M-am născut în Timişoara, am copilărit pe străzile din Timişoara, am hoinărit prin oraş, l-am bătut de la un capăt la altul, încă trăiesc în el … şi probabil că oriunde aş pleca, în orice colţ al lumii, un colţ al inimii mele va rămâne legat de această mare mlaştină, devenită pe rând paşalâc, cetate, centru comercial, loc de inovaţie şi revoluţie. Iar acum groapă de gunoi.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare firesc să îţi iubeşti strada, cartierul, oraşul. Te leagă amintiri multe de aceste locuri, nu-i aşa? Fiecare bucăţică din viaţa ta trăită pe străzi, se adaugă la alte sute şi mii de bucăţele decupate din viaţa altora, şi devine imaginea vie a oraşului. Fizic vorbind, oraşul nu aparţine cuiva; ci este al tuturor, ca o casă mare ce trebuie întreţinută, lustruită, curăţată, dar la care revii cu drag oricând. Străzile sunt martorii noştri muţi, clădirile ne privesc şi ne judecă, apa a văzut generaţii întregi pe malurile ei. Istoria obligă.
Am avut sentimentul ăsta pe străzile Sibiului, mai ales în centrul istoric : au refăcut totul, au renovat, au deschis publicului tainiţe care aparţineau trecutului lor colectiv. Cumva, ca sibian, poţi merge cu capul sus pe stradă, ştiind că oraşul tău se prezintă mândru în faţa oricui calcă prin el. Este şi un produs al efortului tău. Ei sunt Acasă, oriunde ar merge.
Dar care sunt efectele lipsei de ataşament faţă de locul unde trăieşti? Simţi că ai putea fi oriunde, şi nu-ţi mai pasă. Nu sunt străzile tale, nu este cartierul tău, oraşul este doar unul din multe altele. Nu te simţi ruşinat să arunci o hârtie pe jos, nu te simţi ruşinat să arunci molozul unde apuci, nu te interesează că reclamele ilegale au ajuns şi pe uşa vecinului, pubelele pot să pută dacă nu sunt la uşa ta. Pur şi simplu trăieşti, supravieţuieşti, dar nu aparţii. Nu ai o identitate.
Secolul XXI este secolul mobilităţii, al schimbărilor, inclusiv de loc – cu efecte economice benefice. Dar migrarea populaţiei are şi unul nefast : pierderea identităţii. Aşa cum eu spun cu mândrie că sunt timişorean, aşa aş vrea să poate spune fiecare om din fiecare oraş – şi să o spună bazat pe fapte reale. Din păcate, realitatea mă contrazice. În oraşele prospere, se adună oamenii noi doar pentru oportunităţi, fără a se identifica cu ele. Iar în cele mai sărace, rămân cei care nu pot sau nu vor să vadă decât realitatea gri.
Vrei un exemplu? Bucureşti! Capitala este un oraş frumos, încărcat de istorie, plin de locuri prin care ţi-ar fi teamă să şi respiri prea adânc, ştiind că mari personalităţi au păşit pe aceleaşi dale sau au discutat la aceeaşi cafenea. Însă vin oameni, din toate colţurile ţării, studenţi şi oportunişti, femei uşoare şi oameni cinstiţi. Poate nu doreşte nici unul rău pentru oraş : dar nu îi doresc binele. Se mulţumesc să coexiste, fără a interacţiona, fără a pune osul împreună pentru a găsi o cale de rezolvare a conflictelor şi problemelor. Pentru mulţi, Bucureştiul nu este Acasă – ci doar un loc temporar de tranzit, un rău necesar. Şi exact aşa arată, precum este privit.
Ce facem noi? Să fiu al naibii dacă ştiu. Nu sunt aici să dau lecţii nicicui. Dar dacă simţi că ai cea mai mică legătură cu locul unde trăieşti, poate este timpul să schimbi ceva. Să smulgi reclamele de pe stâlpi şi din alte locuri. Să te apleci, TU, să culegi două-trei ghemotoace de hârtie din iarbă. Să mături curtea blocului. Să apostrofezi când vezi pe cineva făcând mizerie. Să fii parte din comunitate, chiar dacă nu simţi că ar exista vreuna acum. Pe scurt, pe stradă nu suntem altă persoană decât suntem între pereţii casei noastre. Luminoşi. Demni. Cu obrazul arzându-ne pentru oraşul care ne arată jalnic, ştiind că şi noi am fi putut face ceva.
E greu? Ştiu, nu ai energie, ai de făcut multe, jobul te-a stresat, familia se bazează pe tine. Şi totuşi, paradoxal, în genul ăsta de activităţi, nu depui efort psihic – ba chiar îl recapeţi. Ai speranţa că plantezi seminţe care vor creşte mai târziu, ai în ochi acea flacără care îi trage pe ceilalţi după tine, iar pe unde ai avut grijă tu să fie curat, vei trece mai târziu zâmbind. Vei fi Acasă. În orice loc, în orice comunitate, trebuie o scânteie, un om care să aibă încredere, unul care să nu ceară ci să facă. Încrederea peste limitele bunului simţ întoarce râurile din matcă şi destinul gri care pare implacabil. Acea încredere copilărească, a unui pui de om care te priveşte în ochi şi întreabă inocent .. ” nu-i aşa că mă vei ajuta? nu mă vei lăsa singur? “. Lucruri care smulg orice adult din lumea lui, şi îl fac să viseze din nou.
Vorbele sunt multe, şi toţi suntem inteligenţi din spatele tastaturii. Haidem la treabă! Ceea ce era de spus, s-a spus deja.
[ Ceea ce scriu, sunt lucruri pe care le gândesc demult. Lucruri care mi se par normale, logice, de bun simţ, şi care aş vrea să se întâmple. Schimbarea se spune că începe cu paşi simpli, chiar cu un singur articol. Articol care, întâmplător, participă şi la concursul Naturalist. Am profitat de ocazia concursului pentru a-mi pune ordine în gânduri, să le aştern într-o formă oarecare. Poate ţi-a plăcut ce ai citit .. poate ai simţit la fel .. scrie şi tu! Dacă voi fi votat sau nu, este prea puţin relevant. ]