Da, a mea.Ne construim fiecare, câte o lume. Personală. Fie ea reală sau imaginară, în funcţie de modul nostru de a gândi, dar o construim. Scria Tomata, aşa cum face ea întotdeauna – dulce, frumos, puţin pragmatic, realist dar visător, despre Timişoara ei. Am zâmbit şi mi-a tresărit o coardă sensibilă. Puţine oraşe reuşesc chestia asta, să fie casă pentru locuitorii lor. Nu doar un loc insipid şi fără însemnătate, ci Acasă. Undeva unde să te tot reîntorci …
Şi totuşi, cine suntem noi? Avem dreptul să ne numim “homo timisiensis“, doar pentru că ne-am născut aici? Nu ştiu. E o chestiune căreia aş vrea să îi răspund favorabil, dar nu ştiu. Ştim cu toţii sloganul cu “Poli suntem noi”. Trebuie mers mai departe. “Timişoara suntem noi“, asta ar fi o idee mai bună. O viziune de ansamblu, în care ne facem cu toţii datoria, fără conotaţii stupide legate de patrie şi tovarăşi comunişti.
Datoria de a avea bun simţ. Datoria de a lucra. Datoria de a fi la curent. Datoria de a nu aştepta de la altul — nu degeaba ne-am numit oraş de gospodari. Datoria de a te bucura de lucrurile frumoase din jur, şi de a le păstra. De a planta copaci mai des, de a da prioritate la intersecţie, de a nu te înghesui în autobuz, de a zâmbi când e soare afară, de a ieşi pe stradă când Poli câştigă. Datoria de a forma o comunitate.
Eu n-am împlinit pragul de 20 de ani aici. Dar în serile lungi de vară, am luat la pas oraşul, să îl cunosc, cu bune şi rele. Am găsit străduţe lăturalnice, mai pline de boem decât orice Corso. Am găsit oameni în pijamale, jucând table în faţa blocului. Am găsit că merită o încercare, dincolo de gunoaie şi de maidanezi. Am avut un moment, într-o seară, trecând pe lângă Lloyd, când au început să cânte viorile. Aerul, atmosfera, gustul înserării, Opera din spate, trecătorii liniştiţi, toate mi-au dat brusc şi plin, senzaţia că aici vreau să aparţin. Ceea ce nu şterge gustul amar al ieşirii cotidiene în oraş.
Vom rămâne exact aşa, Timişoreni şi nu doar Români; dar pentru asta, nu este de ajuns să ne batem cu pumnul în piept până îl facem violet. Cei care vin aici, trebuie să simtă atmosfera diferită, să simtă că în creuzetul Timişoara, se dă startul vieţii româneşti. Nu cea de Bucureşti, cu fiţe şi nervi, cu claxoane şi grandomanii, cu mari oameni dar şi mari lichele. Că, deşi pentru România, suntem o provincie îndepărtată, pentru vecinii noştri suntem un punct însemnat. Doar că ţara noastră a fost cam autistă timp de 50 de ani …
Îmi permit să copiez câteva rânduri* care au reuşit să rezume tot ceea ce am spus eu aici. Ziarul Fruncea promite să aducă ceva nou. A început bine, fără texte ieftine de patriotism, fără senzaţional de mâna a doua. Aşezat, ca la noi în Banat.
Există oare un liant capabil să susţină o eventuală speranţă în „trăinicia unui spirit al locului”, care să doboare toate mizeriile scăzătoare ale clipei? Răspunsul nu poate veni decât de la fiecare dintre noi, acum şi aici, în ceea ce decidem pentru viaţa noastră. Printr-o atitudine „revoluţionară”, angajantă şi asumată majoritar.
Ce vom alege, aşadar? Viena sau Istanbulul? Civilitatea sau circul public? Seccesion-ul de pe Corso sau turnuleţele flancate cu lei de ghips? În 1989 am mai ales o dată. Se părea că pentru toată România. Şi nu a ajuns, cu totul, nici pentru întreaga Timişoară.
Merită să încercăm o dată. Fără ifose, fără regionalisme ieftine, fără fantasmatice argumente de „superioritate”. Să „ne pese” şi să „ne vedem de treabă”, cu râvnă şi cinstit, fiecare la locul lui, neîntârziat. E singura şansă ca adevărata Timişoară a mea, a lui Zoli, Horst şi Bobo să renască din nou.
~~~
* ziarul din care am citat şi-a încetat existenţa între timp