No, really. Am (re)instalat Chessmaster nu demult, şi cum a trecut ceva timp de când am jucat ultima oară, am zis să merg pas cu pas şi să-mi contruiesc un rating decent. Zis şi făcut: am trecut rapid prin oponenţii 400+, e ca şi cum ai jucat cu nişte copii de grădiniţă sau şcoala primară. Până la 800 merge binişor, computerul nici măcar nu stă prea mult pe gânduri, câteva secunde pe partidă. Bun. Pe la oponenţii de 1000 aveam şi eu rating pe-acolo, încep şi ăştia să gândească mai mult, deci încerc un break-through: o partidă cu un oponent de 1400 aduce o creştere de peste 20 puncte, so bring it on!
Între timp intrase în playlist Placebo, iar partida începe pe Post Blue. Cine a ascultat trupa sau melodia, ştie cam ce fel de roc(k) cântă ăştia. Cam pe la mutarea 10 eram în budă. Dau next, şi aterizez pe Black Eyed. Hai că merge, mă adun, şi încerc să revin. Am ajuns la o poziţie cam ca mai jos:
Deci o tură pentru două figuri uşoare, şi 3 pioni în plus pentru alb. Poziţie futută, în care tre’ să joci ca ceasornicul ca să mai ai o şansă, mică de tot, dar şansă să fie. Fix atunci a intrat în fundal şi Protege Moi. Too mellow for my brain. Aşa c-am scăpat-o din mână, şi am pierdut cu brio, fredonând Remember when we’d celebrate/ We’d drink and get high until late ….
In case you wonder, am dat un blur pe lista de mutări, mi-i ruşine cu ea.
Oricum, lecţia zilei: nu se pune muzică tristă când vrei să te concentrezi. Never. Mai ales la şah.