Acceleratul a ajuns la timp, nici nu se punea problema altfel. Alba Iulia .. well, doar am urmat turma. Am urcat la o bisericuţă, bla bla, apoi am intrat în centrul istoric prin Poarta3. Statui, muzee, multe chestii interesante de văzut .. cu o condiţie: să nu ai o armată de oameni exact ca şi tine, n00bi într-ale istoriei, care doar pozează de nebuni tot ce prind.
Bonus points pentru înghesuiala de la parada militară şi a porturilor populare .. foarte puţini cred că au văzut ceva relevant acolo. Prea mulţi oameni fluturând steagul tricolor. Prea mulţi bătrâni îmbrăcaţi ca pe vremea împuşcatului, de parcă primeau ceva dacă arătau ca de acum 5 decade. Newsflash!! Unirea s-a petrecut cu mult mai mult timp în urmă. Ah da, de ce nu mă miră nelipsitele cozi la haleală? Sărmăluţe, pui, lactate pentru toţi să ajungă .. dar nu pentru toţi în acelaşi timp. Trist.
Long story short, în 3 ore văzusem destulă istorie şi foarte puţină bucurie de ziua naţională. Multă mândrie patriotardă şi neroadă, în schimb.
Pasul 2, întoarcerea. Am ajuns la gară cu 15 minute înaintea trenului, timp complet insuficient având în vedere puhoiul de oameni care avea aceleaşi intenţii ca mine. La mine, casiera se uită cu o moacă dezarmantă şi spune că nu poate da bilete cu 2 minute înaintea plecării. Ştiu ce e un regulament intern, aşa că nu am comentat. Naşul m-a pus să completez o altă fişă de permis, cu o distanţă mai scurtă .. şi totul a fost ok. Defapt am avut draci cu carul, călătorind în picioare într-un tren supra-aglomerat, cu un laptop în geantă. După 3 ore de mers am mai avut şi dezamăgirea să aflu că tipa cu care povestisem are 16 ani, se numeşte Erika (!) -bine că nu Singer ca pe maşina de cusut- şi e doar elevă la Cluj, de fel fiind dintr-un sătuc. De messenger sau mobil nu auzise .. fixu’ frate. Geez.
Anyway, Cluj finally. Just in timp pentru procesiunea torţelor şi focul de artificii. Dacă procesiunea o fo’ super pizdoasă, iar focul de artificii grandios (mai ales finalul), ce s-a întâmplat după este mai greu de descris. Cam ca un fel de mosh-pit imens, cu talazuri de oameni dorind să iasă simultan în 4 direcţii diferite. Cu geanta în braţe, m-am temut; fără ea, ar fi fost floare la ureche să străpung mulţimea, chiar şi cu însoţitoare. Prima dată m-a uimit vânzoleala, dar la a doua cugetare capătă sens: nimeni n-a spus vreodată că ardelenii n-ar fi încăpăţânaţi sau lipsiţi de energie. Dimpotrivă!
Seara .. ah well, seara e din alt episod. Pentru mine parţial previzibil, pentru restul neimportant. O fi el blog public, dar nu şi jurnal de budoar. Zis-am. Ş’acu somn urgent, că prevăd apeluri neaşteptate dimineaţă, sau alte suprize la fel de plăcute.