Preambul: Arhi şi Zoso au stres legat de părinţi, de faptul că li se bagă în vieţi, că poate a fost mai bine că s’au rupt de ei, etc etc. Cred că toţi avem momentele astea, câteodată.
Ar fi bine să se înţeleagă punctul de la care pornesc, şi care e un fel de motto: “Toţi copiii îşi iubesc părinţii necondiţionat, dar nu toţi părinţii îşi iubesc copiii”. Vorba aia, când eşti mic ce ştii? Că o chestie mare îţi dă de papa, te curăţi când faci pişu(caca), se joacă cu tine, interacţionează, etc. Ca părinte, trebuie să faci un minim de efort pentru ca copilul să îţi răspundă la interacţiuni. În schimb, cunoaştem zeci, dacă nu sute de cazuri, când părintele şi-a tratat proenitura ca pe ultima otreapă de pe lume. Câţi părinţi nu îşi tratează copiii ca pe nişte animale? Câţi nu le cumpără jucării care nu le plac, ci care îl atrag pe adult? Câţi părinţi nu-şi şantajează emoţional copiii? Countless …
Faceţi o comparaţie: cum spune americanul(englezul)? “My son” sau “My daughter”. Adică “fiul/fiica mea”. Cum spune românul? “Copilul meu”, indiferent de vârstă. Practic, unii părinţi le fac un adevărat program de viaţă copiilor, dorind să se realizeze social prin ei. Alţii doresc să îi ţină în dependenţă emoţională de ei pentru toată viaţa. Nu spun asta în clar, dar condiţionează tânărul cu ore de revenire acasă tembel de mici, cu telefoane de justificare (unii menţin asta şi după ce fata s’a măritat), cu explicaţii legate de banii cheltuiţi, cu multe altele.
Mulţi copii, la sfârşitul copilăriei şi începutul pubertăţii, ştiu ce vor fi şi cum. Pentru că mami şi tati îi învaţă care sunt interacţiunile acceptabile, ce să facă în societate, care să fie poziţia lor. De asta un copil care e crescut pe poziţia “eu sunt OK, restul sunt ne-OK”, poate deveni din persecutor nazist, un Martor al lui Iehova. Pentru că schimbă doar anturajul, grupul vizat de sintagma “ne-OK”, nu şi mentalitatea. De asta copiii de părinţi alcoolici ajung să se plaseze singuri în poziţii de loser, pentru a-şi primi şutul în fund meritat şi deci interacţiunea aşteptată. Poţi trăi cu părinţii în cap, cu preceptele şi modelele lor, toată viaţa. La oricât de mulţi kilometri fizici care v’ar despărţi.
Să ne înţelegem: prin asta nu condamn în masă părinţii. Este, până la urmă, lucrul care perpetuează specia, şi care m-a făcut şi pe mine să fie aici. Părinţii pot fi o binecuvântare, dacă sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, ŞI te lasă să te dezvolţi aşa cum ai vrea tu. Dacă în copilărie îţi dau binecuvântarea “Creşte, fii independent, puternic şi stabil. Acţionează spre a fi fericit.”. Şi câţi dau binecuvântarea asta? Prea puţini. Poţi fi ca Arhi, să divorţezi mental de ei, şi să mergi mai departe singur. Să refuzi să rămâi legat.
Şi totuşi, ajunge un moment de slăbiciune, ajung două conversaţii în casa părintească, ajunge să’ţi aminteşti nostalgic de vremurile frumoase când, cu toate că nimic nu mergea bine între voi, parcă în cuibul de acasă era mai bine decât pe picioarele tale. Şi recidivezi. De asta spun, by default, întotdeauna, că alegerea corectă este distanţierea menţinută. Oricât de insensibil ar părea.
[…] acum multe luni despre legăturile dintre părinţi şi copii explicate prin ochii analizei tranzacţionale. […]