Zoon politikon (preambul)

Am o categorie întreagă denumită astfel, poate ar fi timpul să discut despre cadrul general în care mi se desfăşoară ideile despre viaţa politică. Am să încep mai de departe aşa …

Sunt la facultate, am terminat un liceu teoretic şi o şcoală generală mai degrabă mediocră. Am internet acasă de vreo 6 ani, şi acces la el de vreo 10. Am citit, am aflat, am învăţat, m-am luptat în vorbe pe acest internet, am căştigat şi pierdut bătălii. Pot să citesc o pagină medie de carte în mai puţin de un minut cât e media, pot să-ţi fac rezumatul unui text de 1000 de semne în 2 minute şi ceva dacă nu-s termeni specializaţi. Am trecut prin 4 joburi şi am mai primit oferte clare de la alte 20 de companii când am depus CVul.

Nu mă laud – vreau doar a spune că politica nu mă interesează imediat, nu mă afectează că unii dau legi proaste. Dacă dispare compania la care lucrez, peste 30 de zile voi avea alt job. Dacă vreodată va încerca cineva să mă taxeze excesiv pentru imobiliare, mă voi muta în Ungaria (been considering that, chiar dacă nu am proprietăţi încă; e timpul). Fără frondă făţişă, însă guvernul care ia decizii proaste pentru mine va lua decizii proaste pentru el, rămânând fără banii mei din taxele de salariu sau de proprietate.

Urmăresc oarecum detaşat toată isteria politică de la noi. Sigur, e un circ şocant, delirant, un carusel sclipitor înspre care poţi privi fără încetare zilnic. Dar nu îmi reneg prietenii pentru că votează cu X sau cu Y, e dreptul lor şi opinia lor, construită pe alte premise decât a mea. Votul spune ceva despre ei, desigur, aşa cum al meu spune ceva despre mine, depinde de privitor. Pe linia asta, reacţia lui Dan mă amuză cel mult. Să tragi ditamai articolul doar pentru  a arăta muie şi a spune pe scurt că-i scoţi din blogroll pe votanţii unui oarecare .. you be the judge.

Bun, au trecut 3 paragrafe, hai să intru în pâine totuşi :)) Mircea Popescu are un articol despre clasa politică românească şi despre cum o putem influenţa. În scurt, omu’ explică în ce constă apartenenţa la un partid şi cum că ar trebui să începem a deveni şi noi membri. Eu unul îs de acord, cine mă cunoaşte probabil e la curent cu căutările şi întrebările pe care le tot pun. Încă nu-s în clar unde o să merg, şi oricum e altă discuţie. O să încerc să spun mai  pe larg ce zice el pe scurt. Dar înainte …

Tot la Popescu am mai văzut o chestie care mi-a rămas în minte foarte puternic, anume articolul despre experienţa civilizării. E ceva la mintea cocoşului, ceva ce-mi tot spunea şi profesorul meu de matematică, şi-ţi zice orice maistru tâmplar sau strungar. Anume că, făcând 10.000 de încercări, vei obţine 10.000 de piese proaste, mai ales dacă eşti la începuturi. Dar ai ocazia să înveţi din 10.000 de experienţe, şi următoarele 1.000 de piese vor fi mai bune. Iar dacă stai să analizezi, citeşti, studiezi şi să lucrezi cu cap, probabil vei începe să scoţi lucrări la standard în tranşe de câte 100. Poate chiar un masterpiece, cine ştie? Însă fundamental este actul încercării, să vezi ce nu merge bine.  Chiar şi în scris sau orice altă ştiinţă umanistă, stilul se rafinează scriind zilnic ca un bezmetic, nu recitând poezii de acum 2 ani fufelor. Terapia Gestalt s-a construit pe mii de cazuri studiate, nu pe ce-a visat autorul noaptea.

Bun, cum se aplică asta în politică? Foarte simplu. Ea este reprezentativă, în sensul că votul tău este egal cu al meu şi cu al lu’ Tanti Aglaia de peste deal. Alegem reprezentanţi. Care îs de două feluri: fie adunaţi sub umbrela unui partid, fie independenţi, fără excepţie. În general ne plângem că nu avem cu cine vota, da? Ăia-s comunişti, ăia reprezintă boşorogii, ăia îs capitalişti rapace, ăia ascultă doar de şeful lor fără raţiune, e foarte simplu să găseşti defecte.

Deci, cum facem?