost dat în contextul morţii regizorului Sergiu Nicolaescu. Nu, numele acestuia nu are de ce să fie altceva decât notiţă de subsol într-un articol ce discută complet altceva. Luaţi aminte. []
  2. El nu a fost publicat pe saitul BOR, ci a apărut în diverse ziare onlain. Cum nu creditez vreun ziar cu efortul de a da copy-paste, aştept răbduriu până voi putea da link către saitul bisericii. []
  3. Nu, nu am date concrete în acest moment. Da, puteţi să contribuiţi dacă doriţi []
----------

Cum mă puteţi ajuta astăzi? Păi ..

Salut, Orange. Eşti un operator de telefonie mobilă, precât şi alte servicii conexe, da? Ţin să-ţi reamintesc, poate c-ai uitat.

Orange România

Mă poţi ajuta afişându-mi chestii de interes pentru un utilizator de telefonie mobilă. Cum ar fi .. ştiu eu .. nişte telefoane ?! E doar o sugestie.

Meteo şi fotbal

Căcaturile dinsus nu mă ajută, nu vin să consum ştiri la voi.  Nici cursul valutar.

Curs valutar

Telefoane, băi. Oferte de abonamente sau cartele, chestii de bază. Ştiţi să faceţi chestii de bază, nu?

Ochiul dracului

Ştiţi, presupun, zicala românească cum că “banii-s ochiul dracului”. De ce se spune aşa?

Păi .. orice om are un sistem moral propriu (am vrea să sperăm). Are prinţipuri, credinţe şi standarde de la care nu s-ar abate. Fie pentru că aşa a fost educat de părinţi, fie că aşa i-a spus vreo persoană cu autoritate, fie că aşa i s-a nazărit omului. Sau poate chiar pentru că omul a studiat diverse curente de gândire, are experienţă de viaţă, şi are un fundament solid pentru a-şi face un cadru de referinţă pentru lumea asta mare.

Dar degeaba-s toate astea, degeaba întregul eşafodaj construit cu atâta migală în timp, când îi fluturi omului posibilitatea de câştig. Cum ar veni, banul e forţa ce poate corupe orice, poate pune brusc preţ pe cele mai intime şi preţioase lucruri din viaţa unui om. Iar odată preţul pus, dacă omul nu şade deja pe un purcoi de bani, e posibil să vândă lucruri sau să cumpere lucruri din afara sistemului său uzual de valori. Se vinde sex, se vinde timpul ascultându-l pe şef cum îşi varsă ofurile în speranţa unei măriri de salariu, se vând informaţii confidenţiale în speranţa unei poziţii sociale mai bune. Totul se vinde, în această societate profund mercantilistă şi complet dezumanizantă. Doar banul mai contează. Nu-i aşa?

~*~

Eu unul găsesc că banul are calitatea interesantă de turnesol. Sau, dacă vreţi, calitatea de a oferi o contragreutate pentru un număr de obiecte altfel greu cuantificabile. Cu alte cuvinte, banul ne oferă un instrument, ne poate sluji pentru a afla ceva despre lumea înconjurătoare şi oamenii din ea.

Cât valorează promisiunea fermă că “nu voi dezvălui acest secret al tău(i)? Prin ea însăşi, rostită astăzi, nimic. Timpul e un test pasiv: cu cât mai mult trece fără ca secretul să fie rostit, cu atât mai morală pare persoana ce-a garantat promisiunea. Iar testul activ vine când persoanei îi este opusă cu o forţă care chiar încearcă să extragă acel secret: este el dezvăluit când în joc sunt bani, de preferinţă mulţi? Banul, prin fungibilitatea şi omniprezenţa lui în tranzacţii, oferă o unealtă banală şi foarte la îndemână pentru a testa tăria diverselor constructuri şi puterea diverselor legături.

Nu-i frumos să sugi pula zice vorba populară, dar devine acceptabil când în joc e o promoţie? Păi atunci, iată, tocmai ce-am descoperit un scenariu în care este acceptabil (dar nu convenabil unei submulţimi de femei care nu sunt dispuse să încerce această metodă). Cât valorează un secret industrial? Cam cât valorează şi conştiinţa păstrătorului său. Banul cuantifică doar o valoare, însă mita şi coruperea se pot face la fel de bine şi în natură: pula se poate suge şi pentru o pulpă de porc. E oare imoral să-ţi vinzi sexualitatea pe bani? Vechimea “meseriei” ne cam face să avem dubii.

Pe scurt, coruperea are loc când pentru unui principiu i se opune o valoare tangibilă. Banul e doar o instanţiere a valorii, un exemplu convenabil, nimic mai mult.

Iar lucrurile aşa şi trebuie să fie, mă gândesc eu. Prietenul adevărat e cel care-ţi ţine secretele chiar dacă i s-au oferit 50’000 RON, nu acela care doar jură pe roşu că o va face. Acela care refuzând banii a refuzat perspective noi care i s-ar fi deschis, de dragul relaţiei cu tine. Valoarea relaţiei este dată exact de presiunea pusă din exterior pe ea.

