Prima dată am auzit melodia celor de la Rammstein, la o vârstă când nu aş fi putut înţelege deloc despre ce vorbesc ei acolo. Şi totuşi, începutul este obsedant, ca un strigăt lung, şi cu ecou, tobele alea de început de omenire, se repetă, şi apoi textul bine aşezat, sugestiv chiar dacă nu pricepi nimic …
E ceva dincolo de explicaţii logice, dincolo de orice. Doar te cuprinde odată, fără să te lase, fără întrebări .. ai privirea în zare şi te furnică în tălpi sau în mâini, vrei să faci ceva, al draq dacă ai vreo idee totuşi ce vrei să faci .. cam ce l-a cuprins pe Şoarecele de Apă din cartea lui Kenneth Graham, sau cam ce povestea aadryanaa că a păţit.
Şi mă întreb ce este asta. Un simţ al sacrului? Pur şi simplu te trezeşti şi vrei să sorbi lumea într-o lungă răsuflare? De ce, de fiecare dată, imaginea satului vine în minte? Cred că avea dreptate Lucian (B.), veşnicia s-a născut la sat, şi acolo moare. Între blocuri şi în pieţele publice nu putem avea decât filosofi sterili. Cred, vreau să cred, că asta e dorinţa fiecărui om normal .. să rămână în comuniune cu natura cât mai multă vreme. Să simtă acel dor nemărginit al pământului, fără să ştii de unde şi de ce vine, doar să ştii că îţi dă o energie incredibilă când te trezeşti dimineaţa..