Dansul ielelor

Caracteristica cea mai frumoasă a teatrului este că îşi permite să rostească adevărul, aşa cum este el. La un spectacol TV poate ai nevoie de decoruri, de angrenaje, de o armată de cameramani; în teatru, ai nevoie de talent, de acel momentummaximal în care urletul actorului sparge închistarea sufletului. Uitasem asta. Mă plângeam că programul se desfăşoară în sala Atelier a Thespisului, mică şi prăpădită. Tocmai ăsta e farmecul. Înghesuiala. Dorinţa acerbă de a intra, nevoia acută să vezi, să participi; înghesuiala şi căldura înăbuşitoare, statul pe jos sau pe saltele, jocul la 10 centimetri de nasul tău. O comuniune extraordinară, aproape imposibil de atins în alte locuri mai spaţioase. Ca o iniţiere aspră, condiţiile mizere sunt o parte a atmosferei cu care faci cunoştinţă. Ciudat cum am uitat şi asta, deşi acum 3 sau 4 ani, în aceeaşi săliţă micuţă îi ascultam pe băieţii de la NU şi vedeam Faustul în regia lui Petr Cepek.

Anul ăsta am prins doar 6 piese şi 2 concerte, suficiente însă pentru mine. Nu puteam să nu revăd Scaunele lui Ionescu, tragi-comic prin dramatismul actual al culturii noastre din spaţiul public, o permanentă reamintire să nu ne plafonăm în a fi simpli mareşali de bloc, uitând tot şi pe toţi, lăsând nimic în urmă…

Cu uşile închise este o poveste simplă, în două planuri, a unor oameni adânciţi în fuga de ei înşişi, azvârliţi însă împreună într-o luciditate roşiatică fără oglinzi, goi în faţa cuvintelor şi muţi în faţa evidenţei. Viaţa – cartea mea de vizită ..

Cam asta a fost vineri noapte, cu nişte Sonatic între timp, alte muzikii, ceva bere … Sâmbătă am revenit seara, la 18, la timp pentru Cosmologie, o marcă Flylight; un monolog înfipt ca un ciocan, o discuţie frumoasă despre oamenii luminaţi şi iluminaţi ce pretind a ne conduce.

Istoria chilotului este povestea oricui. Teatrul Imago din Cluj poveşteşte despre noi, ne despoaie de ruşine, ne trimiţe la Adam înapoi cu puţa goală şi cu mintea curată, ne redă pofta de a muşca din mere fără a ne studia viermişorul. Chilotul, această armă a pudorii, acest flagel al minţii, acest paravan al mizeriei, el este repudiat, minimalizat, ridiculizat, pentru ca în final să simţi că ai putea respecta îndemnul de la începutul piesei: vă rugăm lăsaţi telefoanele mobile pe mut, şi chiloţii la intrare.

Despre “Stăteam întinşi în pat” nu pot spune prea multe, am ratat intrarea şi deci locul de unde aş fi putut să văd ceva pe scenă. Însă dialogul a fost într-adevăr savuros, şi râsetele îmi sugerează că mimica nu a fost deloc mai prejos. Căsnicie, here I come; not!

Încă o pauză, de data aceasta destul de lungă, ne apropiem cu paşi repezi de orele 24, orologiul bate, presiunea pe uşă creşte, talazurile scurmă în beton, respiră foc şi tutun. Într-un final, reuşim să străpungem, ne întindem pe jos, pe sus, pe scaune, lângă scenă, claie peste grămadă, şi începe piesa în care Mergeam cu cărămizi în buzunar.

Poate cea mai bună ilustrare a dualităţii fiecăruia. Dacă frumoşii clujeni ne spuneau franc în faţă să lăsăm preconcepţiile şi măştile la o parte, Thespisul a spus-o mai blând, însă cu o oglindă mai mare. Diformi, lălâi, fără de scop, actorii sunt nebunii holbaţi ai unui film psihologic de duzină. Colindă scena doar pentru a se speria când se apropie unul de altul. Însă noaptea … noaptea halatul greu rămâne după cortină, iar zveltul trup şi spirit sunt libere în a se manifesta. Poate greu încă, poate cu reminiscenţe ale poverii de peste zi, însă arta îşi face loc cu coatele. Alternanţa nebunie-dans, halucinantă prin puterea ei, dispare în contopirea carnală, apoi în dansul comun al nebunilor ce s-au regăsit peste zi … aceşti nebuni, aceste paiaţe refac drumul înspre libertatea de la crearea lumii, refac în dansul lor mirajul apropierii, refac acea stare după care tânjim oricând, copilăria umanităţii din anistorie :) , iar finalul nu poate fi decât majestuos, cu aruncarea halatului înspre noi şi ropote asurzitor de aplauze. Şti-vom oare să aruncăm halatul când va fi nevoie? Şti-va instinctul nostru să ne ghideze paşii când vom vrea să jucăm acest dans demiurgic? Va şti, fără-ndoială :)

Cristina Pădurariu era la ultimele piese când am ieşit buimac şi-nţepenit de spate din sala Atelier. O voce frumoasă, ca o ciocolată caldă pe mintea îngheţată, buzele noastre au sorbit-o precum Aretha Franklin era sorbită, probabil, la vremea ei. Un jazz molcom din chitară, lăsând-o doar pe Ea să ne amuţească sufletele învolburate …

Mulţumim Casei Studenţilor şi Thespisului pentru ce au reuşit să fac în doar 24 de ore! :p