Cât mai valorează sexul? Acum 200 de ani, am fi spus că enorm, o femeie ce întreţine relaţii intime înainte de căsătorie îşi vinde pe nimic fecioria, şi pentru asta trebuie ruşinată în piaţa publică. Bărbatul care ia cu forţa fecioria, bunul fetei, se obligă la a-i fructifica valoarea luând-o şi de soţie. Astăzi? Haida-de. Odată cu schimbarea de paradigmă vizavi de relaţiile interumane şi de rolul sexelor în societate, valoarea intimităţii sexuale scade şi ea. O femeie îşi îngăduie să nu se mărite, sau să se cupleze cu cine doreşte. Or pe o piaţă unde fecioria nu-i la căutare iar satisfacerea pulsiunilor nu mai e păcat, sexul capătă brusc o valoare suficient de joasă cât să fie tranzacţionat ca o afacere. Cine a avut curajul primei reviste porno merită un premiu.

~*~

Lucrul cel mai amuzant este că, în fond, fix prezenţa banului ajută la re-valorizarea oamenilor. Cât de valoros e un om care chiar nu vinde secretele care i se destăinuie? Păi e nepreţuit, fraţii mei. Nepreţuit, şi asta în mod dovedit şi cunoscut, pentru că a fost deja testat şi s-a arătat a avea fibră morală. Nepreţuit e călugărul care nu vinde la Securitate secretele spovedaniei, de neînlocuit pentru omul care are nevoie de reazem moral şi de o ureche care-i fundătură pentru ce aude. De asta e nepreţuit psihologul, nu pentru c-ar vindeca neapărat, dar cel puţin prin jurământul de tăcere oferă o supapă diverselor probleme ale individului, care stând închise în craniu metastazează în monştri.

Fără Securitate cât valorează un preot? Ai idee dacă te bârfeşte la Mitropolie? Poate chiar afli, peste câţiva ani, că viaţa ta sexuală e subiect de poveşti picante între bărboşi. Cu Securitatea e mai simplu, ştii imediat dacă te-a vorbit. Fără un preţ pus pe secret, cum ştim dacă purtătorul său este moral sau doar prea leneş pentru a-l dezvălui? Cu cât riscurile-s mai mari (high stakes), cu atât mai valoros e acela care le înfruntă. Fără bani, greu am putea discerne între oamenii cu fibră şi oamenii din gelatină.

Pentru că, în fond, nu banul e al dracului – dracul de om e al banului ; curvă prin naştere, om cu morală prin decantare şi separaţie de gloată – în timp.

----------
  1. salut Gabi, apropo []
----------

Obiectele culturii

Tocmai ce-am avut (ne)plăcerea să port următoarea discuţie pe Twitter:

Kiki @blondemess666
I hate it when people ask on Tumblr under a picture from a famous movie “where’s this from?”. Where the fuck do you live???

Alex @daimonz
@blondemess666 Not everyone has seen every supposedly famous movie. No one watches top 250 imdb and only then moves on to new releases.

Kiki @blondemess666
@daimonz Have you ever heard of general knowledge?

Alex @daimonz
@blondemess666 Pop references from movies (or music, or w/e) don’t really count. New generations forget old stuff, time sifts harshly.

Avem pe masă două probleme: ce-i cultura, şi oare o fi ea perisabilă? De prima problemă nu mă ating, vom discuta pur şi simplu pe definiţia ce o are fiecare în minte. Chiar sunt curios dacă procedând astfel putem ajunge totuşi la o discuţie coerentă.

Procedând anecdotic vizavi de a doua chestiune, aflaţi despre mine că am 24 de ani. Am văzut capodopera “12 Angry Men” abia în Iunie 2012; ce am ratat nevăzând-o mai devreme? Dracu ştie. Ce-aş fi ratat dacă n-o vedeam deloc? În afară de un film bun, ratam probabil şi un număr de referinţe – ultima pe care am remarcat-o e într-un episod din The Mentalist. E ceva fundamental important în acel film, ceva atât de relevant încât să fii un sub-om dacă nu-l vezi? Discutabil.

Precum este discutabil dacă e o problemă în a nu fi văzut “The Shining”. Are Nicholson un rol magistral acolo, e frumos gradată căderea lui în nebunie. Dar e un film din anii ’80, şi citind comentariile tinerilor despre el vedem că nu-s deloc măgulitoare. Pur şi simplu a fost un standard pe vremea aceea, a fost un obiect complet cândva; acum e doar o piesă de arhivă. Idem, am văzut foarte târziu în viaţă şi “Zbor peste un cuib de cuci”, unde iarăşi avem câteva roluri jucate excepţional(i). Ce-am pierdut, nevăzând filmul sau necitind cartea?

În general, câte chestii pierde un om prin lipsa contactului cu o bucăţică anume din cultura lumii? Foarte greu de spus. Foarte, foarte greu de evaluat. Până la urmă cultura nu e “ce” complet, un tot unitar, un construct pe care să fii nevoit a-l percepe holistic înainte de a putea interacţiona cu el. Ca atare, cât de naşpa e viaţa fără să cunoşti în profunzime chestii despre indienii Navajo? Cât de limitativ e să trăieşti fără a şti descoperirile din domeniul chimiei şi efectele lor, spre exemplu fără să înţelegi trinitrotoluenul în profunzime? Eşti sub-om dacă nu cunoşti triburile de sălbatici care populează şi astăzi Africa? Dacă nu ai minime noţiuni de antropologie poţi fi totuşi funcţional în societate?

