Cred că încep să dezvolt o oarecare repulsie faţă de reclame. Mai precis faţă de alea făcute clar pentru mase, cu mesaj rapid şi la ţintă. Nu sunt cu mult diferite de alea spam trimise în masă la milioane de adrese de e-mail, poate-poate muşcă unul momeala.
Fă! Cumpără! Caută sub capac! Răzuieşte! Trimite taloanele! Mai cumpără 3 baxuri şi un prezervativ! Vino la reprezentaţă şi alege!Sună acum şi intră în concurs! Vizitează-ne! Haide să fii impresionat! Fă ce-ţi place (dar fă dracului ceva, nu sta să reflectezi)! Încearcă noua opţiune cu 238984 minute incluse şi 4 tembelfoane gratis! Fii frumoasă (cumpărând al 311lea produs de igienă feminină), fii feminină! Fii masculin! Dă-o pe spate cu botoşeii Gingăşel şi cu romantismul tău! Crede-mă pe cuvânt, ăsta e cel mai tare produs! Sună-mă acum şi nu vei regreta!
Mda. Pentru mine reclamele au ajuns un fel de zgomot de fond, un bâzâit enervant câteodată, dar întotdeauna lipsit de conţinut. Zilnic, miliarde de oameni sunt bombardaţi cu astfel de măgării. Zilnic, ei trebuie să le înghită. Zilnic, unii le cred. Zilnic, hypermarketurile sunt pline.
Rahaturile astea le înghiţim pe lângă imperativele vieţii zilnice, mersul la şcoală sau servici, socializarea cu persoanele importante, documentarea pentru a doua zi, pusul la curent cu ultimele chestii interesante. Nu mai pot citi decât pe iPod, nu mai pot să-mi organizez ziua decât cu biroul mobil Nxx de la Nokia, nu pot să fac sex decât cu prezervativ Durex, nu mai pot şti ce înseamnă presă adevărată fără să-mi arunc ochii în Adevărul (exemplu pur fictiv), nu mai pot râde dacă nu sunt cel mai trendy cu ultimii ochelari de soare. For fuck’s sake!!
Aş vrea Şcoala lui Noica. În care să stăm degeaba şi să ne ascultăm unii pe alţii. Pentru că, la dracu !! am şi eu ceva de spus. Şi pot s-o fac fără ultimul gadget de la Nokia. Un loc unde adevărurile –şi, de ce nu, Adevărul– să fie spuse La Întâmplare, din joacă, ca o glumă bună. Undeva între văi, munţi, iarbă, pomi şi albine. Neapărat albine.
Vreau locul ăsta, unde să nu mai am prieteni care, la sfârşitul unei zile obositoare pentru ei, să îşi reverse năduful asupra mea, fără să se mai uite dacă sunt dispus să ascult sau nu. Pentru că, la urma urmei, nu le mai pasă; produc şi ei zgomot de fond, în speranţa că poate îi aude cineva. Şi citesc câteodată, în ochii oamenilor, teama asta groaznic de adâncă — nu voi fi auzit, nu voi fi observat, nu voi fi apreciat pentru ceea ce spun, fac şi sunt. Dar sunt mereu nişte reclame care să ne promită că vom obţine asta cu anumite produse …
Şi, în fine, vreau o lume şi o Românie în care pot fi fericit fără să trec pe la Altex prima dată ….
