Cert este că în şcoala primară am primit computer, un amărât de 286, cu floppy disk de 5 inch. Ce naiba poţi face pe un asemenea jaf de computer? Nu mare lucru. Din greşeală am primit un software primitiv de şah, şi mi-am amintit de trecut. O tură la biblioteca pt copii, o cărţulie de şah, şi m-am apucat de treabă. În paralel, dintr-un pont, am aflat şi că prin Parcul Central joacă babalâcii şah, aşa că am început să vizitez locul. Cu oleacă de teoria deschiderilor, şi cu oleacă de practică, am început să prind tainele jocului.
Am continuat să joc, prin ani, dar niciodată serios, niciodată cu intenţia de a mă perfecţiona. Iar pe de altă parte, odată ce m-am rupt de Parcul Central, am găsit din ce în ce mai rar persoane care să joace. Fie nu ştiu, fie ştiu şi nu le place .. Sunt convins că dacă mâine aş trece prin parc, i-aş regăsi pe bătrâni acolo, jucând, la fel ca acum câţiva ani, decupaţi din lume. E şi asta o formă de retragere.
Mă plâng? Nu. Şahul devine desuet. A fost explorat, a fost hăituit, a fost studiat în adâncime; nu mai există prospeţime, doar o competiţie total anostă între posibilităţile jucătorilor de a reţine partide şi linii de joc, spre a le re-folosi în partidele lor. Lumea abundă de posibilităţi pentru a-ţi exersa logica, de jocuri de strategie.
Doar că, într-un colţ al minţii mele, sportul acesta va păstra un locşor special … :)