~*~

Partea amuzantă e că aş putea lejer, cu articolul acesta, să-mi fac foc la unul mai vechi (“Omul de rând şi degetele din urechi“). Nu încerc să imprim aici ideea că un fel de dictatură a maselor e ok, sau că apelul la mediocritate ca scuză ar putea funcţiona. Lipsurile sunt scuzabile (!) fix până în momentul când ai nevoie de obiectele unei anumite culturi, iar din acel moment lipsa nerezolvată rămâne ca o pecete. Or, cursul vieţii e foarte uşor să te aducă în faţa unor chestiuni de care n-ai mai auzit, iar cedarea continuă cu scuza facilă de “sunt doar un om de rând” nu poate fi o strategie pe termen lung(ii). A nu şti ce înseamnă harakiri (sau a crede că se găteşte cu ceapă) nu e mare ruşine … dacă întâlneşti termenul o dată la 3 ani.

Dificultatea pe care o întrevăd este legată de acel “până ai nevoie de obiectele culturii“. Viaţa modernă este un haos de surse, un colaj strident de idei ne-relaţionate între ele, un mix de culturi uşor accesibile însă lipsite de profunzime. Orice film, orice piesă muzicală mai serioasă, orice carte mai recentă vor conţine chestiuni disparate, în aceeaşi lucrare găsim menţionate cipuri RFID şi lucrările lui DaVinci, sau în aceeaşi poezie vom regăsi pistoane, taxiuri de cleştar şi sentimentul iubirii(iii).

Poţi foarte uşor, citind Wikipedia, să ai impresia că ştii câte ceva despre harakiri; sunt însă, şi continui să fiu, împotriva acumulării disparate de astfel de “cunoştinţe”(iv), de nimicuri care nu te ajută să pricepi funcţionalitatea obiectului respectiv. Ştiind doar definiţia cuvântului harakiri, eşti în continuare neputincios să pricepi dacă un personaj dintr-un film are credibilitate când face acest gest. Trebuie să citeşti despre cultura japoneză din perioada când acest ritual se practica, să înţelegi fundamentarea gestului şi implicaţiile sale, apoi să recontextualizezi în limitele peliculei pe care o vizionezi, şamd(v). Poţi, pornind de la cât citeşti pe Wiki în două minute? Am dubii în privinţa asta.

“General knowledge” nu există. Cultura generală e hipstereala cea mai cruntă. Prefer să fiu conservator şi să se râdă de mine când nu pricep diverse idei moderne, mixuri de obiecte aparţinând unor culturi eterogene. Alternativele sunt fie prefăcătoria, fie traiul în bibliotecă. Sau, în cazul filmelor, înghiţirea pe nemestecate a unor pelicule ce nici nu le pricepi, nici nu prea le poţi digera. Generaţiile noi uită filmele vechi, generaţiile noi uită cărţile vechi. Cum facem? Îi obligăm să înghită chestii? Mestecăm în locul lor? Mie-mi pare o presiune extraordinară pe capul oricărui tânăr.

Dileme, dileme …

----------
  1. Apropo, asistenta aia trebuia să moară, nicidecum strânsă de gât ci distrusă, literalmente. Să-i citesc în ochi groaza ultimelor clipe, să văd cum foloseşte (handles) şansa de câteva secunde sau minute de a-şi revedea viaţa. Ceva tortură à la Jigsaw. []
  2. Sau, mai bine spus, nu doreşti să-ţi fie scuză pe termen lung []
  3. Mircea Cărtărescu – Fata cu şosete de diamant []
  4. tidbits în engleză []
  5. cu un drum aflăm şi de ce hipsterii cel puţin amuză, dar de multe ori enervează: înţelegerea de suprafaţă a mai multor culturi nu conferă soliditate vreunei discuţii, iar pe termen lung este frustrant []
----------

Proză scurtă, concurs

Blogul otipa.wordpress.com găzduieşte un concurs ceva mai puţin uzual în blogosferă: în loc de a răspunde unor interese comerciale şi în loc de a cere să scrii despre diverse produse, gadgeturi sau prostii, organizatoarea pretinde de la participanţi să producă literatură. Mai exact proză, iar ea scurtă: orice text ce conţine de la 10 la 400 de cuvinte e suficient. Sunt multe reguli acolo, vă scutesc de a le avea pe toate deodată puse în faţă.

Eu unul găsesc că ideea este interesantă şi curajoasă, în cel puţin două moduri distincte. În primul rând, concursul prin el însuşi: rar vedem pe cineva că-şi asumă riscul de a cere anonimilor de pe internet să-şi încerce puterile în a produce text. Riscul de a nu reedita succesul altor concursuri(i), sau de a primi maculatură de la participanţi, este imens. Internetul, în special .ro, nu prea a dat valori literare. Scriitorul Ştefan Caraman, cunoscut drept Kaosmoon, ar fi una din excepţiile notabile; Emil Brumaru este în timpul liber bloger, iar cu puţină bunăvoinţă l-am putea numi şi pe el ca aparţinând internetului. Altminteri însă, e un act de curaj să ceri anonimilor să se exprime.

În al doilea rând, concursul e interesant pentru că oferă date despre starea .. hm, culturii internautice româneşti sună prea pompos. Să zicem că ne ajută să băgăm degetul de la piciorul mare în ocean. Organizatoarea află despre ea însăşi câtă tracţiune are, oamenii de pe margine află şi ei câtă tracţiune are o asemenea iniţiativă privată. Dacă la consumarea întregii chestiuni s-o găsi cineva să facă un post-mortem serios, toată lumea va avea ceva de câştigat din asta.

