Filmu’ e exact despre ce ar crede oricine că este : o echipă de dezbateri. Cel puţin la suprafaţă ..
În liceu profa de română avea boala asta cu dezbaterile. Spunea ea că dezbaterea oferă un instrument foarte bun pentru dezvoltarea logicii, a gândirii în adâncime, dar şi a vederii în perspectivă; plus că dezvoltă gândirea rapidă şi atenţia. Desigur, chestiunea asta n-are nicio legătură cu filmul. Doar că, noi mergând pe metoda Karl Popper clasică, a trebuit să renunţ înainte de film, la preconcepţiile mele legate de activitatea asta. Oricum nu mi-ar fi folosit.
Filmul începe într-un cadru clasic, un orăşel de provincie în U.S.A, unde un profesor încearcă să formeze o echipă de dezbateri. Rămâne cu patru oameni, din care un copil de 14 ani, o fată, şi doi băieţi. Desigur, toţi sunt negri. Intriga secundară este dată de mişcările sociale ale vremii, profesorul fiind un exponent al luptei contra secesiunii sociale. Mno, ăştia încep să câştige peste tot, încep să capete ceva faimă, mai şi pierd odată din cauza kinderului, în final ajung să dezbată cu Harvardul, ba să şi câştige, ca în orice clişeu drăguţ.
Nu e de vizionat pentru aspectul ăsta, previzibil. Ci pentru întreaga ţesătură din fundal, de sentimente, de trăiri, şi în familie şi în societate; cum zicea un debater, negrii ăştia nu sunt un surplus, ci o parte a ţesăturii denumită frumos “America”. Actorii îţi intră bine în rol, au greutate, au semnificaţie, de asta şi merită văzut : un melanj bine făcut, un cocktail de aspecte urmărite simultan, dar care nu-şi pierde aroma principală. Să mai adaug că pentru micuţ, e şi un moment iniţiatic?
Eu unul recomand, merită şi REvăzut.