Familia mea este, până la un punct, CFR’istă. Străbunicul meu a lucrat ca mecanic de locomotivă. Fata lui, bunica mea, ca persoană de informaţii la agenţia de voiaj. Primul job al tatei, când a venit în oraş, a fost ca maistru instructor la liceul CFR. Mama şi ea lucrează ca şi casieră la ei, din 2000.
Aşa că, pe undeva, am crescut între trenuri. Îmi amintesc încă dimineţile când mergeam la tata la muncă, trecând prin triaj, şi evitând manevrele de pe şinele interioare. Plus că, el fiind de loc din afara localităţii, cât eram copil mic, călătoream aproape săptămânal acasă la ai lui; mama îmi spune cu un surâs ciudat, că reuşeam să dorm cel mai bine în legănatul trenului, al zgomotului sacadat şi ritmic al deplasării.
Ceva mă atrage spre trenuri. Senzaţia de a fi afundat comfortabil într-o banchetă, ştiind că peste câteva ore vei fi departe, despărţirea de oraş, faptul că eşti totuşi înconjurat de feţe familiare, şi totuşi cumva eşti singur .. îmi place să călătoresc singur în compartiment, să mă întind comfortabil pe banchetă, să admir. Poate este şi puţină claustrofobie aici, nu ştiu. Plus legănarea aceea ritmică. Puţină instabilitate n-a stricat nimănui; ea este predictibilă, monotonă, deci controlabilă. Cred că nu mi-ar displace ca atunci când mă voi face mare, să mă fac “călător”.
Şi mai este un “ceva”. Puterea. Inerţia. Capacitatea de a spulbera totul în cale. Faptul că locomotiva conduce, trage, dar este şi condiţionată de vagoanele din spate. Pornirea grea, înceată, dar şi forţa. Ştii de la distanţă că se apropie; fluieră, scoate zgomot, tremură şinele de la kilometri. Mi-ar place să cred că ne asemănăm ..