Altminteri, voi a cere scuze că anunţ atât de târziu chestiunea. Înscrierile se încheie când se va face 17 Ianuarie, adică în mai puţin de 3 ceasuri. Sper totuşi că s-or găsi oameni interesaţi măcar să privească la alţii dându-şi în petic :)

----------
  1. precum unul din 2010, de proză arhiscurtă []
----------

O întrebare de dogmă

Să cităm din ştirile patriei:

Preotul Zaharia Pereş a sfinţit, duminică, de Bobotează, Uzina de Apă din Timişoara, astfel că la robinetele timişorenilor curge apă sfinţită, de Bobotează.

“Ca orice gospodar care îşi sfinţeşte fântâna, şi noi, cei care gospodărim apa din Timişoara, facem acest ritual pentru a transmite un gând bun timişorenilor, sănătate şi prosperitate în anul care tocmai a început”, a declarat directorul general al Aquatim, Ilie Vlaicu.

După ce a sfinţit apa, preotul Zaharia Peres a sfinţit şi zona de captare a apei din râul Bega, cât şi restul fluxului tehnologic: decantoare, staţii de filtrare, rezervoare, staţii de pompare.

Cineva spus că “leneşii vor cuceri lumea”. Acel cineva avea dreptate maximă. Leneşul găseşte soluţia eficientă şi probabil optimă, doar din lenea de a munci. Domnul Zaharia Pereş nu face excepţie, mă gândesc. Prin gestul descris dinsus se remarcă drept un leneş notoriu, iar cu astă ocazie şi drept un popă incompetent, aş zice.

Eu ştiam că slujba, precum şi orice proces religios, funcţionează pe cât se poate de personal şi de aproape îngăduie condiţiile. De asta chemăm preotul să-l împărtăşească pe bolnav, în loc să-i trimitem spovedania prin e-mail. De asta se scriu pomelnice cu numele viilor şi morţilor, deşi în timpul slujbei zice popa că se roagă pentru toată lumea oricum. În lumea religiei şi magiei, a decupa persoana din masa amorfă e un pas înainte. Cu cât persoana are trăsături mai bine definite, cu atât relaţia dintre divin şi uman este mai strânsă, iar vraja funcţionează mai bine.

Pe aceste coordonate destul de şubrede (în fond nu am studii religioase), găsesc că gestul numitului Zaharia Pereş este de un ridicol crunt. Nu poţi primi binefacerile religiei pasiv, stând pe cur acasă şi popa recitând vrăji de binefacere faţă de o cisternă cu apă. E la fel de ridicol cu a trimite popa pe şoselele patriei să le binecuvânteze şi pe ele, să fie feriţi toţi şoferii de accidente întregul an. Sigur, descântecul respectiv se speră că ar avea un efect, şi anume minuscul, dar puţin mai mare decât zero şi deci binefăcător per total. Pe de altă parte, e un drum alunecos(i) să te apuci să încerci a sfinţi împrejurimile şi obiectele, în loc de a sfinţi vieţile oamenilor. În fond, înţelepciunea milenară a românilor ne chiar învaţă că “omul sfinţeşte locul”, şi nu invers.

Poate că-mi scapă mie ceva, totuşi.

----------
  1. slippery slope []
----------

În care vă citez o opinie care vi s-ar părea, la prima vedere, ridicolă

Să zicem că discuţia e despre Viena, un oraş austriac. In extenso este despre Austria, care nu-i ea Germania dar e pe-acolo prin zonă, ca experienţă culturală vorbind, acea Austrie care oferă o anume paletă de experienţe şi împliniri, cel puţin minţii românului doritor de-a-şi depăşi condiţia. E un fel de Mecca şi Austria asta, ajungi pe-acolo măcar la şoping sau în vacanţă scurtă, dacă alte lucruri nu-ţi îngăduie să te strămuţi definitiv.

Dar un străin, un om ce pare a fi călătorit mult la viaţa lui, ne contrazice cum că Viena ar fi Mecca. Ci dimpotrivă, Viena ar putea fi chiar iadul pe pământ, la rigoare. Să-l ascultăm:

In our apartment house in Donaufeld there is hardly any contact with then neighbors, nobody makes friends with neighbors, nobody welcame us, there is a mailing list but there is no community building, just people complaining about other people drilling the walls, nothing but complaints. Nobody talks on the subway, people try not even looking at each other. I rarely hear loud music from cars. I don’t know anything about my coworkers, we never go out. You can never make friends here. Nor enemies, for that matter. Go to a gym, nobody exercises to be strong and macho, just to be healthy. Everybody dresses the same. Politics is 50 bored students demonstrating against something unimportant, like, deporting illegals. Beaches like Gänsehaufel are just kindergartens written large, no party feeling, no holiday feeling, no big-breasted hotties dancing around with cocktails in hand. No cars have mods on them, wings or whatnot. No flashy rims on them. Hardly any bands of notion. Few people listening to high-adrenaline hard metal or hard techno. Every würstelstand sells the same food, no innovation. Same for the restaurants, god forbid someone would experiment a bit like put some camembert into that schnitzel. Hardly any entrepreneurial spirit in the sense of actually innovating. People are not ambitious, not hopping jobs in hope for a better life, just work the same job for the same pay for 10-15 years. And I have never seen seriously drunk people in 3 years I am here. Boooring. Life is comfortable, high quality, and well-paid, this is why I stay here, but exciting it isn’t.

Nu mă obosescă să traduc, în principal datorită convingerii că orice persoană interesată de treburile lumii trebuie să ştie oricum deja o limbă de circulaţie internaţională(i).

Dar putem spicui: omul găseşte că lipsa unui contact direct cu vecinii e plicticos. Că lipsa maşinilor cu muzica dată tare e un defect. Că mâncarea e aceeaşi peste tot. Că muzica ce o ascultă lumea nu-ţi dă adrenalină. Că în metrou stau cutoţii şi privesc în podea. Că nu iese cu colegii de muncă niciunde, şi că în general îţi faci la fel de greu prieteni sau inamici. Patina rutinei taie adânc în om, după o vreme.

Completaţi voi ce găsiţi de cuviinţă dinjos:

_____________________________________________________________________

----------
  1. Un argument pe care l-am întors împotriva mie-însumi adeseea, de altfel: pricep că necunoaşterea francezei sau germanei îmi ţin închise un număr de porţi []
----------

Democraţia digitală

Citesc un articol semnat de Andrei Pleşu, numit “A fi sau a nu fi (pe blog)“. Să spicuim puţin din vorbele dînsului, dacă-mi îngăduiţi:

(..) în mintea mea scrisul e un dans, presupunînd doi parteneri diferiţi. Unul livrează textul, celălalt îl citeşte. Sunt două lumi distincte. Evident scriitorul poate fi şi este, la rîndul lui, cititor al altor scriitori, iar cititorului nu îi e interzis să scrie. Dar relaţia ”arhetipală” dintre ei este, în timpul dansului, una clar definită.

Rămîne un dans, chiar şi în comunicarea pe bloguri. Sau dacă nu dans, atunci dialog.

Or Internetul suspendă această ”burgeză” discriminare. Cititorul se repede la masa de brad să dea peste mînă scriitorului, iar scriitorul e invitat să citească întreaga producţie a cititorilor săi virtuali. Plutim toţi în aceeaşi piscină, facem mereu schimb de roluri, ne stropim zglobiu unii pe alţii, savurăm deliciile indistincţiei.

Fie are Pleşu o problemă de percepţie, fie blogosfera o problemă de maturitate sau ierarhizare. Nu înotăm în mod egal decît în percepţia aiurită a nou-intratului, care confundă lipsa barierelor de intrare cu lipsa oricărui alt filtru. Altfe, nu se confundă Radu Pavel Gheo cu orice Alinel Blogărel ce are 3 articole din care două advertoriale.

Prin firea, educaţia şi biografia mea, prefer ordinea delimitărilor legitime, respectul unor reguli unanime dar stricte, ”specializarea” profesională şi socială. Sunt pentru dialog, cu condiţia să nu vorbească toată lumea în acelaşi timp.

Dincolo de faptul că legitimitatea diverselor reguli este pusă în discuţie de fix existenţa internetului, cu asta ocupîndu-se el de cînd a fost inventat, omul ridică o problemă validă.

Sunt pentru libertatea opiniei, cu condiţia să fie privilegiată competenţa opiniei.

Chestia asta se rezolva, tradiţional, prin filtrarea (gatekeeping) la nivelul institutelor media. Parafa venea, adică, de la un om competent în principiu. Fie un editor, fie un redactor, fie un DJ de radio, dar apariţia era condiţionată de acceptul cel puţin unei persoane. Internetul a scos limitele astea, nu cu program, doar ca efect lateral al unui proiect care-a fost gîndit cu libertatea în minte dintru-nceput.

Relaţiile onlain pot fi pe cît de personale doreşte omul ca ele să fie. Doar că pe-aici, dacă nu vrei să dai nas în nas cu zgura internetului, îţi aduci gatekeeper de-acasă. Funcţia lui este încă posibilă, dezirabilitatea însă-i e chestionată.

(..) ăsta e, cred, riscul blogurilor: sunt prea la îndemînă. Numai cine nu vrea nu intră pe teren. Nu există, în principiu, prealabile ”controale de calitate”, verificări ale priceperii, îndreptăţirii şi bunei-cuviinţe.

Hai să nu plîngem ca o bunicuţă senilă, ci să vedem ce unelte avem la îndemînă. Asta fac bărbaţii(i).

Un bătrîn nu e bătrîn adevărat, dacă nu face, din cînd în cînd, pe tînărul. Aşa că am să încerc. Am să arăt prietenilor şi duşmanilor că nu sunt chiar aşa de anchilozat. Că pot face şi eu turism în Arcadia noutăţii. Ba chiar – dacă mă enervez – că am, ca să zic aşa, blog-ul în sînge.

Blogosfera, ca subset al internetului, nu e impresionată de această declaraţie. Oamenii ce populează blogosfera reacţionează cum găsesc ei de cuviinţă.

Spre exemplu, eu unul mă declar curios de blogherul Andrei Pleşu. Oare va fi altul decît cel din ziar? Va pune el ceva concret pe masă, sau doar alte smiorcăieli?

P.S. :

Am ajuns (însă) la concluzia că nu e sănătos să dai cuvintele pe seama oricui, tot astfel cum nu e sănătos să vinzi la liber revolvere. Cuvintele nu sunt mai puţin primejdioase.

Haida-de.

----------
  1. ca gen spiritual, nu neapărat ca sex biologic []
----------

Din incercarile de a construi poduri ..

Cindva, intr-un mmorpg oarecare:

Urgan: sorry
Urgan: thank you for help
Me: it’s ok, thankfully I didn’t die
Me: they used you as a punching bag
Urgan: what is ‘punching bag’
Me: one of those things you train on when you practice boxing
Me: you say “punching bag” when someone is taking hits from the enemy, so his team mates can attack the enemies
Urgan: where can I find punching bag?

Nu vreau sa-mi inchipui cum rad francezii din joc, cind incerc sa vorbesc eu pe limba lor.

Chiar nu credeam că francezii ..

Chiar nu credeam că francezii ar putea face rock bun. Pur şi simplu, a pune astea două atribute în aceeaşi frază în mod non-ironic nu se face. Rock şi francez, poţi căuta aşa ceva ca pe Sfântul Graal şi tot n-ai găsi. Ei bine, dacă francezii înşişi nu se pricep, vin străinii şi-şi fac cu mâna lor. S-au apucat Therion şi-au tras album de covers după artişti francezi vechi. Tot e ceva. Şi nu doar ceva, ci ceva bun!

Eu unul am ascultat în trecut muzică franceză mai veche, zisul chanson care într-o vreme părea să fie singura chestie pe care o poate produce poporul ăla. Mi-au trecut prin urechi, natural, Serge Gainsbourg şi Jacques Brel, de la acesta din urmă rămânându-mi încă blocat refrenul de la Les Flamandes. Şi Aznavour, şi Piaf, şi Dassin, şi mulţi alţii pe care memoria nu i-a mai reţinut. Cert este că, deşi nu neapărat remarcabil genul, totuşi e un teren fertil din care o mână experimentată n-are cum să nu ia o bucăţică pe care s-o plămădească în ceva interesant. Ceea ce s-ar putea spune, la o adică, despre orice sursă de cultură a lumii ăsteia.

Albumul scos de Therion, Florile răului (“Les fleurs du mal” bine sur) e un mix pe care-l găsesc, per total, interesant. Are un număr de piese bune, precum şi un număr de piese plicticoase, ieşind o medie mai mult decât acceptabilă. Pentru mine, Therion clasic înseamnă acel sunet şi feeling de pe Secret of the Runes, un blend perfect între instrumentaţia bogată, simfonică, şi vocile ce îmbracă costume şi joacă roluri prin piese.

Iar dacă ne îmbrăcăm de bal, păi bal să fie dară. Mai mult de jumătate din albumul ăsta e bun în acest sens. Lista temporară a pieselor ce mi-au plăcut ar arăta cam aşa: Poupée de cire, poupée de son(i), Une Fleur dans le cœur, Initials B.B., Mon Amour, mon ami, Polichinelle(ii), La Maritza, Dis-moi poupée, LilithEn Alabama(iii) .. a, poate şi Les sucettes(iv).

Sœur Angélique ar fi ok tehnic, dar .. ceva lipseşte. Wahala Manitou curge prea plictisit şi cuminte pentru a se preta rockului simfonic, în special corul pare lipit împreună forţat(v). Je n’ai besoin que de tendresse mă scoate pe geam în urlete ascuţite; nu-i rea deloc, însă nu se potriveşte cu tonul albumului, bate înspre power metal mai degrabă(vi). La Licorne d’or, pe de altă parte, m-adoarme; o voce, o linie melodică fără zvâc, un cântec de leagăn. J’ai le mal de toi nu-i nici colo nici dincolo, poate fi mişto însă nu mă ridică de pe scaun, precum nici nu mă face să dau din cap pe ritm; finalul o scoate, puţin.

Oricum, fie că vă place la final fie că nu, albumul e scurt. Are sub 50 de minute, deci în medie cam 3 minute fiecare piesă. Înainte să ştii ce ţi se întâmplă, deja ai ajuns la jumătate. Un mini-carusel de senzaţii, pe alocuri cam încet, uneori pare c-ar vrea să te azvârle afară …

În tot cazul, sunt curios să mai citesc recenzii şi să văd păreri.

----------
  1. varianta de pe piesa #1 curge destul de corect faţă de piesa originală şi-mi place, varianta de la piesa #15 nu mă dă pe spate []
  2. cam chinuită vocea pe cover faţă de original []
  3. în ciuda bucăţilor în engleză []
  4. de ce-mi aminteşte de ABBA ? []
  5. glued together, da []
  6. dacă mai ştiu să delimitez genuri []
----------

Data viitoare când ajung prin Cluj ..

.. o să stau şi-o să beau o cafă la cafeneaua Corso. Sau la Camino. Habar n-am unde-s ele, dar intenţionez să aflu.

Tiberiu Fărcaş s-a apucat şi-a făcut o listă mai degrabă personală şi prin urmare subiectivă a cafenelelor mişto din Cluj. Dar e detaliată, omu’ aduce motivaţii la majoritatea, e un obiect funcţional pe scurt. Îl poţi folosi fără alte introduceri, eventual mai filtrezi lucrurile prin preferinţele proprii.

Sigur, se ridică întrebarea de ce ai avea încredere în lista lui Blogărel Oarecare. Ei, Fărcaş nu-i chiar un oarecare, e om matur, jurnalist care chiar se preumblă, autor publicat, pe scurt e un nume cu ceva greutate. “Recomandări” de la o aleatorie kitty689cj.blogspot.com nu aş servi fără puţin scepticism, desigur.

Pe post de .. concluzie(i)? V-am semnalat articolul omului pentru că prin el se împlineşte una din cerinţele blogingului: aflu de la cineva care-i diferit de mine lucruri pe care altfel ar trebui să le aflu eu pe puterile proprii, cheltuind timp şi bani (în ordinea importanţei). Lucrurile de genul ăsta se cer notate, menţionate şi arătate drept “aşa da”.

----------
  1. Dacă n-ai câteva sute de cuvinte, nu e loc de concluzie. Mai degrabă putem spune că “pentru a conchide”, sau mai bine nu spunem nicicum. []
----------

Bucătărie internă

Am şters subdomeniul /enblog şi articolele scrise acolo. Îl creasem odată cu mutarea pe domeniu propriu, gîndindu-mă că nu strică exerciţiul de a scrie din cînd în cînd şi-n alte limbi. As it turns out, prefer să scriu în româneşte, avînd în engleză în jur de 10 articole în 3 ani. Nu merită risipa unei baze de date speciale pentru el, precum nu merită backups săptămînale la o chestie pe care o tratezi ca pe un apendice uitat. Alternativa ar fi fost să trec pe Flatpress, dar dincolo de chestiunea tehnică, rămîne discuţia de fundamentare: nu merită.

Pentru cele cîteva momente în care mă voi găsi cu chef să scriu în altă limbă decît cea română, pot scrie la fel de bine şi aici. În fond, blogul nu se naşte cu o limbă predefinită.

O curiozitate minoră

Aş dori să ştiu cine anume a luat deciziile în cadrul primăriei Timişoarei pentru această ocazie:

Pînă anul acesta, de ziua naţională a României, în Piaţa Operei se etalau cîteva zeci de drapele, în nişte portdrapele duble: într-o parte steagul României şi în cealaltă steagul Uniunii Europene. Anul acesta unul din drapele n-a mai fost pus deloc. Ghiciţi care? Desigur, cel al U.E., care a dispărut complet – căci noi nu sîntem o colonie a Europei.

(Radu Pavel Gheo)

Din câte am aflat căutând pe Google, legea română nu cere decât arborarea drapelului ţării noastre, neprecizînd că ar fi necesar să-l fluturăm şi pe cel al Uniunii Europene odată cu aderarea din 2007. Totuşi, multe instituţii l-au adăugat de bună voie din 2007 încoace, găsind că e motiv de mândrie. Eu unul achiesez la această gândire.

Ca atare, cred că decizia de a nu arbora acest steag pe 1 Decembrie la Timişoara a fost una intenţionată, şi nu doar o scăpare din vedere. Dacă o fi fost mesaj politic din partea unui singur om, sau o fi un mesaj din partea partidului majoritar la guvernare, astea sunt fineţuri. Într-o primă fază, e nevoie de numele persoanei care a decis ce drapele se vor arbora.

Cum facem să obţinem un răspuns?

Pierderi (schiţă)

Cum se zice despre soţul care îşi pierde soţia? Văduv. Iar ea e văduvă dacă-şi pierde soţul. Aplicînd o vedere panoramică, realizăm deci că oamenii ce folosesc limba română au avut nevoie de acest instrument, de acest vehicul lingvistic, de acest concept unul-din-soţi-rămas-fără-celălalt-soţ. De ce au avut nevoie românii de el? Pentru că se întâmplă des, poate. Pentru că este un termen cu conotaţii legale şi sociale, văduvia implicînd anumite proceduri şi procese de stabilire de drepturi asupra bunurilor rămase. Cert este că există, şi situaţia şi conceptul.

Despre copilul care şi-a pierdut părintele spunem că este orfan sau orfană. Eşti orfan de mamă sau orfan de tată, sau poate Doamne-feri! de ambii părinţi. Nu avem un cuvînt care să numească lipsa mătuşilor sau a unchilor, precum nu avem un cuvînt care să numească lipsa vreunui verişor ce-a ajuns în ţărînă. Iată că şi a fi lipsit de părinţi este important, şi traumatizant, şi o situaţie care să-şi merite cuvîntul ei propriu.

Dar ce facem cu copiii care mor? Cui îi lăsăm pe părinţii aceia care s-au chinuit să crească un pui de om, şi care apoi se-ngroapă? Ei nu se numesc nicicum, pentru că-s adulţi şi, cumva, nu e nimic special în drama adultului care suferă aşa pierdere. E viaţa, dură şi intransigentă, urîtă şi ploioasă, dar e viaţa. Copilul părinţi nu-şi mai face, dar adultul alţi copii da. Să fie asta explicaţia? Să fie alta?

Reţineţi, discuţia e lingvistică la origine, şi probabil culturală prin extensie. Nici situaţia de a fi pierdut pe cineva, notată în engleză prin bereavement, nu o avem echivalată în româneşte; doliul acoperă doar o bucăţică din sens. Sunt curios ce explicaţii găsiţi pentru lipsa unui simbol separat pentru pierderea suferită de un părinte, dacă există vreuna. Eu n-am reuşit.

Vasta zonă a normalităţii

Uite o întrebare pe care cred că fiecare elitist adolescentă şi-a pus-o cândva:

ai simtit vreodata ca nu te integrezi in mediocritate dar nici in sublim zona artistica?

No dară. Grea întrebare. Nu neapărat grea, de fapt, ci dureroasă dacă e să răspundem fără menajamente inutile.

Răspunsul e destul de simplu cât să poată fi asimilat chiar şi de către aspiranţi: eşti mediocru tu însuţi dacă îţi închipui că ai fi vreun neînţeles care nu încape în lume. Noa, gata, am spus-o. E incredibil de arogant să ai impresia că mediocritatea este ceva atât de jos sub tine încât nu-ţi mai poate oferi nimic, da’ nimic, niciodată, în nici un fel, că nu poţi avea puncte de contact cu ea precât nici nu vei găsi vreodată ceva util în ea.

Cunosc foarte bine sentimentul, îl încercam şi eu din alt rol.

Tot o femeie naşte şi-un prinţ şi-un cerşetor, tot printr-o pizdă şi cu aceleaşi mecanisme de zeci şi sute de mii de ani. Lupta tinereţii e aceeaşi, lupta cu esenţele e nesfârşită, lupta cu realitatea şi cu formele de reprezentare e vastă şi cu un imens orizont. A-ţi închipui că, vai, dacă ai băgat un deget în mare nu te mai poţi întoarce acum pe uscat între foştii colegi neumeziţi este garantul unei perechi de palme. Înainte de a face figuri ai a-ţi construi o barcă dacă nu o corabie, şi ai a vizita multe locuri exotice înainte să-ţi pară străini cei de pe mal. Navigatorii experimentaţi se cunosc, nu se inventează.

De fapt şi de drept, a începe să ai impresii la două decade de viaţă despre “sublim zona artistică” înseamnă că n-ai stat suficient la coada vacii. Şi că ai nevoie de o pereche de palme, am mai zis? Am zis.

~*~

P.S. Uneori textele mele aparent vitriolice sunt îndreptate şi spre mine. Ştiu că altminteri par un muist arogant, da’ chiar nu-s. Nu tot timpul.

Viaţa binară

Citeam acum ceva vreme o observaţie foarte bună cum că foarte multe filme devin duocrome, pedalînd excesiv pe contrastul cromatic dintre oranj (culoarea pielii) şi albastru. Aveţi cîteva imagini exemplificative la Cracked (item 4). Nici observaţiile despre codul de culori la filme nu-s rele, de altfel: filmele apocaliptice sunt gri, thrillerele sunt albastre şi comediile romantice au saturaţia dată la maxim pe culorile calde.

Partea interesantă este că în absolut toate domeniile vieţii se întîmplă acelaşi lucru. În politică am rămas cu 3-5 partide importante din zecile de partide de după ’89. În presă din mii de ziare în fiecare oraş au rămas sub 10, şi acum o dată cu criza aş risca să spun sub 3 care să fie chiar importante. Rîdem de americani că se împart doar în democraţi şi republicani, da’ tot încolo mergem. Din sute de magazine micuţe în oraşe, noi cumpărăm la hypermarket sau la mall.

Sau dacă doriţi exemple de pe interneţ’, avem şi d-alea. Mai ţineţi minte vremea cînd Youtube avea steluţe ca mecanism de a nota calitatea unui clip? Acum are butoane de like şi dislike. La fel ca Facebook, apropo: la ei nici măcar nu poţi spune că nu-ţi place un lucru.

Dacă cumva credeţi că ştiţi ce urmează să spun, pregătiţi-vă să mă dezamăgesc. Nu voi a vă spune că reducerea opţiunilor este un lucru rău. Dimpotrivă!

Nu cred că e normal să existe 30 de partide. Problemele lumii sunt aceleaşi de mii de ani – sănătatea, războiul, agricultura, industria (asta-i ceva mai nouă, fie), educaţia tinerilor şi cultura tuturor. Problemele cetăţii se rezolvă tot prin dezbatere, tinerii tot în adolescenţă încep să se sărute şi să aibă probleme existenţiale. Nu e normal să ai partidul pensionarilor, el ideologic nu este un partid. Nu e normal să ai partidul “poporului”, dacă un singur om se simte mal-reprezentat(i) atunci ai eşuat.

Nici unde în lumea asta nu există sute de opţiuni. Nu există nici un motiv să existe sute de ziare, toate făcute pe genunchi. Nu există nici un motiv să existe 50 de standarde de încărcătoare pentru telefoanele mobile. Calităţile care fac o maşină vandabilă sunt copiate imediat şi de alţi producători – fie că vorbim despre introducerea airbagurilor sau a aerului condiţionat. Cursul natural şi capitalist al lumii tinde spre osificare, spre subţierea opţiunilor şi împuţinarea lor.

Sigur, pluralitatea este un lucru bun. Dar este bun doar pentru seminţe, pentru momentele fertile ale începutului. Din milioane de spermatozoizi iese un singur om, şi acel om trăieşte zeci de ani. De ce am dori să ne îmbăiem constant în mediocritatea începuturilor, cînd avem plăcerea maturităţii la îndemînă? A, că în tinereţe durerile de creştere sunt normale şi nu le simţim? Că în tinereţe succesul e mai facil? Sigur că da.

Dar trebuie să pricepem acest lucru: osificarea nu-i bună. Tinereţea luptă constant şi se sfarmă pe pereţii de granit ai unui turn de experienţă ce-i specific maturităţii. Tinereţea suge la ţîţa maturităţii pînă se-mplineşte şi rotunjeşte la rîndul ei – apoi calcifiază, lăsînd loc unui nou rînd de larve să-şi încerce puterile. Însă viaţa binară ce ideologic se asimilează senectuţii nu-i un deziderat, un ceva spre care să ne îndreptăm cu drag şi cu viteză. De altfel, nici nu se poate ajunge la o îngustare a orizontului fără să fi sorbit pe îndelete. Altfel, bătrîneţea e doar o sumă de regrete, de aş-fi-putut-să spuse cu ochii într-o zare la care inima încă tînjeşte dar încheieturile n-o vor atinge.

Scrieţi voi o concluzie.

----------
  1. sau mis-reprezentat? cum să fac să sune mai hipstăreşte? []
----------